Frătean Alexandru Istorie-An1-Grupa2

Domnia în Țara Românească și în Moldova

Constantin Rezachevici

Instituția domniei reprezintă unul dintre fundamentele existenței și funcționării statelor

românești extra-carpatice. Evoluția domniei în timp, de la apariția ei în prima jumătate a
secolului XIV și până la dispariția acesteia prin proclamarea Regatului României în 1881 este
profund influențată de factorii politici din arealul apropiat celor două state dunărene. Istoricul
Constantin Rezachevici oferă un tablou amplu atât al genezei noțiunii de domn cât și a nuanțelor
ce o vor deosebi în timp de folosirea acestuia în mediile slave sau bizantine.
Istoricul încearcă să scoată în evidență prin expunerea sa, originalitatea instituției domniei,
originalitate exprimată în principal prin particularitățile acesteia în spațiul Țării Românești și al
Moldovei față de Balcani sau de țările slave din nord. Deși influențele externe sunt notabile și
sunt acceptate de către istoric (influențe bizantine și slave), acestea nu reușesc să definească întru
totul accepțiunea instituției domniei din arealul românesc ceea ce o fac deci unică și deosebită.
Prima idee pe care Constantin Rezachevici alege să o expună este cea a evoluției instituției
domnului din cea a voievodatului, anterioară formării statelor feudale. Așa cum spune și
istoricul, în Țara Românească și în Moldova, procesul este definitivat prin unirea și centralizarea
unor entități statale anterioare, proces care în Transilvania este stopat din cauza cuceririi
maghiare și deci unde întâlnim doar statutul voievodal. În documentele vremii, titulatura de
voievod își are locul întotdeauna sau de cele mai multe ori înaintea celei de domn, Rezachievici
considerând că această ordine ascunde de fapt rațiuni ce țin doar de cronologie. Un alt aspect
interesant este lipsa noțiunii de „ mare voievod ” din titlurile regăsite în documente ale domnilor
moldoveni. Se pare că, în viziunea istoricului, diferența dintre modul în care a apărut Țara
Românească ( uniune de voievodate, sau cucerire prin forță) și cel în care a apărut voievodatul
Moldovei ( apariția unui factor extern, susținut de elementul băștinaș împotriva organizării
politice maghiare) joacă un rol fundamental și în explicarea acestei chestiuni termiologice.
Modul în care domnia evoluează ca instituție este de asemenea grăitor în raport cu ideile inițiale
expuse de istoric. Pentru popoarele slave, voievodul păstrează înțelesul strict de „ conducător de
oști” în timp ce în spațiul românesc acest termen ajunge să se identifice cu conducătorul de stat.
În schimb termenul de „ cneaz ” capătă în mediul slav accepțiunea de „ șef de stat ” pe când în
Moldova și Valahia prin „ cneaz” se face referință la elemente de conducere restrânse, mai
degrabă locale. De altfel încă o diferență substanțială se referă la chestiunea „ moștenirii
bizantine ”, a autorității imperiale. Această putere oferă domnului puterea necontestată, autocrată
asupra teritoriului controlat de dânsul. Diferența intervine în modul în care popoarele slave și
mediul românesc au înțeles exercitarea acestei moșteniri : la slavi ideea moștenirii imperiale se
resfrângea asupra tuturor popoarelor balcanice pe când la români spațiul etno-cultural propriu era
singurul vizat de această „ moștenire ”.
În ceea ce privește registrul de atribuții ale domnului acesta era unul destul de divers.
Acesta, prin poziția sa se afla în vârful ierarhiei suzerane, conferea moșiile supușilor săi
indiferent de stare dar nu putea trece în posesia sa pământuri decât în mod abuziv, în caz de
trădare (hiclenie), în lipsa urmașilor posesorului sau din cauza neplății dărilor. Toate satele
domnești aparțin de domnie și nu direct persoanei domnului. Pe plan intern acesta era comandant
suprem al armatei, putea răsplăti pe cei ce se remarcau prin fapte vitejești, reprezenta instanța
supremă de judecată, judecând după legile pământului, numea mitopoliții fiind patronul
(influență bizantină) Bisericii locale. Pe plan extern hotăra intrarea sau ieșire de sub vasalitate,
hotăra conținutul tratatelor, hotăra declararea războiului sau încheierea unei păci etc.
Istoricul se raportează în principal la documente sau scrisori medievale cum ar fi Diploma
Cavalerilor Ioaniți, diferite acte oficiale emise de cancelariile domnești, scrisori și documente
externe emise sau redactate de persoane din mediul diplomatic internațional (Giacomo di Pietro
Luccari). Referințele bibliografice nu se întâlnesc în textul lui Constantin Rezachevici.
În opinia mea abordarea lui Constantin Rezachevici este una potrivită, având destule elemente
explicative care să susțină în mod viabil ideile istoricului și care să vină cu o explicație plauzibilă
pentru evoluția unei instituții definitorii pentru statalitaea românească din Evul Mediu și până în
Epoca Modernă.