Covorul țesut manual are un rol deosebit în tradiția noastră.

Acesta conţine în sine o artă de opinie

colectivă, viziuni artistice creatoare selectate în timp de multe generaţii. Covoarele se transmiteau ca
moştenire și serveau drept măsură a bunăstării. Pe unele dintre acestea le-am găsit în satul Clișova
Nouă, Orhei, unde a avut loc o sărbătoare „Frumosul Covor Basarabean” și s-au adunat cei mai iscusiți
meșteri populari prezentând covoarele țesute manual, unele chiar având peste 200 de ani.
Pe vremuri, covoarele erau țesute manual, din lâna care era vopsită de coloranți naturali, pe care
gospodinele le pregăteau din plante, urmând rețetele transmise din generație în generație. Covoarele
erau adunate pentru a fi transmise fetei drept zestre la nuntă, care urma să încălzească noua casă. Din
această cauză, pe ele erau reprezentate motive benefice, ce vor aduce belșug în adăpostul familiei.
Potrivit spuselor doamnei Varvara Buzilă: „O mare greșeală pe care o fac contemporanii din neștire
este faptul că amplasează covoarele pe podea, pentru a călca pe ele. Covoarele au fost însă gândite
pentru a fi puse pe perete și citite ca o carte.” Într-o gospodărie se găseau covoare ce îndeplineau
diverse funcții, spre exemplu: covoare pentru încălzit, ungherare, căldărare, lădare, păretare, a căror
denumire divulgă direcția în care erau utilizate. De asemenea, sunt covoare ce se numesc rumba, din
cauza romburilor reprezentate pe ele și scoarța. Toate aceste tipuri de covoare îndeplineau zi de zi
funcția lor, iar de câteva ori timp de o viață, când într-o familie aveau loc ceremonii, acestea mergeau
drept daruri sau pomene, în dependență de caracterul ceremoniei, fie era o nuntă, fie o înmormântare.
Cele mai vechi covoare moldovenești, ajunse până la momentul actual, datează de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea. Mențiuni despre covoarele din perioadele anterioare pot fi observate în
descoperirile arheologice, cărțile vechi, surse istorice, etc. Materia primă folosită la țesutul covoarelor
moldoveneşti era de origine locală, obținută în gospodăria proprie. Prelucrarea lânii, cânepei, şi inului,
precum torsul și vopsitul firelor se făceau în condiții casnice. Pentru a le conferi covoarelor trăinicie,
urzeala se torcea din fire lungi de lână. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urzeala de lână
începe să fie înlocuită cu cea de cânepă sau bumbac. Unul din procesele cele mai complexe legate de
țesutul covoarelor era considerat vopsitul lânii. În acest scop se foloseau coloranți naturali, pregătiți
după anumite rețete. Vopseaua se obținea prin fierberea în apă a frunzelor, florilor, scoarței și
rădăcinilor anumitor plante, precum și din unele minerale. De exemplu, culoarea cafenie-închis se
obținea din scoarța verde de stejar, cea galbenă-cafenie - din mătase de păpușoi, neagră - din coaja de
nucă verde, etc. Lâna era lăsată în soluție până se căpăta nuanța dorită. Uneori, aceeași culoare era
obținută din diferite plante, iar alteori din aceeași plantă se obțineau câteva nuanțe ale aceleași culori.
Tradițiile seculare și existența unor procese de vopsire cu coloranți locali contribuiau la crearea unor
îmbinări armonioase de culori pastelate, care constituiau trăsătura distinctivă a covorului moldovenesc.
Un rol deosebit în mediul de trai al moldovenilor, în ritualuri şi ceremonii, în aprecierea nivelului
stării sociale şi economice, a măiestriei familiei le-a aparţinut şi mai continuă să-l joace covoarele
manuale. Ele conţin în sine o artă de opinie colectivă, viziuni artistice creatoare selectate de multe
generaţii.
Ele demonstrează coeziunea creatorilor populari cu mediul naturii înconjurătoare, cu multiple
izvoare de inspiraţie. În ţesăturile de tip covor poţi urmări: nivelul dezvoltării tehnicii textilelor
populare, influenţa dezvoltării industriei ţesăturilor, relaţiilor comerciale şi interferenţelor
etnoculturale cu etniile vecine, felul de adaptare a unor elemente din arta greacă, romanică, europeană,
orientală, slavă. Arta covoarelor moldoveneşti s-a modificat permanent, selectîndu-se pe parcurs de
secole motive ornamentale, compoziţii şi gamă cromatică particulară.
Din multiplele izvoare scrise, documente aflăm că covoarele se făceau curată din lînă şi exclusiv
pentru casă, că erau foarte frumoase şi se păstrau cu mare grijă, transmiţăndu-se ca relicve ale familiei
din generaţie în generaţie. Iniţial covoarele nu se produceau pentru vînzare şi, numai în cazuri rare,
cînd peste familia moldoveanului ajungea o nenorocire mare, cînd nicidecum nu puteau răsplăti
impozitele, îl ducea pe ţăran de-şi vindea „scoarţa” din casă.
Casa tradiţională moldovenească neapărat e împodobită cu covoare: pe perete, paturi, pe podea.
Această tradiţie de a folosi covoare la împodobirea locuinţei a fost tipică pentru moldoveni din adîncul
secolelor şi a rămas pînă în prezent.
Mare importanţă aveau covoarele, numărul lor, care vorbea despre iscusinţa fetei şi starea familiei.
Tradiţia alesului de covoare în Moldova era strîns legată şi de educaţia prin muncă a copiilor în
familie. Iscusinţa de a ţese, de a alege era înalt apreciate în popor, de aceea fetele de la vîrsta de 10-11
ani erau învăţate acest meşteşug. Fetele cu ocazia căsătoriei trebuiau să primească de la părinţi zestre,
din componenţa căreia făceau parte un şir de obiecte necesare gospodăriei, pentru îmbrăcăminte şi
împodobirea locuinţei: covoare, lăicere, păretare, ţoluri, prosoape, feţe de masă ş.a.
Păstrarea artei covoarelor este stimulată şi de o altă tradiţie răspîndită pînă în prezent, cînd din timp
este pregătit „comîndul” – un şir de obiecte, mai ales, ţesături ce se dau de pomană cu ocazia decedării.
După obicei, în faţa casei anume pe covor este primit a aşeza sicriul şi de a-l petrece pe cel decedat „ca
pe un om gospodar” în ultima sa cale.
Orice obiect era făcut cu mult talent şi gust artistic, fiindcă tot ce se făcea – se făcea pentru sine şi
ce păstra în casă, servind drept marcă de avuţie şi prestigiu al familiei.