Sunteți pe pagina 1din 5

BINELE SI VIRTUTEA

Intrucât Binele nu este nici idee, nici principiu impersonal, ci Dumnezeu cel
personal si efect al lucrArii lui Dumnezeu, urmeazA cã virtutea, In calitate de
Infptuire a Binelui sA se gaseasca In Dumnezeu. Mai precis, virtutea, In calitate de
putere, se va gasi In vointa lui Dumnezeu. Virtutea este mai mult decât un habitus
(stare dobánditä prin deprinderea cu Implinirea unui cuantum de principii si norme
morale). Nu le exclude pe acestea, dar nu se reduce la ele. Virtutea este o putere, o
fortä. General vorbind, “Dumnezeu detine orice virtute” (Sfntul Grigore de Nyssa
“Despre rugäciune”). Vointa lui Dumnezeu se IntipAreste In firea omului, Incât
virtutea omului va fi activitatea acestuia conform firii sale. Activitatea dupa fire
este Indreptarea firii spre Dumnezeu, Intr-o relatie de comuniune cu El (ceea ce
dupä pacatul strãmoesc nu se mai poate constata). Prin urmare, este participarea
liberä si contientA a omului la bunAtatea lui Dumnezeu. FärA acest gen de
participare nu poate exista virtute. DesAvârirea de sine, ca virtute autonomä, este o
miscare In interiorul firii; nu depAseste firea, ba, mai mult, de cele mai multe ori,
ea presupune orgoliul, care de fapt este opusul virtutii. Färä Dumnezeu, virtutile,
va spune Fericitul Augustin “sunt vicii stralucitoare”.
Asa zisele virtuti naturale ale omului se datoreazã faptului cä omul are
pecetea lui Dumnezeu, cã este chip al lui Dumnezeu. lubirea, pacea, generozitatea
existä, desigur, la omul natural, dar nu atât ca virtuti, ci, mai degraba. ca träsãturi
firesti ale personalitatilor educate. FãrA Dumnezeu, acestea pot fi folosite, din
nefericire, nu numai spre bine, ci si spre räu. Buna lor folosintA este posibila
numai prin iluminarea de cätre Dumnezeu. Dupa cum lampa cu untdelemn nu va
lumina dacä nu se va atinge de flacärã, tot asa si sufletul. cu virtutile lui naturale,
va rãmâne stins si Intunecat. limitat Ia dimensiunile lui naturale, daca nu va primi
luminarea harului lui Dumnezeu. Färã acesta, virtutile naturale nu Inseamnã nimic
altceva decât posibilitãti indoielnice.

a) Virtutea corespunde vietii potrivit naturii. Este o afirmatie pusa in


circulatie de filozofia anticá (stoicii). dar care a fost preluatã si de cretinism. care a
valorizat-o Iritrun alt sens.
Platon spune cA virtutea este privirea spre cel care este Intr-adevar bun.
Aristotel defineste virtutea astfel: o dispozitie stabilã (...) care produce totdeauna o
anumità fapta care se caracterizeazä drept cale de mijloc; ca un echilibru intre
exigentele aflate in conflict... DacA omul pAstreazA starea de existenta dupA
fire, va rAmâne In virtute. Dar care este starea naturalA a omului? Care este
criteriul in functie de care el va putea afirma Ca este sau nu in stare naturalA, cA
se comportA In limitele naturii? In lume nu exista un asemenea criteriu. Omul nu
este acest criteriu. El nu poate fi gäsit decât la Creator, Creator care se descopera,
care se reveleazA, descoperindu-se criteriul in functie de care se defineste propria
noastrA naturã. Cu alte cuvinte, omul ia cunostintA de starea sa naturala numai in
lumina revelatiei supranaturale a lui Dumnezeu. Or, potrivit acesteia, omul nu se
mai gaseste in starea In care a fost creat de Dumnezeu. Ceea ce noi numim
“natural” nu mai este “natural”, este nenatural, este cãzut In pAcat. Numim
existenta aceasta naturalA pentru cä omul pe aceasta o cunoate, nu alta, pentru cA
s-a obisnuit cu ea, farä ca ea sã mai fie ceea ce a voit ai a creat Dumnezeu. Cu
toate acestea, Dumnezeu IngAduie existenta aceasta. Are cu ea un plan. Ceea ce
stim din existena naturalA de dinainte de pacat este faptul cA ea era un mod de
existentA neamestecatä cu vreun element eterogen (rAul), Implinind In mod
constient si liber vointa lui Dumnezeu. Prin urmare, numai modul de existentä in
care este Implinitã vointa lui Dumnezeu este un mod de existenta “dupa fire”,
natural. Trãieate “dupä fire” omul care-i folosete toate facultátile In scopul pentru
care acestea au fost create: sã se Indrepte spre Dumnezeu si sa ajunga la
asemänarea cu El. Atâta vreme cat omul Incalcä vointa lui Dumnezeu, este gresit
sA afirmAm cä rämâne In starea lui naturalã, prin urmare Ca ar fi o fiintã
virtuoasã.
b) Virtutea. cale de mijioc. Dupã Aristotel. virtutea este consideratã drept
calca de mijloc Intre douã extreme: “virtuiea se afla in relatie cu afectele si
actiunile in care excesul este gresit si insuficienta blamatã... Dcci, virtutea este o
anumitã cale de mijloc, tinta ei fiind masura dreapta dintre doua extreme (Etica
Nicomahica II, 6, 25— 30).
Virtutea. ca si viata omului. e mai degrabã expresia unei existente ex-
Statice. o existentã care se defineste numai in relatie cu Un altul. in cele din urmã
cu DumnezcU. Virtutea nu se limiteaza la calitAtile impropriate de
individualitatea umania: ele se extend dincolo de ceea ce poate Insemna existenta
individualä. Virtutile nu sunt, asadar, comoditAti individuale sau rodul
comoditAtii sau a abilitätii prin care ocolim extremele; finalitatea lor nu este
numai In noi, ci si In cel spre care omul se definete, si capAtA valoare in relatie cu
Dumnezeu si Cu semenii. Prin urmare, virtutea nu este starea egoistä de echilibru
In raport cu semenii si cu Dumnezeu, sau In raport cu propriile noastre pulsiuni, ci
starea de comuniune activA cu realitAtile prin care eu mA deflnesc In calitate de
om: Dumnezeu si semenii. Or, a fi in comuniune cu Dumnezeu, InseamnA a trAi
viata potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Ca sA stabilesc echilibrul sau calea de
mijloc de care vorbea Aristotel, am nevoie de un criteriu obiectiv, care sA-mi arate
extremele: lipsa si excesul. Acest criteriu nu-l gAsim nici in firea asa-zisA
naturalA, nici In societate, ci In Revelatie: Criteriul este Hristos. De aceea
spuneam mai sus cA morala cretinA este hristocentricA: omul trebuie sAsi ducA
viata dupA/In Hristos. Hristos Insusi, prin harul Sfntului Duh, activeazA existenta
omului si redreseazA In viata acestuia virtutile. Cuvintele Mântuitorului Hristos:
“Fàrã Mine nu puteti face nimic !“ (loan 15, 5) constituie un adevAr constatat In
experienta de zi cu zi si care nu poate fi contestat, dar care se constatA In viata
fiecArui om; unirea cu Hristos umple de putere viata omului si-1 face pe aCesta
sA biruiascä slAbiciunile. In acest fel, cele care nu pot fi atinse prin propriile
noastre puteri, pot fi Implinite prin ajutorul lui Dumnezeu.
Hristos este purtAtorul desAvâririi. al virtuilor, nu ca deprinderi, ci ca
puteri naturale. Cretinul are vocatia sA se ImpArtAeascA si sA-si Improprieze
aceste puteri-virtui. FArA harul lui Dumnezeu nu poate sA-si Improprieze aceste
virtuti, dar nici harul nu lucreazA in mod irezistibil, IncAlcãnd vointa omeneascA.
Bucuria, pacea si celelalte virtuti sunt In noi roade ale Duhului Sfänt, dar si ale
propriilor noastre osteneli. Osteneala crestinulUi nu trebuie, de fapt, sã realizeze
aceste performante, cu alte cuviflte, sa acumuleze virtuti, ci sA primeasCA Duhul
Sfânt. FArA primirea Duhului Sfânt, performantele noastre (virtutile noastre) vor
rãmâne, cum spunea Fericitul Augustin. “vicii strAlucitoare”. Si este asa pentru Ca
finalitatea vietii omului nu este echilibrul interior sau exterior cu sine si cu
semenii. ci participarea la Imparãia lui Durnnezeu, care este duhovniceascA.
c) Solidaritatea virtutilor. Virtutile se gasesc toate intr-o relatie organicã.
unele cu altele: una o cuprinde pe cealaltã. una este sustinutá de alta. Pentru ca cel
care face posibile virtutile este Duhul libertãtii, si virtulile sunt roade ale libertatii.
Nu putem separa virtutile unele de altele. Separarea lor de legatura organica Intre
ele si de viata in Hristos deformeaza firea virtutilor. Virtuti cretine nu sunt numai
credinta. nadejdea dragostea, ci si smerenia, toleranta, blândetea, Ingaduina,
puterea de decizie, franchetea, barbatia, discernämântul, autosupravegherea In
faptã, In vorbä, In gand. Smerenia si virtutile Inrudite cu ea InceteazA InsA sA
mai aibA, de fapt, valoare atunci când nu sunt Insotite de franchete, de bärbätie, de
sinceritate si, mai ales, atunci când existenta lor nu face posibilA Implinirea
binelui In cadrul relatiilor interpersonale, si, In genere, In mediul In care ne
miscAm. DacA am definit Binele drept realitatea din care trebuie sã se
ImpArtAeascA oricine, iar virtutea drept modul concret, constient si dinamic de
participare la bine, InsA aceasta nu este o stare, virtutea nu existä pentru sine,
virtutea care nu promoveazã binele nu este virtute. Iar binele este o realitate
universalA, nu individualA. Spre exemplu, virtutea ingaduinei nu trebuie sä
anuleze dreptatea. Smerenia nu va anula barbAtia, dupa cum bärbãtia (curajul) nu
se va substitui smereniei sau Ingaduinei, mai ales atunci când altii fac nedreptate
sau când lumea este dominatä de institutii sociale nedrepte. Crestinu1 este
Ingaduitor, dar nu Ingäduitor cu räul si nici Indelungat de Ingaduitor cu
slAbiciunile sale si ale altora. Ba, mai mult, IngAduina nu poate merge pânã la
acceptarea nedreptatii, farã sA protesteze fatä de nedreptatea fcutA aproapelui sau
mediului social. Ingaduina nu trebuie confundatä cu lasitatea. “IngAduina este
atunci când cineva suporta nedreptatea care i se face lui Insusi, iar Iasitatea (lipsa
de curaj) este atunci când toleräm nedreptatea care se face altuia. Franchetea este
atunci când omul lupta pentru altii, iar obrãznicia atunci când libertatea de a vorbi
este folositA In interes egoist” (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii Ia Faptele
Apostolilor). Iatä cum virtutea Ingaduinei si a tolerantei sunt cu adevãrat virtuti In
relatie cu bãrbatia si franchetea i invers.
Cultivând virtutea, crestinul nu lucreazA de unul singur, ci conlucreazä Cu
harul Duhului Sfânt, activând, de fapt, ca organ al lui Dumnezeu In lume in
vederea biruirii rAului si a celui viclean. Biruind räul din el si din lucrãrile sale, ca
purtätOr al Duhului Sfânt, omul se face Impreuna-lucrator cu Hristos Ia biruirea
celui viclean si participant la slava lui Dumnezeu. Virtutea inseamnã promovare a
binelui, dar, in aceIasi timp. biruintã a rãului.
Ca sA facä realmente din virtute biruintä a räului. crestinul va lãsa de-o
parte egoismul si va cultiva ascultarea de vointa lui Durnnezeu. Performanta
individualà färã smerenie si ascultarea de vointa lui Dumnezeu poate fii habitus.
nu Insà virtute: nu poate conferi o anumitä dispozitie si o oarecare stare de spirit.
poate birui anumite forme de rau. dar nu-l poate birui pe cel viclean pentru cã. de
fapt, va fi produsul orgoliului. O perforrnana orgolioasa este pãcat deghizat:
“Dupa cum Intunericul nu are lcgaturä cu lumina, tot asa si cel mândru nu are
legatura cu virtutea” (Scara 23).
Sfantul Maxim MArturisitorul spune cA virtutea este “unirea slãbiciunilor
omenesti cu puterea lui Durnnezeu” (RAspunsuri cAtre Talasie, 56).
Pentru acest motiv performantele omeneti farA smerenie si farA ascultarea
de Dumnezeu pot fi uneori realizarea unui bine partial (de ordin social sau
individual), dar nu vor fi niciodatA virtuti. FArA Dumnezeu virtutea este de
neatins. De ce? Pentru cA rAmâne un simplu produs omenesc In/din interiorul
naturii, farA a fi biruintA a satanei si, cu atat mai putin, participare la Impãrãtia lui
Dumnezeu. De aceea, Sfntul Pavel spune: “Tot ceea ce nu este din credinä este
pãcat” (Romani 14, 23). Tar Sfantul Grigore de Nyssa va spune:”Tot ceea ce nu
priveste/nu se referã spre/la Hristos, fie cuvant, fie fapta, fie gand, priveste desigur
spre potrivnicul lui Hristos. Nimeni nu poate iesi din Iuininã fara sà se adanceascã
in intuneric sau sã nu se indepãrteze de vointa si sã nu se gãseascä in moarte”
(Despre Fericire 1). In viata crestinului nu existA nimic din ceea ce nu s-ar putea
sau n-ar putea fi raportat Ia Dumnezeu-Binele suprem:
“Or de máncati, ori de beti ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa
faceti” (1 Corinteni 10, 31) spune Srantul Apostol Pavel. Aceasta InseamnA cA
once activitate a cretinului nu este independenta din punct de vedere moral, pentru
cA prin ea ori ne indepArtAm, ori ne apropiem de Hristos. Cretinul este chemat sa
ofere orice clipa a sa lui Hristos. Prin urmare, nu este posibil ca viata rnoralA, ca
viata virtuoasA sA fie independentA de Hristos, de Invierea ontologicA in Hristos.
Egoismul si interesul personal nu sunt IntâmplAtoare, flu sunt expresia unor cauze
secundare, ci forme de crizA ale omului insensibil la noua ontologie In care se
aflA, la faptul cA a devenit mAdular al lui Hristos, sunt forme de manifestare a
simtAmântului de insuficientA, de stricAciune In cadrul unei naturi separata de
Dumnezeu. egoismului cu tot cortegiul de pAcate, urA si patimi, nu poate fi
posibil la nivel strict natural sau la nivel ingust-psihologic ci numai având
constiinta cA te gAseti integrat in Hristos. cA faci parte din El — plinAtatea
desävãririi. Acest sentiment al plinãtAlii, pe care nurnai El ti-l oferA. te elibereazä
de angoasa stricAciunui si a mortii. te face sA devii din egoist generos. din pãcätos
virtuos. Orice gând. orice cuvânt. orice fapta care se referã la Hristos sau in
Hristos cultivã comuniunea Cu El si cu Biserica. si oricine tràieste cu Hrisios si in
Hristos este normal sä se configureze dupa Hristos. adicã nu numai dupa vointa
Lui. in mod formal. ci dupã modul Lui de a fi. ontologic. Aceasta configurare dupa
Hristos - Binele ipostaziat - este virtutea. DacA virtutea care are cailtatea de-a fi
moralmente bunä, care-l orienteazA pe om spre bine, presupune o optiune
fundamentalA dreapta, InseamnA cA singura opiune fundamentalä dreaptA este
Hristos. Evaluarea dreapta a obisnuinte1or, a faptelor, a gândurilor nu va putea
califica drept virtuti si obinuinteIe, faptele, cuvintele sau gândurile noastre farA
Hristos. AdevArata virtute rezultA dintr-o alegere existentialA corectA,
InrAdãcinatA Intr-o orientare precisa, rara echivoc, In sensul scopului ultim al
omului, scop ce vizeazA participarea Ia Imparaia lui Dumnezeu. Or, nu poti
participa la aceastA ImpArAtie farA Hristos, farA Duhul Sfant, farA BisericA. De
aceea, a lega virtutea de tendinta de autoperfecionare este o greseala.
O autodesävârire care nu mA conduce la mpArAtia lui Dumnezeu nu poate
fi virtute. Virtutea cretinA, ca rod al harului si al puterii de autodeterminare a
omului In interiorul noii ontologii, este deschisA de Hristos, are izvorul In Hristos
i tinde spre ImpArAia Lui. De aceea, vointa virtuoasA este plasarea In preajma
prezentei Binelui ca realitate personalA, vizând nu numai viata activA controlatA
de cenzura constiintei, ci si fiecare manifestare a omului in calitate de fiintA vie.
Virtutea vizeazA pânA si subconstientul uman, pânA si starea de somn, In vise.
Virtutea este modul de-a fi al omului care, prin Hristos, indepArteaza rAul din el
si din lume.