Institutii centrale in spatiul romanesc extracarpatic - secolele

al XIV lea – al XVIII-lea

Constituirea statelor medievale romanesti a presupus un transfer de putere

politica din partea cnezilor si voievozilor locali in favoarea conducatorului ales, care
si-a asumat titlul de mare voievod. Pentru a conduce, acest mare voievod avea
nevoie si de alte institutii care sa asigure stabilitatea statului, printre care Sfatul
Domnesc si Biserica. Aceste institutii sunt institutii centrale intrucat isi manifesta
autoritatea pe intreg teritoriul tarii.

Principalele institutii in spatiul medieval romanesc vor fi infiintate incepand cu

secolul al XIV-lea. In spatiul extracarpatic, clasele conducatoare au cautat un model
care sa concureze cu cel maghiar. Astfel, fie in mod direct, fie pe filiera sud-slava, in
Tara Romaneasca si in Moldova institutiile capata un puternic accent bizantin. De la
Imperiul Bizantin au fost imprumutate structura si ierarhia religioasa, anumite
dregatorii, dar si forma de guvernamant specifica, monarhia absoluta.

Principala insitutie centrala in spatiul romanesc extracarpatic o reprezinta

domnia, asumata de un mare voievod si domn ,,de sine statator”. La fel ca si in
Occidentul Europei, forma de organizare politica este monarhia de tip medieval, dar
cu trasaturi proprii, determinate de specificul societatii romanesti. Succesiunea la
domnie se facea pe cale ereditar-electiva, fiind intemeiata pe dreptul familiei
domnitoare.

Domnia, ca forma a monarhiei autohtone, s-a legitimat prin originea divina a

puterii domnului. Titlul domnesc, asa cum este consemnat in documentele vremii,
reflecta puterea domnului, precum si intreaga autoritate de care se bucura acesta.
Formula ,,singur stapanitor”, existenta in titulatura domnului, reprezenta o afirmare
de suveranitate externa, in raport cu puterile vecine, dar si interna, fata de toti
supusii, inclusiv fata de marea boierime.

O alta institutie centrala existenta in Evul Mediu in Tara Romaneasca si in

Moldova este Sfatul Domnesc. Domnul era ajutat in exercitarea autoritatii de Sfatul
Domnesc, institutie cu rol consultativ care isi dadea consimtamantul in aprobarea
principalelor acte ale domniei. Astfel, intre instiutia domniei si cea a Sfatului
Domnesc exista un raport de subordonare, Sfatul Domnesc subordonandu-se
domniei si implicit domnului.

Sfatul Domnesc era alcatuit, initial, din marii boieri, ca detinatori de mari
proprietati funciare, si, ulterior, era format din dregatori, boieri cu functii specifice in
domeniul administrativ, judecatoresc, fiscal si militar. Cele mai importante dregatorii
erau cele de: vornic – seful Curtii domnesti, logofat – seful Cancelariei domnesti,
vistiernic – seful finantelor, spatar – purtatorul de spada si postelnic – consilierul
domnului.

De-a lungul vremii, institutiile centrale din spatiul romanesc extracarpatic au

avut mai multi reprezentanti. Unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai
domniei a fost Mircea cel Batran, domnitorul Tarii Romanesti in perioada 1386-
1418. Acesta a fost initiatorul blocului romanesc antiotoman, realizand, in acest
sens, actiuni militare si diplomatice.

Printre actiunile diplomatice pe care le-a realizat cu scopul de a contracara

pericolul otoman se numara si Tratatul de la Brasov din 1395. In contextul
pericolului otoman iminent, urmare a victoriei lui Mircea cel Batran la Rovine,
domnitorul Tarii Romanesti se apropie de Regatul Maghiar, condus de Sigismund de
Luxemburg. Astfel, pe 7 martie 1395 cei doi semneaza Tratatul de la Brasov, care
prevedea ajutor reciproc antiotoman. Acesta este primul tratat din sud-estul
Europei indreptat impotriva Imperiului Otoman.

Insa, din punct de vedere istoric, Imperiul Otoman a influentat intr-o masura
considerabila evolutia institutiei centrale medievale romanesti. Odata cu instaurarea
dominatiei otomane in secolul al XVI-lea, domnia slabeste ca autoritate si este
integrata structurilor administrative turcesti. In acea perioada, domnitorul era numit
de catre sultan, atributiile sale fiind restranse. De asemenea, dupa instaurarea
dominatiei otomane oastea cea mare a tarilor romane nu a mai fost convocata, lor
fiindu-le interzis sa mai detina ostire. Astfel, tarile romane nu mai duc o politica
externa proprie.