UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

LUCRARE DE SEMINAR

MILOSTENIA, VIRTUTEA CARE NE

ADUCE MAI APROAPE DE
DUMNEZEU, ÎN VIZIUNEA SFÂNTULUI
IOAN HRISOSTOM
PROF. COORD. CONF. UNIV. DR. PICU NELU OCOLEANU

STUDENTĂ : ANGHEL RAMONA

ANUL : II
SPECIALIZAREA : DIDACTICĂ
 “Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui” (Marcu 5,7).

Pornind de la această afirmație a Mântuitorului, Sfântul Ioan Gură de Aur a predicat

cu multă stăruință despre milostenie. Când spunem despre milostenie că este “împărăteasa
virtuților aceea care duce iute pe oameni în bolțile cerului, apărătoarea noastră cea bună,”1
înţelegem că milostenia nu este pur și simplu un act formal de transmitere a unei sume de
bani, ci este un act strâns legat de celelalte virtuți. Milostenia işi are contribuţia sa în viaţa
socială, constituind pentru Sf. Ioan Gură de Aur, datorie și sarcină, dar și cale de pocăință.
Milostenia trece dincolo de razele soarelui, lasă în urmă cerul și popoarele de îngeri, cetele de
arhangheli și tote puterile cele de sus înfățișându-se chiar înaintea tronului celui împărătesc
așa cum spune Sf. Scriptură: “Corneliu, rugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit înaintea
lui Dumnezeu” (F.A.: 1, 4). Milostenia ușurează toate păcatele omului, oricâte ar fi acestea
pentru ca nimic și nimeni nu-i stă împotrivă.

“Milostenia este cea mai frumoasă moștenire pe care o poate un om lăsa urmașilor
săi,”2 pentru ca aceștia toți să-l laude și să-i rostească neîncetat numele.

Ocazia pentru rostirea învățăturilor despre milostenie a avut-o Sf. Ioan când a văzut
aspectul deplorabil și mâhnitor al săracilor care locuiau în orașul Antiohia, “orașul în care s-a
născut fiind numit Orașul de Aur, Perla Orientului, Antiohia cea frumoasă”3, fiind împânzit de
oameni trăitori sub limita subzistenței.

Lipsa de omenie sau indiferența față de aproapele a născut în om dorința de înmulțire a

avutului, sau mai apoi și a dorinței de a lua și ce este al celuilalt: “Cei ce vor să se
imbogățească, dimpotrivă, cad în ispită și în cursă și în multe pofte nebunești și vătămătoare
de suflet, ca unele care cufundă pe oameni în ruină și în pierzare ” (I Timotei: 6, 9). Toată grija
și preocuparea lor îi epuizează pentru trup, iar de suflet se ocupă foarte puțin, sau în cel mai
obișnuit caz, îl ignoră în totalitate, având ca rezultat veștejirea acestuia de foamete
duhovnicească sau mai degrabă moartea lui. Sf. Ioan Gură de Aur folosește expresii aspre
împotriva celor care consideră bunurile materiale ca singur scop al vieții. Bogăția este

1
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a III-a, în B.O.R., anul XCV,(1977), nr. 7-8, p.755.
2
Ibidem, p.758.
3
Virgil GHEORGHIU, Gură de Aur – atletul lui Hristos, ed. a II-a, trad. de Maria Cenobia Ică Jr., editura
Deisis, Sibiu, 2008, p.13.
2
legătură ingrozitoare pentru cei care nu știu să o folosească spre binele lor. Este crudă ca un
tiran neomenos care urmărește distrugerea celor care se supun ei. Bogăția în sine nu este un
păcat sau banii, pentru că Dumnezeu le-a făcut pe toate “foarte bune” (Facere: 1, 31), dar rău
este modul în care acestea sunt folosite de către oameni.

“Dumnezeu, câte sunt necesare toate le-a dat de obște și cu belșug, așa cum este aerul,
apa, focul, soarele, și toate celelalte. De ce oare n-a făcut de obște și banii? Ca să putem trăi și
să cunoaștem prin experiență virtutea. Pentru că dacă celelalte necesare traiului n-au fost de
obște, probabil că bogații îi înecau pe cei săraci pentru ele. Iar dacă și banii erau toți de obște,
la fel , nu mai exista motiv de milostenie.”4

Dumnezeu l-a făcut pe om bogat, dar el sărăcește datorită faptului că nu are putere să
facă milostenie, bogatul devenind mai sărac decât săracul care totuși face milostenie din
sărăcia sa.

“Răscumpără păcatele tale prin fapte de dreptate și nedreptățile tale prin milă către cei
săraci, dacă tu vrei ca bunăstarea în care te afli să dăinuiască” (Dan. 4, 24). Omul a fost făcut
bogat pentru a-i ajuta pe cei săraci, ca să se șteargă păcatele sale prin bogata întrebuințare față
de cei lipsiți; i-a dat Dumnezeu omului banii nu pentru a-i aduna pentru distrugerea sa, ci ca
să-i risipească pentru mântuirea sa.

Împărțirea bunurilor din partea bogaților trebuie să aibă la bază ideea că bunurile nu
sunt ale lor ci ale lui Dumnezeu, și trebuie să fie cheltuite de dragul aproapelui nostru pentru
că altfel Domnul le va lua așa cum le-a dat, “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui
Binecuvântat” (Iov: 1,21). A face milostenie înseamnă “a deschide casa ta străinilor, a fi
înțelept, iubitor de oameni.”5

Oamenii sunt considerați doar iconomi ai bunurilor lui Dumnezeu încredințate lor de
Acesta, care numai oferite ca milostenie, pot fi schimbate în bunuri spirituale în veci. Pentru
că este nebunie curată ca lăzile oamenilor să fie pline de îmbrăcăminte, iar anumiți oameni
făcuți și ei după chipul și asemănarea lui Dumnezeu să fie dezbrăcați și să tremure de frig.

4
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântul al treilea la parabola despre bogatul nemilostiv și săaracul Lazăr,
trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în M.O., anul XXVIII,(1976), nr. 9-10, p. 740.
5
Idem., Cuvântul al V-lea în legătură cu parabola despre Lazăr și bogatul nemilostiv-trad. de Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, în M.O., anul XXIX, (1977), nr. 4-6, p.429.
3
 Într-adevăr bun mare este milostenia, și minunat dar de la Dumnezeu pe care
câștigându-l, noi ne asemănăm după putință cu însuși Dumnezeu. De aceea și proorocul și
împăratul Solomon strigă “ Mare și cinstit lucru este omul milostiv” (Pilde: 20, 6).

“Dumnezeu nu are nevoie de aur, are nevoie de suflete de aur.”6

Dumnezeu vrea să-L cinstim așa cum El ne-a poruncit: “Flămând am fost și Mi-ați dat să
mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit, gol am fost și M-
ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei:
25, 35-36), astfel considerând că ne îndeplinim datoria care o avem față de El și de aproapele
nostru, pentru că: “ Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați
făcut” (Matei 25, 40).

Virtutea milosteniei cunoaște o mare varietate; poți să oferi un serviciu, poți să ajuți pe
aproapele cu un sfat, poți să ocrotești pe cineva.

Milostenia este considerată de Sf. Ioan Gură de Aur ca fiind mai importantă chiar decât
fecioria. Acest lucru ne este explicat de Sfânt prin pilda celor zece fecioare, când cinci dintre
ele au rămas afară în camera unde era Mirele “datorită faptului că nu au avut milostenie, cu
toate că trăiau în feciorie.”7

Cele cinci fecioare au fost numite “nebune” (Matei: 35, 2) pentru că au săvârșit o virtute mare
, dar au fost biruite de una mica. Cei care vindeau untdelemn sunt identificați de Sf. Ioan Gură
de Aur ca fiind “săracii care stau la ușa Bisericii și cer totdeauna milostenie.”8

Milostenia alungă osânda de la omul păcătos în ziua Judecății sale, pe când omul va
tace, ea va fi de față și va vorbi și îl va apăra pe cel care a cultivat-o de-a lungul vieții sale
pământești. Omul este necesar să-și deprindă mâinile sale spre milostenie pentru a aduce și el
ceva Lui Dumnezeu.

“Nouă ne este de ajuns deocamdată să învățăm să nu fim lacomi, să învățăm că lucru

bun este milostenia și să știm că trebuie să dăm averile noastre celor lipsiți. ”9 Pentru a putea
ajunge milostiv omul trebuie să se lase de lăcomie. Dacă este măcinat continuu de această

6
Idem., Scrieri, partea a III-a, Omilii la Matei, în P.S.B. vol. 23, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR,
București, 1994, p.584.
7
Idem., Omilia aIII-a despre milostenie și cele zece fecioare, în B.O.R., anul XCV, (1997), nr. 7-8, p.756.
8
Ibidem,p.757.
9
SF. IOAN GURĂ DE AUR, op.cit., p.249.
4
boală nu va putea ajunge niciodată să cunoască virtutea milosteniei, care-l face pe om să se
asemene cu Creatorul sau.

Omul obișnuit nu poate fi sărac de bunăvoie, așa cum este monahul, dar poate încerca
să se apropie de Dumnezeu practicând milostenia. Ar trebui să fim îngeri ai lui Dumnezeu,
dar noi nu putem fi nici oameni. Lpcomia, dorința de a lua ceea ce este al celuilalt, nu se
potrivește cu blândețea firii omenești.

“Luați aminte să nu faceți milostenia voastră înaintea oamenilor spre a nu fi văzuți de

ei.” (Matei: 6,1). Prin aceasta Dumnezeu încearcă să alunge din inima omului cea mai tiranică
patimă, slava deșartă, această patimă care se naște în sufletele oamenilor virtuoși. Fariseul din
Sf. Scriptură se lăuda pentru că făcuse astfel de fapte bune: ‘’Postesc de două ori pe
săptămână, dau zeciuială din tot ce câștig” (Luca: 18, 12)., iar rugăciunea s-o facă numai
pentru a fi văzut de ceilalți.

Mântuitorul ne îndeamnă să avem grijă cum facem milostenia și care este scopul
acesteia, ca nu care cumva în loc să ne luăm răsplata, să ne luăm în schimb osândă pentru
aceasta.

După ce ne oprește să facem milostenie pentru a fi văzuți de oameni, ne înalță

gândurile la Tatăl ceresc, spunând că dacă vom face milostenie pentru a avea slavă și cinste de
la oameni “Nu aveți plată de la Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei: 6,1).

Dumnezeu nu ne întreabă cui dăm milostenie, ci felul în care o dăm pe aceasta – spre
osândă sau spre înălțarea sufletelor noastre.

“Când a vorbit de milostenie a îndepărtat-o numai de patima slavei deșarte și n-a

adăugat nimic mai mult, nici n-a spus din ce să facem milostenie, că adică o facem din munca
noastră cinstită, și nu din bani adunați din răpire și lăcomie, pentru că toată lumea știe că
milostenia așa trebuie făcută.”10

Este evident faptul că milostenia trebuie făcută din munca cinstită pentru că altfel va fi
folosită spre osânda celui care o face.

Totuși Sf. Ioan Gură de Aur, ne îndeamnă să facem faptele milosteniei.Pentru că așa
cum putem spune că îl iubim pe Dumnezeu cu vorbe, dar fără a-I demonstra prin fapte acest
lucru, tot așa și cu milostenia, nu o putem face numai prin vorbe, ci și prin fapte.
10
Ibidem., p.249.
5
 Așa cum am arătat mai sus, milostenia trebuie să nu fie hrănită de nedreptate, aceea
nefiind milostenie, fiind mai mult răutate.

În al doilea rând, nu trebuie făcută înaintea oamenilor sau însoțită de multă prețuire.
Aceasta trebuie să aibă la bază bunăvoință și interes, nu trebuie făcută cu silă, pentru că
“Dumnezeu iubește pe cel ce dă cu voie bună” (II Corinteni,9, 7, Romani 12, 8). Cel ce face
milostenii trebuie să se bucure, să nu se nemulțumească, pentru că nemulțumirea anulează
sensul milosteniei.

În al treilea rând, milostenia nu trebuie să fie înjositoare, pentru că nimeni nu cere

atunci când are de toate în casa sa. Astfel, atunci când este vremea milei și a filantropiei,
ajută-i pe cei săraci, scoate-i din tristețea lor. Milostenia făcută din toată inima, dar dacă îl
batjocorim pe cel căruia îi dăm milostenie, atunci în Ziua Judecății osânda ne vom lua.

“ Dacă iscodim și cercetăm pe cei ce nu trebuie miluiți, atunci nu vor veni ușor nici cei
ce merită, dar dacă miluim și pe cei ce nu merită, atunci vor veni la mâinile noastre negreșit și
cei ce prețuiesc cât toți ceilalți.”11

“Despre sărac nu trebuie să știm altceva decât că are nevoie, altceva nu. Să nu dăm
milostenie felului său de viață, ci omului, nici nu-l miluim pentru virtutea lui, ci pentru nevoia
pe care o are, pentru a atrage asupra noastră de la Stăpân mila cea multă, ca și noi, deși
suntem nevrednici să dobândim iubirea Sa de oameni.”12 Să nu cercetăm viața celui care vine
să ne ceară ajutorul, să-l ajutăm necondiționat pentru că Dumnezeu să-Și verse asupra noastră
toată dragostea și mila Sa.

“A nu da săracilor din averile tale, înseamnă a jefui pe săraci, a-i lipsi de viață, și apoi
de aceea, că nu stăpânim averile noastre, ci averile săracilor.”13 Noi nu suntem decât niște
iconomi ai bunurilor lui Dumnezeu care ne-au fost încredințate, iar la sfârșitul vieții noastre
Dumnezeu ne va cere socoteală despre felul cum am am administrat aceste bunuri.

“Fiți milostivi ca Tatăl vostru” ( Luca: 6,36).

“Celui care cere dă-i” ( Matei: 5, 42).

11
Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântul al II-lea la Parabola despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr – trad. de
Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în M.O., anul XXVIII,(1976), nr. 7-8, p. 553.
12
Ibidem, p.250.
13
Ibidem, p.256.
6
 “Deși Hristos a spus multe, totuși despre nici o faptă bună n-a spus asta, ci numai
despre milostenie. Că nimic nu ne face egali cu Dumnezeu ca milostenia.”14

Când face faptele milosteniei, omul se apropie foarte mult de starea sa inițială, de om
indumnezeit, făcut după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, milostenia asemănându-l foarte
mult cu Creatorul Său.

“Cu cât cineva primește mai multe binefaceri, cu atât merită mai mult pedepsit dacă se
comportă cu nerecunoștință, că nu s-a făcut mai bun, deși a fost cinstit (…). Milostenia nu
trebuie judecată cu măsura datului, ci cu slobozenia inimii. Dacă sunt pedepsiți chiar cei care
n-au făcut milostenie, e pe măsura avuției lor, apoi cu mult mai mult vor fi pedepsiți cei care
se dau în vânt după cele de prisos, cei care-și dosesc casele cu trei patru etaje, dar disprețuiesc
pe cei flămânzi, cei care se îngrijesc de adunatul banilor, dar nu se îngijesc deloc de
milostenie.”15

Omul care a primit binefaceri trebuie să aibă respect și recunoștință față de

binefăcătorul său, iar dacă nu se întâmplă aceasta acela va fi pedepsit de Dumnezeu pentru
faptul că nu încearcă să-și folosească ceea ce a primit pentru a ieși din situația în care se află.
Cei care caută să se îmbogățească profitând de naivitatea sau de neputința altora, vor avea
parte de o judecată aspră pentru că nu au folosit avuția lor pentru a-și mântui sufletele lor.

“Milostenia este o meserie care-și are atelierul în cer, iar Dascălul acestei meserii nu-i
un om, ci Dumnezeu.”16

Omul trebuie să învețe de la Dumnezeu milostenia, iar pentru aceasta trebuie să se

ridice deasupra condiției sale de om muritor, materialnic, și să ajungă aproape de Dumnezeu.

“Milostenia nu ne face încălțăminte, nu e țese haine, nu ne zidește case de lut, ci ne

prilejuiește viața veșnică, ne smulge din mâinile morții, ne face straluciți și în viața aceasta și
în cea veșnică, ne zidește case în ceruri, acele locuințe veșnice. Milostenia nu lasă să ni se
stingă candelele, nici nu ne lasă să ne arătăm la nuntă cu haine murdare, ci le spală și le face
albe ca zăpada. Milostenia nu ne lasă să cădem acolo unde a căzut bogatul cel nemilostiv, nici
să auzim acele înfricoșătoare cuvinte, ci ne călăuzește în sânul lui Avraam.”17

“De vor fi păcatele voastre roșii ca purpura, ca zăpada le voi înălbi.”( Isaia: 1, 18).
14
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, op.cit, p.439.
15
Ibidem, p.605.
16
Ibidem, p.605
17
Ibidem, p.605
7
 Milostenia nu se ocupă foarte mult de viața pământească a omului, ea lucrează la
strângerea de comori în cer. Milostenia păzește pe omul care s-a înfrățit cu ea de muncile cele
grele și de gheena focului unde viermele nu doarme. Îl scapă pe om de Judecata lui Dumnezeu
pentru că cine se judecă pe pământ se mântuiește, dar cine se judecă în cer se osândește.
Milostenia îl așează pe om în locul de unde a căzut pentru păcatele sale, locul care a fost gătit
încă de la facerea lumii.

Milostivul va avea parte de bunătățile acelea “pe care ochiul nu le-a văzut, și urechea
nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit.” ( I Corinteni: 2, 9).

Sf. Ioan Gură de Aur spune că “iubește tare mult milostenia și suferă când o vede
prihănită, când slava deșartă uneltește împotriva ei.”18 Această milostenie făcută pentru a fi
admirată de oameni este scoasă din cămara cea părintească. Tatăl poruncise să stea ascunsă
dar ea este scosă de oameni pentru a fi expusă precum iși expun oamenii anumite obiecte
personale pentru a fi admirate de cei din jur. Nimic nu este mai urât în fața lui Dumnezeu
decât oamenii care fac milostenie pentru a fi lăudați, pentru a-și atrage cât mai mult public de
partea lor, de a fi populari. Dar este cunoscut faptul că Dumnezeu iubește omul smerit cu
inima înfrântă, iar fala, mândria sunt urâte de Dumnezeu. Să nu uităm faptul că din mândrie
unul dintre cei mai frumoși îngeri ai Domnului a fost aruncat din înaltul cerului tocmai în cele
mai de jos umbre ale pământului. Să ne păzim de a face milostenie pentru a fi lăudați de
oameni și să căutăm mai întâi împărăția lui Dumnezeu, iar odată cu aceasta se vor adăuga tote
celelalte. Să nu uităm faptul că pe acest pământ viața este vremelnică, iar dacă ne-o vom trăi
pentru a acumula fapte lăudate de oameni, dar urâte de Dumnezeu, atunci ne vom lua osânda
veșnică. Să încercăm să ne păzim de laudele oamenilor pentru a fi lăudați de Tatăl Cel ceresc,
pentru a fi numiți slugă bună și ascultătoare.

Sf. Ioan Gură de Aur ne relatează și cum au apărut primele așezăminte sociale, de
binefacere, care erau un răspuns la refuzul oamenilor bogați ai vremii de a face milostenie.
Rolul acestora era de a-i ajuta pe cei nevoiași pe de o parte, iar pe de cealaltă parte era acela
de a câștiga sufletele oamenilor prin donațiile pe care aceștia le făceau așezămintelor. Pe
vremea când era diacon, Sf. Ioan Gură de Aur, s-a ocupat de aceste așezăminte în Antiohia,
conducând un astfel de așezământ.19 Cu toate că nu era obișnuit cu acest lucru, fiind la început
de drum, totuși sfântul s-a ocupat de atribuțiile pe care le presupunea această misiune cu
foarte mare entuziasm, simțind că îl poate sluji pe Hristos și ajutându-i pe cei din jurul său.
18
Ibidem, p.816.
19
Virgil GHEORGHIU, op.cit., p.60-61.
8
Avea o dragoste așa de mare pentru săracii din vremea sa, încât îi îndemna pe creștini să dea
fiecare câte o pâine săracilor pentru a nu mai fi săraci în patria sa. Atunci când vorbea despre
milostenie, Sf. Ioan, îi compară pe contemporanii săi cu niște soldați care nu sunt încă
pregătiți de luptă, care nu s-au însănătoșit după ce au avut o bătălie grea și au fost răniți. De
aceea vorbea des despre această virtute care spunea că ar trebui, să o viseze noaptea și să se
îngrijească de ea ziua.

Toți cunoaștem că ultimul scop al omului pe pământ este dobândirea vieții veșnice, pentru că
două lumi a făcut Dumnezeu, cea prezentă și cea viitoare. Una a stabilit-o să fie loc de luptă,
iar pe cealaltă loc de dar, pe una a făcut-o mare, iar pe cealaltă fără sfârșit. Astfel omul caută
să dobândească bogăția spirituală și comorile cerești.

Sf. Ioan Gură de Aur, a căutat pe parcursul vieții sale pământești să elimine
nedreptatea socială, pentru a nu mai exista pe lume săraci și bogați materialicește, ci toţi să se
mântuiască şi la izvorul adevărului să vină.

BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIA sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea Preafericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, București, 1994.

2. Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, în P.S.B., vol.23, Scrieri partea a III-a, trad. de
Pr. Dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1994.
9
3. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântul al treilea la parabola despre bogatul
nemilostiv și săracul Lazăr, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în M.O., anul XXVIII,(1976),
nr. 9-10, septembrie-octombrie, Craiova, pp.735-750.

4. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântul al II-lea la Parabola despre bogatul

nemilostiv și săracul Lazăr – trad. De Pr. Dr. Dumitru Fecioru, În M.O., anul XXVIII,(1976),
nr. 7-8,iulie- august, Craiova, pp. 546-555.

5. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântul al V-lea în legătură cu parabola despre

Lazăr și bogatul nemilostiv-trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, în M.O., anul XXIX, (1977), nr.
4-6, aprilie-iunie, Craiova, pp.422-429.

6. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia aIII-a despre milostenie și cele zece fecioare ,
în B.O.R., anul XCV, (1997), nr. 7-8, iulie-august, București, pp.754-760.

7. GHEORGHIU, Virgil, Gură de Aur – atletul lui Hristos, ed. a II-a, trad. de Maria Cenobia
Ică Jr., editura Deisis, Sibiu, 2008.

10