Când viaţa doare

Ştim şi o afirmăm adesea, că viaţa noastră curge spre mormânt, că efemeri suntem pe acest pământ, pe care
toate-s efemere. Adevărat şi fals, în acelaşi timp, cum nu se poate mai fals. -Adevărat pentru că, da, clipa trecută nu o
mai putem retrăi, singurul eveniment cert din viaţă este moartea. -Absolut fals pentru că niciun gest, nicio vorbă, faptă
sau simplu oftat nu moare şi gata, ci totul are reverberaţie în transcendent: nimic din existenţa noastră nu e iremediabil
trecut ci toate sunt scrise în Cartea vieţii, oricât de mici şi neînsemnate ar fi, sunt încriptate în eternitate, păstrate pentru
momentul cel de pe urmă al Înfricoşătoarei Judecăţi. Atunci când se vor vădi toate ale tuturor; când goi şi descoperiţi
vom sta în faţa Celui Care este Judecătorul cel nemitarnic, Căruia Îi vom da socoteală, iar toate sunt trecute acolo, în
acea Carte a vieţii. Sunt valori şi mari şi mici, şi cu plus şi cu minus şi dintr-o dată toate se contabilizează şi un zâmbet
cald e ucis de o vorbă răstită, ambele ale aceleiaşi guri. Şi o mână întinsă e anulată de o ridicare trufaşă din sprânceană
şi tot aşa... până când cele două talgere ale balanţei se umplu cu de toate, şi bune şi rele, sub privirile noastre îngrozite şi
ale lumii întregi. E clipa noastră de adevăr total, nimic nu îl ciunteşte, nicio falsă impresie, nicio aparenţă bine regizată
şi tocmai de aceea este şi atât de înfricoşător acest adevăr. Când priveşti nici nu-ţi vine a crede că bietul boţ de tină, ce
stă acum în faţa Slavei dumnezeieşti, a putut face atâta rău, dar şi atâta bine şi parcă răul e mai mult şi mai greu, şi trage
mai tare în jos, şi diavolii îşi sticlesc ochii lacomi simţind câştig apropiat. Dar dintr-o dată, de undeva, nu ştiu de unde,
de pe vreo aripă de înger, din genele vreunui sfânt, din ochii largi şi îndureraţi ai Maicii lui Dumnezeu, se desprinde
ceva, greu de spus ce, ceva diafan, ca o lacrimă sau ca un suspin, şi cade în talerul de-a dreapta înclinând balanţa
incredibil de mult încât diavolii fug, îngerii cântă şi omul vede faţa plină de nemărginită iubire a lui Dumnezeu. Ce
spuneţi, e un sfârşit fericit, nu-i aşa? Dar era vorba de judecată dreaptă, fără mită, fără părtinire, incoruptibilă şi atunci
ce e cu lacrima sau oftatul acela, al nu ştiu cui, venit de nu se ştie unde? Cum de-a putut să schimbe soarta Judecăţii, de
unde atâta greutate şi putere în el? Toţi păcătoşii începuseră să capete nădejde, erau tare mulţi păcătoşi care-şi aşteptau
judecata, miriade de miriade, parcă erau numai păcătoşi, să mai fi fost şi câte un drept printre ei, este posibil, nu zic nu,
dar nu se vedeau de mulţimea nesfârşită a celor plini de păcate. Şi toată marea asta de oameni avea în mintea şi pe
buzele ei o singură întrebare. Aşa unitate de gândire nu se mai văzuse niciodată în istoria milenară a omenirii: ce va fi
înclinat balanţa? Iar, pentru că acesta era momentul de adevăr absolut, din gura Celui Vechi de Zile a răsunat ca un tunet
asurzitor sau poate ca o mângâiere de zefir răspunsul: suferinţa-rugăciune.

Noi toţi, şi cei de-acum şi cei ce-au fost ori vor urma, trăim un lanţ de suferinţe, unele mărunte, aproape
meschine, ca durerea resimţită în urma unei banale nedreptăţi de la serviciu, sau a unei impoliteţi rostite de un oarecare
în tramvai; altele mari, abisale: când moare cel mai iubit om, sau îţi vezi copilul în chinuri grozave, şi uităm că fiecare
„oftat poate fi o rugăciune” (pr. Arsenie Papacioc). Îmi veţi spune însă că e aproape ridicol, adică cum? - să mă rog că
m-am simţit jignit când cineva m-a împins pe stradă, iar în momentele limită cu atât mai mult e imposibil, durerea e prea
intensă, sufletul e în combustie, incapabil de altceva, decum de rugăciune. Dar suferinţa-rugăciune e ceva foarte simplu,
e un fel de da pe care îl rostesc deşi adesea aş prefera să spun nu. În fond, e o încărcare cu sens a suferinţei care oricum
există. Că vreau sau nu, şi mai degrabă nu vreau decât vreau, voi suferi în această viaţă, ce pot să fac, e să confer acestei
inevitabile suferinţe un sens în Dumnezeu. Să iau durerea mea şi să o pun la picioarele Lui ca şi singurul lucru de care
sunt în stare. Iar El o va păstra pentru eternitate la sânul Său, acolo unde sunt strânse toate suferinţele lumii. El, Cel ce a
purtat rănile tuturor, ştie ce e durerea, trădarea, părăsirea şi cu iubirea Sa nesfârşită, le umple de măreţie şi putere încât
tot omul se vindecă de rană şi de moarte.

Scrie aceste cuvinte cu slove de foc în inima ta: Orice suferinţă în Dumnezeu e treaptă înaltă spre cer! Şi
fiecare clipă a vieţii poate deveni astfel urcuş spre mântuire.

Lumea e plină de plânset şi vaiet, dar dacă ele nu sunt umplute cu sens în Dumnezeu, râmân doar chin şi
sub această formă a chinului fără sens sunt similare muncilor iadului. Însă, când ele se încarcă de semnificaţie în
Hristos, devin mântuitoare. Domnul a iubit suferinţa până la moarte pentru că suferinţa Sa e plină de cel mai nobil sens:
dezrobirea omului din păcat, şi de atunci orice durere trăită în Hristos poate transfigura. Multumiţi-I şi oferiţi-I lui
Hristos suferinţele voastre şi veţi vedea că „jugul Lui nu e greu şi povara Lui uşoară este.”