Momentele subiectului, vol.

I
Realismul continuă în literatura română și după cel de-al Doilea Război
Mondial, scriitorii fiind cât mai preocupați de realitatea societății, de om și de
îndeletnicirile lui intelectuale și spirituale, pe lângă cele materiale. Unul dintre
autorii de proză realistă ai literaturii române interbelice este Marin Preda, care
consideră că, în afara unor noțiuni precum „istorie”, „adevăr”, „realitate”, proza
n-ar avea niciun înțeles. El consideră că o operă trebuie judecată în funcție de
partea ei reală și trebuie să transmită un adevăr social și psihologic, fapt
încercat de el în romanele: „Moromeții”, „Marele singuratic”, „Delirul”, „Viața
ca o pradă”, „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Romanul „Moromeții”, publicat de Marin Preda în anul 1955, este realist,

deoarece surprinde viața țăranului român și mentalitatea lui dinaintea și după
cel de-al Doilea Război Mondial. Perspectiva narativă este obiectivă, fiindcă
relatarea se face la persoana a treia, iar naratorul este omniscient și
omniprezent („Familia Moromete se întorsese mai devreme de la
câmp”). Acțiunea se desfășoară cronologic, începând cu câțiva ani înaintea celui
de-al Doilea Război Mondial, continuând vreme de un sfert de secol și
finalizându-se după instalarea comunismului.

Titlul romanului, „Moromeții”, ne atrage atenția asupra unei familii cu

același nume, reprezentativă pentru pătura socială din care face parte,
țărănimea, urmărită de-a lungul a două volume în viața ei de zi cu zi. Motivul
pentru care destinul familiei Moromete se află în centrul narațiunii este acela
că el reprezintă soarta unei întregi societăți. Țăranii au fost, astfel, nevoiți să se
adapteze unor noi condiții: plata impozitelor pe pământ, a ratelor la bancă,
dispariția formei de proprietate asupra pământului, migrația populației de la
sat la oraș și comercializarea produselor obținute din munca pământului.

Incipitul și finalul acestei opere literare se încadrează între cele două

coordonate ale unui timp, care la-nceputul primului volum este răbdător cu
oamenii, ca după un sfert din volumul întâi să „înceapă să alerge”. Volumul întâi
se încheie cu o concluzie necruțătoare: „timpul nu mai avea răbdare”.

Subiectul romanului ne prezintă familia Moromete și conflictele din sânul

ei. Accentul cade pe evoluția personajului principal, cap de familie, Ilie
Moromete, care nu concepe viața decât așa cum a moștenit-o de la ai săi, și
anume, în postura de țăran liber.
Expozițiunea
Expozițiunea ne plasează într-o sâmbătă de început de vară, într-un sat din
Câmpia Dunării, când întâlnim chiar din primele rânduri ale romanului familia
Moromete, formată dintr-un tată autoritar, care avea din prima căsătorie trei fii
(Paraschiv, Nilă și Achim), iar cu cea de-a doua nevastă, Catrina, două fete și-
un băiat, Niculae, Tita și Ilinca.

Intriga
Intriga se anunță din primele pagini. Ea este instalată între un tată conservator
în idei și fiii săi mai mari, care pun la cale fuga la București, împreună cu sora
lui Ilie.

Desfășurarea acțiunii
Desfășurarea acțiunii începe odată cu întoarcerea de la câmp a Moromeților. În
timp ce mama descarcă uneltele din car, fetele fug la scăldat, băieții cei mari se
retrag pe prispă, în casă sau în grajd, iar Moromete iese la poartă, pe stănoagă,
în speranța că va găsi pe cineva cu care să stea de vorbă. Din păcate, apare
Bălosu, vecinul cel bogat, care îl întreabă dacă-i vinde salcâmul din grădină,
ceea ce-i provoacă indispoziție lui Ilie. Pe poartă intră Niculae, fiul cel mic,
aducând oile de la păscut și suduind-o pe Bisisica, cea mai năstrușnică dintre
ele, care-l face întotdeauna să alerge după ea printre scaieți și mărăcini. A doua
zi de dimineață, Ilie taie împreună cu Nilă salcâmul, pe care i-l vinde lui Bălosu,
fără a da lămuriri celor din familie despre cele petrecute. În timp ce Catrina este
la biserică, iar Ilie citește ziarul cu glas tare, dând tonul discuțiilor politice în
Poiana lui Iocan, fiii cei mari puneau la cale cu mătușa lor, Maria, fuga la
București cu oile, caii și zestrea surorilor vitrege. Prin sat trec preceptorii, care
cer fonciirea, capitol la care Moromete este restant. Seara Polina, fata lui
Bălosu, fuge cu Birică, un băiat sărac.

Din acest moment, timpul începe să nu mai aibă răbdare cu oamenii. Achim
pleacă la București, cu învoirea tatălui, pentru a vinde lâna și laptele oilor.
Niculae, fiul cel mic, se bucură că scapă de oaia cea năstrușnică și că poate
merge la școală. Deși credea că învățătorul l-a invitat la serbarea de sfârșit de
an pentru a-l anunța că fiul său a rămas repetent, Ilie descoperă că băiatul a luat
locul întâi. Din cauza emoțiilor, în momentul în care trebuia să spună poezia,
Niculae este cuprins de friguri. Paraschiv și Nilă vor să plece pe cai spre
București, dar îi prinde ploaia și se-ntorc.

Punctul culminant
Punctul culminant este înregistrat în momentul în care Moromete află de la
Scămosu, căruia îi ceruse împrumut niște bani, că Achim vânduse oile și că se
instalase la București. Mâniindu-se, ajunge acasă și, surprinzându-și băieții mai
mari într-o ceartă aprinsă cu mama vitregă și cele două surori, îi bate cu parul,
lucru care îi îndârjește și mai tare pe flăcăi în decizia de a lua calea
Bucureștiului, ceea ce se și întâmplă. Ilie începe să se retragă de la întrunirile
din Poiana lui Iocan. În curând îl trimite și pe Niculae la școală, la oraș, sub
îndemnul învățătorului și la insistențele Catrinei, pe care o rugase Niculae să
insiste pe lângă tatăl său.

Volumul al doilea ne vorbește despre instalarea comunismului și despre

întoarcerea lui Niculae ca activist de partid. Este surprins conflictul între
mentalitatea țăranului liber și cooperativizarea, care, după cum susținea
politica comunistă, desființa diferența de clasă. Deși își reface averea, Ilie nu
mai glumește și nu mai este văzut la poartă pe stănoagă. Nu mai vrea să-l lase
pe Niculae să-și continue studiile și pleacă la București după fiii cei mari pentru
a-i aduce înapoi. Catrina îl părăsește, pentru că, după o viață de muncă, nu
reușise să-l convingă să treacă și numele ei în actul pentru casă.

Deznodământul
Deznodământul ne prezintă un Ilie Moromete singur, trist, fără plăcerea de a
vorbi, retras din Poiana lui Iocan pentru că nu mai avea cu cine „să discute
inteligent”.

Personajul principal al acestui roman este Ilie Moromete, un țăran liber,

care trăiește fericit în universul familiei sale și al satului cu „adunările politice”,
unde putea „să discute inteligent” și să „se combată” cu Cocoșilă și Țugurlan.
Tată autoritar, Ilie consideră că e suficient să gândească el pentru familia sa, de
aceea când taie salcâmul nici nu catadicsește să dea explicații. Este o fire
contemplativă și nu renunță la loturile sale de pământ pentru a-și asigura
libertatea de a se gândi și la altceva decât la ziua de mâine. Manifestă plăcerea
de-a vorbi și este suficient să iasă la poartă, că spectacolul începe. Inteligent,
știe să găsească amănuntul ascuns în paginile politice ale ziarului „Dimineața”
și să dea tonul comentariilor, motiv pentru care întreaga adunare din Poiana lui
Iocan îl aștepta și-l respecta. Forța personajului constă și în stăpânirea artei
disimulării și a ironiei ascunse. Când cei doi funcționari vin să-i ceară impozitul,
Ilie face abstracție de prezența lor. De abia într-un târziu se-ntoarce către ei și
le spune răspicat: „N-am”; când Nilă îl întreabă de ce taie salcâmul, Moromete
îi răspunde răspicat: „Să se mire proștii”.

Spre deosebire de Ion (din romanul cu același nume, de Liviu Rebreanu), care
iubește pământul „ca pe-o ibovnică”, Ilie Moromete nu renunță la bucățica sa
de pământ pentru că aceasta îi dă siguranța libertății. De aceea, instalarea
comunismului și alegerea fiilor săi de a trăi la oraș nu pot fi acceptate de el.
Romanul „Moromeții” reprezintă o dramă a țăranului liber, deposedat abuziv
de lotul său de pământ, și a omului arhaic, care crede că lumea sa nu are sfârșit.
El nu se-mpacă cu gândul că rostul lui a fost greșit pe pământ, că țăranul va
trebui să dispară. Fragmentul din volumul doi, în care Moromete discută cu un
comunist imaginar, este grăitor în acest sens, deoarece el consideră că fiilor tăi
trebuie să le transmiți și ce ai învățat de la predecesori și mai ales, libertatea:
„Nu să-i îmbraci și să le dai de mâncare, că asta spui și unei vite, dar ce le spui?”.

Simbolice sunt scena cinei și cea a tăierii salcâmului. Deși par o familie
unită, ne putem da seama de conflictul instalat între fiii cei mari, tată, Catrina
și fiicele ei după poziția membrilor la masă: „Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă
și Achim, stăteau spre partea din afară a tindei, ca și când ar fi fost gata în orice
clipă să se scoale de la masă și să plece afară”.

Scena tăierii salcâmului anunță prăbușirea visului unei familii unite, vis la
care năzuia Moromete. Această scenă e amplasată la începutul volumului întâi,
ca la sfârșitul lui să găsim gospodăria țărănească a Moromeților într-o continuă
ruinare și pe Ilie intrat „într-o lungă stare depresivă”.

Realismul acestui roman reiese și din obiceiuri și ritualuri. În seara de Rusalii

se joacă Călușul, iar înainte să se treacă la culesul recoltei, se sparge un spic în
palmă. Începe seceratul copilul care a ieșit primul în anul trecut.

În concluzie, Marin Preda ne propune în romanul „Moromeții” un univers

sătesc autonom, fără a imita în vreun fel pe cel din romanul „Ion” de Liviu
Rebreanu sau lumea rurală descrisă de Slavici. Romanul „Moromeții” este o
epopee a satului românesc, surprins într-o perioadă de criză a istoriei sale, și
transformat radical, cu instituțiile, moravurile și personajele sale.