Tema nr.

2: DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND

ORIGINEA ŞI ESENŢA DREPTULUI

1. Obiectivele – definirea dreptului și determinarea

temei de caracteristicilor definitorii ale dreptului
studiu: – determinarea funcțiilor dreptului;
– identificarea factorilor de configurare a
dreptului;
– identificarea structurii normei juridice;
– determinarea normelor sociale și
corelația dintre ele;
– identificarea principiilor dreptului;
– identificarea condițiilor răspunderii
juridice și determinarea specificului
fiecărei forme ale răspunderii juridice.

2. Cuvinte-cheie: stat, drept, normă de conduită, sistem de

drept, principiu dreptului, factor de
configurare a dreptului, izvor de drept,
normă socială, normă juridică, răspundere
juridică, fapta ilicită, acțiune, inacțiune,
vinovăție etc.

3. Structura 2.1. Noțiunea și caracteristicile dreptului.

temei: Funcțiile statului.
2.2. Sistemul normelor din societate și
corelația dintre ele.
2.3. Izvoarele dreptului
2.4. Principiile dreptului.
2.5. Răspunderea juridică și condițiile
răspunderii juridice
2.6. Cauze sau împrejurări care exclud
caracterul ilicit al faptei, sau care înlătură
răspunderea juridică
2.7. Formele răspunderii juridice.
2.1. Noțiunea și caracteristicile dreptului. Funcțiile dreptului

Evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul „ubi societas ibi ius” („unde este societate,
acolo este şi drept”). Omul este o fiinţă politică, „zoonpolitikon”, spunea Aristotel. Omul ca
fiinţă socială trăieşte într-o colectivitate în care se formează în funcţie de anumite situaţii
complexe diferite. Normele de conduită la început sunt mai simple, rudimentare, dar care încă
din vechime s-au manifestat uneori ca adevărate monumente legislative ca, de exemplu, Legile
lui Manu în India, Codul lui Hammurabi în Mesopotamia, Legea celor 12 table la romani ş.a.,
pentru ca apoi în societatea modernă şi, mai ales, în cea contemporană legislaţia să capete o
extindere foarte amplă, cerută de viaţa socială, de transformările care au loc, nevoile dezvoltării
vieţii sociale. Desigur, apariţia şi dezvoltarea dreptului şi statului se produce în funcţie de epocă
istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale, naţionale din fiecare ţară. Tocmai de
aceea este necesar şi important a se studia dreptul, condiţiile care influenţează modificarea,
transformarea lui, pentru a-i determina direcţiile dezvoltării sale viitoare, modalităţile potrivite
pentru a asigura aplicarea, respectarea lui, precum şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor
membrilor societăţii, ale oamenilor1.

Cuvântul drept2 este folosit în mai multe accepţiuni şi derivă de la latinescul directus, luat
în sens metaforic (directus - de la dingo), care înseamnă "drept" - orizontal sau vertical, de-a
dreptul, direct, linie dreaptă, adică o regulă de conduită fără specificarea conţinutului. În limba
latină, însă, cuvântul care corespundea cuvântului drept era ius (drept, dreptate, legi). Cuvântul
drept este întâlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie: droit la francezi; diritto la italieni;
derecha la spanioli; recht la germani; right la englezi.

Dreptul – este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de

stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii
respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice, respectarea obligatorie a cărora este
asigurată, la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice (de stat).

Mari sisteme de drept. În funcţie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau ţinând

seama de principiile filozofice promovate, sistemele de drept sunt clasificate după cum urmează:

– familia sau sistemul romano-germanic sau continental, caracterizat prin descendenţa sa

romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţă de codificare, cum este dreptul
francez, cel german, cel spaniol etc.;
– familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, SUA, alte ţări ce au urmat
exemplu englez) în care predomină forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială bine
înţeleasă de legile scrise;
– în a treia familie a fost inclus dreptul socialist, din URSS şi alte ţări.3
Factorii de configurare a dreptului. Cercetarea analitică a factorilor de configurare a
dreptului ţine cont de toate caracteristicile participării omului la viaţa socială, de corelaţiile cu
mediul natural şi social. Acestea sunt grupaţi în următoarele categorii:

– cadrul natural - factor de configurare a dreptului, în toate componentele sale - mediul

geografic, factorii biologici, fiziologic, demografici
– cadrul istoric are în vedere condiţiile istorice şi particularităţile etnico-naţionale ale populaţiei.
– cadrul social-politic influenţează dreptul constituindu-se ca un factor de configurare cu o
acţiune specifică. Nu avem în vedere doar structurile politice oficiale - statul în primul rând - ci
și grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele politice - structuri sociale nestatale. În
principal, Dreptul este influențat de partidul de guvernământ, de cei care dispun de pârghiile
puterii pentru a impune voința lor societății prin acte normativ-juridice.
– cadrul social-economic este determinat de nivelul economiei, formele de proprietate,
structurarea societăţii în diferite clase sau categorii sociale şi profesionale etc.
– cadrul cultural-ideologic (creaţia spirituală, ideologică, religia, cultura generală) are o
înrâurire semnificativă asupra reglementărilor juridice.

1
Baltag D., Guţu Al., Ursan Ig. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Academia de poliţie „Ştefan cel Mare”, 2002, pag.1
2
Baltag D., Guţu Al., Ursan Ig. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Academia de poliţie „Ştefan cel Mare”, 2002, pag.15

3
Baltag D., Guţu Al., Ursan Ig. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Academia de poliţie „Ştefan cel Mare”, 2002, pag.23
– factorii umani reprezintă zona centrală de interes pentru orice legislator. Reglementând
comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale dreptul se
raportează permanent la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi chiar de a
transforma socialul. Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice, drepturile
esenţiale ale individului: ("drepturile fundamentale"), dreptul care garantează egalitatea deplină a
tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnităţii şi libertăţii,
pentru că omul după natura sa, este o fiinţă demnă şi liberă. Dreptul este implicat în procesul de
adaptare a oamenilor la viața socială. Disciplinarea conduitei umane trebuie să pornească de la
cunoașterea aptitudinilor și relațiilor existențiale, a comportamentului corelat al omului într-un
sistem de relații dat. Acesta presupune cunoașterea factorului uman în dinamismul și
multitudinea însușirilor și aptitudinilor sale, luarea în considerare a nevoilor, intereselor și
finalităților acțiunilor omului, în diversele sale ipostaze, (cetățean, proprietar, alegător,
funcționar, muncitor, etc.).
– factorul internaţional (situaţia internaţională a ţării respective, raporturile cu vecinii, cu
comunitatea internaţională care influenţează de asemenea asupra dreptului) etc.
Funcţiile dreptului. Funcţiile dreptului sunt direcţiile principale de influenţă a
mecanismului juridic care evidenţiază rolul dreptului în reglementarea relaţiilor sociale.

1. Funcția de instituționalizare a organizării social-politice. Dreptul este acela care asigură

organizarea și funcționarea puterilor publice, precum și instituțiilor publice fundamentale (nu
trebuie să uităm de respectarea principiilor suveranității poporului, separației puterilor,
autonomiei locale și descentralizării), coraportul între autoritățile publice.
2. Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății.
Ocrotind și garantând ordinea constituțională, proprietatea, statul și rolul individului, dreptul
apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale. El apără prin mijloace specifice
fiecărei ramuri, viața în comun împotriva diferitelor excese individuale, asigură libertatea,
securitatea persoanei, apără proprietatea.
3. Funcția de conducere a societății. Fiind mijlocul cel mai eficace pentru realizarea
scopurilor social politice, dreptul este conducătorul de bază al societății, evidențiind nevoile
fiecărui individ, dirijând relațiile între membrii societății, la fel se implică ca mediator în
rezolvarea conflictelor apărute.
4. Funcția normativă. Funcţia normativă a dreptului exprimă poziţia specifică a dreptului în
viaţa socială, calitatea sa de a fi un mijloc eficace de organizare şi conducere socială, îmbrăţişând
cele mai importante relaţii sociale, dreptul are o poziţie specifică în ansamblul celorlalte forme
normative bucurându-se de un tratament social specific.
5. Funcția informativă – reflectând realitatea, în normele juridice se acumulează cunoștințe
despre viața multilaterală a societății.
6. Funcția educativă priveşte însuşirea de normelor juridice de către destinatarii acestora.
Astfel, în viaţa de zi cu zi, oamenii manifestă interes pentru cunoaşterea reglementărilor
existente; când intenţionează să încheie un act, un contract, studiază textele actelor normative
pentru a vedea ce este permis şi ce este interzis; în acest fel cunosc legea şi raţiunile acesteia.
7. Funcţia preventivă vizează faptul că, prin simpla incriminare a faptelor periculoase pentru
societate, dreptul previne, opreşte, prin avertismentul pe care normele sale îl conţin tendinţele de
încălcare a acestora.
8. Funcţia corectivă se referă la faptul că prin sancţiunea aplicată în cazul încălcării unei
norme nu se realizează doar pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea comportamentului acestuia,
pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte.

2.2. Sistemul normelor din societate și corelația dintre ele

 Societatea umană care este interesată în instaurarea ordinii, a echilibrului social,
menţinerea structurilor şi formelor sale de organizare şi funcţionare îşi desfăşoară activitatea
într-un mod organizat, după anumite reguli sociale, într-un anumit cadru normativ, altfel s-ar
instaura anarhia, violenţa, bunul plac al fiecărui individ şi dezordinea. Diversitatea relaţiilor
sociale determină existenţa unei multitudini de norme sociale, şi, în consecinţă, o varietate de
forme prin care se influenţează conduita oamenilor în cadrul acestor relaţii. Multitudinea de
norme sociale nu se echivalează nici un moment cu existenţa anarhică a acestora. Există,
dimpotrivă, o strânsă relaţie între diversele categorii de norme, numeroase forme de colaborare
între ele, determinate de faptul că diversele seturi normative prezintă proprietăţi şi corelaţii
comune. Existenţa formelor variate de reglementare a activităţii oamenilor impune, pe planul
cercetării, necesitatea delimitării sistemelor normative - o delimitare în timp şi spaţiu - precum şi
examinarea trăsăturilor lor determinate, fundamentale. Sistemul normelor sociale este alcătuit
din următoarele categorii de norme: normele etice, normele obişnuielnice, normele tehnice,
normele religioase, normele organizaţiilor sociale nestatale şi normele juridice.

Normele etice (morale) – reprezintă un ansamblu de concepţii şi reguli cu privire la bine

sau rău, drept sau nedrept, permis său nepermis. Vechimea moralei este tot atât de mare pe cât
este şi societatea. Ea a jucat şi continuă să joace un rol deosebit de important în reglementarea
relaţiilor sociale şi asigurarea ordinii sociale. Având ca valori fundamentale principiile binelui,
dreptăţii, justiţiei, adevărului, valori apărate şi promovate şi de drept, de la bun început s-a pus
problema analizei raportului de morală, a asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. Din perioada
antică până în cea medievală, în general, în multe privinţe, normele morale erau confundate cu
normele juridice, încă din antichitate gândirea juridico-politică a fost preocupată de raportul
drept-morală. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine precizată între cele două
categorii de norme sociale, doctrina juridică romană, preocupată de perfecţionarea sistemului
juridic, a făcut paşi sensibili în direcţia conceperii dreptului, independent de morală. În fapt,
totalitatea juriştilor este de părere că între drept şi morală există o corelaţie organică, foarte
strânsă, fiecare păstrându-şi independenţa.

Care sunt asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală? Fără îndoială, că atât dreptul,
cât şi morală reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Legătura strânsă între cele două
fenomene analizate ne vorbeşte că numeroase norme au atât o natură morală cât şi juridică (de
exemplu, normele penale care cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa,
demnitatea, proprietatea altora, sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral).
Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa logică, raţională, cât şi aprobarea şi susţinerea sa
morală.

Spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Ele se
pot deosebi, bunăoară, în anumite privinţe, în funcţie de natura grupului social, a colectivităţii
naţionale, sociale, religioase în care se manifestă. Nu există valori morale absolute. Dreptul, în
schimb, prin natura sa este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică unică în societate,
într-o ţară dată. Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, pe când normele de drept,
cu excepţia cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi organizate.

Normele obişnuielnice (obiceiurile). Obiceiurile sunt o categorie aparte de reguli sociale,

care au apărut încă din primele începuturi ale existenţei umane când au dat un minim de
reglementări colectivităţilor umane. Obiceiul este o regulă de conduită care se formează şi apare
în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite, aceasta devenind
treptat o regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii respective pe care oamenii o respectă din
obişnuinţă, ca o deprindere. Din această cauză obiceiul are, într-un anumit sens, un caracter
conservator. În societăţile primitive, arhaice, precum şi mai târziu în antichitate şi Evul Mediu
obiceiul, tradiţia, avea un câmp deosebit de extins, mergând de la reglementarea vieţii de familie,
rudenie, uzuri alimentare şi vestimentare, până la cele privind producţia şi schimbul de bunuri, în
aceste condiţii societatea era interesată în consolidarea unor obiceiuri cu ajutorul puterii publice,
astfel numeroase obiceiuri capătă caracter juridic. Treptat, s-a ajuns să se facă distincţie între
obiceiul juridic şi cel nejuridic. Obiceiul devine normă juridică - cutumă - în momentul în care
este recunoscut de puterea publică, de stat. În acel moment el devine, alături de celelalte norme
juridice, obligatoriu, iar încălcarea sa atrage după sine aplicarea juridică deci de acum devine
izvor de drept.

Normele organizaţiilor sociale nestatale. Există o serie de norme de conduită, tot

nejuridice, creaţie a unor organizaţii sau organisme sociale, economice, politice, religioase sau
de altă natură, care-şi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare, raporturile dintre membrii săi
prin statornicirea unor norme, elaborate de ele, ce le guvernează întreaga activitate. Distingem
astfel de organizaţii ca partidele politice, asociaţii civile, organizaţii apolitice, organizaţii fără
scop lucrativ, firme comerciale, societăţi mixte, organizaţii de tip cooperatist, uniuni
profesionale, ligi, asociaţii, cluburi sportive sau de petrecere a timpului liber, organizaţii
ştiinţifice, culturale etc. Toate acestea îşi elaborează norme cu caracter statutar, instituţional,
convenţional (stătut, convenţii, acte de instruire). Normele organizaţiilor sociale nestatale sunt
foarte asemănătoare normelor juridice, ele stabilind drepturi şi obligaţii ale membrilor lor,
sancţiuni pentru nerespectarea lor. Dar ele nu pot fi considerate ca norme juridice pentru că le
lipseşte, între altele, ceea ce este esenţial dreptului şi anume apărarea şi garanţia lor, la nevoie, cu
ajutorul puterii publice, a forţei coercitive a statului. Trebuie să reţinem şi faptul, că în momentul
în care aceste norme sunt recunoscute de puterea de stat dându-li-se forţă juridică, ele devin
norme juridice. Aceasta are loc în contextul în care statul recunoaşte ca având valoare juridică
statutul său alte acte ale organizaţiilor respective.

Normele tehnice presupun cerința conduitei umane față de natură, exprimată de legile
naturale. Întemeiate pe legile naturii, normele tehnice poartă un caracter obiectiv și nu depind de
voința omului. Normele tehnice interacționează cu normele juridice și pe lângă aspectul tehnic,
capătă și o haină juridică. Avem în vedere, în primul rând, normele care rezultă din obligația de
serviciu (de exemplu, obligația șoferului unei instituții de a menține mașina curată). Normele
tehnice pot fi folosite și în activitatea juridică, prin prelucrarea mecanică, cibernetică a unor date
și fapte juridice.

Normele politice. Politica poate fi înţeleasă mai ales ca expresia şi acţiunea Puterii, în
special a celei a autorităţii publice. Politica este activitatea socială care îşi propune să asigure
prin forţa, în general subordonată dreptului, securitatea externă şi consensul intern al unei unităţi
politice date, garantând ordinea în contextul luptelor care se nasc din diversitate, divergenţa de
opinii şi de interese.

Dreptul, ca ansamblu de norme ce dirijează grupul social, reprezintă voinţa poporului

exprimată de către organul reprezentativ al acestuia – Parlamentul. La rândul lui, Parlamentul
este constituit din reprezentanţii diferitelor partide politice care au întrunit votul cetăţenilor. Ca
urmare, conţinutul normelor elaborate de Parlament (dar și de Guvern sau de organele
administraţiei publice) va reflectă și concepția partidelor politice parlamentare.

Pe de altă parte, „jocul” partidelor politice este ordonat şi limitat prin normele juridice deja
adoptate. În consecinţă, legătura dintre drept şi politica este biunivocă, în sensul că dreptul şi
politică se influențează, se condiţionează reciproc.

Având în vedere această realitate a democraţiei, în doctrină s-a exprimat atât opinia că
politica este subordonată dreptului, cât şi aceea că dreptul reprezintă unul dintre instrumentele
politicii. Istoria instituţiilor juridice este, probabil una a coabitării dificile a acestor două
tendinţe, fără a se punea însă nega existenţa unor interdependenţe între cele două.

Normele religioase - constituie un sistem de norme sau porunci morale întemeiate pe

învăţătura cărţilor sfinte sau pe autoritatea întemeietorilor, profeţilor etc., un mod de viaţă
recunoscut ca obligatoriu de adevăraţii credincioşi.

De-a lungul istoriei şi existenţei sale, între drept şi religie, cele două mari puteri, a existat o
legătura inevitabilă şi indisolubilă.

Atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor reguli, a unor norme care să
reglementeze conduita oamenilor în societate. Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi au
originea şi existenţa în credinţa în sistemul mistic al puterii divine, superioare oricăror altor
puteri. Normele religioase şi normele juridice au fost la început identice, însă odată cu trecerea
timpului s-au diferenţiat.

La începutul existenţei sale, dreptul s-a confundat cu religia, în sensul că normele ce-l
alcătuiau erau considerate ca fiind emanaţia divinităţii; în acelaşi timp, guvernanţii şi oamenii
dreptului erau preoţi, iar cele mai importante acte juridice erau supuse sancţiunii divinităţii.
Legătura dintre cele două discipline, dintre credinţa religioasă şi cea juridică, a fost atât de
strânsa încât funcţiile preoţeşti şi cele juridice erau aproape contopite. În antichitatea romana,
violarea legii era considerată ca fiind o ofensă adusă divinităţii. Instituţiile statului s-au laicizat
treptat şi astfel a intervenit demarcarea între funcţiile şi instituţiile laice şi cele religioase. Cu
toate acestea, cele două instituţii şi-au păstrat caracterul normativ, legătura psihică şi morală,
legătură latentă dar permanentă dată de sentimentul mistic comun, care le conferă atât autoritate
cât şi prestigiu.

Norma juridică – Norma juridică este celula de bază a dreptului. Dreptul nu poate exista şi
nu poate fi explicat în afara realităţii sale normative, în conţinutul oricărei norme juridice este
înmagazinată o anumită reprezentare conştientă a legislatorului în legătură cu conduita posibilă
sau datoare a subiectelor participante la relaţiile sociale. În acest sens norma juridică este un
etalon, un model de comportament, un „program”.

Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de

puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului. Scopul normei juridice sau regulii de drept corespunde finalităţii dreptului,
şi anume, de a asigura convieţuirea socială, orientând comportarea oamenilor în direcţia
promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează
societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se ordonează şi reglementează în forme
specifice dreptului relaţiile interumane în conformitate cu aceste valori.
 Pentru a putea fi înţeleasă de toţi subiecţii de drept, norma juridică trebuie să aibă o
anumită structură logică din care să rezulte cât mai exact răspunsul la câteva întrebări:

– Cui este adresată şi în ce împrejurări acţionează?

– Ce variante de comportare prescrie statul subiectului de drept?
– Care vor fi consecinţele nerespectării normelor juridice?
Structura normei juridice:

Ipoteza – Ipoteză este aceea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările
sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor la care
se referă prevederile dispoziţiei. Bunăoară, în exemplul de mai sus (de exemplu art. 7 al Legii
privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte, prevede că: "Cetăţenii Republicii
Moldova şi apatrizii care domiciliază permanent în Republica Moldova sunt obligaţi să deţină de
la naştere buletine de identitate"(ipoteza are în vedere cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii
care domiciliază permanent în Republica Moldova).

Dispoziţia – este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în
prezenţa ipotezei date. mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale
subiectelor vizate de normă juridică respectivă (de exemplu, în art. 7 din Legea citată mai sus
dispoziţia constă în obligativitatea de a deţine de la naştere buletine de identitate). Dispoziţia
poate să prevadă, fie săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, obligaţia conducătorului auto de a
acorda ajutor accidentaţilor), fie abţinerea de la săvârşirea unor fapte (interdicţiile penale,
administrative ş. a.). De asemenea, dispoziţia poate să impună o anumită conduită (a face), să
interzică o anumită comportare (a nu face) ca să lase la aprecierea persoanelor alegerea unui
anumit comportament.

Sancţiunea – indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste urmări sunt,
de fapt, măsurile luate împotriva persoanelor care au violat legea şi care sunt aduse la
îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de stat.

Clasificarea normelor juridice. Există diferite clasificări ale normelor juridice în funcţie
de criteriul avut în vedere.

A. Criteriul ramurii de drept. După obiectul pe care-l reglementează, adică relaţiile sociale la
care se referă normele juridice, se constituie ramurile de drept şi instituţiile juridice (drept
constituţional, drept penal, drept civil, dreptul electoral, dreptul de proprietate etc.). Aceasta este
şi un criteriu de clasificare a normelor juridice, ca norme de drept constituţional, penal, civil etc.
B. Criteriul forţei juridice a actului normativ. După forţa juridică pe care o au normele
juridice, ţinând seama de ierarhia şi forma de exprimare ca acte normative, distingem norme din
legi, norme din decrete, din hotărâri ale guvernului ş.a.m.d.
C. Criteriul modului de reglementare a conduitei. Literatura juridică contemporană clasifică
normele juridice având în vedere acest criteriu în:
1. onerative sunt acelea care prescriu în mod expres obligaţia de a săvîrşi o acţiune (de
exemplu, Codul familiei prevede că "soţii poartă în timpul căsătoriei numele pe care le-au
declarat cu ocazia căsătoriei". Nu este neapărat necesar ca în textul actului normativ să se
folosească şi expresia "este obligat" sau "trebuie", deducându-se din felul cum este formulat
textul).
2. prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei acţiuni, a unei fapte (de exemplu,
normele penale interzic săvârşirea unor acţiuni, dar în acelaşi timp obligă organele de stat să
urmărească şi să sancţioneze pe infractor).
 3. permisive sunt acelea, care, fără a obliga sau interzice în mod categoric o acţiune, o
conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur conduita, acţionând după
propria apreciere.
D. Criteriul sferei de cuprindere. După sfera de cuprindere şi natura reglementării normele
juridice se mai clasifică în:
1. norme generale. Normele generale au sfera cea mai largă, aplicându-se tuturor relaţiilor
sociale din ramura respectivă a dreptului,
2. norme speciale. Normele speciale cuprind un domeniu mai restrâns de relaţii sau anumite
instituţii.
3. norme de excepţie sunt acele norme care se abat de la reglementarea generală, admițând o
reglementare de excepţie faţă de dreptul comun şi dispoziţiile generale.
2.3. Izvoarele dreptului

Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul devine
cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.

În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare (izvoare formale):

– Obiceiul juridic (cutuma) – Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Obiceiul este, după
cum se ştie, o regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei repetate într-o
perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Obiceiul sub forma diferitelor
datini şi tradiţii cu caracter moral său religios a reprezentat modalitatea principală de ordonare a
relaţiilor sociale şi influenţarea acţiunii umane în comună primitivă, în conformitate cu interesele
asigurării existente şi securităţii colectivităţii.
Obiceiul continuă să aibă un rol social inferior în toate epocile istorice, ponderea sa
variind, însă, de la o epocă la alta, împreună cu schimbarea conţinutului social al reglementărilor
consacrate de el. Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate de aceasta cu forţă juridică
devin obiceiuri juridice cunoscute şi sub denumirea de cutume, ele sunt izvoare de drept. Cutuma
a jucat şi continuă să aibă un rol important ca izvor al dreptului internaţional, deşi în epoca
contemporană s-a dezvoltat puternic tendinţa de reglementare scrisă şi de codificare a acestuia.
Obiceiul juridic ca izvor de drept este, în genere, propriu societăţilor cu ritm lent de dezvoltare şi
transformare, ceea ce este specific pentru societăţile vechi (de exemplu: în Thailanda până astăzi
mai există obiceiul de divorţ al soţilor, care a existat încă în perioadă iniţială. Bărbatul şi soţia în
faţa martorilor aprind câte o lumânare de mărime egală. Acel soţ, luminarea căruia arde mai
repede, este obligat să părăsească casa, neluând nimic din avere).

Potrivit teoriei romano-canonice trebuie îndeplinite două condiţii pentru ca obiceiul să

devină izvor de drept: a) o condiţie obiectivă (materială) care constă într-o regulă veche şi
incontestabilă; b) o condiţie subiectivă ( psihologică), potrivit căreia regula trebuie să aibă un
caracter obligatoriu, adică să fie sancţionată juridic.

– Practica judecătorească (precedentul judiciar sau jurisprudenţa). La început, judecătorii

nu aveau la îndemână legi scrise. Judecătorul era şi creatorul regulii de drept. Astfel, hotărârea
dată de judecător, într-un domeniu, devine obligatorie în soluţionarea unei cauze similare
viitoare, adică devine izvor de drept.
În dreptul roman, jurisprudenţa a căpătat o mare importanţă prin intermediul aşa-numitului
drept pretorian. Hotărârile pretorilor şi ale altor magistraţi cu ocazia soluţionării unor cauze
concrete, prin care se corectă, adapta sau completa vechiul drept civil roman au devenit
obligatorii, la început, pentru magistratul care le-a emis, apoi, pentru toţi magistraţii.
 În unele sisteme de drept, precum cel de common-law, jurisprudenţa este izvor direct de
drept, iar în altele, precum cel romano-german, nu. Adagiul nullum crimen sine lege, nulla poena
sine lege a devenit, la început în ramura penală, principiu de drept. Totuşi, şi în ţările cu sistem
bazat pe actul normativ, ca unic izvor de drept, jurisprudenţa constituie, în mod excepţional,
izvor de drept mediat. Astfel, în ţara noastră, jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg sau
deciziile instanţei supreme în soluţionarea recursului în interesul legii sunt considerate, în unele
opinii, creatoare de drept.

– Doctrina nu este astăzi, izvor de drept. În secolul al III-lea, la Roma, scrierile celor mai
mari jurisconsulţi, precum Paul, Papinian, Ulpian şi Gaius constituiau izvor de drept. Rezumate
ale acestor scrieri au fost preluate în Codul lui Iustinian, Corpus Iuris Civilis, şi au constituit
izvor de drept până în secolul al IX-lea. De asemenea, ştiinţa dreptului influenţează, fără
îndoială, atât pe legiuitor, cât şi pe interpret, pe judecător.
– Contractul este izvor de drept, mai ales în plan internaţional, tratatele internaţionale
nefiind altceva decât acorduri de voinţă între state. Magna Charta Libertatum a fost încheiată ca
un gen de contract între Ioan fără de Ţară şi baronii, cavalerii şi orăşenii răsculaţi în 1215. Ea
este astăzi act constituţional pentru Marea Britanie.
Contractele sunt, de regulă, acte individuale juridice, sunt efecte ale dreptului, şi nu
creatoare de drept. În mod excepţional, contractul poate avea şi caracter normativ. Astăzi, sunt
acte normative unele contracte, mai ales în plan internaţional, când „contractele” sunt încheiate
între state. De asemenea, pot fi considerate izvoare de drept Contractele colective de muncă, mai
cu seama contractul colectiv de muncă unic pe economie şi contractele colective la nivel de
ramură. Ele sunt acorduri de voinţă între Guvern, Patronat şi Sindicate şi se publică în Monitorul
Oficial.

– Actul normativ – juridic – Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel
mai important izvor al dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat,
exponent al puterii suverane al poporului. Legea se distinge de celelalte acte normative atât prin
poziţia ei superioară în sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem
reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei proceduri anume stabilite, cât şi prin conţinutul
normativ al reglementărilor instituite de ea.

Categoriile actelor normative:

1. Legile. Legile sunt de trei categorii: constituţionale, organice şi ordinare. În clauză de

adoptare a legii se menţionează categoria acesteia (de exemplu: „Parlamentul adoptă prezenta
lege organică”).
– Legi constituţionale. Constituţia Republicii Moldova este legea supremă a societăţii şi a
statului. Legi constituţionale sunt legile de modificare şi/sau completare (revizuire) a
Constituţiei, care se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi, precum şi cele aprobate prin
referendum republican4. Parlamentul este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea
Constituţiei după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea
constituțională se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi.
– Legi organice sunt actele legislative care reprezintă o dezvoltare a normelor
constituţionale şi pot interveni numai în domeniile expres prevăzute de Constituţie sau în alte
domenii deosebit de importante pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea de legi
organice. Domeniile care se reglementează prin lege organică sunt stabilite la art.72 alin.(3)
din Constituţie: a) sistemul electoral; b) organizarea şi desfăşurarea referendumului; c)
organizarea şi funcţionarea Parlamentului; d) organizarea şi funcţionarea Guvernului; e)
4
Art.8, Legea privind actele legislative nr. 780 din  27.12.2001. În M. O. al R. Moldova nr. 36-38 din 14.03.2002, art. Nr.: 210.
 organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a contenciosului administrativ; f) organizarea administraţiei locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; g) organizarea şi
funcţionarea partidelor politice; h) modul de stabilire a zonei economice exclusive; i) regimul
juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; j) regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele şi protecţia socială; k) organizarea generală a învăţământului; l) regimul general al
cultelor religioase; m) regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război; n) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; o) acordarea amnistiei şi graţierii;
Prin lege organică se reglementează şi5: a) consfinţirea frontierelor ţării; b) stabilirea
Imnului de Stat; c) modul de funcţionare a limbilor; d) condiţiile dobândirii, păstrării şi
pierderii cetăţeniei; e) structura sistemului naţional de ocrotire a sănătăţii şi mijloacele de
ocrotire şi protecţie a sănătăţii fizice şi mintale a persoanei; f) stabilirea funcţiilor publice ai
căror titulari nu pot face parte din partide; g) prelungirea mandatului Parlamentului în caz de
război sau catastrofă; h) stabilirea unor incompatibilităţi ale calităţii de deputat în Parlament,
altele decât cele prevăzute expres de Constituţie; i) procedura de alegere a Preşedintelui
Republicii Moldova; j) prelungirea mandatului Preşedintelui Republicii Moldova în caz de
război sau catastrofă; k) stabilirea altor membri ai Guvernului, în afară de Prim-ministru,
prim-viceprim-ministru, viceprim-miniştri şi miniştri; l) stabilirea unor incompatibilităţi ale
funcţiei de membru al Guvernului, altele decât cele prevăzute expres de Constituţie; m)
stabilirea structurii sistemului naţional de apărare; n) formele şi condiţiile speciale de
autonomie ale unor localităţi din stânga Nistrului şi din sudul Republicii Moldova; o)
atribuţiile, modul de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi; p) stabilirea normelor
materiale şi procedurale de iniţiere, desfăşurare şi lichidare a afacerii (activităţii de
întreprinzător), precum şi de control asupra afacerii; q) stabilirea limitelor de reglementare a
activităţii de întreprinzător pentru Guvern şi/sau pentru autorităţile administraţiei publice.

Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, după cel puţin două lecturi
şi sunt subordonate legilor constituţionale. Modificarea, completarea şi abrogarea legilor
organice sau ale unor dispoziţii ale acestora se fac, de regulă, prin lege organică, conform
procedurii stabilite în acest sens.

Exemple de legi organice: toate codurile R. Moldova (civil, procesual civil, penal,
procesual penal, muncii, vamal, contravențional, fiscal, educației etc.), Legea cu privire la
cetățenie, Legea privind actele legislative etc.

– Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate
legilor constituţionale şi legilor organice. Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii
deputaţilor prezenţi şi sunt subordonate legilor constituţionale şi organice. Modificarea,
completarea şi abrogarea legilor ordinare sau ale unor dispoziţii ale acestora se fac, de regulă,
prin lege ordinară, conform procedurii stabilite în acest sens.
Exemple de legi ordinare: Legea privind Codul de conduită a funcţionarului public, Legea
cu privire la modul de introducere şi scoatere a bunurilor de pe teritoriul Republicii Moldova
de către persoane fizice etc.

2. Acte normative subordonate legilor: Decretele Preşedintelui, Hotărârile Parlamentului,

Hotărârile Guvernului, Actele Administraţiei Publice Centrale şi Locale etc.

5
Art.9, Legea privind actele legislative nr. 780 din  27.12.2001. În M. O. al R. Moldova nr. 36-38 din 14.03.2002, art. Nr.: 210.
 În definirea sferei de cuprindere a actelor normative subordonate legii, trebuie să se aibă în
vedere următoarele6:

a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituţia), să nu conţină dispoziţii

contrare acestora;
b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a căror reglementare este prevăzută a fi
dată prin lege;
c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului de la care emană;
d) să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare faţă de cele inferioare;
e) să fie date în formă şi cu procedura prevăzută pentru fiecare din ele.
1) Decretele Președintelui. Decretele sunt acte administrative, ce conţin o manifestare de
voinţă unilaterală a Preşedintelui Republicii Moldova, emise în scopul executării atribuţiilor
conferite de Constituţie, producătoare de efecte juridice, cu un conţinut normativ sau individual 7.
Decretele pot avea un caracter normativ sau individual 8. Decretul cu caracter normativ conţine
reguli generale, este impersonal, aplicându-se repetat unui număr nelimitat de subiecţi (de
exemplu: decretul prin care Preşedintele declară mobilizarea generală sau parţială). Un asemenea
decret nu se adresează unor indivizi dinainte determinaţi, ci stabileşte reguli generale, obligatorii
pentru toţi. Decretele individuale, în funcţie de conţinut, le putem împărţi în: decrete prin care se
stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectul la care se adresează (numirea în funcţie a
judecătorilor); decrete care conferă un statut personal beneficiarului (acordarea cetăţeniei,
acordarea graţierii individuale).
2) Hotărârile Parlamentului sunt acte legislative subordonate legilor, se adoptă cu votul
majorităţii deputaţilor prezenţi, dacă prin Constituţie nu este prevăzută o altă majoritate, şi nu se
supun procedurii de promulgare. Hotărârile cu caracter individual şi alte hotărâri care nu conţin
norme de drept pot fi examinate fără a fi supuse tuturor procedurilor prealabile în organele de
lucru ale Parlamentului. Modificarea, completarea şi abrogarea hotărârilor Parlamentului se fac,
de regulă, prin hotărâre, conform procedurii stabilite în acest sens.
Hotărârile Parlamentului se adoptă9:

– în domeniul organizării activităţii interne a Parlamentului şi structurilor ce intră în

componenţa sa ori îi sunt subordonate nemijlocit;
– pentru aprobarea sau modificarea structurii unor organe sau instituţii;
– pentru alegerea, numirea, revocarea, destituirea şi suspendarea din funcţii publice;
– pentru aprobarea altor acte care nu conţin norme de drept;
– în alte domenii care nu necesită adoptarea de legi.
3) Moţiunile. Prin moţiune, Parlamentul îşi exprimă poziţia într-o problemă de politică internă
sau externă. Moţiunea de cenzură este unicul act legislativ prin care Parlamentul îşi exprimă
neîncrederea în Guvern. Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, în
conformitate cu prevederile Constituţiei şi cu Regulamentul Parlamentului. După adoptare,
moţiunea de cenzură nu poate fi modificată, completată sau abrogată. Moţiunea de cenzură
produce efecte juridice din momentul adoptării.
4) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului - Hotărârile şi ordonanţele se adoptă cu votul
majorităţii membrilor Guvernului.
5) Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice centrale (departamentale), ale
autorităţilor unităţilor teritoriale autonome cu statut juridic special, ale altor autorităţi ale

6
Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2007, p. 80-81

7
Goriuc Silvia. Actele Preşedintelui Republicii Moldova. În Administrarea Publică, nr. 4, 2012, p. 29

8
Iorgovan A.,Tratat de drept administrativ. Vol. I, Bucureşti: All Beck, 2001, p. 323

9
Art.11, Legea privind actele legislative nr. 780 din  27.12.2001. În M. O. al R. Moldova nr. 36-38 din 14.03.2002, art. Nr.: 210.
administraţiei publice locale. Autorităţile administraţiei publice centrale, autorităţile şi
instituţiile publice autonome, autorităţile unităţilor teritoriale autonome cu statut juridic special şi
alte autorităţi ale administraţiei publice locale emit, în condiţiile legii, acte normative (ordine cu
caracter normativ, regulamente, instrucţiuni, reguli, hotărâri, decizii, dispoziţii şi alte asemenea
acte). Ordinele cu caracter normativ, regulamentele, instrucţiunile, regulile şi alte acte normative
se emit numai pe bază şi întru executarea legilor, precum şi a hotărârilor şi ordonanţelor
Guvernului. În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se
întemeiază. Regulamentele, instrucţiunile, regulile şi alte acte normative se aprobă prin ordine,
hotărâri sau decizii.

2.4. Principiile dreptului

Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care sintetizează experiența socială
şi asigură echilibrul dintre respectarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor. Etimologic,
noţiunea de principiu vine de la latinescul „principium” care are sensul de început, obârşie sau
element fundamental. Orice principiu este un început pe plan ideatic, o sursă de acţiune.
Principiile generale ale dreptului sunt prescripţiile generatoare care stabilesc arhitectura dreptului
şi aplicarea sa. Un principiu se poate prezenta sub diverse forme: axiome, deducţii sau o
generalizare a unor fapte concrete. Principiile generale ale dreptului asigură unitatea,
omogenitatea, coerenţa şi capacitatea de dezvoltare a unor relaţii asociative. Un principiu de
drept este rezultatul experienţei sociale, iar utilitatea practică a cunoaşterii principiilor generale
constă în aceea că ele trasează liniile directoare pentru întregul sistem juri1dic şi exercită o
acţiune constructivă, orientând activitatea legiuitorului. Pe de altă parte, principiile generale au
un important rol în administrarea justiţiei, deoarece cei abilitaţi cu aplicarea dreptului trebuie să
cunoască nu numai norma juridică, ci şi spiritul său, iar principiile dreptului determină tocmai
spiritul legilor.

Principiile de drept sunt extrase din dispoziţiile constituţionale sau sunt deduse pe cale de
interpretare din alte norme având rolul de a asigura echilibrul sistemului juridic cu evoluţia
socială.

Cele mai importante principii ale dreptului sunt: Principiul asigurării bazelor legale de
funcționare a statului; Principiul libertăţii şi egalităţii; Principiul echității și justiției; Principiul
responsabilităţii.

– Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului. Acţiunea acestui principiu

constituie premisa existenţei statului de drept. Caracteristica fundamentală a statului de drept o
constituie, în această lumină, cucerirea pe cale legală a puterii, şi apoi exercitarea sa în
conformitate cu cerinţele legalităţii, ceea ce implică şi simţul compromisului, adică
recunoaşterea legitimităţii parţiale a argumentelor celorlalţi. Într-un asemenea stat, dreptul
îndeplineşte misiunea sa de intermediar între idealurile morale, filozofice şi forţele reale,
sociologice, între ordine şi viaţă. În statul de drept întinderea puterii trebuie să fie compensată de
scurtimea duratei sale (a celor ce o deţin). Izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie
voinţa suverană a poporului, iar aceasta, trebuie să-şi găsească formele juridice potrivite de
exprimare în aşa fel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o democraţie.
Poporul trebuie să aibă garanţii constituţionale eficiente, asigurându-se exerciţiul separat al
puterii pe cele trei planuri: legislativ, executiv şi judecătoresc şi în acelaşi timp interconexiunile
şi intercontrolul fiecărei componente a puterii.
În acest context se poate considera că acţiunea principiului asigurării bazelor legale de
funcţionare a statului se constituie în premisa existenţei statului de drept.
– Principiul libertăţii şi egalităţii. Într-o societate democratică, statul - organismul politic care
dispune de forţă şi decide cu privire la întrebuinţarea ei - garantează juridic şi efectiv libertatea şi
egalitatea indivizilor. Dimensiunile demersului în care omul poate să se mişte după bunul său
plac sunt fixate de către puterile publice în conformitate cu scopurile pe care ele însele şi - au
propus să le atingă într-un sistem politic pluralist. „Fiecare individ are dreptul la viaţă, la
libertate şi la siguranţa personală” - prevede art. 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului.
Fiind fundamente ale vieţii sociale, libertatea şi egalitatea trebuie să-şi găsească expresie
juridică. De aceea aceste concepte vor fi şi sunt principii ale dreptului care le va confirma într-o
unitate ce ţine de însăşi dialectica vieţii sociale. Nu poate exista egalitatea decât între oameni
liberi şi nici libertate decât între oameni a căror egalitate este consfinţită juridic. Egalitatea
înseamnă echilibrul vieţii, iar libertatea înseamnă capacitatea oamenilor de a acţiona fără
dificultăţi, fără oprelişti. Principiul general al libertăţii se difuzează în ramurile dreptului fie sub
forma libertăţilor generale, fie sub forma libertăţilor individuale. Aceste libertăţi sunt solidare, în
sensul că afectarea uneia produce o reacţie în lanţ, deranjând pe toate celelalte. Astfel libertatea
de gândire este strâns legată de libertatea de exprimare, libertatea cuvântului de libertate de a
scrie şi de a publica etc. Libertatea este una singură, dar căile sale de manifestare sunt
numeroase: libertatea religioasă, libertatea cuvântului, libertatea presei etc. Acestor forme de
exprimare ale libertăţii le corespund diversele drepturi ale individului prevăzute în constituţie şi
apărate în reglementările legale ale actelor normative subordonate constituţiei. Libertatea trebuie
să fie înţeleasă de fiecare om, doar aşa ea devine o condiţie pentru ca fiecare să-şi poată construi,
graţie alegerilor sale veşnice (perpetue), propria personalitate.
– Principiul echității și justiției. Acest principiu readuce în prim plan problema existenţei unor
prescripţii fundamentale, desprinse din raţiune, şi al căror scop este de a da siguranţă vieţii
sociale. Cuvântul echitate vine de la latinescul „aequitas”, care înseamnă dreptate, cumpătare,
potrivire. Acţiunea principiului echităţii priveşte atât activitatea legiuitorului, cât şi activitatea de
interpretare şi aplicare a dreptului. Justiţia - (sora romană a lui Dike (la greci, după împărţirea
egală a prăzii se auzeau strigăte: „Dike” (dreptate)), reprezintă acea stare generală ideală a
societăţii realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a
satisfacerii drepturilor şi intereselor comune. În concepţia lui Platon, justiţia se realizează prin
îndeplinirea de către fiecare clasă socială aceea ce îi era destinat prin naştere - să conducă, să
muncească, să se lupte, să se supună fără proteste etc. Aristotel concepe justiţia fie sub formă
comutativă, fie sub forma distributivă. Justiţia comutativă priveşte raporturile dintre particulari,
esenţa ei este egalitatea, reciprocitatea - fiecare trebuie să primească exact contravaloarea a ceea
ce a oferit. Justiţia distributivă are în vedere raporturile dintre colectivitate şi indivizi. Aici este
hotărâtoare ideea de proporţie - ceea ce primeşte fiecare de la societate trebuie să fie proporţional
cu rangul, meritele şi aportul său. În acest fel justiţia distributivă la Aristotel, apare rece, aproape
crudă. La romani justiţia se fonda pe principiul moral al dreptăţii, ei aşezau la baza justiţiei acel
„honeste vivere” (a trăi cinstit). Sau, legile vin şi pleacă, justiţia rămâne.
– Principiul responsabilității. Responsabilitatea însoţeşte libertatea. Responsabilitatea este un
fenomen social; ea exprimă un act de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale.
Libertatea omului apare din trei puncte de vedere: - libertatea în raport cu natura; - în raport cu
societate; - libertatea omului în raport cu sine însuşi. În ordinea de idei care ne interesează, aceea
a libertăţii ca fundament al responsabilităţii, avem în vedere sensul libertăţii sociale a omului
(cunoaştere, decizie, acţiune). Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii faţă de
rezultatele acţiunii sociale a omului, se admite faptul că acţiunea socială este cadrul nemijlocit de
manifestare a responsabilităţii, pe de o parte, iar pe de altă parte că libertatea este o condiţie
fundamentală a responsabilităţii. Fiind strâns legată de acţiunea omului, responsabilitatea apare
ca fiind intim corelată cu sistemul normativ. Nivelul şi măsura responsabilităţii sunt apreciate în
funcţie de gradul şi conţinutul procesului de transpunere conştientă în practică a prevederilor
normelor sociale. Ca o concordanţă dintre ideile, sentimentele, atitudinile individului şi cerinţele
sociale, responsabilitatea era plasată la început, pe terenul moralei. Trebuie de subliniat, că
responsabilitatea înţeleasă ca o dimensiune a individului ce reglementează întregul său
comportament nu poate fi redusă doar la nivelul său moral, există o corelaţie a tuturor formelor
de responsabilitate (morala, politica, juridică). Dreptul nu trebuie privit şi apreciat doar prin
posibilităţile pe care le are de a interveni post factura pe terenul răului deja făptuit, moment în
care sancţiunea se impune; el are posibilitatea prin conţinutul prescripţiilor sale, să contribuie la
fundamentarea unei atitudini culturale a individului faţă de lege, atitudine ce presupune grija
asumată faţă de integritatea valorilor sociale apărate pe cale legală (implicând deci fenomenul
responsabilităţii). Dobândind dimensiunea responsabilităţii, individul nu se mai află în situaţia de
subordonare "oarbă" şi supunere neînţeleasă faţă de normă de drept, ci în situaţia de factor care
se raportează la normele şi valorile unei societăţi în mod activ şi conştient.

2.5. Definiţia şi condiţiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică, este instituția juridică ce cuprinde ansamblul normelor juridice,

care vizează raporturile juridice ce se nasc în sfera activității specifice, desfășurată de autoritățile
publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în
scopul asigurării respectării ordinii juridice și binelui public.

Noţiunea de răspundere nu este specifică în exclusivitate dreptului, ea fiind folosită în toate

domeniile vieţii sociale. Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă,
etc.; şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin
declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se restabileşte ordinea de
drept încălcată.

Condiţiile răspunderii juridice. În componența condițiilor răspunderii juridice pot fi

incluse următoarele dintre ele10:

1. conduita sau faptă ilicită;

2. rezultatul dăunător al acestei conduite;
3. legătura cauzală dintre conduita ilicită şi rezultatul
socialmente dăunător;

4. vinovăţia autorului faptei ilicite;

5. totuși există situaţii când, deşi sunt întrunite formal toate condiţiile enumerate mai sus,
condiţii cerute de lege, pentru a exista răspundere juridică, aceasta nu depinde operantă din
anumite cauze pe care le cere legea, aceste cauze sau împrejurări fie exclud caracterul ilicit al
faptei, fie înlătură răspunderea juridică.
1) Conduită (fapta) ilicită. Conduita ilicită poate fi definită ca fiind împrejurarea ce determină
naşterea unui raport juridic de constrângere 11. Sau, ea constă în săvârşirea unei anumite fapte
rezultând dintr-o conduită neconformă cu legea sau ilicită a subiectului de drept. Conduita ilicită
ar prezenta trei caractere:
– antisocialitatea, ce se exprimă în aceea că, orice conduită ilicită prezintă un caracter
antisocial, căci lezează, înfrânge anumite valori sociale, iar gradul de antisocialitate exprimă
pericolul social şi generează, în funcţie de aceasta, anumite forme de răspundere juridică;
– antijuridicitatea, ce se exprimă prin contradicţia dintre conduita individului şi o normă
juridică, prin care se interzic sau se impun anumite comportamente;
– imoralitatea, ce presupune că, toate faptele ilicite sunt contrare şi normelor morale12.
10
Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2007, p. 151

11
Costin M. Noţiunea de conduita ilicita și criteriile ei de determinare. În Revista româna de drept, nr. 10, 1970, p.67

12
Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică, București: Lumina Lex, 1997, p. 41
 Conduita ilicită se produce prin acţiune sau inacţiune.

Acţiunea este voinţa conştientă, exteriorizată a omului, mişcarea lui voluntară către un
anumit scop, încălcarea unei norme de drept cu caracter prohibitive13.

Inacţiunea este abţinerea de la o acţiune pe care persoana este obligată prin lege să o
îndeplinească. Deci inacţiunea poate fi considerată ilicită numai atunci când această persoană
avea obligaţia juridică să acţioneze într-un anumit fel şi ea nu a acţionat ca atare14.

Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite. În funcţie de natura sancţiunilor

prevăzute de lege şi de gradul de pericol social al faptelor, formele conduitei ilicite şi ale
răspunderii juridice sunt următoarele15: infracţiunea (ce atrage răspunderea penală); contravenţia
(ce atrage răspunderea administrativă şi contravenţională); delictul (ce atrage răspunderea civilă
şi constituţională); abaterea disciplinară( ce atrage răspunderea de dreptul muncii (materială și
disciplinară)).

2) Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător. Această condiție reprezintă consecinţa

negativă, patrimoniala sau morală, suferită de către o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite
de o altă persoană sau, altfel spus, rezultatul prin care se vatămă ori periclitează valorile sociale
ocrotite prin normele juridice16. În cazul unor anume fapte ilicite, rezultatul păgubitor este tocmai
elementul probator prin care se ajunge la dovedirea săvârșirii ei. În cazul altor situații, mărimea
prejudiciului creat poate atrage o răspundere sporită prin reținerea unor circumstanțe agravante 17.
Prejudiciul determină obligaţii de reparaţiune în anumite condiţii prevăzute de legea în vigoare:
a) să se fi atins un drept subiectiv dobândit sau un interes; b) acest interes să nu fi fost reparat18.
În funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi materiale, reprezentând
transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea sau
distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare pecuniară, iar altele pot fi
efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei
de supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.)

3) Legătură cauzală dintre fapta ilicită rezultatul socialmente dăunător. Răspunderea

juridică va interveni numai atunci când între acţiunea ilicită şi rezultatul produs există un raport
de cauzalitate. În practică judiciară s-a stabilit că fapta omului poate fi considerată cauză a unui
rezultat nu numai atunci când raportul dintre faptă şi rezultat constituie expresia necesităţii, ci
atunci când acel raport are caracterul unei înlănţuiri întâmplătoare. În toate cazurile în care
pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de
aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei sau inexistenţei
raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.

13
Pogoneţ G. Răspunderea juridică – un fenomen social. În Revista Administrarea publică, 2004, nr. 1-2, p. 79-87

14
Pogoneţ G. Răspunderea juridică – un fenomen social. În Revista Administrarea publică, 2004, nr. 1-2, p..85

15
Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2007, p. 150

16
Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2007, p. 153-154

17
Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, 2001, p.284

18
Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2007, p. 154
4) Vinovăţia. Vinovăţia este o stare subiectivă carе îl caracterizează pe autоrul faptei ilicite
în momentul încălcării normei juridicе, stare exprimată în atitudinea psihică negativă faţă de
fapta socialmente periculoasă şi faţă de consecinţele acesteia 19. Vinovăţia are un conţinut
psihologic şi, în consecinţă, ea se poate pune şi cercetă ca problemă numai în legătură cu
acţiunile sau inacţiunile conştiente ale omului. Astfel, conținutul psihologic este format din:
– Voinţă. Voința exprimă dorinţa manifestă a persoanei de a acționa sau nu într-un anumit fel
ori indiferenţa acesteia faţă de eventualitatea producerii consecințelor socialmente negative
ale faptei sale.
– Conştiinţă. Conștiința este considerată ca un proces psihic care presupune cunoaştere, o
înţelegere sau o reprezentare, precum şi o activitate intelectuală sau psihică ori o cunoaştere
imediată în baza unui minim etic comun valabil pentru întreaga societate.
Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de apariţia ideii devenită hotărâre sau
rezoluţie şi transformată în manifestare de voinţă ce impulsionează şi declanşează energia
necesară săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi
aprecia caracterul ilicit al faptei sale cât şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde
sau a da seamă individul trebuie să aibă în acel moment al săvârşirii o voinţă conştientă faţă de
rezultatele faptei sale şi liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit în deplină cunoştinţă de
cauză în vederea atingerii unui scop.

Vinovăţia îmbracă două forme: intenția și culpă.

1. Intenţia, care exprimă un fenomen complex, ce reclamă ambianța spirituală și morală ce

precede și însoțește săvârșirea unui act ilicit20. Ea este de două feluri:
– directă. Adică, făptuitorul își reprezintă acțiunea sau inacțiunea sa, precum și modul de
înfăptuire a rezultatului prejudiciabil. În astfel de condiții, el urmărește producerea acestui
rezultat.
– indirectă. Autorul, deși prevede rezultatul acțiunii sale el, nu-l urmărește, ci numai acceptă
posibilitatea producerii lui. Ceea ce caracterizează intenția indirectă este atitudinea indiferentă
a făptuitorului față de rezultatul prejudiciabil.
2. Culpa – constituie o formă aparte de legătură psihică a autorului cu fapta, caracterizată
prin producerea de către agent a unui rezultat pe care nu l-a voit și pe care, cu mai multă
diligență, l-ar fi putut evita21. Este formă mai puţin gravă a vinovăţiei şi îmbracă în dreptul penal
două forme:
– imprudenţa (uşurinţa) este atunci când autorul faptei ilicite a prevăzut rezultatul posibil al
faptei sale, nu a acceptat însă acest rezultat și nici nu l-a dorit, sperând în mod uşuratic că el
nu se va produce.
– neglijenţă constă în ,,omiterea luării precauțiilor cerute de îndeplinirea unei obligații de
care este ținut agentul”22. Deci, neglijența se realizează numai în legătură cu îndeplinirea unor
acte pozitive pe care o persoană avea datoria să le efectueze.

2.6. Cauze sau împrejurări care exclud caracterul ilicit al faptei, sau care înlătură
răspunderea juridică

19
Vonică R. Introducere generală în drept. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.547

20
Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică, București: Lumina Lex, 1997, p. 107

21
Dongoroz V. ș.a. Explicaţii teoretice ale codului penal. Partea generală. București: C.H. Beck, 1966, p. 118

22
Savatier R. Traité de la responsabilité civile en droit français, Vol. I., Paris: Libr. générale de droit et de jurisprudence,1939, p.
214
 Sunt situații sau împrejurări prevăzute de lege, în care, deși formal sunt întrunite toate
condițiile răspunderii juridice (conduită ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate între faptă și
rezultat, vinovăție) totuși autorul nu răspunde pentru conduita sa culpabilă, fie pentru că
legiuitorul a exclus caracterul ilicit al faptei, fie că a înțeles să înlăture răspunderea făptuitorului.
Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei diferă în funcție de de forma pe care o îmbracă
conduita ilicită.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt expres prevăzute în art. 35 din Codul
Penal al R.Moldova23:

1. legitima apărare. Conform art. 36 C.P. al R. Moldova, alin.2 se prevede că,, este în stare de
legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat,
material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi
care pune în pericol grav persoană sau drepturile celui atacat ori interesul public” și respectiv
alin. 3 ,,este în legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută la alin.(2), pentru
a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă
încăpere.
2. reţinerea infractorului. Conform art. 37 C.P. al R. Moldova ,,nu constituie infracţiune fapta,
prevăzută de legea penală, săvârşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi
al predării ei organelor de drept”. Sintagma ,,reţinere a infractorului” exprimă sensul acţiunilor
de cauzare a unor prejudicii în timpul captării şi predării către organele de drept a persoanei care
a comis o infracţiune şi care se sustrage de la răspunderea penală. Acţiunile de reţinere a
infractorului pot fi diverse: imobilizare prin legare, izolare în încăperi sigure, cauzare de daune
integrităţii corporale sau sănătăţii, în cazuri excepţionale – moartea acestuia.
3. starea de extremă necesitate. Conform art. 38, alin.2 C.P. al R. Moldova ,,este în stare de
extremă necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi
înlăturat altfel”. Sursele pericolului care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege pot fi de
diferită natură: cutremure, incendii, inundaţii, reacţii manifestate de animale, anumite stări ale
organismului omului: foame, sete sau maladii, activităţi ale persoanei, săvârşite intenţionat sau
din imprudenţă.
4. constrângerea fizică și psihică. Conform art. 39, alin. 1, C.P. al R.Moldova ,,nu constituie
infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege ca
rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu
putea să-şi dirijeze acţiunile”. Alin. (1) al articolului 39 stabileşte două forme distincte de
înlăturare a caracterului penal al faptei: constrângerea fizică, care reprezintă o presiune
condiţionată de o energie străină care îl pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi dirija în mod
liber voinţa şi îl determină să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi constrângerea
psihică care este reprezentată printr-o ameninţare asupra psihicului persoanei care, sub imperiul
acestei presiuni şi ca urmare a ei, nu-şi dirijează voinţa în mod liber şi săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală.
5. riscul întemeiat. Conform art. 40, alin 2, C.P. al R.Moldova ,,Riscul se consideră întemeiat
dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana
care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite
de lege”. Noţiunea de risc înseamnă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare.
6. executarea ordinului său dispoziţiei superiorului. Conform art. 401 alin.(1), C.P. al
R.Moldova „nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită de o persoană
în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sunt obligatorii pentru
aceasta, dacă ordinul său dispoziţia nu sunt vădit ilegale şi dacă persoana care le-a executat nu

23
Codul penal al R. M. nr. 985 din18.04.2002. În: M.O. al R. Moldova, 13.09.2002, 128-129/1012, art. 35
a ştiut că ordinul său dispoziţia sunt ilegale. Răspunderii penale pentru fapta săvârşită este
supusă persoana care a emis ordinul său dispoziţia ilegală.
În materia dreptului civil cauzele care exclud răspunderea civilă sunt:

– Consimţământul persoanei vătămate. Alin. (4) art. 1398 din C. Civil al RM prevede
că ,,prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimţământul persoanei
vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicţie cu normele de etică şi morală”;
– Legitima apărare (vezi analiza de mai sus);
– Extremă necesitate (vezi analiza de mai sus).

2.7. Formele răspunderii juridice

Răspunderea civilă este definită ca fiind forma răspunderii juridice care constă într-un
raport juridic obligaţional, în temeiul căruia o persoană este obligată să repare prejudiciul produs
alteia prin propria sa faptă sau prejudiciul pentru care este răspunzătoare, în cazurile legal
reglementate.

Ea cunoaşte două forme:

– Delictuală. Răspunderea civilă delictuală, formă a răspunderii civile, este raportul juridic
obligaţional născut urmarea săvârşirii unui delict civil, prin care s-a adus atingere drepturilor şi
intereselor legitime ale unei persoane, în temeiul căruia se naşte obligaţia de reparare integrală a
prejudiciului injust cauzat victimei de către persoana care l-a cauzat sau de către persoana aflată
într-o relaţie cu persoană sau lucrul implicat24. Delictul civil se conturează ca fiind o faptă umană
ilicită, săvârşită, în principiu, cu vinovăţie, şi care cauzează un prejudiciu injust unei alte
persoane urmarea încălcării drepturilor şi intereselor sale legitime, cu excepţia acelei ipoteze în
care fapta ilicită constă în neexecutarea unui contract.
– Contractuală. Răspunderea civilă contractuală constituie obligaţia oricărei persoane, parte
într-un contract, de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutarea obligaţiilor
asumate.
Răspunderea juridică penală. Răspunderea penală poate fi definită un raport juridic
penal, de constrângere, născut urmarea săvârşirii unei infracţiuni, raport ce se stabileşte între stat
şi infractor, al cărui conţinut constă, pe de o parte, în dreptul statului de a trage la răspundere pe
infractor, de a-i aplică pedeapsa prevăzută de legea penală şi de a-l constrânge să o execute, iar,
pe de altă parte, în obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune
sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept25. Temeiul răspunderii penale este
infracţiunea, adică fapta care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută
de legea penală. Formele de sancţionare în cazul săvârşirii infracţiunii pot fi privarea de libertate,
amenda penală, interzicerea unor drepturi, confiscări etc.

Infracţiunile se pot împărţi în diferite categorii, cum ar fi: infracţiuni contra securităţi
statului, contra persoanei, contra autorităţii, contra avutului privat, infracţiuni de fals etc.

Răspunderea juridică administrativă.

24
Boilă L.R. Răspunderea civilă delictuală obiectivă. Bucureşti: C.H.Beck, 2009, p. 29

25
Bulai C. Manual de drept penal. Parte generală. Bucureşti: All Beck, 1997, p. 308
– administrativ-disciplinară. Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă realitatea
juridică concretizată într-un complex de drepturi şi obligaţii corelative, conţinut al raporturilor
juridice sancţionatorii, stabilite între un organ al autorităţii administraţiei publice sau un
funcţionar public şi autorul unei abateri administrative, respectiv un organ de stat, funcţionar
public, structură nestatală, persoană fizică, care nu constituie contravenţie26.
– administrativ-patrimonială: este o formă a răspunderii juridice administrative care intervine
ca rezultat al unor fapte ilicite ale administraţiei publice ce au provocat daune. Aceste prejudicii
se pot aduce atât în cazul exercitării în condiții legale a funcției publice, cât și atunci când funcția
publică a fost îndeplinită defectuos sau nu a fost îndeplinită. Particularitățile răspunderii
administrativ-patrimoniale sunt27:
· intervine pentru pagubele cauzate prin acte sau fapte administrative sau prin nesoluționarea
în termen legal a unei cereri;
· actul administrativ sau faptă administrativă contestate, prin care s-a produs un prejudiciu
material și/sau moral, trebuie să fie ilegale;
· răspunderea revine celui ce a comis fapta ilegală sau a emis actul administrativ, care avea
obligația de a emite acest act sau care avea obligația să rezolve cererea într-un anumit termen;
· răspunderea autorității publice este solidară cu cea a funcționarului public care a emis actul
sau care nu a răspuns în termenul legal la cererea care i-a fost adresată;
· se referă atât la prejudiciul material, cât și la prejudiciul moral, pe care la suferit persoana
fizică sau juridică;
· asupra existenței prejudiciului, asupra probelor și dovezilor prezentate, urmează să se
expună instanța de contencios administrativ;
· terții păgubiți au posibilitatea de a cere despăgubiri fie de la funcționarul public vinovat de
producerea pagubei, fie de la autoritatea publică pentru care lucrează funcționarul respectiv;
· este limitată la acele cazuri în care pagubele produse sunt legate de greșelile serviciului
respectiv, adică să aibă legătură cu exercitarea funcției publice respective.
– contravenţională. Răspunderea contravenţională survine în rezultatul încălcării de către un
subiect a normelor prescrise de legea contravenţională, cu alte cuvinte - în urma naşterii unui
raport de conflict. Sau alţi autori o definesc ca răspunderea care intervine în cazul săvârşirii unei
contravenţii. Contravenţia este fapta care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea,
care este prevăzută ca atare de lege sau alt act normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie.
Răspunderea juridică de drept a muncii. În ramura dreptului muncii, răspunderea poate
fi de 2 feluri: răspundere materială și răspundere disciplinară.

– Răspunderea disciplinară. Codul Muncii al R.Moldova nu definește răspunderea

disciplinară, dar o reglementează în Titlul VII, Capitolul II Disciplina muncii, articolele 201-211.
În doctrina de specialitate, se accepta unanim că răspunderea disciplinară intervine în cazurile în
care un salariat săvârşeşte cu vinovăţie o abatere disciplinară 28. Răspunderea disciplinară poate fi
definită ca acea formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii, ce constă în
sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către orice salariat a normelor legale,
regulamentului intern, contractului individual și/sau colectiv de muncă, ordinelor și dispozițiilor
legale ale conducătorilor ierarhici29. Doar salariatul poate fi subiect al abaterii disciplinare,
antrenarea răspunderii disciplinare având loc numai dacă fapta socialmente periculoasă a fost

26
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Volumul II. Ediția a IV-a. București: All Beck, 2005, p. 361

27
Pisarenco O. Răspunderea administrativă și contenciosul administrativ. Chișinău: Tehnica UTM, 2017, p. 48-49. 113 p.

28
Țiclea A. Dreptul muncii. Curs universitar. București: Global Lex, 2007, p. 190. 533 p

29
Țiclea A. Dreptul muncii. Curs universitar. București: Global Lex, 2007, p. 191
săvârşită de o persoană care se afla în raporturi de muncă cu un angajator, în baza unui contract
de muncă; în lipsa acestui contract nu poate există răspunderea disciplinară.
Pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice faţă de salariat
următoarele sancţiuni disciplinare: a) avertisment; b) mustrare; c) mustrarea aspră; d) concediere
(doar în temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit.g)-r), de exemplu: încălcarea repetată, pe
parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă, dacă anterior au fost aplicate sancţiuni disciplinare;
semnarea de către conducătorul unităţii (filialei, subdiviziunii), de către adjuncţii săi sau de către
contabilul-şef a unui act juridic nefondat care a cauzat prejudicii materiale unităţii etc.

– Răspunderea materială (patrimonială) în dreptul muncii. Potrivit art.327 alin. (1) C.M.,
răspunderea materială a uneia dintre părţile contractului individual de muncă faţă de cealaltă
parte intervine numai în cazul în care a fost cauzat un prejudiciu material sau moral, ori în mod
cumulativ: material şi moral, în dependenţă de calitatea procesuală a părţilor şi circumstanţele
cauzei, în legătură cu exercitarea obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă.
Răspunderea, materială în dreptul muncii reprezintă una dintre formele răspunderii juridice, care
impune obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă (angajatorul sau salariatul)
de a repara, în condițiile legii, prejudiciul cauzat celeilalte părți în legătură cu exercitarea
obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă”30. Astfel, spre deosebire de
răspunderea disciplinară, răspunderea materială în dreptul muncii poate surveni ca atât față de
salariat, cât și față de angajator.
Răspunderea materială a angajatorului față de salariat. Angajatorul este obligat să
compenseze persoanei salariul pe care aceasta nu l-a primit, în toate cazurile privării ilegale de
posibilitatea de a munci. Această obligaţie survine, în particular, în caz de: a) refuz neîntemeiat
de angajare; b) eliberare ilegală din serviciu sau transfer ilegal la o altă muncă; c) staţionare a
unităţii din vina angajatorului, cu excepţia perioadei şomajului tehnic; d) reţinere a eliberării
carnetului de muncă; e) reţinere a plăţii salariului; f) reţinere a tuturor plăţilor sau a unora din ele
în caz de eliberare din serviciu; g) răspândire, prin orice mijloace (de informare în masă,
referinţe scrise etc.), a informaţiilor calomnioase despre salariat; h) neîndeplinire în termen a
hotărârii organului competent de jurisdicţie a muncii care a soluţionat un litigiu (conflict) având
ca obiect privarea de posibilitatea de a munci.

Răspunderea materială a salariatului față de prejudicial cauzat angajatorului reprezintă o

formă de răspundere materială în baza căreia salariatul este obligat a repara, de regulă, în limitele
salariului mediu lunar, prejudiciul efectiv cauzat angajatorului său în timpul exercitării
obligațiilor sale de muncă printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, fără caracter penal și în
legătură cu munca sa31. De exemplu: electricianul a unit incorect cablurile electrice, provocând
un scurtcircuit, soldat cu arderea mai multor computere.

Răspunderea juridică de drept constituţional.

Particularităţi răspunderii constituţionale sunt:

1. Relaţiile sociale în cadrul cărora răspunderea constituţională apare şi se manifestă sunt

specifice - adică relaţiile politice ce se nasc în legătură cu realizarea puterii de stat, ce constituie
obiectul de studiu al Dreptului Constituţional. În acest sens, răspunderea constituţională are un

30
Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul muncii. Manual. Chișinău: Tipografia Centrală, 2014, p. 660.

31
Vasiliu Răzvan. Răspunderea patrimonială a salariaților în lumina noilor modificări ale Codului muncii. În Revista de Drept
Social, nr. 3, 2010, p. 236
caracter politic şi rezultă din acţiunile subiectelor pasibile de răspundere, din tipurile de sancţiuni
şi din temeiul aplicării lor32.

2. Obiectivul răspunderii constituţionale este ocrotirea şi protecţia Constituţiei şi a

raporturilor juridice constituţionale, asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţeanului, respectarea principiilor constituţionale.

3. În calitatea sa de garant al menţinerii ordinii constituţionale, răspunderea constituţională,

presupune, mai întâi de toate, răspunderea organelor puterii de stat pentru ineficiența activităţii
lor, inclusiv pentru starea constituţionalităţii şi legalităţii în activitatea organelor executive şi
legislative, a persoanelor cu funcţii de răspundere, asigurând astfel o eficienţă socială a
funcţionării puterii.

4. În cadrul răspunderii constituţionale primul loc îi revine funcţiei reparatorii, legată de

excluderea ilicităţilor şi întreprinderea măsurilor de asigurare a funcţionării normale a puterii de
stat, a activităţii deputaţilor, a persoanelor cu funcţii de răspundere, de asigurare a realizării
drepturilor, îndatoririlor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

5. Răspunderea constituţională se aplică nu doar în cazurile în care există criterii strict

determinate ale comportamentului subiectelor raportului juridic constituţional care încalcă norma
juridică constituţională, ci şi atunci când aceste criterii sunt lipsă, dar comportamentul
subiectului prezintă semnele unei încălcări a ordinii legale şi a principiu lor legalităţii.

6. Particularităţile sancţiunilor specifice aplicate subiectelor răspunderii constituţionale

Semnul lor distinctiv este acela că ele pot fi utilizate în calitate de sancţiuni în cadrul tuturor
celorlalte forme de răspundere juridică [20, p.110].

7. Existenţa temeiurilor răspunderii constituţionale nu indică asupra faptului obligativităţii

subiectului abilitat să aplice sancţiunea. În acest fel, principiul inevitabilităţii răspunderii
juridice, raportat la cea constituţională, are uri caracter facultativ.

8. Există şi specificul constrângerii în cadrul realizării răspunderii constituţionale.

Răspunderea constituţională este asigurată nu doar prin constrângerea de stat, ci şi prin alte
metode publice echivalente. Constrângerea obştească, la fel ca şi cea de stat, se bazează pe
normele juridico-constituţionale (inclusiv în cazul sancţionării lor) şi, de regulă, se realizează
fiind controlată de stat. Scopul constrângerii se atinge prin exercitarea unei influenţe asupra
activităţii politice, morale, organizaţionale şi patrimoniale a subiectului raportului juridic
constituţional.

9. Răspunderea constituţională poate fi cumulată şi cu alte forme de răspundere juridică în

virtutea complexităţii relaţiilor reglementate de dreptul constituţional şi specificul sancţiunilor
răspunderii juridice constituţionale.

10. Un caracter individual al răspunderii constituţionale atestăm şi în lipsa unei forme

procedurale proprii de realizare. Practic, fiece măsură ce reprezintă răspundere constituţională
are propriile sale forme procedurale de realizare. De exemplu, revocarea din funcţie a
Preşedintelui diferă de procedura anulării unui act ilicit etc.

32
Baltag D. Unele aspecte ale răspunderii juridice constituţionale. În: Legea şi viaţa, 2007, nr.8, p.4-8
 11. Subiecte ale răspunderii juridice constituţionale sunt, mai întâi de toate, subiectele care
dispun de drepturi şi împuterniciri constituţionale. Astfel, în cercul de subiecte ale răspunderii
constituţionale apare statul în întregime, organele puterii de stat, organele de autoadministrare,
persoanele cu înalte funcţii de răspundere.

Sarcini pentru 1. Descrieți și exemplificați factorii de

autoevaluare: configurare a dreptului.
2. Analizați importanța funcțiilor dreptului.
3. Analizaţi corelaţia dintre normele
juridice, normele etice, normele obiceiului şi
normele tehnice.
4. Care sunt asemănările între principiul
egalităţii şi libertăţii?
5. Care este importanţa principiilor
dreptului pentru societate?
6. Exemplificați structura normelor juridice.
7. Precizați principalele acte normative ale
organelor de stat.
8. Care sunt elementele răspunderii
juridice?
9. Precizați rolul vinovăţiei în stabilirea
întinderii răspunderii juridice.
10. Care sunt cauzele care înlătură
răspunderea juridică?

Bibliografie 1. Baltag D. Teoria răspunderii și

responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr.
de referință: Centrală, 2007, 440 p.
2. Baltag D. Unele aspecte ale răspunderii
juridice constituţionale. În: Legea şi viaţa,
2007, nr.8, p.4-8
3. Baltag Dumitru, Guţu Alexei, Ursan
Igor. Teoria generală a dreptului. Chişinău:
Academia de poliţie „Ştefan cel Mare”,
2002, 335 p.
4. Barac L. Răspunderea și sancțiunea
juridică, București: Lumina Lex, 1997. 375
p.
5. Boilă L.R. Răspunderea civilă delictuală
obiectivă. Bucureşti: C.H.Beck, 2009, 496 p.
6. Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul
muncii. Manual. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2014, 736 p.
7. Bulai C. Manual de drept penal. Parte
generală. Bucureşti: All Beck, 1997, 655 p.
8. Codul penal al R. Moldova aprobat prin
Legea R. Moldova 985 din18.04.2002. În:
M.O. al R. Moldova, 13.09.2002, 128-
129/1012, art. 35
9. Costin M. Noţiunea de conduita ilicita și
criteriile ei de determinare. În Revista
româna de drept, nr. 10, 1970, p.67-80
10. Dongoroz V. ș.a. Explicaţii teoretice ale
codului penal. Partea generală. București:
C.H. Beck, 1966, 388 p.
11. Goriuc Silvia. Actele Preşedintelui
Republicii Moldova. În Administrarea
Publică, nr. 4, 2012, p. 28-33
12. Iorgovan A.Tratat de drept
administrativ. Vol. I, Bucureşti: All Beck,
2001, 650 p.
13. Iorgovan A. Tratat de drept
administrativ. Volumul II. Ediția a IV-a.
București: All Beck, 2005, 720 p.
14. Legea privind actele legislative nr. 780
din 27.12.2001. În M. O. al R. Moldova nr.
36-38 din 14.03.2002, art. Nr. 210.
15. Pisarenco O. Răspunderea administra-
tivă și contenciosul administrativ: suport de
curs. Chișinău: Tehnica UTM, 2017, 113 p.
16. Pogoneţ G. Răspunderea juridică – un
fenomen social. În Revista Administrarea
publică, 2004, nr. 1-2, p. 79-87.
17. Popa C. Teoria generală a dreptului.
Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 320 p.
18. Savatier R. Traité de la responsabilité
civile en droit français, Vol. I., Paris: Libr.
générale de droit et de jurisprudence, 1939,
610 p.
19. Țiclea A. Dreptul muncii. Curs
universitar. București: Global Lex, 2007,
533 p
20. Vasiliu Răzvan. Răspunderea patrimoni-
ală a salariaților în lumina noilor modificări
ale Codului muncii. În Revista de Drept
Social, nr. 3, 2010.
21. Vonică R. Introducere generală în drept.
– Bucureşti: Lumina Lex, 2000, 599 p.