1.

Basmul este o operă de creaţie literară, cu o geneză specială, o oglindire a vieţii în moduri
fabuloase. […] Basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică,
ştiinţă, observaţie morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi
anume fiinţe himerice, animale. Fiinţele neomeneşti din basm au psihologia şi sociologia lor
misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când dintr-o naraţiune lipsesc
aceşti eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm.” (G. Călinescu, Estetica basmului)
Basmul este creația epică, populară ori cultă, în proză, arareori versificată, în care este tratată lupta
dintre bine și rău, cu victoria binelui, în deznodământ. Elementele reale se îmbină cu cele fabuloase 1.
Basmele au funcție etică, morală ori educativ-formatoare, făcând o disociere limpede între valori umane
generice și non-valori. Funcția estetică a basmelor este generată de intervenția fabulosului care încântă și
care oferă iluzia fermecătoare a posibilităților infinite. „Basmul propune o lume ideală, dominată de bine, de
frumos și de adevăr. în confruntarea dintre eroii idealizați, ajutați de diferite creaturi bizare, și adversari 1
monstruoși, cei dintâi înving, instituind, cel puțin în limitele ficțiunii, dreptatea, echilibrul, liniștea și pacea”
(Limba și literatura română. Manual pentru clasa a X-a, coord. Nicolae Constantinescu, E.D.P., București,
2002, p. 26).

Elaborate și comunicate prin intermediul scrisului și destinate lecturii, basmele culte poartă amprenta
stilistică a scriitorului și a epocii sale. Mai puțin constrâns decât povestitorul popular să respecte modelul
tradițional, autorul cult are posibilitatea să se distanțeze de stereotipiile formale și de conținut ale speciei.
Accentul se poate muta de pe eroic pe etic, de pe aventură pe contemplație ori meditație.

Temă: Identifică și comentează, acolo unde consideri că este necesar, următoarele elemente specifice
basmului, prezente în Povestea lui Harap-Alb:
 formula inițială, formulele mediane și cea finală;
 secvențele prin care se exprimă nedeterminarea spațială și temporală a cadrului poveștii;
 călătoria, drumul inițiatic;
 forțele care se confruntă;
 ajutoarele;
 cifrele simbolice;
 personajele cu puteri supranaturale; cele două tărâmuri;
 probele prin care trece protagonistul;
 semnificația finalului.

Prezentare generală:

Povestea lui Harap-Alb a fost publicată de Ion Creangă în anul 1877, în numărul din 1 august al
„Convorbirilor literare” (revista asociaţiei culturale Junimea, de la Iaşi), apoi, în aceeași lună, în ziarul
„Timpul” din București, unde redactor era Mihai Eminescu. În 1878, basmul este publicat în Curierul de
Iași, iar peste un an în Călindarul bunului econom pe 1879, din Transilvania. În 1886, a fost tradus în limba
germană şi publicat în „Rumänische Revue” (revistă a Comitetului Naţional Român, apărută la Viena şi la
Budapesta cu scopul de a face cunoscute, prin intermediul limbii germane – de circulaţie europeană –
cultura şi aspiraţiile românilor). Basmul lui Ion Creangă a fost preluat şi tradus, apoi, în limbile franceză,
engleză, italiană şi rusă.
Povestea lui Harap-Alb este o creaţie de referinţă pentru opera marilor clasici ai literaturii române,
un basm cult original, cu aspecte clare de bildungsroman, o construcție perfect articulată, rotundă, ce
asimilează toate ingredientele basmului folcloric, adăugând o viziune particulară despre relația binelui cu
1
Este recomandată utilizarea termenului „fabulos” în analiza basmului, și nu a termenului „fantastic”. Între cele două concepte
există diferențe însemnate. Fabulosul înseamnă intervenția unor aspecte inexplicabile rațional, în lumea comună, fără ca aceste
aspecte să fie văzute de personaje ca nefirești. Zmeii, zgripsoroaicele, caii zburători sunt acceptați ca prezențe normale în lumea
reflectată ficțional într-un basm. În schimb, fantasticul desemnează o categorie estetică ce implică intervenția agresivă ori
nefirească a elementelor inexplicabile rațional, în viața personajelor. Efectul este zguduirea existenței acestora, trauma
psihologică.
răul și despre maturizare. Ovidiu Bârlea consideră această creație epică „cel mai frumos basm al lui
Creangă și din întreaga noastră literatură”.
Din punct de vedere estetic, basmul lui Ion Creangă are un evident caracter realist. G. Călinescu
încadra basmele scriitorului humuleștean în zona „fabulosului-realist”, iar Garabet Ibrăileanu nota:
„Creangă e atât de realist, încât unele din poveștile lui sunt aproape lipsite de miraculos, iar altele au
numai acea specie de miraculos care îngăduie povestitorului să înzestreze pe eroii săi cu însușiri
sufletești sau trupești peste măsura omenească. Iar creațiilor pur fantastice, ca zmeii ș.c.l., Creangă le
împrumută o viață curat omenească, și anume țărănească; îi amestecă cu desăvârșire în mediul vieții de
toate zilele din Humulești și-i tratează pe un picior de perfectă egalitate” (Povestirile lui Ion Creangă, în
Studii literare, vol. I, București, Editura Minerva, 1979).
Încadrarea spațială a acțiunii, în basmul lui Ion Creangă, este preponderent realistă: gospodăriile
craiului, Împăratului Verde și Împăratului Roș, care au grajd, herghelie, grădină, cuptor în curte, ori
păduri, sate și ogoare care marchează călătoria lui Harap-Alb. În topografia basmului există două locuri 2
fabuloase, cu valoare simbolică: Insula Sfintei Duminici și munții care se bat în capete, la marginea
pământului.
Eroul și antieroul nu au puteri supranaturale. Ei sunt oameni cu particularități socio-familiale realiste,
cu o structură morală și psihologică verosimilă.

2. Conform definirilor tradiţionale, tema basmului este lupta dintre bine şi rău, finalizată prin
victoria binelui. Eroul unui basm luptă cu forţele răului pentru a restabili echilibrul lumii, perturbat de
intervenţia nedorită a acestora. Valorile pe care le impune eroul basmului sunt cele recunoscute de
morala tradiţională: corectitudinea, onoarea, iubirea liber consimţită, curajul, mila, generozitatea,
prețuirea adevărului și dreptății.
Dacă un basm popular transmite o viziune colectivă despre lumea în care este creat, basmul cult
transmite, în esenţă, viziunea proprie a autorului, fără ca aceasta să devieze substanţial de la cea a
comunităţii din care provine. Basmele lui Ion Creangă sunt creaţii originale din punct de vedere stilistic,
compoziţional, dar şi tematic. Răul este umanizat şi relativizat într-un basm precum Povestea lui Stan
Păţitul, unde un drăcuşor este pedepsit aspru de Scaraoţchi pentru că nu a spus, când se cuvenea,
„bogdaproste” (în bulgară, bogŭ da prosti înseamnă „Dumnezeu să-i ierte (pe morţii tăi)”.
În Povestea lui Harap-Alb, tema este complexă şi este reprezentată de drumul către maturizare al
unui tânăr; lupta dintre bine şi rău se manifestă prin conflict exterior, dar mai ales prin conflictul dus, în
interiorul personajului, între defecte şi calităţi, între tentaţia mediocrităţii şi efortul autodepăşirii. În mod
original, în plan exterior, răul înfrânge binele. Autorul atrage atenția asupra faptului că esențială rămâne
victoria binelui în lăuntrul eroului, iar aici învingătoare este, constant, omenia. Harap-Alb rămâne cinstit,
generos și credincios.

3. Rezumatul. Reguli pentru conceperea corectă a unui rezumat.

Atunci când are la bază o operă literară epică, rezumatul este o formă de compunere care presupune
prezentarea cât mai concentrată, mai limpede şi mai concisă a firului narativ al acestei opere. Rezumarea
este un exerciţiu complex de selecţie a ideilor, a momentelor şi a personajelor care compun firul epic-
narativ. Principalul obiectiv de urmărit în rezumare este fidelitatea faţă de sensul operei şi faţă de
importanţa acordată de autor unor idei, fapte şi personaje. Apoi, la fel de important este
 să ierarhizăm corect noţiunile;
 să acordăm prioritate momentelor epice importante, ideilor de bază şi noţiunilor cheie;
 să evităm momente, figuri şi noţiuni cărora autorul nu le acordă o relevanţă majoră. Cel ce
rezumă trebuie să evite orice implicare subiectivă şi să insiste doar pe exactitatea selecţiei de
idei.

4. Tiparul narativ
După cum arată numeroși critici literari, între care şi Vladimir I. Propp (Morfologia basmului, publicată
în Rusia, în 1928, tradusă în limba română la Editura Univers, Bucureşti, 1970), G. Călinescu (Estetica
basmului, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965) şi Ovidiu Bârlea (Poveştile lui Creangă, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1966), basmele (mai ales cele populare), au o construcţie a subiectului
stereotipă. Desfăşurarea evenimentelor urmăreşte cu stricteţe un tipar narativ în patru secvenţe, inegale
ca lungime şi consistenţă, dar la fel de importante.

1. Orice basm începe cu o stare de echilibru (un crai are trei feciori şi trăieşte liniştit la curtea sa);
2. Tulburarea echilibrului are drept sursă o lipsă, o nedreptate, un furt (Împăratul Verde, fratele craiului,
nu are moştenitori la tron şi cere un nepot);
3. Se desfăşoară o acţiune de restabilire a echilibrului (fiul cel mic al craiului pleacă spre unchiul său şi
este supus la mai multe încercări);
4. Recuperarea echilibrului şi răsplata eroului (Harap-Alb devine împărat şi se însoară cu fata
Împăratului Roş).

Tiparul acesta este asemănător, în linii mari, cu al oricărei povestiri epice. „O poveste ideală – afirmă 3
Tzvetan Todorov în Poetica. Gramatica Decameronului – începe printr-o situaţie stabilă pe care o
perturbă o forţă oarecare. Rezultă de aici o stare de dezechilibru; prin acţiunea unei forţe dirijate în sens
invers, echilibrul este restabilit; al doilea echilibru este asemănător primului, dar cele două nu sunt
niciodată identice.”
Echilibrul final, pe care îl dobândeşte eroul prin luptă cu răul, este diferit de cel tulburat iniţial de
forţele răului.
În Povestea lui Harap-Alb, tiparul narativ este respectat în linii mari, aşa cum s-a văzut mai sus.
Totuşi, Ion Creangă intervine în tiparul narativ căci propune, în cadrul amplei călătorii a lui Harap-Alb,
o serie de căutări „minore” ale echilibrului: fiecare probă este o încercare autonomă, generată de o lipsă
(salata, nestematele, fata Împăratului Roş) şi are ca finalitate o restabilire temporară a „liniştii”
(echilibrului).

5. Triplicarea

Basmul (popular şi cult) este construit pe baza cifrei trei.

Vladimir Propp denumeşte construirea subiectului basmelor pe principiul numărului trei (cu valoare
simbolică – norocul, şansa, binele) TRIPLICARE.
Triplicarea este o formulă de compoziţie epică a basmelor care constă în gruparea acţiunilor în seturi
de câte trei. De exemplu, cei trei fii ai craiului încearcă, succesiv, să depăşească proba podului de la
marginea împărăţiei.
Triplicarea are un rol practic şi un rol estetic.
a) Rolul practic al triplicării constă în faptul că autorul unui basm îşi poate gestiona mult mai
eficient „materialul” ficţional şi ideile. Ion Creangă îşi urmăreşte personajul spre maturizare
grupând probele şi provocările la care este supus acesta în seturi de câte trei.
b) Rolul estetic al triplicării constă în faptul că sfârşitul basmului şi ieşirea din lumea ficţională
sunt „amânate” prin succesiunea de trei confruntări dintre erou şi forţele răului. Cititorul unui
basm ştie (din experienţa lecturilor anterioare) că, până la ieşirea din „poveste” trebuie „să
treacă”, alături de personajul principal, prin trei încercări. Ion Creangă foloseşte în mod
original tehnica triplicării. În ultima probă la care este supus mezinul de crai de către Spân,
autorul introduce încă două seturi a câte trei probe (trei încercări la care sunt supuşi Harap-Alb
şi prietenii lui de către Împăratul Roş şi trei încercări la care este supus eroul de către fiica
Împăratului Roş). Călătoria lui Harap-Alb către fiica „farmazoană” a Împăratului constituie, în
sine, o poveste distinctă, având personaje noi (Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă,
Gerilă, crăiesele albinelor şi furnicilor) şi încercări organizate în grupuri de trei. În felul acesta,
autorul amână ieşirea din „poveste”, prelungeşte bucuria existenţei în fabulos şi a însoţirii
eroului şi îşi „provoacă” personajul să dea proba maturizării sale. Călătoria către Împăratul
Roş este un prilej pentru Harap-Alb de a pune în aplicare învăţăturile primite de la pedagogii
săi (craiul-tată, Sfânta Duminică şi calul năzdrăvan).
 6. Narator. Naraţiune. Naratorul în Povestea lui Harap-Alb.

a) noţiuni generale:
Naratorul este „vocea” creată de autor pentru a prezenta succesiunea de fapte şi întâmplări care
constituie diegeza, pentru a configura portrete, figuri şi caractere, pentru a crea contextualizarea spaţio-
temporală a lumii ficţionale.
Clasificarea naratorilor (a vocilor narative) se poate face în funcţie de poziţionarea faţă de ♫ autor, ☺
planul diegezei, ☻faţă de cititori şi ☼faţă de propriile-i „limitări”.
♫ Naratorul auctorial dă impresia că el a creat povestea şi că se confundă cu autorul însuşi. Este
omniscient, omniprezent şi creditabil.
Naratorul colportor nu participă la întâmplări, dar este capabil să le relateze prin preluarea de la cel
care a participat sau a asistat la întâmplări.
Naratorul actorial, creat de autor ca voce confesivă, este implicat ca personaj în diegeză. El narează 4
la persoana I, evocând cu prioritate propriile fapte și impresii.
☺ Narator extradiegetic (heterodiegetic) – priveşte întâmplările şi evoluţia personajelor din afară;
naraţiunea se face la persoana a III-a;
Narator intradiegetic (homodiegetic) – se află în interiorul diegezei, în planul faptelor, al
întâmplărilor şi al personajelor; este el însuşi personaj (naraţiunea se face la persoana I).
☻Narator creditabil (în care cititorul manifestă „încredere”; creează impresia că prezintă adevărul
obiectiv – naraţiunea la persoana a III-a);
Naratorul necreditabil (viziune lui asupra lumii diegezei este subiectivă şi nu se impune ca integral
credibilă).
☼ Narator omniscient (prezintă „realitatea” dintr-o perspectivă obiectivă, fiind plasat de autor
deasupra diegezei; naratorul „ştie” totul despre istoria, intenţiile şi sentimentele personajelor; „cunoaşte”
inclusiv maniera în care aceste personaje gândesc şi înţeleg „realitatea”);
Narator uniscient (prezintă „realitatea” dintr-un unghi subiectiv şi limitat, fiind, de fapt, un personaj
implicat în acţiune; preocuparea principală a naratorului uniscient, personaj, este de a înţelege lumea şi de a
se înţelege pe sine).

b) naratorul în Povestea lui Harap-Alb:

În Povestea lui Harap-Alb, naratorul se îndepărtează sensibil de perspectiva tradiţională,

omniscientă. Naratorul creat de Ion Creangă îşi schimbă surprinzător „vocea”. Acesta dă impresia, la
început, că este auctorial (însăşi oralitatea, prin suprapunerea dintre timpul trecut al povestirii şi
prezentul lecturii, îi creează cititorului impresia că se află în faţa autorului însuşi). Naratorul auctorial
este trăitor al altor vremuri decât cele în care s-au petrecut întâmplările narate, apropiindu-se, de fapt, de
timpul prezent al lecturii, al cititorului („Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de
războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu
se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci
într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.”) La final, însă, el se include şi pe sine ca
posibil participant la nunta împărătească („Şi mai fost-au poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în
seamă băgaţi, ş-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”).
Naratorul prezintă faptele ca şi când i-ar fi fost anterior relatate de către altcineva („cică era odată”),
asumându-şi statutul de narator-colportor. El alternează, apoi, această ipostază cu aceea a naratorului
participant, implicat în ţesătura poveştii:

De asemenea, alternează vocea narativă creditabilă cu cea necreditabilă:

Narator creditabil: „Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai
depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci
numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară
verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni
împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în
care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă
margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi
pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără
primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea
până la moarte.”

Narator necreditabil: „Numai Harap-Alb nu aducea nicio supărare. Însă, ca tovarăş, era părtaş la toate: şi
la pagubă, şi la câştig, şi prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la împăratul
Roş, care, zice, cică era un om pâclişit şi răutăcios la culme: nu avea milă de om nici cât de un câine. Dar
vorba ceea: «La unul fără suflet trebuie unul fără de lege». Şi gândesc eu că din cinci nespălaţi câţi merg
cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; ş-a mai da împăratul Roş şi peste oameni, nu tot peste butuci, ca
până atunci. Dar iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n
jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară. Ş-apoi acel unul are atunci în mână şi pâinea, şi
cuţitul şi taie de unde vrea şi cât îi place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face. Vorba ceea: «Cine poate oase roade; 5
cine nu, nici carne moale». Aşa şi Harap-Alb şi cu ai săi; poate-ar izbuti să ia fata împăratului Roş, poate
nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte şi, mai la urmă, cum le-a fi norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sunt
dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi.”

Bazându-se pe înţelepciunea populară, naratorul dă sentinţe şi judecă aspru lumea, conform moralei
populare („Fetele împăratului însă priveau la verişor... cum priveşte câinele la mâţă, şi le era drag ca sarea-n
ochi: pentru că le spunea inima ce om fără de lege este Spânul. Dar cum erau să iasă ele cu vorba înaintea
tatălui lor? Spânul n-avea de cine... Vorba ceea: «Găsise un sat fără câini şi se primbla fără băţ». Că altă, ce
pot să zic?”; „Harap-Alb atunci se bate cu mâna peste gură şi zice: — Doamne fereşte de omul nebun, că
tare-i de jălit, sărmanul! Pe de-o parte îţi vine a râde şi pe de alta îţi vine a-l plânge. Dar se vede că aşa l-a
lăsat Dumnezeu.”).

Naratorul, în Povestea lui Harap-Alb, nu este creat ca o voce uniformă. Ion Creangă „se joacă” şi îşi
surprinde cititorul alternând vocile narative:
o narator colportor şi narator martor
o narator extradiegetic (în mai toate momentele poveştii, când se plasează în afara
spaţiului şi a timpului diegezei), dar şi intradiegetic (atunci când afirmă că este
invitat la nuntă)
o narator creditabil (căci ceea ce spune trebuie crezut de către cititor / ascultător) şi
narator necreditabil (uneori, naratorul avertizează că cele povestite nu sunt tocmai
„reale” sau că nu ştie totul despre finalul aventurilor)
o narator omniscient, dar şi narator care îşi declară limitele, afirmând că nu ştie cum
se va sfârşi aventura eroilor.

7. Formulele specifice basmului şi rolul lor practic şi estetic

Formulele specifice basmului sunt expresii stereotipe, cu care cititorul (sau ascultătorul) se
obişnuieşte şi pe care le asociază imediat cu lumea fabuloasă a basmelor. Rolul lor este precis:
c) Formulele iniţiale au funcţia de a introduce cititorul în lumea basmului. După „A fost
odată ca niciodată” ştim că intrăm într-o lume frumoasă, în care binele învinge răul, în care
omul (eroul) are harul de a-şi depăşi limitele. Ion Creangă porneşte de la formula
stereotipă de introducere în basm şi creează o formulă originală: „Amu cică era odată”.
Adverbul „amu” creează impresia oralităţii, a simultaneităţii dintre actul povestirii şi cel al
lecturii făcute de cititor. Adverbul „cică” face ca naratorul creat de Ion Creangă să nu fie
auctorial (aşa cum se întâmplă în cele mai multe basme), ci colportor. Ion Creangă „se
joacă” şi propune cititorilor o „poveste” pentru a cărei credibilitate nu girează. Adverbul
„odată”, la fel ca în toate basmele, îl „transportă” pe cititor într-un timp generic, trecut şi
imprecis.
d) Formulele mediane sunt menite să menţină atenţia ascultătorului/ cititorului. În Povestea
lui Harap-Alb apar formulări ca „Mai merge el cât merge”, „Şi merg ei, şi merg cale lungă
 să
le-ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă zări, şi într-o târzie vreme
ajung la împărăţie” şi „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai
este”. Rolul formulelor mediane este de a delimita secvenţele naraţiunii, de a anunţa
debutul unei noi probe şi de a menţine trează atenţia cititorului. Într-o operă de amploarea
Poveştii lui Harap-Alb apar opt formule mediane.
e) Formulele finale au rolul de a scoate cititorul din lumea fabulosului şi de a-l readuce în
lumea reală, în care binele nu este întotdeauna învingător. Basmul lui Ion Creangă are o
formulă de încheiere originală: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se
duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită
şi rabdă”. Încheierea basmului lasă loc realismului şi criticii sociale. Umorul, ironia şi
autoironia nu îl părăsesc pe Ion Creangă care ţine să arate, în mod justificat, că în lumea
reală valorile umane autentice (hărnicia, cinstea, iubirea) nu sunt răsplătite cu belşugul 6
meritat, Acestea se pot procura cu bani, iar banii nu sunt întotdeauna răsplata omeniei.

7. Personajele
Personajele sunt „fiinţe de hârtie”, cum le numeşte Roland Barthes. Ele trăiesc exclusiv în lumea
ficţiunii, nu au consistenţă concretă, dar întruchipează realitatea şi natura umană. În basme, există
personaje care nu se regăsesc în realitate, dar care îşi au originea într-o idee, într-un principiu care
coordonează imaginaţia creatorului lor (zmeii, de exemplu, întruchipează răul absolut).

Clasificare operaţională a personajelor:

pozitiv/negativ
realist/fabulos
principal/secundar/episodic
plat/rotund

Harap-Alb este personajul principal, pozitiv, realist şi eponim (numele său se regăseşte în titlul
operei). Numele său este bazat pe un oximoron, combinând contrariile: „harap” poate însemna rob (din
vremea robiei ţiganilor); „alb” este un atribut al nobleţei, al superiorităţii caracteriale. În mezinul craiului se
îmbină plinuri şi goluri, calităţi şi defecte, reuşite identitare şi neajunsuri. Drumul către împărăţia care îi este
menită reprezintă o sumă de încercări prin care sunt afirmate calităţile, sunt corectate defectele, sunt probate
plusurile dobândite prin educaţia dată de tată, Sfânta Duminică şi cal. Cel care vine să probeze aceste calităţi
este Spânul. El are misiunea de a-l pune pe Harap-Alb faţă în faţă cu propriile sale defecte (tentaţia de a
lenevi, de a primi totul deja construit, ideea preconcepută că totul i se cuvine prin statutul să de fiu de crai,
tendinţa de a face judecăţi de valoare superficiale, după aparenţe).
Vedem de aici că Harap-Alb nu este un personaj tipic de basm, deoarece este construit în manieră
realistă (are calităţi şi defecte, nu are puteri supranaturale şi are nevoie de ajutor, de îndrumare şi de sfaturi).
El este un fals „erou” (sau un pseudo-erou), căci nu reprezintă binele exclusiv.

Harap-Alb este:
 un personaj realist (şi nu fabulos). El nu are calităţi supranaturale şi se aseamănă, prin modul
de a judeca şi de a înţelege lumea, cu un flăcău de la ţară (George Călinescu).
 un personaj rotund (şi nu plat). El nu este doar fiul unui împărat, ci o personalitate autonomă,
complexă, cu defecte şi calităţi dozate într-o proporţie personală. Este ajutat în permanenţă,
călăuzit şi îndrumat, însă este permanent liber să aleagă între bine şi rău. Marele „har” al
personajului lui Ion Creangă este că alege corect. Harap-Alb se supune devenirii, schimbării,
acumulării. El îşi câştigă identitatea.
 Ca fiu de crai, Harap-Alb moşteneşte şi îşi însuşeşte calităţi aristocratice: mila, curajul,
încrederea în oameni şi în Dumnezeu şi seninătatea cu care îşi priveşte viitorul.

Călătoria lui Harap-Alb este o lecţie de viaţă, astfel încât celelalte personaje devin, cu sau fără voia
lor, pedagogi.
 Craiul este primul pedagog. Deşi participarea lui efectivă la educaţia fiului apare doar în prima parte
a operei, aceasta nu trebuie neglijată. Craiului i se datorează dorinţa fiului de a se autodepăşi, dar şi calitatea
esenţială de a se ruşina în faţa laşităţii şi a minciunii (oferite de „exemplul” fraţilor mai mari).
Sfânta Duminică este un pedagog „bun”, cu sorginte religioasă. Ea poate reprezenta răspunsul la
rugăciune, o voce care îndeamnă spre victoria binelui. Apariția sa, ca element divin deghizat în umilă
cerșetoare țigancă, dovedește superioritatea și atipicitatea ideilor teologice ale lui Creangă. Felul în care se
retrage din grădina unde plângea mezinul Craiului (revezi secvența!) și reacția pe care o are băiatul amintesc
de aparițiile îngerilor, notate în Evanghelii.
Calul este un pedagog discret, un însoţitor cu originea în folclorul românesc. Este un confident
„bătrân” şi creditabil, care nu se foloseşte de puterile sale fabuloase pentru a-i face viaţa mai uşoară
mezinului, ci pentru a exemplifica valoarea reală a trudei personale.
Spânul este un pedagog „rău”. El îi răpeşte fiului de crai identitatea moştenită de la tată şi îl forţează
să îşi afle şi să îşi construiască o identitate proprie. Este lacom, viclean, mincinos, crud, impulsiv. Pentru a 7
nu i se asemăna, Harap-Alb luptă permanent cu propriile sale deficienţe.
Împăratul Roş este străinul care îl tratează pe Harap-Alb cu indiferenţă şi duritate. El îl învaţă să nu
aştepte milă de la nimeni.

Pentru că propune un personaj urmărit în devenire identitară, în trecerea de la adolescenţă la

maturitate, Povestea lui Harap-Alb este un BILDUNGSROMAN.

Bibliografia suplimentară a profesorului:

Boghiu, Emilia; Mutoiu, Lăcrămioara – Hermeneutică şi naratologie aplicată, Ediţia a II-a revizuită şi
adăugită, Editura Eurocart, Iaşi, 2003;
Constantinescu, Nicolae, coord., Limba și literatura română. Manual pentru clasa a X-a, E.D.P.,
București, 2002.
Ferréol, Gilles; Flageul, Noël – Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Traducere de Ana Zăstroiu,
Argument de Corneliu Bâlbă, Colecţia Collegium, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

Dosar critic

1) „Creangă nu este nici moralist, asemenea lui Schmid 2, nici poet ori filosof, ca Andersen3; fără să
vrea este, ca Fraţii Grimm4, un folclorist. Creangă e însă înainte de toate un artist, ca Ch. Perrault 5. Găsim în

2
I. C. Schmid a publicat o culegere de basme culte, inspirate din folclorul german, numită
Poveştile pentru copii şi prietenii copiilor, între 1821 şi 1826.
3
H. C. Andersen (1805-1875), fost scriitor şi poet danez, celebru pentru basmele sale. Printre
cele mai cunoscute poveşti ale sale se numără Crăiasa zăpezilor, Mica sirenă, Hainele cele
noi ale împăratului şi Răţuşca cea urâtă. În timpul vieţii, Andersen a fost celebrat de
regalitate şi aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga Europă. Basmele sale au
fost traduse în peste o sută de limbi şi continuă să fie publicate în milioane de exemplare în
întreaga lume.
4
Jacob şi Wilhelm Grimm au fost folclorişti, lingvişti, filologi, doctori în drept, cunoscuţi în
toată lumea pentru colecţia de basme publicată în două volume, care conţine, printre multe
altele, Albă ca zăpada, Cenuşăreasa şi Hansel şi Gretel (primul volum în a apărut în 1812,
iar al doilea volum în 1814). Fraţii Grimm şi-au adus contribuţia la formarea limbii germane,
în special prin dicţionarul Deutsches Wörterbuch (Cartea cu cuvinte germane) pe care l-au
scris împreună şi prin prima carte de fonetică / fonologie a limbii germane, Legea lui Grimm,
scrisă doar de Jacob. Dicţionarul Fraţilor Grimm avea 33 de volume şi cântărea 84 kg.
5
Charles Perrault (n. 1628, Paris — d. 1703) a fost un poet francez, scriitor de proză şi
povestitor, membru de frunte al Academiei Franceze. Devine celebru prin poveştile lui
opera celor doi povestitori aceeaşi reproducere fidelă a ficţiunilor vechi şi a limbajului popular simplu,
aceeaşi viaţă, aceeaşi evocare a oamenilor simpli dintr-o epocă, acelaşi spirit ales. Creangă nu se deosebeşte
de înaintaşul său decât printr-un realism ceva mai adâncit şi, mai ales, prin bogata colecţie de expresii, zicale
şi proverbe populare pe care le oferă cititorilor, culegere ce n-are echivalent, după cunoştinţa noastră, la nici
un alt povestitor european.
Pentru Creangă nu e o glorie măruntă faptul că e comparat cu Perrault, a cărui culegere, atât de
aproape de perfecţiune, constituie şi astăzi deliciul celor mai rafinaţi literaţi.”

Jean Boutière, Poveştile lui Creangă, în La vie et l'œuvre de Ion Creangă, Librarie Universitaire J.
Gamber, 1930, p. 179, trad. de Luca Piţu (în Destinul unui clasic. Ion Creangă. Antologie, prefaţă, note şi
bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, Bucureşti, 1990)

♫♫♫ 8

2) „Folcloristic vorbind, Povestea lui Harap-Alb e un basm din cele mai autentice şi cu şabloane,
unele plurimilenare şi de circulaţie euro-asiatică largă. Să ne oprim asupra câtorva şabloane şi asupra
semnificaţiei schematice a eroilor. Un împărat Verde (trecem peste cromatica împăraţilor), neavând decât
fete, cere de la frate-său un fiu să-i urmeze în scaun. Tatăl se gândeşte la fiul cel mai mare şi-l pune la
încercare. Doi fii renunţă; mezinul învinge spaima cu ursul ascuns sub pod, care e tat-său. E mai viteaz ca
alţii? Nu. Dar mezinul e milos, dă de pomană un ban unei babe, care e Sfânta Duminică, şi aceasta îl învaţă
ce trebuie să facă. Mezinul, în general, are o însuşire morală cu care suplineşte alte deficienţe. Singur n-ar
izbândi nimic; prin bunătate, îşi face auxilii [ajutoare, n.n.] care îl scot din impas.
Între altele, Harap Alb cere tatălui calul pe care l-a avut ca mire şi care e un cal năzdrăvan, nu numai
un mijloc de locomoţie, ci şi o inteligenţă excepţională, având şi grai.
[…] Geografia lui Creangă este vastă: tatăl lui Harap Alb stă la o margine a pământului, fratele lui, la
cealaltă margine, Sfânta Duminică locuieşte într-un ostrov, ca într-un fel de insulă polineziană. Cu toată
dificultatea călătoriilor, la nunţi invitaţii vin cu exactitate, ceea ce înseamnă că au mijloace excepţionale de
transport. În fond, calul năzdrăvan este sub o latură un aparat de zbor; şi în O mie şi una de nopţi un indian
arată regelui Persiei un cal artificial care zboară la atingerea unei manivele. Aparatul a trecut apoi sub
numele de «el famoso cavallero Clavileño» în Don Quijote al lui Cervantes. Putem spune că, atunci când e
nevoie, calul năzdrăvan are două viteze: ca vântul şi ca gândul.
Împăratul sfătuieşte pe mezin să se ferească de omul spân şi de omul roş. Fiindcă e vorba în basme
de femeia neagră, putem să ne închipuim că împăratul Roş reprezintă un om de culoare. Dar dacă are numai
părul roşu, aceasta reprezintă, ca şi calviţia şi lipsa de păr, o deficienţă fiziologică, înăsprind caracterul.
Spânul este foarte frecvent în basmele balcanice. În unul din basmele greceşti traduse de Emile Legrand,
L'homme sans barbe [omul fără barbă, n.n.] are «l'âme perverse» [inima vicleană, mincinoasă, n.n.] şi face
aproape aceleaşi malignităţi ca şi spânul din basmul lui Creangă. În basmele lorene culese de Emm. Cosquin
dăm de un cocoşat care se poartă aidoma spânului lui Creangă. Între muncile la care pune spânul pe Harap
Alb, pe care-l înfăţişează drept o slugă a lui, el însuşi dându-se drept nepot al împăratului Verde, e aceea de
a-i aduce pe fata împăratului Roş, care e farmazoană. Împăratul Roş pune pe fecior la o mulţime de probe –
să intre într-o casă de fier înroşit, să mănânce şi să bea o cantitate exagerată de alimente şi de vin, să
găsească fata care s-a ascuns după lună şi altele. Harap Alb, fiind milos şi îndatoritor, este ajutat de crăiasa
furnicilor, crăiasa albinelor, de Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Flămânzilă, Setilă. În Cunto de le cunti
[Povestea poveştilor, n.n.] a lui Giambattista Basile (începutul sec. al XVII-lea) găsim câţiva dintre monştrii
din Povestea lui Harap Alb (fraţii de cruce, fata năzdrăvană): Furgolo, care aleargă ca fulgerul, Aurechia a
leparo (Urechi-de-iepure), Ceca deritto (Ocheşte-drept), Sciosciarello, care aruncă vânt pe gură (un fel de
Gerilă). Îi aflăm la francezi, la germani, la ruşi. De altfel, Pantagruel al lui Rabelais se poate traduce ca
Setilă, după chiar lămuririle autorului. În basmele adunate de A.N. Afanasiev (1957) găsim pe Flămânzilă,

pentru copii: Contes de ma mère l'oye (1697: Poveştile mamei mele gâsca), Barbă albastră
(poveste), Tom Degeţelul. Încântătoarele poveşti din Mama Gâscă au fost scrise ca să-i
distreze pe copiii lui. Creaţiile lui reprezintă versiunea modernă a unor poveşti populare
aproape uitate, repovestite într-un stil simplu şi firesc.
Setilă, Gerilă şi toate şabloanele din Harap Alb (a mânca şi a bea peste fire, a intra într-o baie de turci etc.).
nu este, de altfel, situaţie din basmul nostru care să nu se regăsească uneori în naraţiuni foarte vechi.”

G. Călinescu, „Creangă în timp şi spaţiu. Realismul” în Ion Creangă. Viaţa şi opera, Editura pentru
literatură, 1964

♫♫♫

3) „Amestecul de realism şi de fabulos este mai bătător la ochi şi mai neaşteptat în Povestea lui
Harap Alb, în care ar trebui să predomine miraculosul şi irealitatea. Împăratul nu are nicio etichetă în
vorbire. El spune pe şleau copiilor:
«– Iaca ce-mi scrie frate-meu.»
Frate-său îi scrie că e bătrân şi că ar dori să lase în scaunul împărătesc pe un nepot. Feciorul cel mare 9
primeşte să meargă în ţara îndepărtată şi, întocmai ca un ţăran de pe Bistriţa care s-ar duce la tăiat lemne în
pădure, cere «bani de cheltuială, straie de primeneală». În cele din urmă, pleacă feciorul cel mic. Acesta,
după sfatul unei babe, încearcă cu jăratic un cal năzdrăvan. Fiindcă tot se îndeasă un cal slăbănog, el îl
goneşte cu un limbaj rural ca acesta:
«– Ghijoacă urâcioasă ce eşti, din toţi caii, tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratic? De te-a
împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!»
Pe drum, feciorul de împărat se-ntâlneşte cu un spân, care vrea să se tocmească slugă. Vorbăria
ţărănească la tocmeală e transcrisă întocmai:
«Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice spânul oftând… Numai ce folos? Omul bun
n-are noroc; asta-i ştiută; rogu-te să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, dar fiindcă a venit vorba de-asta, îţi
spun ca la un frate, că din cruda copilărie, slujesc prin străini, şi încaltea nu mi-ar fi ciudă, când n-aş vrea
să mă dau la treabă, căci cu munca m-am trezit. Dar, aşa, muncesc, muncesc, şi nu s-alege nimic de mine;
pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte. Şi vorba ceea: la calic slujeşti, calic rămâi. Când aş da
odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aş şti ce să-i fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuinţă de slugă,
voinice? Cum te văd, sameni a ave său la rărunchi. De ce te scumpeşti pentru nimic toată, şi nu-ţi iei o
slugă vrednică, ca să-ţi fie mână de-ajutor la drum? Locurile aiestea sunt şugubeţe; de unde ştii cum vine
întâmplarea, şi, Doamne fereşte, să nu-ţi cadă greu singur.»
La masa împăratului, convorbirea dintre crai şi spânul care se dăduse drept Harap Alb este a unor
ţărani:
«– Ei, moşule, ce mai zici? Adeveritu-s-au vorbele mele?
– Ce să mai zic, nepoate, răspunde împăratul uimit. Ia să am eu o slugă aşa vrednică şi
credincioasă ca Harap Alb aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta.
– Ba să-şi puie pofta-n cui, răspunse spânul cu glas răutăcios. Asta n-aş face-o eu, de-ar mai fi
el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei. Eu ştiu, moşule, că sluga-i slugă şi
stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba. Na, na, na! D-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, căci altfel de ce
l-aş mai fi luat cu mine? Hei, hei! Nu ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap Alb aista. Până l-am dat la
brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: Frica păzeşte bostănăria. Alt
stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap Alb, cât îi lumea şi pământul. Ce te potriveşti, moşule?
Cum văd eu, d-ta prea intri în voia supuşilor. De aceea, nu-ţi dau cerbii pietre scumpe şi urşii sălăţi. Mie
unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş; când văd că mâţa face mărazuri, ţ-o strâng de coadă, de mănâncă
şi mere pădureţe, căci n-are încotro… Dacă ţ-a ajuta Dumnezeu să mă rânduieşti mai degrabă în locul
dumitale, îi vede, moşule dragă, ce prefacere are să ieie împărăţia; n-or mai şede lucrurile tot aşa moarte
cum sunt. Pentru că ştii vorba ceea: omul sfinţeşte locul… Fost-ai şi dumneata la tinereţe, nu zic, dar acum
îţi cred. Dă, bătrâneţe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă!»
În plin fabulos dăm de scene de un realism bufon: Gerilă, Ochilă şi celelalte fiinţe monstruoase din
basm, intrate în casa de fier înfierbântată a împăratului Roş, se ceartă întocmai ca dascălii în gazdă la
ciubotarul din Fălticeni, sau ca Smaranda cu copiii şi cu bărbatul:
«… Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură. Şi hojma morocănea pe ceilalţi,
zicând:
– Numai din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era numai bună, cum era. Dar aşa
păţeşti dacă te iei cu nişte bicisnici. Las că v-a mai păli el berechetul acesta de altă dată. Ştii că are haz şi
asta? Voi să vă lăfăiţi şi să vă huzuriţi de căldură, iar eu să crăp de frig. Buuună treabă! Să-mi dau eu
liniştea mea pe hatârul nu ştiu cui! Acuş vă târnâiesc prin casă, pe rudă pe sămânţă; încaltea să nu se
aleagă nimic nici de somnul meu, dar nici de-al vostru.
– Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă! Ziseră ceilalţi. Acuş se face ziuă şi tu nu mai stincheşti cu
braşoave de-ale tale. A dracului lighioaie mai eşti. Destul acum, că ne-ai făcut capul calendar. Cine-a mai
dori să facă tovărăşie cu tine, aibă-şi parte şi poarte-ţi portul. Că pe noi ştiu că ne-ai ameţit. Are cineva
cap să se liniştească de răul tău? Ia auzi-l-ăi: parcă-i o moară hodorogită. Numai gura lui se-aude în toate
părţile. Hojma tolocăneşte pentru nimic toată, curat ca un nebun. Tu, măi, eşti bun de trăit numai în pădure
cu lupii şi cu urşii, dar nu în case împărăteşti şi între nişte oameni cumsecade.»
Toţi eroii de poveste, aşadar, au gustul de vorbă şi mai ales de muşcătură şi ceartă al celor din
Amintiri.”

G. Călinescu, Ion Creangă. Viaţa şi opera, Editura pentru literatură, 1964 10

♫♫♫

4) „Indiferent de prototipuri şi de geneza lor, poveştile lui Creangă poartă pecetea autenticităţii: sunt
poveşti naţionale, aducând o viziune românească. Schemele pot fi universale, expresia, stilul, gesticulaţia
aparţin însă naratorului, care le imprimă personalitatea sa. Arta lui este de a crea din date preexistente un
univers nou.
Pornind de la scheme folclorice curente, Creangă le redistribuie în viziune proprie. Aşa procedează şi
Eminescu. Între Povestea lui Harap Alb şi Făt-Frumos din lacrimă, diferite ca limbaj artistic, sunt totuşi
analogii de fapte: cavalcade eroice, incursiuni în împărăţii străine, răpiri de tinere fete; aceiaşi împăraţi
tirani, aceleaşi isprăvi spectaculoase. Şi Harap-Alb şi Făt-Frumos lucrează, cel puţin un timp, în folosul
altora, ajutaţi de forţe din natură, de cai năzdrăvani, de arătări ciudate. Încolo, apele se despart. Creangă îşi
începe basmul cu formula consacrată: «Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori…».
Eminescu se lansează în consideraţii filosofice: «În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau
decât în germenii viitorului…» etc. Atent la fapte, Creangă dă prioritate mişcării, lăsându-şi eroii să se
caracterizeze în acţiune. Peste fizicul lor trece grăbit. Despre Harap Alb aflăm (din aprecierile verişoarelor)
că avea «o înfăţişare mult mai plăcută şi sămăna a fi mult mai omenos» decât Spânul. Nici o altă indicaţie
fizionomică ori vestimentară. Încă o dată, Creangă nu e portretist. Când încearcă să schiţeze unul fiicei
împăratului Roş, ajunge la platitudini: «boboc de trandafir din luna mai, scăldat în roua dimineţii,
dezmierdat de cele dintâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor».
Naratorul îşi dă seama de limbajul dulceag, de aceea, revenindu-şi, continuă: «cum s-ar mai zice la noi în
ţărăneşte, era frumoasă de mama focului: la soare te puteai uita, iar la dânsa ba». Eminescu vede
fizionomiile pictural, coloristic, în manieră romantică. Împărăteasa are «părul galben ca aurul cel frumos»;
«din ochii ei albaştri şi mari curg şiroaie de mărgăritare apoase ca argintul crinului». Tânăra fată asupra
căreia veghează Muma-pădurii poartă strai alb, lung, ca «un nor de raze şi umbre». Intervine şi luna:
«Luminată de razele lunei, ea părea muiată într-un aer de aur». Cu ajutorul comparaţiei mobile, traiectoria
descrierii urcă spre vis. Deşi prilejurile nu lipsesc, Creangă nu descrie natura, rămânând în orbita modelelor
folclorice. Când o face totuşi, e concis, mergând spre notaţia concretă, păstrând mijloacele stilului oral. În
zborul lui pe hipogriful [calul, n.n.], Harap Alb «o ia de-a curmezişul pământului», peste munţi şi mări. «Şi
după aceea se lasă încet-încet, într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe
care era crescut nişte muşchi pletos de o podină de gros, moale ca mătasea şi verde ca buratecul» . Solicitat
de natură, Eminescu se îngrijeşte de punerea în scenă, imaginând peisaje feerice, întrebuinţând culori
exuberante.
Nici vorbă, Creangă n-a fost un vizual, ci un auditiv. Poveştile şi le citea cu glas tare pentru a le auzi
cum sună. Vocaţia sonoră îl face să perceapă hiperbolic, vorbele îl încântă, unele replici îl obsedează. În
locul unui portret al diavolului cu care Dănilă Prepeleac se ia la întrecere din chiuit, găsim referinţe sonore.”

Constantin Ciopraga, „Expresivitatea lui Creangă”, în Viaţa românească, XVII, nr. 12, decembrie
1964. Reluat în Portrete şi reflecţii literare,
Editura pentru literatură, 1967, pp. 50-68.
 ♫♫♫

„Metafora cea mai cuprinzător-unificatoare a operei lui Creangă e, ziceam, lumea ca spectacol. Nu
«lumea ca teatru», ci «lumea ca spectacol». De ce asemenea distingere, care poate să pară tautologică ori
specioasă? Pentru că «lumea ca teatru» nu e o metaforă, ci înainte de toate o temă. […] Într-o accepţie –
după timpuri – mitică, simbolică, metaforică, drumul e totuna cu ieşirea din sine, cu deschiderea faţă de ce e
în afară, spre priveliştea infinită a lumii, escaladând orizont după orizont. […] «Drumul», oricine poate
înţelege asta, înseamnă cunoaştere, însă nu neapărat şi comprehensiune. Mai precis, e doar posibilitate de
cunoaştere, fiindcă poţi merge pe drum şi dormitând, ori cu gândurile aiurea, ori văzând multe şi de toate,
însă nepricepându-le etc. fiind doar o posibilitate a cunoaşterii, se înţelege că nu e şi obligatoriul punct de
atingere a comprehensiunii. În vremurile arhaice, se pare că oamenii socoteau că «drumul» trebuie să ducă
oricum în sat, ori să facă posibilă întoarcerea în el, când îţi dai seama că nu duce nicăieri. În vremurile mai
noi, s-a înţeles că există şi drumuri fără întoarcere. […] Apoi încă de pe la Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă 11
fără de moarte s-a băgat de seamă că pentru străbaterea unui drum nu ajunge adesea o viaţă de om…
Drumurile au şi răspântii, aflăm încă din basme, obligând la «chibzuinţă » în alegerea direcţiei de urmat.
[…] Drumul unui erou atât de specific românesc cum este Făt-Frumos e, cu oricâte ocolişuri, circular până
la urmă. Mod de a sugera o superioară «filosofie» şi o «înţelepciune practică» adecvată, în sensul că nu
trebuie să te învrăjbeşti cu firea, de vrei să-ţi stea în ajutor. Pentru a te orienta cum trebuie printre lucrurile şi
întâmplările lumii, trebuie să te sileşti a-i descoperi fiecăruia măsura proprie. Ce altceva poate să însemne
împlinirea?
Metafora «drumului» e omniprezentă în opera lui Creangă, reprezentând însuşi principiul ei de
structurare. Metafora «lumii ca spectacol» e – la scriitorul nostru – numai rezultatul demersului creator:
mijlocul ce duce spre asemenea rezultat e metafora «drumului». Nu există erou în creaţia marelui povestitor
care să nu purceadă de «undeva» spre «altundeva».
[…] «Drumurile» reprezintă prin sine o sursă nesecată de învăţăminte. De aceea Creangă n-avea
nevoie să citească numaidecât pe Goethe spre a imprima multor scrieri de-ale sale structura compoziţională
– foarte dezinvolt concepută – a Bildungsromanului.”

George Munteanu, Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, pp. 208-
212.

„Problematica basmului îşi bizuie enunţurile fundamentale pe dihotomia arhetipală bine-rău. Ca

pericol potenţial, răul, acţionează mimând cu perfidie atributele binelui. Graţie demonismului malefic ce
defineşte personalitatea individului menit a-l reprezenta, răul constituie factorul de opoziţie supremă în calea
binelui. Fascinaţia exercitată de basmul lui Creangă are drept sursă prezenţa unui personaj însărcinat cu o
asemenea funcţie, unic prin aptitudinile lui. Este vorba, se înţelege, de personajul Spânului. Prin urmare, să
ne amintim cele spuse de bătrânul crai fiului său cel mic, înainte ca acesta să purceadă în marea sa călătorie:
«– Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales, de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iar de-ai făcut-o din capul
tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat. Numai ţine minte sfatul ce-ţi
dau: în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş iar mai ales de cel spân,
cât îi putè, să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi. Şi, la toată întâmplarea, calul, tovarăşul tău,
te-a mai sfătui şi el ce ai să faci, că de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţele mele.»
Textul cuprinde o adevărată carte de învăţătură comentată. Înainte de toate, este vorba de motivul
călătoriei iniţiatice, în privinţa căreia bătrânul crai ţine să-şi instruiască feciorul. În virtute viziunii de etos
mitic-pastoral a basmului, calul este ridicat la rang de factor suprem nu numai pentru calitatea de tovarăş de
călătorie, unic prin înţelepciunea lui. […] În privinţa calului ales, bătrânul crai se arată deci liniştit, faptul
decurgând din firescul mod de a privi realul şi miraculosul într-o indestructibilă unitate. Pe de altă parte,
însă, avertismentul vizând posibilitatea fatală a întâlnirii feciorului cu omul roşu sau, mai ales, cu omul spân,
se circumscrie altei categorii de sfaturi înţelepte. De data aceasta suntem proiectaţi în plină gândire magică.
Depăşind mentalitatea potrivit căreia răul ca emanaţie a spiritului diavolesc se întruchipează în fiinţe (reale
sau fabuloase) aparţinând altor regnuri decât cel uman, apare ideea că adevăratul exponent al datului
respectiv nu este decât omul.”
 Nicolae Ciobanu, Între imaginar şi fantastic în proza românească, Cartea Românească, 1987

Caută şi studiază:
Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Creangă

Harap-Alb este „cea mai elegantă siluetă din câte a proiectat vreodată pe ecranul veşniciei marele
povestitor moldovean. O siluetă evocând-o nu pe aceea a lui Don Quijote, cum a afirmat Al. Piru, ci, prin
câteva trăsături, pe aceea – ca să ne menţinem în aceeaşi cotă a comparaţiilor – a lui Hamlet. Ca şi eroul
shakespearian, eroul nostru este moştenitorul tronului, victimă a unui perfid uzurpator; ambii se prăbuşesc
în abisul deznădejdii («că tare mi-i negru înaintea ochilor», se plânge Harap-Alb) şi ambii sunt tentaţi de 12
gândul sinuciderii («Şi de-aş muri mai degrabă, să scap odată de zbucium; decât aşa viaţă, mai bine
moarte de o mie de ori!»; «Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste.
Dar m-am deprins a târî după mine o viaţă ticăloasă», declamă al doilea în al său A fi sau a nu fi, făcut din
cioburi de monolog), ambii scapă (cât scapă), din capcane mortale, ambii suferă mult (dintre personajele
lui Creangă, Harap-Alb e acela care suferă cel mai mult) şi ambii mor în final (învierea ultimului ţinând
exclusiv de basm)”.

Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Creangă

„Spânul este o piatră sub înfăţişare de om, care poate fi piatră de poticnire, dar şi piatră de
temelie… În altă perspectivă, Spânul reprezintă (…) Egoismul Radical, egoismul pentru egoism, prezent în
fiul de crai ca în toţi oamenii, şi care trebuie ros pentru ca posibilităţile universale ale eroului să fie
descătuşate, producându-i apoteoza finală, adică, foarte precis, îndumnezeirea. Operaţia nu e posibilă
decât prin descondiţionare, prin moartea Spânului şi a doua înviere a lui Harap-Alb. Cele două fiinţe sunt
indisolubil solidare în viaţă şi în moarte.”

Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de aur

„Însă veritabilul Bildungsroman fantastic al epicii noastre, în cel mai cuprinzător sens al
cuvântului, e Povestea lui Harap-Alb. Ibrăileanu zicea că acest basm e o adevărată epopee a poporului
român, iar G. Călinescu – pe bună dreptate – că e un fel de a dovedi că omul de soi se vădeşte sub orice
strai. Completarea ar fi, numai, că şi omul de soi trebuie să străbată lungul, dificilul drum al experienţei şi
al pritocirii sensurilor acesteia, până să-şi pună în valoare «soiul».”

G. Munteanu, Introducere în opera lui Ion Creangă

„N-a fost, cât a trăit, încântat de sine însuşi, n-a dat niciodată năvală să iasă-n faţa lumii cu mare
renume, nu şi-a făcut şi n-a pus pe alţii să-i facă reclamă, ci mai mult i-a plăcut să-şi petreacă viaţa fie în
mijlocul copiilor adunaţi în şcoală, fie stând de vorbă cu vreunul dintre totdeauna puţinii lui prieteni,
pentru care el, omul de o veselie neistovită, era o grădină de frumuseţe. […]
Învăţător mult iubit şi admirat, el a rămas toată viaţa lui tânăr, om de o fire blajină şi totdeauna
voios, care cu anevoie îşi pierdea răbdarea. Deşi răspopit încă de la-nceputul carierei sale preoţeşti, el nu
s-a lepădat niciodată de apucăturile luate în scurtul timp al preoţiei sale. În mersul, în ţinuta şi în gesturile
lui, în felul lui de a rosti vorbele, în cuviinţa cu care se retrăgea într-un colţ, în băgarea de seamă cu care-
şi dedea părerea când i se cerea şi mai ales în zâmbetul lui adeseori pânditor ieşea mereu la iveală omul
intrat în lume cu gândul de a-şi petrece viaţa ca popă.
Popească li se părea multora şi apucătura lui Ioan Creangă de a vorbi-n pilde şi de a-şi da părerea
cu oarecare înconjur şi răzămându-se pe autoritatea altora. În toate împregiurările, şi la câştig, şi la
pagubă, şi la veselie, şi la-ntristare, el scăpa cu o poveste, cu o anecdotă ori cu un proverb. El nu cita din
sfânta scriptură, ce se răzăma pe nesecatele comori de-nţelepciune ale poporului.”
Ioan Slavici, Amintiri (1924)

13