23 august 1944

Începutul celui de-al doilea Război mondial găsea România, din punct de vedere
politic, într-o situaţie nu tocmai fericită. Dictatura carlistă era una din formulele care
alimentau oportunismul şi parvenitismul într-un cotext în care mişcările extremiste şi de
stânga dar mai ales de dreapta căpătau o virulenţă nemaiîntâlnită. La 4 septembrie 1939
România îşi declară neutralitatea, în acel moment aceasta părea poziţa oportună drept pentru
care Constantin Argetoianu afirma oarecum cinic: „Vom merge până la cea mai josnică
dintre josnicii pentru a ne păstra neutralitatea”. 1 Dar această poziţie nu putea fi menţinută
căci aflată în tragica poziţie geografică a confluenţei intereselor germane şi sovietice,
România Mare la începutul lui septembrie 1944 înceta să mai existe căci puternicii vecini de
la Răsărit ocupau la 28 iunie 1940 Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, un teritoriu
de 50762 km² având 3,9 milioane de locuitori.
La graniţa de vest, Ungaria aliată a Germaniei, ridica şi ea pretenţii astfel că va urma
un nou rapt teritorial prin arbitrajul german ce în fond era un dictat şi prin care România
pierdea Transilvania de Nord. Dictatul de la Viena fusese precedat de o serie de negocieri ce
avuseseră loc la Turnu Severin, tot sub oblăduire germană căci Hitler era interesat de
menţinerea unei stabilităţi în zona petrolieră Ploieşti. Negocierile eşuaseră şi ministrul român
de externe Mihail Manoilescu a fost invitat la Viena pentru definitivarea atât de dramatică a
problemei Ardealului. Ca şi Basarabia şi Bucovina de Nord, deasemenea şi Transilvania de
Nord va fi cedată în urma unui consiliu de coroană fără să existe o împotrivire armată. În
zona cedată se vor produce atrocităţi inimaginabile dar în momentul când guvernul român
cere explicaţii, premierul maghiar Telek Pal răspunde: „Nu se poate nuntă fără înjunghiere.” 2
Într-o Românie ce avea ca formă politică dictatura regală, cine altul decât regele
putea fi învinuit de dezastrul în care intrase ţara. Dominat de pasiuni puternice Carol al II-lea
se dovedea incapabil să depăşească momentul de criză, din nefericire camarila regală era în
cea mai mare parte alcătuită din personaje lipsite de tărie morală, Ernest Urdărescu, unul
dintre cei mai apropiaţi sfătuitori ai lui Carol al II-lea îi spunea acestuia înaintea Consiliului
de Coroană pentru cedarea Basarabiei. „Eu am să afirm cu tărie că trebuie să facem şi să
dregem, că trebuie să ne batem, dar să ştiţi că în realitate nu se mai poate face nimic”.
Dealtfel e semnificativă exclamaţia lui Iorga în urma acelui Consiliu: „Sunt toţi nişte
trădători”.3
La acea oră în România spectrul politic se dovedea destul de sărac, două erau
personalităţile ce se conturau ca posibili lideri într-un astfel de timp frământat şi nesigur:
Iuliu Maniu – artizanul unirii Transilvaniei cu România, lider al Partidului Naţional Ţărănist
şi Generalul Ion Antonescu – adversar neîmpăcat al regelui dar căruia Carol al II-lea îi va da
depline puteri pentru conducerea statului căci vede în el unica soluţie cu atât mai mult, cu cât
Antonescu se bucura de aprecierea Berlinului care vroia ca în România să conducă un
personaj autoritar care să nu permită escaladarea situaţiilor tensionate.
Mai există însă şi un al treilea factor politic ce nu putea fi ignorat – Mişcarea
legionară. După uciderea Căpitanului şi a unei bune părţi a şefilor legionari ea scăzuse ca
1
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 342.
2
Făcea referire la evenimentele terifiante de la Ip şi Trăznea, Ibidem, p. 362.
3
Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 123.
intensitate dar datorită atmosferei corupte de la Palat apărea acum în ochii opiniei publice ca
o alternativă de preferat. Să nu uităm că doctrina ei politico- mistică era în consonanţă cu
tomusul general european şi era punctată de identificarea cu idealurile sublime de moralitate,
sacrificiu, dreptate tocmai ce lipsea anturajului carlist. Astfel că pentru mulţi şi mai ales
pentru tineretul idealist Legiunea sub oblăduirea din veşnicie a Arhanghelului şi a
Căpitanului apărea ca soluţia divină în dezastrul general.
Investit cu puteri depline, generalul Antonescu îşi dă seama că regele Carol al-II-lea
e un personaj şi incomod şi inutil, astfel că îi va cere abdicarea. În momentul de cumpănă,
reprezentat de noaptea de 4/5 septembrie 1940 regele îi cere sfatul lui Gheorghe Brătianu iar
acesta în loc de răspuns îi spune să privească harta României, cum a primit-o şi cum o lasă 4
drept rezultat pe 6 septembrie Carol al-II-lea semnează declaraţia de abdicare.
Impunând o conducere autoritară şi cu vizibile veleităţi filogermane Antonescu nu
se putea bucura de sprijinul foţelor politice democrate care erau de departe anglofile, astfel
că singura posibilitate de a avea sprijin politic era încheierea unei alianţe cu Mişcarea
Legionară şi cu actualul ei lider Horea Sima. În 14 septembrie, România e declarată Stat
naţional-legionar avându-i ca reprezentanţi pe generalul Antonescu – conducător al
executivului şi Horea Sima – lider al unicului partid recunoscut legal. Din acest moment
guvernarea ţării începe să fie scindată de două politici paralele care în ciuda eforturilor
generalului Antonescu se vor dovedi ireconciliabile. Atât Maniu şi Dinu Brătianu cât şi alţi
factori interni şi externi conştientizau că această aparentă unitate nu va supravieţui prea mult.
Divorţul se va produce în luna ianuarie a anului 1941 când va avea loc aşa – numita
rebeliune legionară, prin care se încerca preluarea tuturor prerogativelor puterii de către
Horea Sima. Dar acest eveniment fusese precedat de altele la fel de importante. La 23
noiembrie 1940 România adera la Pactul Tripartit intrând astfel în război alături de puterile
Axei, acţiunea îi aparţinea unilateral lui Antonescu, regele Mihai aflând despre aceasta la
radio BBC.5 Prin alăturarea de Axă, Antonescu spera la o întregire a graniţelor în partea de
est şi chiar, într-un viitor mai îndepărtat, în vest. În aceeaşi lună, la doar câteva zile, după ce
armata germană îşi instalase comandamente pe teritoriul românesc sunt comise o serie de
asasinate legionare pe care Antonescu le va dezavua.
Având o poliţie proprie, paralelă cu cea a statului român, Mişcarea legionară
ancheta şi aresta. La închisoarea Jilava fuseseră închişi cei implicaţi în uciderea lui Codreanu
şi a celorlalţi şefi legionari, în total şaizeci şi patru de persoane printre care (generalul Gh.
Argeşanu, G. Marinescu, etc.), în noaptea de 26 / 27 noiembrie toţi vor fi împuşcaţi în celule.
În ziua următoare sunt asasinaţi Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu 6, oameni de marcă ai
ştiinţei româneşti şi mari oameni politici. În ciuda acestor asasinate generalul Antonescu deşi
dă un comunicat categoric prin care se dezice şi condamnă astfel de fapte, la 1 decembrie va
apărea alături de Horea Sima, în cămaşă verde cu diagonală la ceremonia de reînhumare a lui
C. Z. Codreanu.
Simţindu-se tot mai stăpân pe situaţie şi având susţinerea Biroului Politic al celui
de-al III-lea Reich, în ianuarie ’41 legionarii cer prin forţă armată să fie numit premier Horea
4
„Magazin istoric”, decembrie, 1999, p. 48
5
cf. Mircea Ciobanu, op. cit. p. 139
6
Corneliu Coposu, Pagini de jurnal, în ”Magazin istoric”, septembrie, 1993, pp. 5-7.
Sima. Antonescu va replica ferm şi se va produce ruptura definitivă, liderul legionar fiind
nevoit să emigreze.
La o analiză mai atentă a documentelor şi declaraţiilor lucrurile se dovedesc mai
complicate căci Antonescu nu prezenta pentru Berlin garanţia unei doctrine hitleriste şi în
plus la majoritatea întrevederilor cu Führerul nu încetase să-i amintească de dorinţa de a
redobândi Nordul Transilvaniei. Astfel că pentru a-l ţine în şah pe mareşal, Serviciile Secrete
ale Wehrmachtului au manipulat cu dibăcie cele două elemente fierbinţi: legionarii şi
mişcarea revizionistă maghiară.
Conform doctorului Stroescu, medicul personal al lui Ion Antonescu, rebeliunea
legionară a fost o subtilă manipulare realizată de SS în înţelegere cu serviciile de informaţie
sovietice pentru a destabiliza ţara şi a justifica ocupaţia ei. 7
La 12 iunie 1941 Hitler îi spune conducătorului român despre intenţia sa de a iniţia
ofensiva armată antisovietică.
Dacă părerile sunt controvesate în ce priveţte concepţia lui Antonescu faţă de
Germania nazistă, este îndeobşte acceptat că mareşalul era fundamental antisovietic şi
antibolşevic astfel că vestea aflată l-a înviorat, el va oferi din proprie iniţiativă participarea
armatei române la această ofensivă. Avea în vedere cu siguranţă teritoriile româneşti
ocupate; la 22 iunie el transmite armatei vibrantul ordin:
”Ostaşi,
Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi din miazănoapte!
Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi! Reîmpliniţi în trupul ţării
glia străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.” 8
Momentul cuceririi teritoriilor româneşti a fost conform relatărilor contemporane,
cu adevărat mişcător: Divizia a-V-a infanterie, in ziua de 4 iulie, când a trecut Prutul –
„contrar regulilor de a păstra liniştea, ofiţerii şi trupa, urcaţi pe primele ambarcaţiuni au
început trecerea cântând imnuri patriotice. Inamicul vede acţiunea noastră şi execută un
bombardament extrem de violent asupra plajelor, bombardament ce nu a stânjenit cu nimic
elanul ofiţerilor şi al trupei.”9
Superioare din punct de vedere al pregătirii şi mai ales din punct de vedere al
dotărilor tehnice, trupele sovietice vor produce mari pierderi în efectivele române.
Odată cu bătălia de la Stalingrad semnele eşecului încep să se întrevadă pentru
Werhmacht. Luptele de la Moscova, apoi de la cotul Donului sunt dezastruoase pentru
forţele Axei. Sfârşitul putea oarecum fi întrevăzut. În ţară starea de nemulţumire şi
desolidarizare cu un război ce acum ne era străin se accentua. În rândul trupelor moralul
scăzuse simţitor, până la Nistru românii fuseseră motivaţi, acum nu mai vedeau rostul luptei
în care erau angrenaţi. Întreaga opinie publică la sfârşitul anului 1943 era împotriva
continuării războiului alături de forţele Wehrmachtului. Bombardamentele americane asupra
Ploieştiului din 1 august ale aceluiaşi an – operaţiunea Tidel Wave produseseră o puternică
impresie, simpatia populaţiei pentru prizonierii americani era vizibilă şi cvasigenerală.

7
Acad. C. Bălăceanu-Stolnici, Din vreme de război, „Magazin istoric,” număr special, luna Bucureştilor, 9 mai – 9 iunie,
p.p. 92-94.
8
Stalin cenzurat / necenzurat, p. 242.
9
Florin Constantiniu, op. cit., p. 377.
 Cu toate acuzele ori elogiile pe care i le aduc adversarii ori partizanii, generalul
Antonescu ne apare în toată această perioadă, extrem de dificilă, ca o personalitate puternică
şi complexă. Marele diplomat Nicolaie Titulescu îi va scrie lui Churchil: „Greşelile ţării nu
trebuie să-i fie imputate generalului Antonescu; el a trebuit să-şi asume o grea moştenire şi în
situaţia în care se găseşte nu poate face altfel. Generalul Antonescu este amicul meu
personal; el a fost mulţi ani ataşatul meu la Londra.” 10 El nu se vădeşte a fi un filogerman
fanatic, deşi începe să întrevadă eşecul rămâne alături de Germania, sperând într-o răsturnare
de situaţie şi simţindu-se obligat să-şi respecte cuvântul dat lui Hitler. Atitudinea lui e
elocventă în declaraţii: „Sunt alături de germani în conflictul cu ruşii, sunt neutru între
germani şi englezi, sunt de partea americanilor în războiul cu japonezii.”11
Dealtfel poziţia mareşalului Ion Antonescu în ultima perioadă a guvernării sale este
una înclinată spre încheierea armistiţiului însă se vede preferinţa mareşalului spre anglo-
americani şi chiar îşi dă acceptul tacit ca prinţul Barbu Ştirbey să plece la Cairo spre a
discuta posibilitatea unui armistiţiu. Pe de altă parte Antonescu îi propune lui Musolini o
conlucrare în vederea desprinderii împreună din Axă. Şi mai evidentă devine intenţia de
schimbare a poziţiei lui Antonescu, când ministrul de externe al României în Suedia,
Frederic Nanu tratează la Stockholm cu doamna Alexandra Kollontai, ambasadoarea
sovietică, posibilitatea unui armistiţiu cu această putere. În ciuda acestor tatonări Antonescu
nu îşi pierde speranţa într-o posibilă victorie germană, el nu concepe o retragere a trupelor
româneşti dincoace de Nistru şi din această pricină se pare că au existat numeroase fricţiuni
între el şi mulţi membri din eşalonul superior al armatei române, 12 tot din această cauză va fi
demis ministrul de război generalul Iacobici: „tineretul pe care voim să-l pregătim temeinic,
va cădea pe plaiurile depărtate ale Rusiei bolşevice, lipsindu-ne foarte mult în cursul
socotelilor cu Ungaria.”13
În tratativele duse în Egipt, Maniu fusese cel ce lansase iniţiativa, dealtfel întreaga
opoziţie era în alertă şi încerca să întreprindă tot felul de acţiuni şi alianţe pentru a determina
încetarea războiului alături de Germania.
Deşi interzise oficial, partidele funcţionau cu acceptul tacit şi îngăduitor al lui
Antonescu, Iuliu Maniu chiar va purta discuţii cu mareşalul şi cu vicepremierul Mihai (Ică)
Antonescu în legătură cu ruperea relaţiilor cu Germania dar fără un real succes.
Din atitudinea adoptată de aliaţi, politicienii români realizează că este necesar, în
cazul unui atare armistiţiu, să obţină bunăvoinţa sovieticilor şi cu toată indispoziţia se vor
coaliza cu PCdR-ul în Blocul Naţional Democrat format din: PNŢ, PNL, PSD şi PCdR (20
iunie 1944). La rândul lor, comuniştii obedienţi dirijorului moscovit lansau apeluri la unitate
antifascistă. Autodizolvarea Cominternului din 10 iunie 1943 nu însemna o adevărată
independenţă PCdR14 şi în realitate însăşi această alianţă BND purta ştampila moscovită. La
acea oră în fruntea partidului se afla un triumvirat: Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu,
Iosif Ragneţ secondaţi îndeaproape de Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghe Gheorghiu Dej şi
10
Ibidem, p. 370.
11
Ibidem, p. 370.
12
Cf. „Magazin istoric”, septembrie, 1999.
13
Colonel doctor Al. Duţu, Florica Dobre, Un război surd şi ciudat, „Magazin istoric”, octombrie, 1999, p. 30.
14
„Simplă acţiune cosmetică” căci s-au creat o serie de structuri criptocomuniste: Secţia de Informaţie Internaţională de
fapt legătura şi supravegherea Kremlinului asupra partidelor comuniste – Cf. Florin Constantiniu, op. cit, p. 403.
Teohari Georgescu. În urma alianţei cu partidele democratice PCdR precizează scrupulos:
„Politica sa de bloc naţional-patriotic, nu a răpit şi nu răpeşte independenţa sa organizatorică,
ideologică şi politică, el păstrându-şi deplina libertate în rezolvarea problemelor de bază ale
României de azi şi de mâine”.15
Din atitudinea forţelor componente ale BND este evident că acestea unanime în
aprecierea că o astfel de coaliţie era un rău necesar şi în acelaşi timp o etapă pasageră, nici
unul dintre liderii politici nu îşi imagina o conlucrare permanentă într-o atare formulă.
Vor exista mai multe consfătuiri între membrii BNR şi puterea regală reprezentată
prin MS Regele Mihai secondat de generalii: A. Aldea, C. Sănătescu, C. Vasiliu – Răscanu şi
de I. Mocsany – Stircea şi Generalul Niculescu – Buzeşti, pentru ieşirea din război.
Este cert că aceste consultări ajunseseră şi la cunoştinţa mareşalului dar acesta le-a
tolerat cum făcuse şi cu o serie întreagă de acţiuni ale oamenilor politici, potrivnice poziţiei
adoptate de el. O astfel de atitudine face şi mai greu de decelat adevărul în legătură cu
momentul 23 august 1944.
Cert este faptul că între forţele ce discutau ieşirea României din război exista
consensul ca pe data de 26 august să i se propună mareşalului desprinderea României de Axă
şi încheierea păcii cu aliaţii, în cazul unui refuz categoric era prevăzută eventualitatea unei
arestări, preluarea conducerii armatei de către rege şi constituirea unui guvern de coaliţie.
Dar timpul şi evenimentele au luat-o înaintea planurilor. Interesele diverselor
persoane implicate, modul de acţiune subversivă a unor servicii secrete stăine, intenţiile ce se
ascundeau în spatele actelor de la acea dată sunt greu de aflat şi perspectivele multiple pe
care literatura subiectului le oferă sunt năucitor de variate.16
Cert este că între orele 16,15 – 16,58 are loc audienţa mareşalului Antonescu la
Regele Mihai în urma căreia Antonescu este arestat. În declaraţiile sale regele susţine că
mareşalul a refuzat categoric o rupere cu Germania şi acest refuz a generat arestarea, în cazul
în care Antonescu se pronunţa pozitiv datele problemei s-ar fi schimbat şi actul arestării nu
ar mai fi avut loc.17 Alţi contemporani ori cercetători ai evenimentului susţin ideea că
arestarea, indiferent de răspunsul dat tot s-ar fi produs. 18 Interesant este faptul că deşi regele
face eforturi să-i anunţe pe liderii politici aceştia sunt de negăsit, singurul care soseşte la
Palat e Lucreţiu Pătrăşcanu însoţit de Bodnăraş pe care il prezintă regelui ca fiind „inginerul
Ceauşu” şeful forţelor patriotice, care îl vor prelua pe mareşalul Antonescu şi pe cei arestaţi
împreună cu el.
La o întrevedere ulterioară dintre Ion Antonescu şi colonelul Traian Borcescu,
adjunctul SSI, pe când mareşalul se afla sub arest comunist într-un imobil de la Vatra
Luminoasă, după ce se interesează de situaţia de pe front, îi spune colonelului: „Te rog să
comunici generalilor, ofiţerilor şi trupei să fie toţi strânşi uniţi în jurul regelui şi al
guvernului său. Să lupte pentru reîntregirea Transilvaniei şi a ţării noastre. Să nu se producă

15
Apud, Victor Frunză, op. cit., p. 127.
16
O comparaţie între lucrările lui: Nicolaie Baciu, Agonia României, Ed. Mezincescu, MareşalulAntonescu şi catastrofa
României, George Magherescu Adevărul despre mareşalul Antonescu, ar fi ilustrativă în acest sens.
17
Vezi Mircea Ciobanu, op. cit., p.p. 19-24.
18
Florin Constantiniu, op. cit., p.p. 408-409.
nici o defecţiune şi aşa cum au mers în Est, să meargă şi în Vest. Numai uniţi veţi învinge şi
veţi fi respectaţi.”19
Pătrăşcanu aducea şi textul Proclamaţiei pe care regele trebuia să o facă la radio
anunţând desprinderea de Axă şi încetarea războiului cu Naţiunile Unite
Bine ticluită de comunişti proclamaţia anunţa „România a acceptat armistiţiu oferit
de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii” – dar armistiţiul nu
exista încă, el va fi semnat abia în septembrie 1944.20
Imediat după arestare suveranul român purcede la numirea unui nou guvern format
din militari, aşa cum dorea Maniu spre a bloca ascensiunea comuniştilor, dar în el intrau şi
liderii partidelor politice ca miniştri fără portofoliu, iar comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu care
solicitase numirea la justiţie fusese instalat ministru ad interim, scopul lui era să obţină
eliberarea imediată a deţinuţilor politici, mulţi comunişti afându-se în închisoare.
Pentru PCdR venise momentul marii afirmări, prin participarea la coaliţia
guvernamentală el ieşea triumfător din ilegalitate, încrezător în viitorul său garantat de forţa
roşie de la Est.
Contrar statutului pe care România îl va primi de la aliaţi ca fiind putere învinsă,
prin actul de la 23 august, care nu a fost o insurecţie 21 căderea Germaniei a fost grăbită cu
aproximativ şase luni.
Siegfried Kogelfranz: „Niciodată, printr-un singur eveniment nu s-au pierdut atât de
mulţi soldaţi şi atât de mari teritorii (cum a pierdut Germania –n.a.) ca în urma radicalelor
schimbări de orientare a regelui Mihai.”22
Încă de a doua zi presa comunistă îşi asuma în întregime paternitatea actului, în
Declaraţia pe care o dă PCdR susţine că încă din ’41 partidul îşi fixase ca obiective:
-încheierea imediată a armistiţiului; -scoaterea ţării din Axă; -curăţirea teritoriului românesc
de ocupaţia hitleristă; -inaugurarea unui regim democratic de drepturi şi libertăţi. 23 Nici
acum nu se pomenea nimic de Transilvania de Nord căci aceasta avea să fie o poliţă de şantaj
cu care va opera URSS-ul mai târziu.
Ignorând declaraţiile guvernului român, forţele armatei roşii se vor comporta pe
teritoriul românesc cu o totală lipsă de cavalerism, ca şi când s-ar afla într-o ţară cotropită,
ele se vor autointitula „eliberatoare” deşi pe teritoriile pe care intrau, forţele germane nu mai
erau prezente, astfel că în ciuda titlului pe care şi-l arogă Armata Roşie nu este altceva decât
o forţă ocupantă şi o dovedeşte comportamentul său. După 24 august au fost luaţi prizonieri
peste 2000 de soldaţi români şi capturată întreaga flotă militară română.
Cu forţele armate sovietice vin în ţară şi alţi doi lideri ai PCdR-ului, cei ce
constituiau aripa exterioară Ana Pauker şi Vasile Luca (Laszlo). 24 Ei se aflau în fruntea
diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horea, Cloşca şi Crişan constituite din prizonieri români.

19
„Magazin istoric”, septembrie, 1993, p. 15.
20
Vezi Victor Frunză, op. cit., p. 126.
21
Vezi Mircea Ciobanu, op. cit., p. 33-34.
22
Florin Constantiniu, op. cit. p. 412.
23
Victor Frunză, op. cit., p. 127.
24
Observăm că PCdR deşi redus din punct de vedere al numărului de membri cunoaşte o abundenţă de lideri astfel ni se
relevează adevăratul „liant” al partidului – setea pentru putere.
Febrila agentă a lui Stalin, Ana Pauker lansase la Krasnogorsk 25 în septembrie 1943 ideea
formării unei astfel de divizii. Divizia Horea, Cloşca şi Crişan va intra sub conducerea
generalului Mihail Lascăr ce căzuse prizonier în bătălia de la Cotul Donului, în ţară el va
deveni ministru de Război şi va susţine activ instalarea regimului comunist.
Cu o Românie literalmente ocupată, căci trupele sovietice erau împânzite peste tot,
guvernul deleagă o comisie în fruntea căreia e numit strategic comunistul Lucreţiu
Pătrăşcanu. Armistiţiul de care pomenea regele Mihai în proclamaţia de la 23 august se
semna de abia acum la 12 septembrie 1944. Principalele prevederi ale armistiţiului erau:
1. recunoaşterea anexiunilor teritoriale sovietice din iunie 1940;
2. despăgubiri în valoare de 300 milioane de dolari în decurs de şase ani, în diverse
produse;
3. asigurarea libertăţii de mişcare a trupelor sovietice pe teritoriul românesc;
4. arestarea şi pedepsirea persoanelor acuzate de crime de război (în legătură cu
acest punct PCdR-ul va declanşa o adevărată isterie) şi în final;
5. nulitatea dictatului de la Viena şi restituirea către România a Transilvaniei sau a
celei mai mari părţi a ei; eliberarea acesteia prin luptă sovieto-română, la care
România se angaja să participe cu 12 divizii de infanterie.26

Tot la această dată se înfiinţează şi înalta Comisie Aliată de Control (Sovietică)

având rolul de a controla îndeplinirea clauzelor armistiţiului. Aceste clauze vor deveni
motive de sabotaj spre a obţine instalarea unui regim comunist prosovietic. Formularea
ambiguă de la ultimul punct, singurul favorabil României, „cea mai mare parte” trădează
intenţia aliată cu privire la teritoriul românesc. „Istoricul britanic Mark Percival atrăgea
atenţia – <<în toamna anului 1944,în ciuda faptului că România lupta de partea Aliaţilor, în
timp ce Ungaria era încă un inamic, Ministerul de Externe britanic avea încă o poziţie
echivocă în problema dacă trebuie anulat sau nu arbitrajul impus de Axă în 1940.>> ” 27 Se
pare că britanicii vizau o atragere a Ungariei de partea Aliaţilor prin oferirea unei părţi din
Transilvania de Nord. Dar planurile sovietice erau altele şi în această zonă a Europei URSS-
ul făcea jocurile. În 25 octombrie ’44 va fi eliberată Transilvania dar conform constatărilor
Înaltei Comisii Aliate de Control (Sovietice) nu se va îngădui funcţionarea unei administraţii
româneşti iar acolo unde aceasta se instalase deja, va fi retrasă. Până când guvernul nu va fi
unul pro-sovietic nu se va îngădui o preluare efectivă a teritoriului eliberat, Comisia acuzând
guvernul de incapacitatea de a putea menţine ordinea în spatele frontului.
În general, dat fiind faptul că cel puţin în ce priveşte România, sovieticilor li se
acordase drept total de diriguire ei se vor comporta constrângător astfel că la fiecare acţiune
forţele de conducere româneşti se vor simţi subordonate acestui organism. Guvernul condus
de generalul Sănătescu va supravieţui până în 2 noiembrie 1944. În această perioadă, cel mai
acut e lovită armata, în 2 octombrie sovieticii cer o reducere a forţelor de poliţie iar în 6
octombrie generalul Gheorghe Mihail, Şeful Marelui Stat Major demisionează căci se opune
ca unităţile militare să fie dezarmate.
25
Atunci avusese loc Congresul prizonierilor români din URSS.
26
Florin Constantiniu, op. cit., p. 415.
27
Ibidem, p. 418.
 Cercetătorul Hugh Setan-Watson observa că există trei paşi pe care partidele
comuniste îi urmează în preluarea puterii:
1. când realizează o coaliţie reală (aşa cum a fost în cazul PCdR-ului, BND-ul);
2. o coaliţie fictivă şi în final;
3. regim monolitic.
Frontul Naţional Democrat este coaliţia care corespunde celei de-a doua etape, în
platforma program lansată la 26 septembrie declară că propune „unirea tuturor
forţelor democratice din România” spre a realiza un regim de „reală democraţie
populară.” Iar în spirit propagandistic sunt adăugate prevederi ca:
-exproprierea moşiilor de peste 50 de hectare;
-condiţii omeneşti de muncă pentru muncitori, funcţionari, cărturari;
-salariu minim în raport cu inflaţia;
-dreptul la organizare sindicală.
Singurul partid democrat care intră în coaliţie este PSD-ul 28 pe lângă acesta, o serie
de formaţiuni care erau doar simple fantoşe ale PCdR-ului.
Pe fondul de confuzie generală comuniştii pornesc o serie întreagă de diversiuni, pe
toate planurile. În presă sunt reproduse comunicatele de la radio Moscova, în rândul
muncitorilor se începe alegerea conducerii sindicatelor dintre membrii PCdR, alegerile se
făceau prin ridicarea de mână, cei ce nu votau cum se dicta erau agresaţi, molestaţi. FND-ul
organiza puternice manifestaţii de stradă. O astfel de manifestaţie are loc în 8 octombrie când
e cerută demisia guvernului Sănătescu. Comuniştii erau nemulţumiţi de acest guvern mai
ales datorită Internelor unde ar fi preferat să aibă omul lor, pe când în guvernul Sănătescu,
ministru de interne era Penescu de la PNŢ un fervent antisovietic. La 2 decembrie va fi
numit un nou executiv condus de generalul Rădescu, comuniştii obţinuseră comunicaţiile,
unde era numit Dej, Justiţia cu Lucreţiu Pătrăşcanu, iar la Interne Teohari Georgescu era
adjunct, primul ministru păstrând şi portofoliul Internelor. În acest guvern surpriza o
constituia Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor din coaliţia FND şi care fusese
numit vicepriministru.
În toată perioada de la intrarea armatei roşii pe teritoriul ţării noastre şi până la
retragere şi cu precădere în prima perioadă, URSS-ul adopta poziţia de ţară învingătoare,
eliberatoare, anulând prin atitudinea adoptată de reprezentanţii ei orice însemnătate a actului
de la 23 august.
„Ştiţi foarte bine că deşi Uniunea Sovietică este învingătoare ea nu a cerut nici un
petic de pământ românesc (sic!). Vă spun mai mult: (...) istoria nu cunoaşte un alt exemplu
când o ţară învingătoare restituie unei ţări învinse un teritoriu ce i-a fost luat de alt stat.” 29
Acest Vîşinski va fi cel care va şti să impună punctul de vedere stalinist la Bucureşti
chiar dacă pentru aceasta va trebui să se poarte în modul cel mai lipsit de deferenţă faţă de
rege, lovind cu pumnul în masă şi trântind uşa spre a se face mai convingător.
Odiseea guvernului Rădescu la cârma României a fost scurtă dar încărcată de
evenimente. Forţele comuniste se bucurau de sprijinul armatei roşii şi a reprezentanţilor
28
Generalul Sănătescu: îmi pare rău de Titel Petrescu care merge la remorca comuniştilor.
29
Andrei Ianuarevici Vîşinski – agent personal al lui Stalin şi reprezentantul sovietic la Bucureşti, făcea referire la
Transilvania de Nord în „România Liberă” nr. 107/ 2 decembrie 1944, apud Victor Frunză, op. cit., p. 156.
Comisiei Aliate de Control. În perioada 31 decembrie 1944 – 4 ianuarie 1945, Gheorghe
Gheorghiu Dej este la Moscova, scopul oficial era rezolvarea unor probleme ce ţineau de
resortul pe care îl conducea, dar la întoarcere va avea o întrevedere cu regele Mihai în care îi
comunică acestuia dorinţa sovietică de a fi la cârma ţării un guvern FND astfel existând
posibilitatea obţinerii: -statutului de cobeligeranţă; -întoarcerea prizonierilor de război;
-administrare românească în Transilvania de Nord; -asistenţă economică pentru îndeplinirea
clauzelor armistiţiului.30 În ciuda promisiunilor atrăgătoare regele e conştient că un guvern
FND înseamnă un guvern sută la sută supus Moscovei şi ignoră precizările făcute de Dej.
Lucrurile însă se vor precipita cu o repeziciune uimitoare pe fondul acţiunilor subversive
intreprinse de PCdR, ale cărui rânduri se îngroşau văzând cu ochii căci prozeliţii apăreau fie
din oportunism, fie din teamă, fie pur şi simplu din confuzie. Dacă la începutul lunii
septembrie 1944 numărul membrilor PCdR era extrem de redus31 la începutul anului următor
exclamaţia poetului şi ziaristului Gheorghe Dinu era perfect motivată: „Puţini am fost, mulţi
am rămas!” Un rol activ în efectivele comuniste îl aveau celebrele „forţe patriotice” care
semănau teroarea şi şantajul în rândurile clasei muncitoare (cunoscut este cazul de la uzinele
Malaxa când muncitori de la CFR şi uzinele Griviţa îi forţează pe cei de aici, prin acte de
violenţă să voteze o conducere sindicală comunistă). „Gărzile muncitoreşti devin instrument
de luptă de gherilă în folosul şi la dispoziţia PCdR. Ele erau reînarmate şi întărite cu bătăuşi
de profesie şi elemente scoase din penitenciare şi folosite pentru a băga groaza în duşmanul
de clasă.”32
În 24 februarie 1945 au loc în Bucureşti demonstraţii de masă contra guvernului
Rădescu, este atacat ministerul de interne, unde se afla premierul, sunt răniţi câţiva
demonstranţi, dar gloanţele se dovedesc a fi de provenienţă sovietică. 33 Între timp se
produsese o situaţie fără precedent, deşi puterea guvernamentală declarase libertate presei,
sindicatele tipografilor i-au constrâns pe tipografii de la ziarele aparţinând partidelor istorice
să le mai tipărească astfel că muncitorii tipografi funcţionau ca cenzori.
Se pare că tensiunea politică se simţea în aer, Burton Berry, reprezentantul din
partea Angliei menţionează într-o telegramă datată 25 ianuarie 1945 de intenţia comuniştilor
„de a declanşa o criză politică în următoarele zile.”34
În urma intervenţiei radiofonice pe care generalul Rădescu 35 o va avea în seara zilei
de 24 februarie şi când face referire explicită la liderii comunişti, Vîşinski insistă, nesfiindu-
se să lanseze ameninţări. Astfel la începutul lunii martie 1945, prin teroare şi şantaj, prin
manipulare şi diversiune era instalat un guvern, aşa cum şi-l dorea Stalin, prosovietic,

30
C.f. „Magazin istoric”, februarie, 1993, p. 23.
31
„Nu mică mi-a fost surpriza când la o înregistrare a membrilor de partid, forţele noastre nu atingeau nici cifra de 20 de
tovarăşi, pe cât de neomogeni ca grad de cultură pe atât de şterşi şi cenuşii ca persoane.” M. Mircu, op. cit., p. 112.
32
Vezi Victor Frunză, op. cit. p. 147.
33
În mărturia Adrianei Georgescu: La început a fost sfârşitul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, este foarte elocvent şi
amănunţit redată atmosfera generală din timpul guvernării Rădescu. Chiar ziua de 24 februarie şi următoarele sunt pe
larg prezentate cu lux de amănunte.
34
„Magazin istoric” februarie, 1993, p. 24.
35
„O mână de indivizi, conduşi de doi străini Ana Pauker şi Luca ungurul, încearcă să supună neamul prin teroare.”
Apelul radiofonic către ţară al generalului Rădescu în ziua de 24 februarie orele 22°°, în „Magazin istoric”, februarie,
1993.
bolşevic, total obedient, incapabil profesional dar extraordinar de virulent. Cu acest guvern
putea Kremlinul să accepte organizarea unor alegeri „cu adevărat democratice.”
Bella Silber: „Socialismul în România va purta pecetea a două genii: Iosif
Visarionovici Stalin şi Ion Luca Caragiale.” 36 Nimic mai adevărat, absurdul şi teroarea, răul
împins până la extremul strigăt isteric, o totală lipsă de conţinut învelit în discurs ditirambic
sunt emblemele cele mai bune ale acestui început de nou regim.
Momentul 23 august a făcut carieră în propaganda proletcultistă. Suferind un proces
de mistificare şi mitizare orice legătură cu realitatea a acestui eveniment a fost abolită, orice
legătură cu autorii reali ai actului a fost negată şi pe podiumul eroilor s-a suit partidul
comunist cu arma-i antifascistă, umanitaristă, egalitaristă, animator al maselor populare care
sub glorioasa lui îndrumare au schimbat soarta României şi a lumii. 23 august a devenit
sărbătoare naţională, prilej de manifestaţii ample în cadrul cărora erau elogiate în termeni
superlativi dar calpi, realizările strălucite ale „democraţiei populare”, prosperitatea noii
societăţi. Discrepanţa dintre realitate şi cele expuse în discursurile oficiale erau atât de mari
încât, pentru cine îşi mai păstrase într-un timp al terorii, simţul umorului, deveneau hilare.
Revenind însă la momentele imediat următoare evenimentului evocat, în ciuda
unităţii oficiale de opinie a forţelor comuniste, în interior existau divergenţe care nu se
datorau dorinţei de adevăr ci setei de putere. Cei veniţi din URSS, Ana Pauker, Vasile Luca 37
şi care reprezentau în fond punctul de vedere al Kremlinului se străduiau să anuleze
semnificaţiile şi efectele actului de la 23 august. Din întreaga atitudine pe care Stalin a avut-o
faţă de România se vede clar că el s-a comportat ca şi cum actul de la 23 august nu ar fi
existat, deşi acelaşi Stalin înfiinţează un ordin special Victoria cu care nu va fi distins decât
Regele Mihai al României şi Eisenhover, dar acest gest era unul strategic căci demonstra
occidentului că Moscovei nici nu-i trece prin cap să schimbe orânduirea în ţările est-
europene în speţă în România. Desigur că Stalin ar fi preferat să nu existe 23 august căci
atunci s-ar fi comportat fără menajamente ca şi cu o ţară învinsă impunând regimul pe care îl
vroia şi pe care oricum l-a impus dar cu o amânare de şase luni şi unsprezece zile.
Este foarte interesant că şi în faza de început, în care actul de la 23 august avea şi în
viziunea sovietică, importanţă nu era menţionat PCdR-ul sau doar în treacăt şi aceasta se
datora faptului că pentru Kremlin „internii” erau inferiori „externilor”.
Dacă poziţia liderilor comunişti crescuţi la Moscova era cea menţionată anterior în
cazul liderilor aşa numiţi „interiori” lucrurile şi evenimentele erau văzute dintr-o altă
perspectivă. Credem chiar că ei au trăit un proces de automistificare pentru că la o săptămână
de la actul de la 23 august Gheorghe Gheorghiu Dej afirma „Viaţa poporului român este
legată de democraţie.”38
O luptă surdă, departe de ochii opiniei publice se va desfăşura ani în şir între
numeroşii lideri ai forţelor comuniste căci o coroană nu poate umbri decât o frunte, astfel că
în următorii ani, „interiorii” se vor dovedi învingători iar liderii veniţi de la Moscova cu
36
V. Tismăneanu, op. cit., p. 56.
37
„... Pauker şi Luca susţineau că a fost o mare greşeală înfăptuirea actului istoric de la 23 august.” Gheorghe Gheorghiu
Dej, Darea de seamă la plenara CC a PMR din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961 Ed. Politică, 1961, apud Victor Frunză,
op. cit., p. 153.
38
Triumfala primire a trupelor roşii în Capitală, „România Liberă” numărul 16 / 31 august 1944 apud Victor Frunză, op.
cit., p. 171.
tancurile armatei roşii vor ocupa boxa acuzaţilor ca „grup fracţionist antipatinic” iar unul
dintre cele mai grave capete de acuzare era atitudinea ostilă faţă de momentul istoric de la 23
august. În perioada când se vor lansa aceste procese 23 august devenise deja o dată aureolată
cu toată gloria mitică unui illo tempore fascinant, făcând parte dintre valorile supreme ale
noii puteri.
Procesul de luare în stăpânire a societăţii româneşti de către comunismul ca
instrument malefic şi prin el de către o putere demonică se află după momentul 23 august în
plină desfăşurare. Dacă până acum acţiunea fusese la scară redusă şi oarecum în umbră iată
că izbucnea cu violenţă şi emfază, în văzul tuturor. Demonul se declara a fi înger de lumină
şi chiar dacă înşelătoria era lesne de sesizat, din pricina îndrăsnelii cu care încerca să se
impună nimeni, sau aproape nimeni nu i se opunea făţiş. În plus, uza de o unealtă eficace
frica – ce nu dă greş şi care îşi dovedise de-a lungul timpului puterea.
Cea mai importantă mutaţie pe care forţele malefice reuşesc să o opereze nu e numai
decât schimbarea realizată pe plan politic sau social ci cea de pe plan axiologic. Aici
înşelarea încearcă să-şi înfingă rădăcinile, pentru ca, o dată statornicită, va reuşi să domine
totul. Răsturnarea scării valorilor – iată marea lovitură ai cărei primi paşi îi face. Se observă
că termeni precum: eliberare, democraţie, stabilitate, independenţă – sunt goliţi de conţinut
pentru a primi apoi conotaţii contrare sensului lor originar. Prin această metamorfoză omul în
însăşi fiinţa lui este subminat, îşi pierde punctele de reper şi rămâne în confuzie generală, el
se confruntă dintr-o dată cu o lume străină, pe care nu o poate înţelege, care cel mai adesea
se dovedeşte a-i fi ostilă şi pentru că ea i se înfăţişează aşa de instabilă, de cameleonică,
treptat începe şi el să i se adapteze, devine asemeni ei, adept al aparenţelor şi lozincilor care
prin multitudinea lor constrângătoare anulează reperele realităţii.
Dacă individul uman va încerca însă cu perseverenţă să se agaţe de adevăr şi de
reperele morale eterne va fi strivit sub tăvălugul implacabil al uriaşei maşinării generatoare
de aparenţe false; se vor ridica partizani convinşi ai balonului de săpun care vor încerca să-l
convingă prin mijloacele cele mai diverse, de consistenţa aparenţelor şi în ciuda tuturor
evidenţelor ei vor ieşi biruitori căci au de partea lor forţa fizică a acestei lumi.
Aşadar suntem în faza confuziei absolute când se începe substituirea valorilor
fundamentale. Planul mistificator merge pe toate coordonatele prevăzute şi pare a fi
ireversibil, cel puţin pentru o lungă perioadă de timp.