Istoria politică atât de frământată a românilor nu putea fi altfel la vârf.

Aproape 200 de domni cu

peste 275 de domnii, fiindcă multe au fost fragmentate de pretendenţi, în decursul a circa 600 de ani
au creat un tablou istoric şi istoriografic foarte complicat. Şi nu ne putem referi sub aspectul
instituţiei domniei decât la Ţara Românească şi Moldova, deoarece, din păcate, în Transilvania şi
Banat evoluţia firească a acestei instituţii româneşti a fost oprită de cucerirea maghiară la stadiul de
voievodat, e drept preluat de cuceritor, dar sub un voievod străin, simplu dregător al regelui
Ungariei, de la mijlocul secolului XVI devenit autonom sub suzeranitatea Porţii otomane, care nu i-a
recunoscut însă titlul de principe, dobândit de la sfârşitul aceluiaşi veac, şi în cele din urmă înlocuit în
secolul XVIII de guvernatorul Casei de Austria.

Cronologic, instituţia domniei româneşti a durat din secolul 14 până în anul 1881, când România a
devenit regat.

Domnia ca atare apare o dată cu formarea Ţării Româneşti şi a Moldovei în secolul 14, dar ea a avut
ca predecesoare instituţia voievodatului teritorial, cu atribuţii numai în parte asemănătoare, şi a
cărei origine coboară până în epoca prefeudală. De aceea, pornind de la această realitate,
stăpânitorii ţărilor române în Evul Mediu menţionează întotdeauna în titulatura lor mai întâi titlul de
voievod şi apoi pe cel de domn.

Atât voievodatul cât şi domnia, care din secolul 14 s-au contopit în persoana stăpânitorului suprem
din Ţara Românească sau Moldova, au fost instituţii specific româneşti, dezvoltate în chip original în
spaţiul românesc, chiar dacă ele se întâlnesc, sub alte forme, şi la popoarele vecine sau chiar mai
depărtate.

Domnul avea atribuţii numeroase pe plan intern şi extern. Era comandantul suprem al armatei,
hotăra declararea războiului sau a păcii, rânduia şi conducea trupele în campanie, organiza unităţile
militare, mobilizate teritorial pe câmpul de luptă (împărţea steagurile unităţilor), numea comandanţii
corpurilor de oaste, de obicei după calităţile personale, chiar dacă nu ocupau în acel moment
dregătorii militare, răsplătea pe cei care se distingeau în lupte, angaja comandanţii şi mercenarii
străini, făcea reforme militare etc. De obicei toţi domnii români participau personal la bătălii, în
momentele dificile, fiind adesea răniţi (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Radu Şerban, Matei Basarab
etc.), sau chiar la dueluri în faţa oştilor, în ciuda sfatului lui Neagoe Basarab în învăţăturile către fiul
său Teodosie, de a sta într-un loc ferit, pentru a nu scăpa din mână conducerea luptei. în calitate de
conducător al puterii executive, domnul dispunea actele politice importante: hotăra conţinutul
tratatelor externe, intrarea sau ieşirea din vasalitate, depunerea omagiului şi a jurămintelor de
credinţă, acordarea privilegiilor comerciale şi vamale, baterea monedelor, schimbările administrativ-
teritoriale, numea şi schimba dregătorii de rangul întâi, în frunte cu cei din sfatul, apoi divanul
domnesc, dar uneori şi pe cei mărunţi. De altfel, acordarea unei dregătorii era sinonimă cu
„boierirea", care nu era însoţită şi de diplome de înnobilare. Acest sistem care a funcţionat întreg
Evul Mediu românesc, a fost consacrat oficial prin reformele administrative ale lui Constantin
Mavrocordat de la mijlocul secolului 18. Domnul mai hotăra numărul şi cuantumul dărilor de tot felul
şi al obligaţiilor în muncă datorate domniei, şi tot el acorda scutirile totale sau parţiale de acestea
(imunităţile). Totodată domnul reprezenta instanţa supremă de judecată definitivă, deschisă oricărui
supus, el hotărând şi felul pedepselor pentru cei vinovaţi, până la cea capitală. Acesta era domeniul
în care el trebuia să ţină seama în cea mai mare măsură de obiceiul pământului, iar din secolul 17 de
recomandările pravilelor. Autoritatea lucrului judecat dura numai pe timpul domniei respective,
fiecare domn următor urmând să confirme sau nu judecata înaintaşului. Astfel că unele procese s-au
reluat pe parcursul a până la şase domnii.

în secolele 14-16 când domnul era ales doar din dinastiile numite astăzi a Basarabilor, respectiv a
Bogdăneştilor, acesta, pentru a facilita alegerea fiului cel mare legitim, după moartea sa, îl asocia de
multe ori la domnie, cu titlul de voievod, rezervându_ şi doar sieşi pe cel de domn. în general, după
obiceiul românesc, doar fiii unui domn (coconii - fii legitimi, numiţi în secolul 18 beizadele, termen
turcesc) ridicau pretenţii la domnie, de la nepoţi acestea se estompau.

După formalităţile alegerii, însoţită uneori de „comedia alegerii", prin care unii pretendenţi (Neagoe
Basarab, Constantin Brâncoveanu) se prefăceau surprinşi şi gata să refuze, chipurile, onoarea care li
se făcea, urma ceremonia ungerii şi a încoronării, prin care noul domn primea harul dumnezeiesc şi
simbolul puterii (coroana) din mâna mitropolitului ţării. Aceste ceremonii de tip bizantin contrastau
însă cu îmbrăcămintea cavalerească de tip apusean şi coroana regală cu fleuroane purtate de domnii
români. De altfel, îmbrăcămintea cu caracter occidental a fost purtată de domnii români în secolele
14 şi 15, urmată în veacul 16 de o perioadă de tranziţie spre adoptarea modei orientale care va
domina secolele 17-18, proces ce poate fi întâlnit şi în Polonia şi în parte în Ungaria.

O caracteristică a istoriei politice a ţărilor române în Evul Mediu şi în Epoca Modernă, până la 1881, a
constituit-o numărul mare de domni şi domnii ale acestora. Nicăieri însă nu apare un număr atât de
mare de conducători de state ca în ţările române extracarpatice . Astfel, între secolul XIV şi 1881,
datorită unor condiţii specifice. în Ţara Românească se întâlnesc peste 90 de domni şi cam 135 de
domnii (unii domnind în mai multe rânduri), iar în Moldova circa 90 de domni şi peste 140 de
domnii! Pe lângă aceştia se înregistrează zeci de pretendenţi domneşti (unii confirmaţi în domnie),
locotenente domneşti, căimăcămii, administraţii imperiale străine şi un guvern provizoriu la 1848.

Luând în considerare numărul mare de domni şi de schimbări de natură dinastică petrecute în Ţara
Românească şi Moldova de la începutul secolului XIV şi până la 1881, listele amintite cuprind patru
epoci:

I. Epoca dinastiilor Basarabilor din Ţara Românească şi a Drăgoşeştilor şi Bogdăneştilor din

Moldova (secolele XIV-XVI),
II. II. Epoca familiilor domneşti diferite (secolul XVII —1711/1714).
III. III. Epoca familiilor domneşti fanariote (1711/1714—1821).
IV. IV. Epoca familiilor domneşti în principal autohtone (1822-1881).
BASARAB I 1324—1352

• Prima biserică domnească din Câmpulung Muscel

Din păcate, dincolo de reperele cronologice certe amintite, nu mai ştim despre Basarab I, după
izvoare din veacul XIV. decât că era fiul lui „Thocomer"

Se ştia demult că numele de botez Basarab era cuman, mai nou, pe baza unor prezumţii şi ipoteze, se
afirmă că însuşi Basarab I ar fi fost de neam cuman, cu atât mai mult cu cât şi tatăl său avea nume
cuman. Numai că împotriva acestei păreri mărturiseşte chiar regele Carol Robert, care la 19 mai
1335 îl numeşte pe Basarab „Românul" (Bazarab Olacum), or în acea vreme izvoarele maghiare îi
menţionează întotdeauna pe cumani ca atare, neconfundându-i cu alte neamuri. De altfel, nici tatăl
lui Basarab, Thocomer, nu e arătat de acelaşi Carol Robert la 26 noiembrie 1332 drept cuman.

NICOLAE ALEXANDRU 1351 - 1364

• Prima biserică a curţii domneşti din Câmpulung Muscel ,

Singurul fiu cunoscut al lui Basarab I

VLAIC U (VLADISLA V I) 1364 - 1376

Asociat la domnie fratele său Radu I

Biserica domnească Sfântul Nicolae din Curtea de Argeş

Înălţat la domnie după moartea tatălui său Nicolae Alexandru (16 noiembrie 1364)

DAN I 1385 (6893) 1 - f 1386 septembrie .

Asociat la domnie cu fratele său Mircea cel Bătrân

Asocierea la domnie cu fratele său Mircea e documentată prin monede, ducaţi, cu numele ambilor

O variantă a cronicii interne afirmă că Dan I „ au fost frate cu Mircea Vodă Bătrânul, şi au domnit
împreună amândoi câtăva vreme, apoi să învrăjbiră şi începură a să scula unul asupra altuia"
MIRCEA CEL BĂTRÂN 1386 - 1418

Asociat la domnie cu fiul său Mihail I înainte de 1391 decembrie 27 - 1418 ianuarie 313 .

• Biserica mănăstirii Cozia .

începe domnia după data morţii fratelui său Dan I

Mircea, singurul domn român care nu a încheiat nici o legătură vasalică, ci doar tratate le nivel de
egalitate cu puterile vecine, care din 1388 a oprit şi a deviat la Dunărea de Jos săgeata direcţiei
principale de atac a turcilor otomani, hotărând astfel de la început sensul evoluţiei ulterioare a
raporturilor româno-otomane, nu şi-a întrerupt niciodată lunga domnie de peste trei decenii, una
dintre cele mai însemnate din istoria românilor, jalonată doar de datele limită ale urcării în scaun şi
morţii sale, de aceea nici nu ocupă un spaţiu întins în această lucrare. A reuşit să străbată perioada
din a doua jumătate a anului 1394 până la începutul lui 1397, poate cea mai dificilă din istoria Ţării
Româneşti sub aspectul confruntării cu turcii otomani, fără îndoială cea mai puternică forţă militară
care acţiona atunci în Europa. învingându-1 atât pe Baiazid I la „Rovine" sau lângă apa Argeşului, cât
şi pe regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg în 1395, într-o trecătoare din munţii Banatului, şi în
cele din urmă îndepărtându-1 pe Vlad I care îi contestase ddmnia în 1396 (cf. infra), fără a părăsi
domnia şi a căuta ajutor în afară. Asocierea la domnie cu „preaiubitul meu fiu Mihail voievod", care
întăreşte de multe ori actele tatălui său, durează, de fapt, dinainte de 27 decembrie 1391, şi a fiinţat
până la moartea lui Mircea cel Bătrân.

A fost înmormântat în ctitoria sa, biserica mănăstirii Cozia, într-un sarcofag de piatră, scobit în forma
trapului omenesc, după moda apuseană, având deasupra o lespede capac dăltuită în forma a trei
trunchiuri de piramidă, aşezate în trepte, vădind o influenţă central-europeană. La 1917 însă, în
vremea primului război mondial şi a ocupaţiei germane, mormântul a fost profanat şi lespedea care
îl acoperea a fost distrusă. Abia la 15 mai 1938 din iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice şi cu
participarea Episcopiei Râmnicului au fost reînhumate solemn osemintele lui Mircea, aşezându-se
deasupra o copie după prima lespede tombală (aflată cu ocazia săpăturilor), pe care se citeşte: „Aici
odihnesc rămăşiţele lui Mircea Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418. I-a urmat la tron fiul
sau, Mihai I, având o domnie de 2 ani.

VLAD DRACUL 1437 - 1442

Fiu nelegitim al lui Mircea cel Bătrân

A fost numit Voievod de către Regele Sigismund de Luxemburg și, o data cu rangul de domnitor a
fost primit și cadrul Ordinului Dragonului, de unde I se trage și porecla.
VLAD ŢEPEŞ

Prima domnie : octombrie — noiembrie 1448

A doua domnie: 1456-1462

A treia domnie: 1476-1477 ( nov -ian)

Fiul mijlociu, legitim, al lui Vlad Dracul , Vlad, mai târziu poreclit Ţepeş de către turci, iar în exterior
numit simplu Dracula, după porecla populară românească a tatălui său, care nici la el nu era încă
nume de familie, De la Ordinul Dragonului la Dracula.

Intre domniile sale, tronul țării a alternat între Radu cel Frumos și Basarab Laiotă cel Bătrân, cel din
urmă fiind cel care l-a omorât pe Țepeș .Apoi a trimis capul la Constantinopol, sultanului, drept
mulțumire pt ajutorul acordat în înlăturarea din tronul Țării Românești a lui Țepeș.

Basarab Laiotă

Basarab cel Tânăr Țepeluș

Mircea II

Vlad Călugărul

NEAGOE BASARAB 1511 - 1521

Fiul lui Basarab cel Tânăr Țepeluș

Ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeş - Neagoe Basarab „ au domnit cu bună pace, până au murit în
domnie

RADU DE LA AFUMAŢI

A avut patru domnii scurte între 1522 – 1524 și o a cincea între 1524-1529

Ginere al lui Neagoe Basarab

După o domnie cumulată de şapte ani, bogată în fapte eroice, prin care a izbutit în primul rând să
păstreze fiinţa de stat, şi apoi autonomia Ţării Româneşti, ameninţată cu instaurarea stăpânirii
turceşti directe , Radu de la Afumaţi a sfârşit asasinat în urma unui complot boieresc, la 2 ianuarie
1529, capul său fiind trimis turcilor ca semn de supunere ,iar trupul inmormântat în Mănăstirea
Curtea de Argeș, ctitorie a socrului său Neagoe Basarb.

RADU PAISIE 4 domnii scurte între 1535 - 1545, alternând cu LAIOTĂ BASARAB
MIRCEA CIOBANUL 1545-1552.

Primul domn din Ţara Românească numit direct de către Poartă, prin cumpărarea domniei, fără
respectarea, fie şi formală, a alegerii sale de către boieri. Suma cu care a cumpărat domnia a fost de
un milion de aspri „ca ruşfet, în schimbul domniei", avuţie pe care ulterior a strâns-o de la locuitori
„cu greu şi cu tiranie", după cum era informat Suleiman Magnificul

Domnia lui Mircea Ciobanul a fost tulburată de mai multe încercări de a-1 înlătura din scaun de
pretendenţi veniţi din Transilvania şi apoi de la Poartă, cu sprijinul boierilor pribegi.

Pe plan intern, stăpânirea lui Mircea Ciobanul a fost considerată cea mai sângeroasă domnie din
istoria Ţării Româneşti, cu grave consecinţe pentru toate clasele şi categoriile sociale. „Tirania",
„sălbăticia" şi „cruzimea" sa , felul de a conduce la început ca un „paşă" turc, ura sa faţă de boieri şi
de cler au fost relevate apăsat de contemporani. Judecata istoricilor a fost pe măsura acestor fapte,
care au reuşit — după părerea cea mai aspră — „să provoace cea mai violentă, mai îndelungată şi
mai unanimă răscoală şi pribegire a boierilor din istoria munteană". Ar fi fost din partea lui Mircea „o
încercare organizată de a distruge complet boierimea munteană". „Mircea, un adevărat abulic» un
om cu un caracter deosebit de slab — nu a fost în fapt decât o jucărie în mâinile soţiei sale. Toată
tragedia dintre 1545-1568 s-a datorat deci acestei fiice a lui Rareş, cea mai sângeroasă figură din
trecutul românesc.

PETRU CERCEL 1583 - 1585

Petru poreclit Cercel în timpul vieţii sale, nu după un cercel propriu-zis, ci după „o perlă mare pe care
o purta în ureche, a fost fiu legitim al lui Pătraşcu cel Bun. După otrăvirea Iui Pătraşcu cel Bun la 24
decembrie 1557, în urma intrigilor marelui vizir, Petru Cercel, acum în vârstă de 12 ani, ar fi fost
cerut ca domn la Poartă de către unii boieri din Ţara Românească, dar sultanul pretextând că nu
avea vârsta potrivită, a trimis pe un altul Mircea Ciobanul.

MIHA I VITEAZUL 1593 - 1601

Fiu nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun și al Tudorei (Teodorei) Cantacuzino, din Oraşul de Floci, judeţul
Ialomiţa, frate cu Petru Cercel.

Prin căsătoria cu jupâneasa Stanca, se pare din Izvorani, judeţul Muscel, sau dintr-un neam înrudit
cu boierii Buzeşti , jupâniţă rămasă „văduvă" (prin despărţire) după primul soţ, Mihai a dobândit nu
numai alianţe puternice în rândul boierimii, ci şi o sporire a averii, prin stăpânirile soţiei sale.

De altfel, Mihai Viteazul a fost cel dintâi boier din Ţara Românească care şi-a alcătuit domeniul
boieresc, format din 44 de sate şi părţi, dintre care doar 4 erau de zester, între altele prin
cumpărarea a 28 de sate libere (până la el boierii munteni cumpăraseră doar moşii fără oameni).
Pornind de la această bază materială, la care ca domn a mai adăugat prin cumpărare 151 de sate şi
Mihai Viteazul a putut participa, fie şi cu faima de om bogat ,la competiţia financiară pentru scaunul
Ţării Româneşti din august-septembrie 1593. Sprijinul politic I-a venit din partea vărului său dinspre
mamă, Andronic Cantacuzino (1553-1601), „ruda" sa recunoscută ca atare de către contemporani .
Un sprijin diplomatic important în obţinerea domniei i-a venit din partea lui Sigismund Bâthory, ce
„avea atunci mare cinste la Poartă".

„Când a îmbrăcat Mihaiu caftan de domnie " şi gândurile care îl stăpâneau pe noul domn cu acest
prilej: „ atunci, când i-au dat căciula cu surguci în divan, a jurat în inima sa, că îndată ce va lua
domnia va scoate sabia împotriva turcilor. Chiar şi când a ieşit din divan şi a încălecat şi a fost dus de
paşi şi begi la locuinţa sa, şi atunci a jurat că va fi duşmanul neîmpăcat al turcilor; ceea ce mulţi au
auzit, după aceea, chiar din gura lui" (loachim Crăciun, op. cit., p. 100, 101). R

Şi totuşi, sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul şi înlăturarea sa din scaun nu i-au venit de la turci,
imperiali sau nobilimea ardeleană, cum ne-am fi aşteptat, urmărind covârşitoarea majoritate a
istoriografiei referitoare la viaţa şi activitatea sa, deşi aceştia au colaborat într-un fel sau altul la
căderea domnului, ci din partea polonilor şi a Iui Ieremia şi Simion Movilă.

Sfârşitul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania a fost legat de răscoala împotriva sa a nobilimii
maghiare din această ţară. Nemulţumiţi permanent de stăpânirea lui Mihai, gată de răscoală
împotriva sa încă dinaintea datei de 3/13 august 1600, în legătură cu pedepsirea ungurilor din
Huedin care omorâseră o seamă de dorobanţi munteni , nobilii maghiari cu cetele lor, care formau o
parte însemnată şi cea mai bine înarmată din oastea transilvană a lui Mihai, au executat „cu
încetineala broaştei ţestoase, amânând din zi în zi" porunca pentru adunarea în tabăra de la Sebeş,
convocată pentru mijlocul lui august 1600. Nobilimea maghiară, părăsind oastea lui Mihai şi refuzând
să se ducă la Sebeş, s-a adunat la Turda, hotărâtă să constituie o nouă dietă, având în frunte pe
Ştefan Csâky, un alt trădător, în care Mihai Viteazul avusese încredere, care năzuia să ajungă principe
al Transilvaniei.

în această înfruntare balanţa victoriei avea să fie înclinată de o parte sau de alta de atitudinea lui
George Basta, comandantul trupelor imperiale din Ungaria Superioară. După 31 iulie/10 august 1600
acesta porni cu oaste către hotarul Transilvaniei, aşteptând ordinul împăratului de a-1 ajuta pe
Mihai, în ciuda antipatiei dintre ei. Dar ordinul lui Rudolf II nu sosi, astfel că Basta a hotărât singur, să
ajute oastea nobilimii, care se declara de formă credincioasă împăratului, pretinzând că Mihai îi cere
ajutoare chipurile pentru a-i destrăma oastea şi totodată domnul român ar vrea să omoare întreaga
nobilime din Transilvania. Drept urmare a pornit pentru a se uni cu oastea celor care au jurat
credinţă împăratului, împiedicându-i totodată să-l aleagă principe pe Ştefan Csâky.

Părăsit de întreaga cavalerie ungară şi de trupele maghiare ale unor districte, care au sporit oastea
nobililor, neputând primi ajutorul celor câteva mii de oşteni care'au venit din Ţara Românească,
Mihai Viteazul a fost nevoit să dea bătălia de lângă Mirăslău 1600. Trădat şi de Basta, care îi scrisese
că vine ca aliat al său, Mihai Viteazul a pierdut lupta, căci „ creştin fiind şi neînvăţat a mă bate
împotriva creştinilor, deşi eram împins de nevoie, nu m-am luptat după cum eram deprins" .

Cu aceasta a început sfârşitul efectiv al domniei lui Mihai Viteazul în Transilvania, pe care a părăsit-o
însă abia peste trei săptămâni, la 29 septembrie/9 octombrie 1600.

în iulie 1600, aflat în culmea puterii şi strălucirii sale, Mihai Viteazul a realizat, după mai multe
etape ,pentru întâia oară în istoria românilor, datorită voinţei sale UNIREA conducerii celor trei ţări
române sub autoritatea sa supremă. Mihai Viteazul a unit în mâna sa doar conducerile Ţării
Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei, fără a desfiinţa hotarele şi vămile dintre ele, fără a uniformiza
instituţiile lor (trecând doar persoane în anumite funcţii dintr-o ţară în alta) şi a înlătura
particularităţile medievale ale fiecăreia dintre ele. Nu ştim dacă şi-a propus acestea şi în orice caz nu
a avut răgazul necesar să o facă. El a cerut regelui Poloniei, Sigismund III, prin trimisul neoficial al
acestuia, A. Taranowski, să-i dea Ţara Moldovei, iar după moartea sa: „Muntenia, Moldova şi Ţara
Transilvaniei le va da Măria Sa regele fiului său, Nicolae, şi urmaşilor lui de viţă bărbătească").

Mihai solicita, după obiceiul medieval, recunoaşterea de către o autoritate regală a proiectului său,
acum bine definit, de întemeiere a unei monarhii (domnii româneşti) ereditare în familia sa în cele
trei ţări române. Discuţiile şi protocoalele încheiate cu comisarii şi trimişi ai împăratului Rudolf II în
Transilvania, din iulie 1600, amintite şi mai sus, dovedesc limpede existenţa acestui plan. într-o
primă etapă, în timpul vieţii Iui Mihai Viteazul, acesta trebuia să conducă fiecare dintre cele trei ţări:
singur în Transilvania, ca principe (iar dacă împăratul nu-i recunoştea acest titlu, ca guvernator), în
vreme ce în Ţara Românească şi Moldova se instituia o dublă cârmuire, a sa ca domn — instanţă
superioară, cu reşedinţa la Alba Iulia, şi a fiului său, Nicolae Pătraşcu, ca domn deplin (nu asociat sau
vasal!). Soluţie unică în istoria românească, care a şi fost aplicată treptat, în răstimp de aproape un
an, din toamna 1599 până în toamna 1600. în a doua etapă, după moartea lui Mihai Viteazul, Nicolae
Pătraşcu urma să moştenească conducerea (domnia) în fiecare din cele trei ţări, în vreme ce
descendenţa feminină a lui Mihai putea dobândi doar domnia Ţării Româneşti şi a Moldovei, în
Transilvania constituindu-i-se numai un domeniu ereditar.

A fost decapitat mișelește la ordinul generalului Basta, capul fiind dus în mare secret și îngropat la
mănăstirea Dealu, iar corpul îngropat pe câmpul de luptă.

NICOLAE PĂTRAȘCU, fiul lui Mihai Viteazul

SECOLUL AL XVII-LEA

SIMION MOVILĂ

1601-1602 domnitor în Țara Românească

1606 – 1607 domnitor în Moldova

frate cu Ieremia Movilă al Moldovei

Când fratele său moare, el îi ia locul pe tronul Moldovei. Făcând daruri bogate, Simion reușește
să fie recunoscut și de sultan. Cât timp a fost domnitor în Moldova, a avut relații de dușmănie cu
polonezii, care, încercând zadarnic să-l detroneze prin intermediul turcilor, reușesc să-l
otrăvească în 1607. A fost înmormântat la Mănăstirea Sucevița

MATEI BASARAB 1632 – 1654

CONSTANTIN ȘERBAN 1654-1658

ȘERBAN CANTACUZINO 1678-1688

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU 1688 – 1714

SECOLUL AL XVIII

ȘTEFAN CANTACUZINO 1714- 1716

NICOLAE MAVROCORDAT 1716 –

La 5 ianuarie 1716, Nicolae Mavrocordat a fost numit domn al Ţării Româneşti, acesta
reprezentând momentul instaurării regimului fanariot în Ţara Românească.

S-a născut la Constantinopol şi era fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Prin bunica sa,
fiica lui Alexandru Iliaş, se înrudea şi cu familia domnitoare. Era un om învăţat, ştia mai
multe limbi străine, studiase filosofia şi teologia, iar in ţară a învăţat şi româneşte. Alexandru
Mavrocordat a fost nu numai un iscusit diplomat, ci şi un distins om de cultură, cu studii la
Padova şi Bologna. Respingând boierimea locală, domnul s-a înconjurat cu greci din Fanar,
sosiţi odată cu dânsul la Iaşi. 

IOAN MAVROCORDAT

CONSTANTIN MAVROCORDAT

ȘTEFAN RACOVIȚĂ 1764 - 1765

GRIGORE AL II-LEA GHICA

A fost domn al Țării Românești între anii 1733-1735 și 1748-1752

A fost domn al Moldovei între anii 1726-1733, 1735-1741 și 1747-1748

S-a născut în familia marelui ban Matei Ghica și a Ruxandrei Mavrocordat.

Domniile lui Grigore al II-lea Ghica din Moldova și Țara Românească se caracterizează, pe
plan intern,  prin buna colaborare a acestuia cu boierimea, iar pe plan extern, prin întreținerea 
legăturilor cu ambasadorii statelor europene occidentale.

ALEXANDRU IPSILANTI
 SECOLUL AL XIX-LEA

MIHAI ȘUȚU 1801 – 1802

CONSTANTIN IPSILANTI 1802 – 1806

TUDOR VLADIMIRESCU MARTIE – MAI 1821

GHEORGHE BIBESCU 1842 – 1848

BARBU ȘTIRBEI 1849 – 1853

ALEXANDRU IOAN CUZA 1859 – 1866

CAROL I 1866- 1914

FERDINAND I 1914- 1927

MIHAI I 1927 - 1930

CAROL AL II-LEA 1930-1940

MIHAI I 1940 – 1947

Anii 1851-1860
1856
 18 martie - Tratatul de la Paris. Pe baza acestui tratat se convoacă adunările ad-hoc care
hotărăsc unirea principatelor Moldova și Țara Românească (Muntenia) sub conducerea unui
principe ereditar străin. Principatele se aflau sub suzeranitate turcă.
1859
 5 ianuarie - Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor al Moldovei de către Adunarea ad-hoc a
Moldovei.
 24 ianuarie - Alexandru Ioan Cuza este ales și domnitor al Țării Românești, de
către Adunarea ad-hoc a Munteniei. Astfel, românii folosind cu eleganță condițiile vitrege
impuse din afară au realizat pragmatic și de facto Unirea Principatelor Române prin alegerea
unui singur conducător, militar român de carieră, educat în Franța, luptător român
în revoluția din 1848.

Anii 1861 - 1870

1866
 11 spre 12 februarie - Cuza este înlăturat, formându-se o Locotenență Domnească. Membrii
acesteia încep demersurile pentru aducerea unui prinț străin la conducerea Principatelor
Unite.
 30 martie - După ce Filip de Flandra refuză tronul Principatelor, Locotenența Domnească
publică o proclamație prin care recomandă alegerea prin plebiscit a lui Carol-Ludovic de
Hohenzollern-Sigmaringen ca domn al României cu numele de Carol I.
 10 mai - Carol I sosește în București. Depune jurământul în fața Parlamentului, devenind
principe al României (până la 10 mai 1881, când România devine regat), după care devine
rege. Aceasta zi va deveni Sărbătoarea Națională a Regatului României până în 1947.

1870
 20 august - Se naște Maria, fiica cuplului princiar, care moare de scarlatină în 1874. Carol și
Elisabeta nu au mai avut alți copii.

Anii 1871 - 1880

1877

4 aprilie - Este semnată, la Bucuresti, convenția militară româno-rusă, prin care Romania permite
Rusiei să treacă pe teritoriul său, aceasta fiind nevoită sa respecte integritatea teritorială a țării.

 12 aprilie - Începe războiul ruso-turc. România permite trecerea trupelor rusești pe teritoriul
său. Ca ripostă, turcii bombardează localitățile românesti de la Dunăre.
 9 mai - Ministrul de externe al României, Mihail Kogălniceanu, citește în Parlament
„Declarația de independență a statului român”. După dezbateri, moțiunile au fost votate de
ambele camere ale Parlamentului, proclamându-se „independența absolută a României”. [1]
 10 mai - Celebrarea zilei de 10 mai a fost interzisă pentru prima dată în 1917 de ocupația
germană, iar a doua oară de regimul comunist, după abdicarea regelui Mihai din 1947. [2]

1878
 19 februarie - Pacea de la San Stefano. Rușii refuză participarea României la tratative,
ocupând județele de sud ale Basarabiei, teritoriu românesc.

Anii 1881 - 1890

1881
 14 martie /26 martie - A fost promulgată legea privind proclamarea Regatului. România ia
titlul de Regat, iar domnitorul Carol I, ia titlul de Rege al României. Festivitățile consacrate
proclamării regatului au fost amânate pentru 10/22 mai 1881.[1]
 10 mai /22 mai 1881 - România este proclamată Regat, iar principele Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen este încoronat Rege al României. [2]
1889
19 aprilie – Principele Ferdinand, nepotul Regelui Carol I, sosește în țară ca viitor moștenitor al
tronului.

Anii 1891 - 1900

1892
29 decembrie - Ferdinand se căsătorește cu Maria de Edinburg, nepoata Reginei Victoria a Marii
Britanii.
1893
 15 octombrie - Se naște Carol, viitorul Rege Carol al II-lea, primul fiul Regelui Ferdinand și al
Reginei Maria.
După el au mai urmat cinci copii: Elisabeta; viitoare Regină a Greciei, Maria; viitoare Regină
a Iugoslaviei, Nicolae, Ileana (cunoscuta ca Maica Alexandra, după ce se călugărește) și Mircea,
care avea să moară de febră tifoidă la numai 3 ani, în timpul Primului Război Mondial.

Anii 1911 - 1920

1913
 27 iunie - România declară război Bulgariei. În urma acestui război, România primește sudul
Dobrogei, Cadrilaterul.
1914
 21 iulie - Consiliul de Coroană proclamă neutralitatea României. Regele Carol, deși fidel
Puterilor Centrale, se supune în cele din urmă hotărârii Consiliului de Coroană.
 28 iulie - Începutul Primului Război Mondial. România, ca aliat al Austro-
Ungariei și Imperiului German, ar fi trebuit să intre în război alături de Puterile Centrale.
 27 septembrie - Regele Carol I moare, la 75 de ani, iar după doi ani moare și Regina
Elisabeta, soția sa. Principele Ferdinand devine Rege.
1916
 14 august - În Consiliul de Coroană se hotărăște intrarea României în război de
partea Antantei. Se declară razboi Austro-Ungariei, iar trupele române intră în Transilvania.
Riposta Puterilor Centrale este foarte puternică.
 noiembrie - Regele și Guvernul iși mută sediul la Iași. Bucureștiul ca și o bună parte din
România este ocupată de trupele germane.
1917
 vara anului 1917 - Lupte eroice se dau la Mărășești, Oituz, Mărăști. Trupele române obțin
memorabile victorii.
 octombrie - noiembrie - Rusia se retrage din război ca urmare a revoluției bolșevice.
1918

27 martie - Sfatul Țării de la Chișinău, capitala provinciei ocupate de ruși, Basarabia, proclamă

unirea cu Regatul României.

 24 aprilie - Se semnează pacea parțiala între România și Puterile Centrale. Regele

Ferdinand nu a ratificat acest tratat de pace, care a devenit astfel nul.
 27 august/9 septembrie - Carol al II-lea părăsește unitatea militară din Târgu Neamț (al cărei
comandant era) și după patru zile se căsătorește la Odessa cu Ioana Zizi Lambrino.
Ferdinand a dispus arestarea lui Carol timp de 75 de zile la mănăstirea Horaița.
 15 noiembrie - Bucovina, provincie aflată sub ocupație austriacă, se unește cu Regatul
României.
 1 decembrie - Are loc Marea Adunare de la Alba Iulia care proclamă unirea Transilvaniei cu
Regatul României. Tratatele de pace încheiate după terminarea Primului Război Mondial
aveau să valideze aceste acte.
1919
 1 august - Principele Carol i-a trimis Regelui Ferdinand o declarație scrisă de renunțare la
calitatea de principe moștenitor al Coroanei României, după care lui Carol i s-a impus
domiciliu forțat la Bistrița. În cele din urmă, în februarie 1920, Carol revine asupra deciziei,
căsătoria sa cu Zizi Lambrino fiind anulată.

Anii 1921 – 1930

1921
10 martie - Principele Carol se căsătorește cu Elena, Principesă din familia regală a Greciei.

 25 octombrie - Se naște Mihai, fiul lui Carol și al Elenei, viitorul Rege al României.


1922
15 octombrie - Regele Ferdinand și Regina Maria sunt încoronați la Catedrala din Alba Iulia ca
suverani ai României întregite.

1923
 28 martie - Regele Ferdinand promulgă "Constituția din 1923". Tot în perioada de după
război, are loc și reforma agrară promisă de Rege.

1926

4 ianuarie - În urma plecării Principelui Carol cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris, și a scrisorii
acestuia de renunțare pentru a treia oară la tron, Parlamentul Romaniei convocat de Regele
Ferdinand îl proclamă pe Mihai moștenitor al tronului României.

1927
 20 iulie - Moare Regele Ferdinand, după numai 13 ani de glorioasă domnie.

1930
 6 iunie - Carol se întoarce în țară, și după două zile este proclamat Rege, cu numele de
Carol al II-lea.

Anii 1931 – 1940

1932
1 noiembrie - Principesa Elena, mama regelui Mihai este nevoită să părăsească România ; se va
stabili la Firenze (Italia).
1938

10 februarie - Regele Carol al II-lea abrogă Constituția Regală din 1923 și instaurează "dictatura
regală".

1939
 1 septembrie - Începerea celui de-Al Doilea Război Mondial prin ocuparea aproape
simultană a Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică.
1940
 26 iunie - URSS adresează un ultimatum României prin care cere cedarea Basarabiei. După
doua zile România cedează.
 19-21 august - Tratative româno-bulgare, desfășurate sub presiune hitleristă, prin care
România cedează Cadrilaterul.
 30 august - Dictatul de la Viena. România pierde în favoarea Ungariei Transilvania de Nord-
Vest, teritoriu locuit în majoritate de români.
 5 septembrie - În urma tulburărilor din țară, nefiind capabil să controleze haosul ce se
prefigura, Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Antonescu.
 6 septembrie - Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său, Mihai, care devine pentru a doua
oara Rege, fără vreun juramânt pe Constituție și fără votul de aprobare al vreunui Parlament,
inițial suspendat, redeschis abia mai târziu, în 1946
 . Mihai domnește a doua oară doar ca rege de drept divin, nu și constituțional. Legal, însă,
Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al
Armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline [4], numit „Conducător”. Se
instaurează statul național-legionar condus de Ion Antonescu și Horia Sima.

Anii 1941 - 1950

1941
 20-27 ianuarie - Rebeliunea legionară. După înfrângerea legionarilor, se instaurează
dictatura militară a lui Ion Antonescu.
 22 iunie - România intră în război împotriva URSS, alături de Germania.

 1943 - 1944 - În urma înfrângerilor suferite în Rusia, Regele Mihai, alături de partidele de

opoziție, poarta tratative secrete cu reprezentanții Puterilor Aliate.
1944
 martie - Trupele rusești (sovietice) intră pe teritoriul României.
 23 august - În urma refuzului lui Antonescu de a încheia imediat armistițiul cu Aliații, Regele
Mihai îl demite și îl arestează, numind apoi un guvern militar condus de generalul Sănătescu
și sprijinit de partidele democratice, inclusiv de minusculul partid comunist. În cursul serii,
Regele transmite prin radio o proclamație către popor si Armată, prin care cere încetarea
ostilităților contra Armatei Roșii si anunță acceptarea armistițiului cu Aliații, însă fără să-l
semneze. Urmează lupte grele între români și Aliați, pe de o parte, și germani, pe de altă
parte, în urma cărora capitala României este eliberată fără nici un ajutor din partea
sovieticilor. Aceștia, odată proclamată încetarea focului de către Rege, ocupă în scurt timp
toată România. Armistițiul cu Aliații se va semna la Moscova abia trei săptămâni mai târziu,
la 12 septembrie 1944, în termeni impuși aproape în întregime de către Uniunea
SovieticăLovitura de stat de la 23 august a echivalat, astfel, cu o „capitulare”, o „predare
necondiționată”  în fața sovieticilor.
 30 august 1944 - Trupele rusești (sovietice) ajung în Bucureștiul eliberat complet de către
trupele române.
 12 septembrie 1944 - Semnarea la Moscova a armistițiului.
 25 octombrie 1944 - Transilvania este eliberată în întregime

1945
 6 martie - În urma presiunilor rusești, la putere vine un guvern procomunist, condus de Petru
Groza.
 20 august - Regele Mihai, sprijinit de Iuliu Maniu și de Constantin Brătianu, liderii
principalelor partide democratice, cere demisia guvernului procomunist deoarece S.U.A.
respectiv Marea Britanie considerau guvernul Groza ca fiind "nereprezentativ". Petru
Groza refuză să demisioneze și își continuă activitatea de premier.
 21 august - Regele Mihai refuză colaborarea cu guvernul procomunist și declanșează "greva
regală". Regele încetează a mai promulga actele și legile emise de guvern. Greva va dura
pana în ianuarie 1946.

1947
 29 iulie - 4 noiembrie - În urma unei înscenări, sunt arestați și judecați Iuliu Maniu și alți lideri
democrați, personalități politice marcante interbelice. Maniu este condamnat la temniță pe
viață, murind în 1955 la închisoarea din Sighet.

 30 decembrie - Palatul Regal este înconjurat de unități române fidele comuniștilor (Divizia

"Tudor Vladimirescu"). Regele Mihai este nevoit să abdice. Comuniștii proclamă Republica
Populară Română.

 1948
 3 ianuarie - Regele părăsește România cu trenul, alături de mama sa și de câțiva apropiați.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial (1939 – 1945), Uniunea Sovietică a făcut
presiuni pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți ai Partidul Comunist din
România. După decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, survenit în martie 1965, Nicolae
Ceaușescu a fost ales noul Secretar General al PCR (în 1965) și șef al statului în 1967.

Regimul comunist în România s-a manifestat puternic după cel de-al doilea

război mondial.

Astfel, pentru România postbelică specifice sunt numele lui Gheorghe Gheorghiu Dej
și Nicolae Ceaușescu. Primul a urmat la început cu strictețe linia moscovită de
impunere a regimului comunist în România la început, dar a încercat să se
îndepărteze de aceste practici în ultimii ani de viață. Nicolae Ceaușescu a preluat
conducerea după moartea lui Dej, urmând exemplul acestuia și creând un „național-
comunism”, cu mare deschidere spre statele din Vest.  
Lovitura de stat de la 23 august 1944, în urma căreia mareșalul Ion
Antonescu este arestat, întoarcerea armelor împotriva Germaniei și încheierea
armistițiului cu Națiunile Unite vor face să mijească zorii democrației, fapt care însă
va fi repede umbrit de ocuparea teritoriului românesc de către trupele sovietice și de
procesul „sovietizării” ce avea să ia amploare. 

În februarie 1948 este creat partidul unic, Partidul Muncitoresc Român (PMR), al
cărui conducător – secretar general al partidului - a fost Gheorghe Gheorghiu
Dej, cel care va prelua cârma țării între 1948-1965 și care va instaura
regimul comunist de factură stalinistă în România. În perioada sa România
va fi condusă pe baza constituțiilor de certă inspirație stalinistă din 1948 și 1952.
Potrivit acestora, PMR deținea întreaga putere politică și statul controla toate
sectoarele societății.

Drepturile și libertățile cetățenilor erau mult îngrădite și în general mai mult figurau
scrise decât erau respectate, iar începând cu 1948 se trece la procesul naționalizării
băncilor și al fabricilor, la aplicarea cenzurii, supravegherea cultelor, interzicerea
bisericii greco-catolice (1948), distrugerea elitelor intelectuale și organizarea
învățământului după modelul sovietic; între 1949-1962 are loc colectivizarea în
agricultură

După moartea lui Gheorghiu Dej în 1965, PMR revine la denumirea anterioară, anume cea de
PCR, iar secretar general al partidului este ales Nicolae Ceaușescu. Dacă guvernarea lui
Gheorghiu Dej a primit apelativul de „stalinistă”, cea a lui Ceaușescu va rămâne cunoscută în
istorie ca perioada „național-comunismului”, perioadă în care se încearcă desprinderea de
Moscova și realizarea „socialismului prin forțe proprii”, reluarea relațiilor cu țările
occidentale întrucât noul lider dorea ca România să obțină o poziție cât mai vizibilă pe plan
internațional etc. Se reiau astfel legăturile politice, economice, culturale cu statele
occidentale, Ceaușescu efectuând numeroase vizite în S.U.A., R.F.G., Marea Britanie etc. De
asemenea, președinți precum Charles de Gaulle al Franței, Richard Nixon și Gerard Ford
(S.U.A.) au vizitat Român…