Luceafărul de Mihai Eminescu

„Opera literară isi transformă neincetat propriile denotaţii in conotaţii şi propriile

semnificaţii in altele noi” afirmă Umberto Eco in lucrarea „Opera deschisă”. Pornind de la
aceste aprecieri, consider că opera eminesciană sugerează numeroase interpretări..Omul
deplin al culturii române, Mihai Eminescu sintetizează in „Luceafarul” viziunea romantică
asupra genialitătii prin valorificarea filonului popular românesc( basmul” Fata in gradina de
aur”,mitul Zburatorului) dar şi a numeroase surse culturale,filosofice,( mitul lui Hyperion, sa).

Poemul „Luceafărul” a fost publicat in anul 1883 in Almanahul Societatii

Academice „România Jună” din Viena iar apoi a fost reprodus in revista” Convorbiri literare”.
Tema principală este, aşa cum însuşi autorul precizează în manuscris, condiţia geniului în lume:
„dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte, însă, pe
pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc.” „Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste semăna mult cu soarta geniului pe pământ
şi i-am dat acest înţeles alegoric.” Poetul a proiectat asupra temei concepţia schopenhaueriană potrivit
căreia geniul şi omul comun se află într-o radicală antiteză..
Tema este transpusă într-o alegorie lirico – filosofică ale cărei simboluri de bază sunt personajele
(rolurile) poetice. Luceafărul – Hyperion este simbolul geniului care, prin forţa spiritului său, se plasează
deasupra omenirii, retras în contemplaţie şi singurătate. Dubla onomastică sugerează tragica natură duală a
geniului – umană şi daimonică. El este numit Luceafăr de către fata de împărat – Cătălina şi de către Cătălin,
muritorii care nu pot cunoaşte esenţa spiritului său genial, ci doar aparenţa sa luminoasă. Hyperion este
apelativul folosit de Creator şi exprimă esenţa lui divină, consubstanţialitatea cu Demiurgul. Poetul l-a preluat
din vechea mito-filosofie greacă; compus din „hyper” şi „eon”, înseamnă Cel care este deasupra ori Pe
deasupra mergătorul. În mitologie, Hyperion este unul dintre cei şase titani, tată al tuturor aştrilor, o zeitate
ordonatoare a spaţiului celest. Înţelegem astfel de ce, numindu-l, Demiurgul evocă totodată cosmogonia şi
autoritatea cosmică a lui Hyperion: „ – Hyperion, ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume...”. Fata de
împărat – Cătălina, muritorul care e tentat să-şi depăşească limitele, trăieşte mai întâi elanul acestei
aspiraţii, apoi, copleşită de ea, recade în seria comună a oamenilor, făcând pereche cu Cătălin. Acesta este, ca
simbol, în antiteză perfectă cu Luceafărul, reprezentând ipostaza omului mărginit care trăieşte sub
impulsul instinctului vital şi al voinţei practice. În fine, simbolul suprem, Demiurgul reprezintă Principiul
Creator (gr. Demiurgos), Absolutul în starea lui nemanifestată, nematerializată în formele cosmosului vizibil.
Iubirea constituie tema prin care problematica abstractă a geniului se exprimă narativ. Asociată celor
trei personaje lirice, ea dezvoltă semnificaţii multiple. Pentru Luceafărul – Hyperion, iubirea este acea
experienţă (dată lumii din „cercul strâmt” al muritorilor şi neştiută în „sfera” sa celestă), care-l tentează atât
ca formă de cunoaştere, cât şi ca posibilitate de a ieşi din eterna singurătate. Dialogul oniric cu fata de împărat
îi impune, însă, un adevăr de necontrazis: iubirea şi moartea sunt inseparabile. Pentru a cunoaşte iubirea,
Hyperion trebuie să accepte moartea.

Compoziţia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic-terestru iar simetria compozitionala se
remarcă in cele patru tablouri ale poemului : in primul si in ultimul planurile alterneaza in timp ce in al
doilea tablou este surprinsa dimensiunea terestra a iubirii Catalin-Catalina iar cel de-al treilea consacra zborul
cosmic al lui Hyperion catre Demirg.

Incipitul poemului se plaseaza in timpul primordial al genezelor, nedeterminat ca in basme( A fost

odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata”). Cadrul de basm ales conjugat cu visul fetei de imparat constituie
cadrul originar al poeziei.Acest cadru atrage de la inceput asupra maretiei simbolurilor. Potretul fetei de
imparat ( primul simbol al poemului ) se realizeaza printr-o dublă comparaţie, cosmică şi biblică: „ Si era
una la parinţi/ Si mândră-n toate cele/ Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele.” Pentru fata de împărat,
iubirea ea apare mai întâi ca un fior nostalgic, o nelinişte metafizică sau o tulburare a sufletului
asemănătoare aceleia produse de Zburător. Aceste conţinuturi psiho-afective sunt apoi proiectate în
imaginea strălucitoarei stele şi în reprezentările antitetice (înger/demon) din vis. Prin mistuitoarea intensitate a
sentimentului, fata, ca şi Luceafărul, e atrasă dincolo de lumea ei, într-o supra – realitate pe care o intuieşte ca
fiind cu totul străină, ininteligibilă şi copleşitoare, încât iubirea devine şi pentru ea echivalentă cu moartea
Ea se teme de cele două metamorfoze onirice ale Luceafărului. În prima, el apare din armonia
cerului cu marea, „se naşte” ca fantasmă angelică, însumând şi atributele zeului Neptun, şi pe cele ale
voievodului mitic din alte poeme eminesciene În cea de-a doua, „se-ncheagă” din contrariile
fundamentale soare / noapte, din abisurile originare („...din a chaosului văi”), ca fantasmă daimonică
scăldată într-un soare nocturn, paradoxal, cu părul negru şi ochii lucitori „adânc, himeric, ca două patimi
fără saţ / Şi pline de-ntuneric”.
Retrasă cu spaimă din faţa necunoscutului, îşi cristalizează emoţia dragostei în „cercul strâmt” dat
oamenilor şi se însoţeşte cu pajul Cătălin, pe care-l recunoaşte identic sieşi.:”Si guraliv si de nimic/Te-ai
potrrivi cu mine.”
Pentru Cătălin, în tabloul al II-lea iubirea e un joc erotic ce ţine de arta seducţiei şi o probă a
norocului, o aventură lipsită de gravitate. Totuşi, în ultimul tablou, el se ridică pe o altă treaptă de trăire şi
iubirea îi apare acum ca poveste a propriului suflet, plină de farmec şi armonie, o poveste iluminată fascinant
de „raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce” al iubitei, aşa cum, la început, sufletul fetei fusese înnobilat de
lumina Luceafărului.
În ceea ce priveşte visul, el a fost identificat de criticul Marin Mincu drept tema centrală a operei, încât
„Luceafărul poate fi citit în întregime ca un poem oniric”. Poetica romantică a visului se regăseşte aici prin mai
multe aspecte. Mai întâi, prin aventura fetei de împărat, care ţine de visarea în stare de veghe (reverie) şi de visul
nocturn.
Antiteza vis / trezie e subliniată prin opoziţia dintre primele două tablouri. La început, instanţa
feminină e numită perifrastic „fată de împărat”, deci neindividualizată onomastic, deoarece ea se defineşte
prin identitatea Sinelui revelat în vis. Visul o conduce, prin Sine, spre o contopire cosmică; trezia îi readuce
conştiinţa individuală, o reinstalează în firescul vieţii. Optând pentru Cătălin ea se întoarce în fericirea
limitelor, după ce o clipă fusese tentată de a se contopi cu ilimitatul.
Tabloul al III-lea din Luceafărul este consacrat exclusiv planului cosmic, călătoriei în Timp şi
Spaţiu a lui Hyperion către Creatorul Suprem şi, implicit, către origini. Întreg fragmentul dovedeşte
extraordinara capacitate a poetului de a sugera plastic fenomenele cosmice şi a da concreteţe abstracţiunilor.
În ascensiunea superluminică a eroului, Timpul şi Spaţiul se comprimă ca şi cum s-ar devora pe ele înseşi
(„...căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”, „Un cer de stele dedesupt / deasupra-i cer de stele...”), iar
mişcarea se transformă într-un continuum luminiscent („Părea un fulger nentrerupt”).Tărâmul cosmic
traversat de Hyperion este acela al genezelor, al „izvorârii” lumilor din a chaosului văi. Mişcarea universului
care vine spre el pe măsură ce se naşte şi cea a Luceafărului care înaintează către origini sugerează un proces
de combustie luminoasă prin care sunt anulate formele materiei. Astrul însuşi se dematerializează progresiv
până rămâne numai „gând purtat de dor”, adică Principiu pur, eonic. Repetiţia totul, totul („El zboară, gând
purtat de dor /Pân piere totul, totul...”) reprezintă ultimul accent material al descrierii. Demiurgul, Tatal
ceresc il apeleaza cu numele sau, Hyperion, titanul razvratit si il initiaza in adevarata sa esenta :’Hyperion ce
din genuni. Rasai c-o-ntreaga lume/Nu cere semne si minuni/Care n-au chip si nume.”Iar in final ii spune :
Dar moartea nu se poate.”, sfatuindu-l sa se mai oglindeasca o data in lumea fenomenala: „Si pentru cine
vrei să mori?/ Intoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Să vezi ce te asteaptă.”
O „întoarcere la elemente” este reveria erotică trăită de Cătălina şi Cătălin în tabloul al IV-lea. În
atmosfera magică a începutului de noapte („...este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă”), natura se
deschide spre reverberaţiile armoniei cosmice. Motivele poetice care o compun sunt cele binecunoscute în
lirica de dragoste eminesciană: luna („răsare...liniştit / Şi tremurând din apă”), crângul (avatar al codrului),
cărarea în codru, teiul („lungul şir de mândri tei”), ploaia diafană a florilor de tei. Poetul dă lumii pământene
un chip nou, o reconfigurează afectiv, situând-o sub legile armoniei născute din iubire. Imaginarul poetic
structurează romantic atmosfera unei naturi elementare erotizate, iar cuplul de îndrăgostiţi trăieşte iubirea ca
reverie cosmică. Contemplarea şi visarea în intimitatea naturii îi melancolizează pentru că le trezesc fiorul
metafizic al infinitului şi al misterului universal. Nemuritor si rece, geniul se retrage in lumea sa, departe de
freamatul lumii comune.
Există în Luceafărul numeroase alte elemente romantice: tema atracţiei paradoxale dintre lumi opuse
(sau „nuntirea dilematică”), cultivarea antitezei la toate nivelurile poemului, stări şi atitudini romantice –
melancolia, idealitatea, pesimismul etc. Întregul poem, capodoperă a literaturii noastre, este expresia idealului
poetic spre care a aspirat Eminescu însufleţit de propriul „daimon” romantic.