Statul în gândirea Sfântului Augustin

Sfântul Augustin s-a nascut intr-un orasel la frontiera dintre Algeria si Tunisia de azi,
fiind unul dintre cei patru parinti ai bisericii occidentale.A studiat retorica, a urmat
maniheismul, scepticismul, neoplatonismul, iar dupa convertirea sa la crestinism , a
devenit episcop . Augustin este unul dintre cei mai influenti ganditori, spunand ca : omul
se poate indoi de multe, dar nu si de incertitudinea existentei sale.

Oamenii sunt împărțiți în două categorii : damnați și aleși;. Absurdul este semnul
divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende
logica noastră este divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul),
este nemuritor fiind din aceeași substanță cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este
în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credința duce la înțelegere
si cunoaștere. Virtuților preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune
– Augustin le adaugă virtuțile creștine: credință, speranță, iubire; acestea au fost
completate cu “virtuți umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilința.

Augustin este fondatorul teologiei occidentale si principalul maestru pentru filozofia

intregului Evului Mediu.Sfantul Augustin ofera un model de experienta umana
crestina, un proiect care exrprima caracterul de dorinta si de cautare a naturii umane.
Credinta , se traieste aici pe pamant , intr-un raport de cautare si de gasire. Omul care
nu se multumeste niciodata de propria conditie nu inseamna ca o dispretuieste sau o
abandoneaza, ci traieste din dorinta de a se depasi mereu pe sine. Realismul si dorinta
pot lega adevarul de existenta concreta, dandu-i omului un orizont de viata plin de
speranta, care nu inseamna fuga din lume,ci un mod diferit de a locui in ea.Sfantul
Augustin nu manifesta un interes pentru politica, dar asta nu inseamna ca o dispretuieste
sau o condamna. Ca episcop angajat in grija sufletelor, Sfantul Augustin a trebuit sa se
implice de multe ori in probleme politice.

Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare şi luptă pentru despărţirea între
Stat şi Biserică. În opera sa târzie, "Despre cetatea lui Dumnezeu apreciază istoria
omenirii ca pe o evoluţie a cetăţii terestre, a oamenilor , ce aspiră spre cetatea lui
Dumnezeu . Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica.

El nu narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui

“De civitate Dei ” nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un profet.
Augustin construieşte tipare psihice şi o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de
generaţii. “De Civitate Dei “ este opera care va penetra în subconştientul celor care vor
aparţine Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conştient sau nu, să
impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios şi
politic totodată. Opera Sf. Augustin a dăruit viaţă, coeziune şi mai ales vocaţie istorică
Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reuşită între civilizaţia latină, vitalitatea
germanică şi mărturisirea creştină.

Într-o lume aruncată în dezordine şi haos politico-social de către invaziile popoarelor

barbare, într-o lume ce încearcă să-şi regăsească echilibrul şi totodată să integreze într-
o nouă sinteză valorile romane şi creştine cu cele germanice, în această nouă civilizaţie
ce este pe cale să apară, religia creştină şi Biserica însumează toate energiile viabile. Ele
devin singurele realităţi stabile.

De acum înainte, creştinismul înseamnă viaţă şi viitor iar istoria Evului mediu nu poate
fi concepută fără istoria Bisericii creştine din această parte a Europei. Spiritul creştin
(viitor catolic) devine esenţa acestei noi lumi. Silită de istorie să devină elementul stabil
al identităţii acestei noi civilizaţii, biserica romană regăseşte în interiorul său caracterul
dinamic, vocaţia creatoare îndreptată spre viitor, specifică creştinismului. Căci, dacă
ortodoxie înseamnă har divin şi mărturisire, geniul catolic este expresia sublimă a forţei
creştinismului de creare a unei noi lumi. Toate acestea, biserica romană le datorează Sf
Augustin şi operei sale.

De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză în care Apusul era
descumpănit în faţa invaziei şi jefuirii cumplite a Romei de către vizigoţii lui Alaric în
410. Concepută iniţial ca o scriere polemică faţă de acuzaţiile aduse creştinilor de către
păgâni, “De Civitate Dei “ a devenit un răspuns providenţial şi genial al bisericii creştine
occidentale la provocările viitorului iar idealul augustinian a constituit punctul de
plecare pentru zidirea unei noi civilizaţii. Sf Augustin plasează istoria pe o axă
temporală liniară care începe potrivit dogmei creştine de la facerea lumii de către
Dumnezeu (Geneza biblică) şi se termină în momentul Judecăţii de Apoi. Datorită
păcatului originar, în urma alungării din Rai, întreaga creaţie divină se scindează în două
entităţi spirituale. Astfel au apărut cele două cetăţi: una este cea a spiritelor rele şi
malefice, Cetatea Satanei, a doua cetate fiind guvernată de legile divine. Este Cetatea
lui Dumnezeu în care nu există decât iubire şi dăruire pentru celălalt, o cetate sfântă ai
cărei locuitori sunt într-o luptă permanentă şi totală cu slujitorii Diavolului, război ce va
dura până la venirea lui Christos pe pământ, până la Judecata de Apoi - moment ce
marchează sfârşitul axei temporale a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăţi sfinte,
al luptătorilor lui Christos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a
diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creştinii occidentali, declaraţi de către
Biserică ca fiind soldaţii lui Christos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce
trebuie transmutat din sfera teologică şi spirituală în lumea reală, temporală, politică.
“De Civitate Dei “nu este numai prima interpretare filosofică creştină a istoriei, ea este
totodată un document oficial ce stabileşte Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic
concret.
 Titlul este inspirat din Psaltire și a fost ales pentru contrastul sensibil cu
Republica lui Platon și Republica lui Cicero. Scrierea celor douăzeci și două de cărți
ale lucrării a durat treisprezece ani. Unele pasaje din Cetatea lui Dumnezeu lasă
impresia că Augustin a discreditat complet Imperiul Roman și toate instituțiile politice,
socotindu-le organizații însetate de putere, create de cei influenți pentru a domina și a
oprima în fărădelege.

În cartea a nouăsprezecea a lucrării, Augustin analizează similitudinea dintre marile

cetăți pamântești și cele cerești. Cetatea cerească – acel loc al perfecțiunii spirituale
care nu poate fi atinsă decât printr-o cunoaștere de tip revelat – vine în contrast cu
Cetatea Pământeană care organiza existența temporală a oamenilor – supusă timpului
– după principiul cunoașterii raționale, asa cum Babilonul este diferit de Ierusalim.

La un pol se afla organizarea socială menită să aducă puterea, bunăstarea, confortul,

chestiuni diferite de celalalt pol, adică cetatea cerească. Cu toate că diferența este
enormă, totuși ambele cetăți se ocupă de două lucruri pe care le au în comun: dreptatea
și pacea, deși uneori, prin aceste cuvinte, nu se înțelege același lucru. Valorile cetății
lui Dumnezeu sunt căutate în această lume prin mijlocirea Bisericii.

Datorită Sf. Augustin, istoria, timpul şi spaţiul devin câmpul de luptă dintre cele două
cetăţi iar Biserica apuseană îşi asumă rolul dinamic de a organiza şi conduce războinicii
creştini în lupta lor împotriva slujitorilor satanei, duşmani ai Bisericii şi deci ai
Dumnezeului creştin.

Creştinii occidentali sunt declaraţi de Biserică o armată ce este convinsă că poate folosi
orice mijloace pentru distrugerea celor consideraţi de Biserică “slujitori ai Satanei”

Socialitatea devine politică prin lege, prin ierarhia drepturilor şi ale obligaţiilor. Fiecare
nivel al socialităţii umane este marcat de această dimensiune politică:că pacea familiei
este legată de pacea civilă, adică armonia ordonată în a asculta şi a porunci familiei, este
legată de armonia ordonată în a asculta şi a porunci cetăţeanului. De aceea, se cuvine
ca tatăl familiei să preia din legea statului dispoziţiile prin care să controleze propria
familie, astfel încât să se armonizeze cu pacea statului.

Atât de mult dorita pace, care este rodul ordinii, este realizată prin aceste mecanisme
politice, deoarece natura coruptă a omului trebuie să fie disciplinată şi instruită pentru a
nu cădea în destrămare. O fiinţă raţională în starea ei de perfecţiune nu ar avea nevoie
de lege, de interziceri şi de disciplină impuse de autoritatea politică. Datorită păcatului
raţiunea nu mai poate stăpâni pe deplin nici voinţa şi nici corpul. De aceea, este necesară
o nouă ordine naturală. Vrea ca fiinţa raţională, creată după imaginea sa, să fie stăpână
doar asupra creaturilor lipsite de raţiune, nu omul asupra omului, ci omul asupra
animalelor.
De aceea, drepţii Vechiului Testament au fost făcuţi păstori de turme, şi nu regi peste
oameni, şi prin acest lucru Dumnezeu ne arată care este ordinea creatului şi ce a devenit
pedeapsa pentru păcat.

Statul nu numai că nu este un rău, ci este un bine, un bun necesar întrucât răspunde
acestei exigenţe fundamentale a naturii umane: aceea de a asigura pacea socială, ordinea
fără de care omul s-ar pierde.

Oricum, pacea autentică pe care omul o doreşte, „singura pace a creaturii raţionale,
trebuie recunoscută doar aceea care vine din unirea cu Dumnezeu şi în Dumnezeu”, care
nu poate fi obţinută în condiţia pământească, ci doar în plinătatea vieţii, în eternitate.
Dorinţa acestei păci îl face pe om peregrin pe acest pământ către cetatea cerească.

Raportul intre Biserică şi stat

Inaugurarea cetăţii lui Dumnezeu pe pămant dobandeşte forma vizibilă şi

imperfectă in biserică, insă nu inseamnă că işi asumă şi o valoare politică.
Puterea sa nu este legea, ci harul şi cuvantul. Misiunea Bisericii este
aceea de a vindeca, de a răscumpăra, nu politica, ci insăşi socialitatea omului,
acea realitate umană pe care sfantul Augustin işi construieşte viziunea
politică.

Sfantul Augustin nu gandeşte o politică teocratică, la un stat oranduit de

legea divină, ci se preocupă pentru o socialitate teocratică, pe acea dimensiune
profund teistă, a omului, ca fiinţă creată de Dumnezeu şi dependentă
de Principiul său.

În ordinea recomandată de sfântul Augustin, atitudinea omului nu trebuie să fie aceea

de abandon total al dimensiunilor inferioare pentru a le atinge pe cele superioare, ci
trebuie să aibă o dublă atitudine: de a se bucura şi de a se folosi. Dublă este natura
actelor umane: se bucură de ceea ce este considerat scop şi se foloseşte de ceea ce este
doar un mijloc. Statul şi politica nu-i pot da omului plinătatea fericirii pe care natura sa
o cere.

Conceptia lui a fost preluata si utilizata dogmatic pentru respingerea teoriei aristotelice
a lui Toma de Aquino. In timpul Reformei, a fost preluata in special conceptia despre
predestinare si istorie ca tamaduitoare.
A fost primul filozof care a considerat ca istoria este importanta in educarea oamenilor

Augustin afirmă că libertatea oamenilor rămâne intactă.

Augustin nu renunță niciodată la principiul libertății voinței, astfel încât sistemul său
încearcă obținerea unei sinteze între afirmarea libertății și a grației divine. Din acest
motiv, el nu postulează existența unei puteri umane complete de alegere: ceea ce face
omul nu depinde în totalitate de libera alegere; acceptarea sau respingerea credinței este
anticipată dinainte de Dumnezeu.

Fără îndoială, omul are puterea de a alege între bine și rău, căci altfel nu ar fi posibilă
responsabilitatea, meritul sau culpa; Augustin, reproșând însă pelagienilor exagerarea
rolului alegerii individuale, spune că nu există un echilibru perfect între alegere și grație:
acest echilibru se găsea numai la Adam, dar a fost distrus odată cu păcatul originar. În
starea căzută, omul este în situația de a lupta împotriva înclinației spre rău; el și-a pierdut
acea libertate perfectă și senină, libertatea fără luptă, de care dispunea Adam. Libertatea
omului căzut este una tensionată, conflictuală, problematică. Această libertate nu ne
ajută decât cel mult să ne direcționăm alegerea către acceptarea grației.

Totodata el este sarbatorit pe data de 28 august in calendarul romano catolic, greco

catolic, lutheran dar si angelican. In calednarul ortodox avem pe data de 15 iunie
sarbatoarea numita ,,Fericitul Augustin”)