Fr.

Cornel Silaghi

Noi, pe timpul lui Dej, unde ne înţelegeau preoţii, făceam adunări după Vecernie
sau după Vecernie sau prin case cu pături în geamuri şi când ne prindea ne-a amendat de
ne-a usturat şi când am văzut că nu ne pot nimici au trecut la arestări. Am fost 13 în lot
11 bărbaţi şi 2 surori în ’59. Ne-a dus la Securitate în Timişoara, ne-a băgat acolo în
beciurile alea, nu ştiu unde au găsit aşa oameni cruzi să ne tortureze, să ne chinuie în
halul ăla. Am stat la anchetă aproape o lună. De acolo ne-au băgat în dubă şi ne-au dus la
Tribunalul Militar, la Popa Şapcă şi ne-au ţinut acolo, în celule vreo 2 sau 3 luni şi ne-au
băgat la proces.
Pentru că ne rugam, propovăduiam cuvântul lui Dumneyeu, citeam din vieţile
sfinţilor ne-a încadrat în art. 209 “crimă împotriva ordinii sociale” şi am primit 9 ani. În
celule acolo era foarte cald, că era vară, nu aveai aer, uşile închise ermetic, gemurile
închise, în celulă eram până la 15-20 în plus, în mijlocul celulei un butoi cu fecale fără
capac pe el, aerul ăla ne-o distrus. Am trecut prin tranzit prin puşcăria din Arad. Acolo
ne-a scos la aer, la plimbare prin curtea închisorii dar eu când am luat contact cu aerul
curat m-a lovit ca un trăznet în cap şi am căzut jos şi colegii de celulă m-au dus pe braţe
în celulă. Nu aveai voie să priveşti pe geam, gardianul avea vizetă în uşa celulei şi vedea
orice mişcare şi dacă era prins cineva că se urcă pe paturile suprapuse şi priveşte pe geam
îl băga în lanţuri. Dar unul care mă cunoştea s-a uitat pe geam când eu am căzut jos şi ăla
s-a eliberat mai devreme şi i-a adus vestea la soţie că am murit şi timp de 3 ani şi o lună a
purtat doliu după mine.
De la Arad ne-a dus la Gherla unde a fost foarte greu din cauza frigului, geamurile
erau sparte, dormeai pe suporţii de fier goi şi ne acopeream cu un cearceaf şi când
adormeai visai că mănânci mămăligă şi mâncam ca un lup şi spre dimineaţă suna talanga
în curtea închisorii şi săreai de pe pat şi dacă nu săreai te ardea în bătaie şi dimineaţa mă
trezeam cu cearşaful ăla în gură tot ros şi umed.
De aici ne-au dus la o colonie de muncă pe litoral la munci agricole. După o lună
de muncă ne-a dat dreptul să scriem acasă o carte poştală după un pachet de 5 kg. Am
scris acasă că sunt bine, sănătos şi să-mi trimită un pachet de 5 kg, nu le-a venit să creadă
după atâta doliu.
Eu văzusem că unii deţinuţi primesc în pachet poze şi li se dau pentru o zi şi o
noapte, apoi le depun la magazie, şi după ce am primit pachetul am scris din nou
”mulţumesc pentru pachet şi pentru pozele pe care mi le-aţi pus în pachet“ şi aşa înţeles
să-mi trimită şi poze să le văd (pe soţia şi cele trei fetiţe). Dar a venit aşa o stricteţe
tocmai pe când trebuia eu să primesc pozele că nu se mai dădeau pozele la deţinuţi şi eu
stăteam acolo la geam la magaziner şi când a desfăcut pachetul am văzut că a luat ceva şi
a pus pe raft. Atunci în zguduiri de plâns l-am rugat:
- Domnule major, renunţ la pachet, folosiţi-l dumneavoastră, dar daţi-mi ce aţi pus
pe raft. Şi l-a impresionat plânsul meu şi mi-a dat pozele pentru o zi şi o noapte.
Trecuseră trei ani, fetiţele erau de 7 si de 9 ani.
Acolo eram cu mai mulţi fraţi fratele Cornel Rusu, era şi fratele Traian Dorz. Eu
mă înscrisesem la o brigadă de construcţii, dar au venit deţinuţi din alte colonii şi atunci
ne-a băgat la inapţi: fratele Traian, Rusu Cornel, Popa Petru, Moldoveanu şi eu.
Şi eu dormeam cu fratele Traian şi acolo a fost frumos că mergeam la lucru
făceam locuinţe pentru gardienii care ne păzeau. Acolo s-a îmbunătăţit un pic regimul şi
mai ales că am fost cu fratele Traian. La amiază ne băga în colonie şi ne aducea un butoi
de mâncare bună, ca pentru construcţii şi fratele Traian mă aştepta cu mâncarea lui slabă
şi zicea:
- Frate Cornel prima dată o mâncăm pe asta şi după aceea pe aia bună şi aşa ne-
am ospătat.
Era şi Moldoveanu acolo şi el avea un sac plin de cadouri de la sectari. Şi mergea
cu pastorii sectarilor de la baracă, la baracă fiindcă el ştia unde sunt fraţii ostaşi să-i
lămurească ca cine-i Dorz, că a trecut în oastea lui Bălan, că el Moldoveanu e cu
adevărata oaste. Şi fratele Traian zicea: “am crescut la sân pui de năpârci”.
La cazan era un frate Lau Vasile de la Petrila şi el era fochist şi unde dormea era
loc mai mult.
Şi noi am făcut un sfat frăţesc şi fratele Traian a zis:
- Eu l-am suportat destul pe Moldoveanu şi nu am vrut să spun la fraţi luptele ce
le-am avut cu el dar dacă el renunţă la vederile străine şi se întoarce pe linia Oastei bine,
dacă nu nici o legătură cu el veci.
Şi a venit şi la mine Moldoveanu şi mi-a zis:
- Frate Cornel, aici nu-ţi pot spune despre fratele Traian, dar când om ajunge afară
îţi arăt în scris.
I-am răspuns:
- Domnule Moldoveanu, dumneata nu trebuie să-mi arăţi în scris, mi-ai arătat
faptic drumul pe care l-ai luat.
S-au pus vii cu noi, cu deţinuţi politici, era pământul favorabil pentru aşa ceva şi
s-a făcut butucul de vie gros şi un ciorchine de strugure 5 kg. Via a fost lucrată cu noi dar
când a fost de cules nu ne-a mai băgat pe noi ca să nu mâncăm. Dar brigadierii civili au
pus grămezi de struguri în păpurişul de pe marginea drumului pe unde treceam noi şi cei
care ne supravegheau erau departe şi noi ne-am umplut plasele. Dar când să intrăm în
colonie ca să nu ne prindă am desfăcut boabele de pe ciorchin şi le-am băgat în sân şi le-
am adus aşa şi celor din barăci care nu ieşeau la muncă.
Cel mai important din pachetul de 5 kg era o sticlă cu miere de albine şi în sticla
goală am stors boabă cu boabă mustul până am umplut sticla la trei sferturi şi un sfert am
lăsat goală şi o astupam şi în baracă era nisip, o îngropam în nisip şi fierbea şi ieşea un
vin deosebit.
Un preot de lângă Lugoj avea la el un antimis cred că îl avea cusut în căptuşeala
hainei. Şi la o baracă cu 72 de paturi s-a organizat Sfânta Liturghie. Fratele Rusu Cornel a
fost foarte bun corist şi organizator de cor ş i a organizat şi atunci un cor care cânta foarte
lin şi duios. Eu cu un frate mai tânăr de la Vinţu de Jos, Gicăreanu, noi am stat de pluton
la uşă să nu vină gardienii peste noi şi să le facem semn să înceteze dar corul nu cânta
decât foarte încet. Dar vă mărturisesc în faţa lui Dumnezeu nici până atunci, nici de
atunci n-am trăit Sfânta Liturghie aşa. Părintele slujea cu lacrimi, corul cânta cu lacrimi.
Veneau deţinuţi şi din alte barăci. În geamăt de plâns am petrecut Sfânta Liturghie.
Acolo în fiecare lună ne mărturiseam şi ne împărtăşeam, erau vreo doi trei preoţi.
De mai multe ori s-a făcut Sfânta Liturghie (aveam lingură cu care ne împărtăşeam) că
aici aveam linguri cu care mâncam dar la Gherla beam mâncarea direct din gamelă şi
acolo nu s-a putut nici spovedanie nici împărtăşanie.
 Când eram în anchetă la Securitate în Timişoara am visat că era obligatoriu să
merg în pădure să aduc nouă copaci mari cu crengi cu tot. Şi-am renunţat la cinci şi am
adus numai patru. Şi s-a împlinit visul că am făcut doar patru ani de puşcărie.
Morţii din colonie nu-i mai băga în groapa comună ci îi arunca într-un lac care
avea legătură cu marea.
La închisoare ne dădea mâncarea fierbinte direct din gamele şi în cinci minute
gamelele trebuiau să fie date înapoi şi ne mai puneau în zeama fierbinte ceva grăsime
care ne ardea intestinele iar în fundul gamelei de două degete mizerie că nici la porci nu o
puteau da. Şi mulţi mureau de dizenterie.
Pe biletul de eliberare era notat că înainte de a merge acasă trebuia să mergem la
Securitate.
Am fost trei fraţi şi trei surori iar mie tata mi-a lăsat casa şi grădina în centrul
comunei. Mama şi două surori au intrat în Oaste şi au făcut legământ şi ele au vrut ca şi la
noi la Moigrad să fie adunare de Oaste dar bisericuţa era mică de lemn şi nu se putea dar
noi aveam casă cu trei camere mari şi coridor mare. Şi la noi era obiceiul ca la 16 ani
feciorii să intre în hora satului şi exact când am împlinit vârsta asta s-a făcut la noi
adunare şi când am văzut pe fraţii bătrâni cu opinci, cu cioareci, cu sumane, ţărăneşte şi
când a început adunarea s-a aprins toată comuna, a venit tot tineretul şi când s-a făcut
chemare la legământ am fost cel dintâi care am căzut în faţa mesei şi am făcut legământ
la 16 ani.
Înainte de a veni decretul fratele Traian a creat colinyi noi şi fratele Rusu Cornel
le-a pus melodie aveam un creion şi hârtie din sacii de ciment şi s-a şi organizat un
concert de colinzi şi s-a colindat din baracă în baracă şi tot eu cu fratele Jicăreanu
mergeam în cercetare înainte să poată veni fraţii cu colinda în siguranţă. Şi am colindat
toată colonia, când am ajuns la bolnavi, la infirmerie s-a zguduit baraca de plâns.
Am avut şi trăiri cereşti şi stări de deznădejde.
Anii de închisoare sunt ani câştigaţi pentru Dumnezeu şi pentru credinţă. Fratele
Traian cu fraţii care erau acolo organizau rugăciune neîntreruptă prin rotaţie, unu de ruga
până obosea apoi îl trezea pe celălalt şi tot aşa şi ziua şi noaptea, spuneau rugăciuni care
le ştiau şi rugăciuni libere cu lacrimi şi prin rotaţie posteam în fiecare zi câte unul şi
mâncarea o dădeam la alţii mai înfometaţi. Şi nu am cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu
că m-a învrednicit să fiu cu fraţii de la baza lucrării.
În celulă, unde erau amărâţi fratele Traian a făcut o cântare “Necazul şi durerea
sunt un drum spre Dumnezeu” el a făcut 17-18 ani de puşcărie.
Când m-au arestat venisem de la băi, de la Herculane cumpărasem pentru fetiţe
ciocolată şi jucării şi am ajuns pe la amiază. Seara am făcut rugăciunea cu fetiţele,
dupăaia ne-am rugat şi noi şi ne-am pus să ne culcăm.
Bate cineva la poartă. Când am mers la poartă – Securitatea erau intraţi în curte,
pe la uşi, pe la geamuri şi zic:
- Ai arme?
- Am. Şi-au dat să fugă înapoi, s-au speriat.
- Unde?
Îi bag în casă, aprind lampa, pe masă aveam Biblia, cărţile de cântări, de
rugăciuni.
- Poftim, astea-s armele.
 Da' n-au fost liniştiţi au căutat peste tot, în pod, peste tot. Şi-apoi s-au pus la masă
să scrie şi de-odată să se dărâme casa pe noi. Se scoală securistul speriat de la masă.
- Doamne, da acum ce-i?
Am vrut să-i spun “Bine că zici şi tu «Doamne»”
Fusese cutremur. Apoi au zis:
- Îmbracă-te!
M-am îmbrăcat dar n-am avut eu experienţă să mă îmbrac gros. Fetiţele dormeam
şi la pătuţul fetiţelor să ridice salteaua mi-era frică să nu se trezească să se sperie. În
3-5 minute s-a oprit cutremurul. Şi au terminat procesul verbal mi-au confiscat cărţile.
- Hai.
Şi când au trecut pe lângă pătuţul fetiţelor am vrut să le sărut dar cu picioarele şi
cu patul de la armă m-au lovit şi nu m-au lăsat şi m-au scos afară şi m-au băgat în
dubă.

Fratele Precupescu

Am fost arestat în ´59, 6 iunie am fost cu fratele Traian Dorz, la Cluj au fost
judecaţi, eu eram în învăţământ la Hunedoara. A fost şedinţa cadrelor din învăţământ
şi au spus: “Avem cadre care nu corespund care sunt …” ştiam că voi fi dat afară şi
aşa a fost.
Tatăl meu din anii ´30 intrase în Oaste cu fratele învăţător Marini, eu sunt măscut
în Săsciori, împreună cu părintele Stoicuţa. Şi el fusese în prizonierat în Rusia în
timpul primului război şi văzuse ce e comunismul aşa că a ştiut ce va urma şi la noi.
Şi dacă nu venea în ´56 sigur era arestat. Suntem 5 copii (2 surori şi 3 băieţi).
O întâmplare cu tata. Bunica se ruga foarte mult cât a fost tata pe front la Maica
Domnului. Într-o noapte se afla în Polonia pe malul râului Vistula şi şuierau
gloanţele, el era în tranşee şi trebuia să strige înainte a simţit că-l trage cineva de
mânecă când s-a întors a văzut-o pe Maica Domnului şi cu bunica în mărime naturală.
A scăpat arma din mână şi a mers, deşi nu avea voie, vreo 200 de metri înainte prin
tranşee şi acolo era un farmacist din Budapesta, Lemeni şi când să-l întrebe “Ce s-a
întâmplat” în locul în care fusese a explodat un obuz şi a făcut o groapă cât o cameră.
Iar tata când a ajuns acasă a ridicat o troiţă în cinstea Maicii Domnului.
Învăţătorul Marini ţinea foarte la mine şi când venea stătea de vorbă cu mine.
Când aveam 12 ani, la o adunare cu copii şi când ne-a spus legământ care vrem să
slujim lui Hristos şi Maicii Domnului, am căzut în genunchi şi am spus tot ce am
făcut, toate păcatele mele de copil şi de atunci mi-am schimbat viaţa.
Am ajuns la Timişoara şi la şantierul Fabric se ţineau adunări ale Oastei
Domnului şi mergeam în fiecare duminică, eu fiind student la Şcoala Normală.
Mitropolitul Vasile Lăzărescu era deosebit şi se ocupa mult de Şcoala Normală şi
asiata la noi la ore. Preot la Şcoala Normală era părintele Melinte Şora, tatăl lui
Mihail Şora scriitorul. Şi am primit o educaţie religioasă, aşa cum trebuie. Ne-au şi
militarizat fiindcă Antonescu considera că învăţătorii sunt cei mai buni ofiţeri. Venea
în şcoala o comisie guvernamentală şi cei care erau mai buni la o materie, aceea erau
repartizaţi la o facultate. Din şcoala ţinea foarte mult la mine şi m-a susţinut şi am
fost propus să urmez Facultatea de Filologie din Cluj. Am întâlnit acolo fraţi buni de
la Oaste, făceau misiune, mergeau prin Munţii Ardealului. Adunările le ţineam pe
strada Artelor unde locuiau doi bătrâni orbi pe care noi îi îngrijeam.
Cum aveam referinţe bune cei din partid încercau să mă câştige, “Poţi să crezi în
Dumnezeu, ziceau ei, dar să te înscrii şi în partid”. Dar am refuzat am spus că aşi fi
nesincer. Secretarul de partid din facultate, profesor Zdrenghea era rudă cu ai mei şi
mi-a spus:
- Vezi că aştia vor să te dea afară din facultate.
Dar m-au lăsat în pace şi îmi ziceau “Studentul cel nebun întru Hristos”, iar în
învăţământ am ajuns “Profesorul cel nebun întru Hristos”. S-au c-am opus să intru în
învăţământ pentru că ştiau că nu-mi schimb concepţia şi-au vrut să mă dea la Arhivele
Statului, să nu fiu în învăţământ, să nu influenţez educaţia.
La Bucureşti am ajuns să stau şi cu Drăghici de vorbă, vreo două ore, tot încerca
să mă lămurească şi la sfârşit grăbit îmi cere să-i dau cererea pentru Arhivele Statului
să o semneze. Eu în buzunar aveam două cereri, una pentru învăţământ, una pentru
Arhivele Statului şi fără să vreau am dat-o pe cea pentru învăţământ, el grăbit
semnează “De acord”. Când am văzut nu ştiam ce să fac, să mă întorc să spun că s-a
făcut o greşeală sau nu, mă hotărăsc să mă duc la fratele Traian care lucra în gară la
Simeria funcţionar şi el îmi spune:
- Asta-i lucrarea lui Dumnezeu, stai cuminte.
Şi am primit post la liceu în Hunedoara.
Apoi am început să fiu urmărit, să se facă presiuni asupra mea şi ştiam că nu o să
mai fie mult până mă arestează, cu cine mă întâlneam eram fotografiat. Cam la două
luni după fratele Traian am fost arestat.
La Cluj la secţie am fost anchetat, am fost bătut. Aveam încadrare la Art. 209 cu
agravantă: luptă împotriva comunismului, pentru lichidarea comunismului.
Oastea Domnului era socotită cea mai periculoasă mişcare religioasă. Ne spuneau
în anchetă:
- Acceptaţi să colaboraţi cu noi şi-i dăm Oastei Domnului libertate deplină. Voi să
luptaţi împotriva preoţilor că sunt aşa şi aşa, uite declaraţii ale preoţilor împotriva
Oastei.
Dar eu ştiam că declaraţiile alea sunt date cu forţa.
Mă rugam cât puteam şi în timpul anchetei. Aruncau cu găleata de apă pe mine
credeau că sunt leşinat, eu însă mă rugam şi asta m-a ajutat foarte mult. Domnul mi-a
dat putere să nu bag pe nimeni că noi ca studenţi făcusem adunări în pădurea Horia.
Mergeam şi săpam o groapă, apoi ne aşezam în aşa fel încât să vedem pe oricine se
apropie şi dacă vedeam pe cineva suspect puneam cărţile de cântări şi de rugăciuni în
gropiţă, trăgeam glia peste cărţi şi scoteam cursurile care la ce facultate eram şi dacă
veneau se uitau nu găseau nimic, plecau. S-au pentru adunări anunţam un loc şi de
acolo mergeam în alt loc.
Şi în închisoare m-am întâlnit cu Gheorghe Pop şeful UTM pe Cluj care mă
urmărea pe atunci dar nu putea să mă prindă. A fost şi el arestat în ´56 cu revoluţia
din Ungaria, încercase să organizeze studenţii să ceară drepturi. Am fost la Gherla, în
Balta Brăilei la diguri noi lucram tot şi când era gata veneau locuitorii şi puneau
creasta.
Cei dintre noi care nu puteau să muncească erau chemaţi în poartă şi bătuţi, am
fost într-o seară chemat în poartă că nu am făcut norma căci ajutasem doi bătrâni care
nu primeau drept la pachet pentru că nu-şi puteau face norma şi eu nu am mai reuşit
să-mi fac norma. Şi am primit 25 de lovituri la fund şi gardianul care era beat, a zis
gata, şi eu nu m-am mai pregătit să fiu lovit şi el atunci s-a slobozit asupra mea şi i-
am spus:
- Pentru cele 25 eşti iertat de Dumnezeu, dar pentru ce mi-ai dat în plus vei fi
pedepsit şi zice:
- Şi ce faci acum te rogi la Dumnezeu să mă pedepseacă?
- Eu nu, dumneata ceri pedeapsa, prin ce ai făcut. Poţi să mă baţi din nou dacă crezi
că trebuie să mă baţi.
Dar l-a mustrat conştiinţa, după aceea de fiecare dată când mă întâlnea întorcea
capul.
Era un paznic Crângan, foarte bun la suflet striga, te certa dar numai aşa. După ce
am ieşit din închisoare l-am întâlnit la Bacău, era pe undeva miliţian la pază şi îi zic:
- Domnule sergent major Crângan?
- A, a dumneata eşti acela cu religia.
Am intrat la un restaurant “Curcanul de Aur”, i-am dat să mănânce, am stat de vorbă
şi-l vedeam că vrea să mă tragă de limbă şi eu îl tot pasam şi mi-a zis:
- Aşa să procedezi cu toţi care te provoacă că ăştia sunt în continuare pe urmele
dumitale.
În închisoare s-a văzut cei care sunt cu biserica, cu Oastea cea adevărată şi cei
care au luat-o razna iar şeful celor care nu erau pe linia cea bună era tocmai Nicolae
Moldoveanu.
Am fost cu părintele Sebastian Dediu călugăr de la Vladimireşti cu el făceam
rugăciuni, adunări, acatiste. În cei 5 ani de închisoare multe s-au lămurit în mine. Era
părintele Ioanichie care-i la Frăsinei, secretarul mănăstirii, în închisoare nu era
călugăr, el fusese condamnat la 15 ani închis tot cu evenimentele din Ungaria în
închisoare el mai mult l-a descoperit pe Dumnezeu dar şi de acasă avea o educaţie
religioasă şi în închisoare a luat hotărârea să se călugărească. În închisoare cel mai
mult îndrăgeau acatistele, părintele Dediu le ştia pe de rost le făceam în fiecare zi,
chiar când căram cu vorba rosteam rugăciuni. Ce frumoase erau clipele alea,
câteodată foarte mult le regret şi zic că nu sunt atât al Domnului Iisus şi al bisericii
cât eram acolo. Vinerea ţineam post negru şi aveam putere.