Formularea ipotezelor nu este chiar atât de grea. Formulările de tipul „Exista o corelatie...

”
sau „exista diferenta...” sunt chiar cele mai potrivite.
Va redau mai jos, dintr-o metodologie a cercetării în psihologie, cum se ajunge la
formularea ipotezelor. Am pus si o mica introducere privind modelul cercetării ştiinţifice. Ştiu că
sunteţi stresată şi că materialul ar părea mult, dar merită citit măcar o dată cu atenţie.
V-am scris apoi mai multe modele de ipoteze culese de prin studiile la care am lucrat.
După ce am vorbit despre ipoteze, v-am scris mai multe informaţii despre câteva analize
statistice, despre gradele de libertate, despre semnificaţia statistică, despre moderare şi mediere etc.
Multă baftă!

Modelul cercetării ştiinţifice

Un prim pas al cercetărilor empirice presupune doar schiţarea unui model de cercetare.
Această schiţă presupune să definim mai întâi comportamentele pe care vrem să le evaluăm, să
precizăm unde, când şi cum putem măsura aceste comportamente. De asemenea, ne vom gândi la
modalităţile de prelucrare a informaţiilor obţinute şi la modurile de analiză a acestor rezultate.
Modelul de cercetare diferă în funcţie de natura şi scopul acesteia şi de metodele pe care vrem să le
utilizăm.
Orice cercetare obligă la câteva decizii:
- ce tip de abordare este mai bun pentru situaţia socială pe care vrem să o evaluăm
(cantitativ, calitativ sau mixt);
- caracteristicile populaţiei pe care urmează să lucrăm: care sunt subiecţii, câţi sunt aceştia;
pentru o cercetare cantitativă stabilim numărul şi caracteristicile subiecţilor înainte de a debuta
cercetarea; pentru o cercetare calitativă, numărul subiecţilor nu este ferm stabilit de la început, avem
doar o ţintă, un număr aproximativ;
- o altă decizie ţine de metodele utilizate;
- se stabileşte echipa de cercetare: numărul de specialişti, specialitatea lor, dacă se vor
folosi operatori sau nu;
- se obţine acceptul unei instituţii şi a participanţilor.

Berger (1989) stabilea scopurile unui model de cercetare:

1. Să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maxim a posibilelor
pierderi financiare şi de timp.
2. Să asigure ordinea activităţilor, a operaţiilor, astfel încât nici un scop urmărit să nu fie
omis sau să fie urmărit într-un moment nepotrivit.
3. Să prevină distorsiunile de informaţie şi erorile de lucru.

Modelul unui ciclu de cercetare, după Beaugrand (1993) presupune cinci paşi: (1)
enunţarea problemei de cercetare; (2) formularea planului de cercetare; (3) culegerea de informaţii;
(4) analiza şi interpretarea informaţiilor culese; (5) reformularea enunţurilor teoretice iniţiale în
funcţie de rezultatele obţinute la sfârșitul activităţii.

1. Enunţarea problemei de cercetare

În general, o problemă apare ca urmare a unui gol de informaţie. Această lipsă de
informaţie este primul pas în formularea temei, a problemei de care ne vom ocupa. Precizarea clară
a obiectivelor cercetării se face însă doar ca urmare a unei activităţi de documentare. Activitatea de

1
documentare precizează ce studii şi informaţii mai există despre tema respectivă. De asemenea, tot
prin documentare ne putem fixa modalităţile de abordare a problemei, metodele etc.
În această etapă, observaţia nestructurată (de tip calitativ) ne poate fi de folos, pentru că
permite obţinerea unui inventar complet a tuturor posibilităţilor sub formă de întrebări. La finalul
acestei etape se pot formula ipotezele de cercetare, şi anume ipotezele teoretice.

2. Formularea planului de cercetare

Presupune traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice, fixarea locului cercetării şi a
grupului de cercetat, alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării acestora şi
operaţionalizarea conceptelor.
În cercetarea de tip cantitativ, această operaţionalizare este absolut necesară, deoarece ea
permite definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate. Exemplu de operaţionalizare: conceptul de
"responsabilitate" include următoarele trăsături: stabilitate în acţiune, constanţă comportamentală,
fidelitate, capacitate de concentrare.
Operaţionalizarea a fost definită (1962) ca fiind o reţetă care presupune trei paşi:
- selecţia indicatorilor;
- cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua indicatorii);
- identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea poate lua
valori de la 1 la X).
Reguli ale operaţionalizării conceptelor:
a) Regula relevanţei empirice: indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe care îl
măsoară;
b) Regula adecvării empirice: indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura toate
feţele conceptului;
c) Regula cuantificării: valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor şi
variabilelor trebuie să aibă capacitatea de a respecta constant aceleaşi proceduri. Căile de selecţie a
indicatorilor: studii exploratorii, analiza definiţiilor, apelul la propria experienţă.

În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată neadecvată. Lamneck (1988)

explică de ce operaţionalizarea este inoperantă în cercetarea calitativă:
- nu asigură relaţia abstract-concret, ci este o relaţie abstractă, deoarece un concept este
transcris prin alt concept;
- este incompletă, deoarece nu poate acoperi toate aspectele conceptului relativ, care este în
perpetuă revoluţie;
- este subiectivă: determinarea indicatorilor este dependentă de ceea ce înţelege
cercetătorul; astfel se explică de ce pentru acelaşi concept există mai multe definiţii.
Lamneck vorbeşte şi despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unor echivalenţe nu
întotdeauna conformă cu realitatea. El concluzionează că operaţionalizarea este o pierdere de timp,
pentru că presupune definirea conceptului înainte de a debuta cercetarea, şi astfel vom fi obligaţi să
urmăm ceea ce am stabilit dinainte.

3. Culegerea de informaţii se face prin diferite metode, cantitative sau calitative, şi

utilizând diverse tipuri de design.

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor culese conduce la generalizări empirice.

Analiza şi interpretarea informaţiilor se poate face la diferite nivele:
- comparaţie de medii sau procente, utilizând testul t Student;
- comparare de abateri;
- teste statistice.

2
 În cazul prelucrării cu ajutorul inferenţelor, corelaţiei, a regresiei, se poate afirma:
"Rezultatele obţinute ilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întâmplare"; această
afirmaţie este permisă numai în cazul utilizării acestor prelucrări statistice superioare.
Interpretarea reprezintă confruntarea relaţiilor dintre variabile, relaţii presupuse prin
ipoteză. În unele cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere de regularităţi, iar din punct de vedere al
calculului statistic, o simplă comparare de medie sau procente; alteori ipoteza presupune o
inferenţă, explicarea cauzală a unor fenomene, iar rezultatele sunt obţinute în urma unui studiu
corelaţional sau de regresie. Interpretarea obligă la confruntarea rezultatelor cu ipoteza iniţială.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale se face evaluând întregul studiu; se

stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns ipotezei, care au fost sursele de eroare şi în ce
domeniu pot fi generalizate rezultatele obţinute.
Fiind etapa în care se pot propune revizuiri teoretice ale unor modele existente, ea
presupune încorporarea datelor de cercetare în teoriile existente, anularea informaţiilor
neconcludente (greşite) şi formularea unor noi probleme de cercetare (noi ipoteze).
În sfârșit, după toate aceste etape mai urmează şi etapa de publicare a rezultatelor
obţinute, care încheie un ciclu de cercetare şi care presupune o expunere la judecata comunităţii
ştiinţifice, judecată care se aplică atât cercetătorului, cât şi instituţiei la care este afiliat.
Acest ciclu de cercetare este specific cercetării cantitative.

În cazul cercetării calitative există unele diferenţe. Sarankatos (1994) propune această
comparaţie, spunând: dacă prima etapă, în cazul unei abordări cantitative, presupune specificarea
unui obiectiv, formularea unei ipoteze, operaţionalizarea conceptelor, în cercetarea calitativă această
etapă obligă la formularea unor obiective mai generale, mai puţin structurate; ipotezele se pot
formula şi pe parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu îşi are
rostul în acest caz.
Alte diferenţe între cercetarea cantitativă şi cea calitativă:
- dacă în cercetarea cantitativă design-ul este planificat cu multă acurateţe de la debut, ea
presupunând şi o selecţie judicioasă a loturilor de subiecţi şi precizarea metodelor de colectare a
datelor şi tipul de prelucrare, în cercetarea calitativă design-ul este cunoscut, dar nu restrictiv; paşii
nu sunt fixaţi în ordine absolut riguroasă.
- există criterii de selecţie a subiecţilor, dar criteriul de reprezentativitate statistică nu-şi are
locul în cercetarea calitativă;
- culegerea datelor: dacă într-o abordare cantitativă putem utiliza operatori, într-o analiză
calitativă acest lucru nu este permis şi obligatoriu cercetătorul preia informaţia;
- analiza datelor: în cercetarea calitativă, aceasta nu este o etapă separată; ea se efectuează
pe parcurs, pe măsura apariţiei de noi informaţii, se apreciază dacă ele sunt utile sau nu obiectivului
fixat;
- interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă (în studiul cantitativ) şi prin
generalizare analitică (în studiile calitative).

Formularea ipotezelor

Ipotezele sunt specifice cercetărilor cantitative; formularea lor se face după ce au fost
definite scopurile cercetării şi conceptele cu care vom lucra. Există o serie de motive pentru care
ipotezele sunt necesare: (1) necesitatea determinării şi delimitării domeniului de cercetare, şi (2) o
ipoteză ghidează colectarea datelor, analiza şi interpretarea lor.

3
 În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unor relaţii care se stabilesc între
două variabile, ceea ce ne permite să spunem că ipoteza respectivă conţine o posibilă soluţie la
problema aflată în studiu.
Kerlinger (1964) definea ipoteza ca fiind un enunţ conjunctural despre relaţia dintre două
sau mai multe variabile. Legătura dintre variabile propusă prin ipoteze este o relaţie posibilă, nu
una certă; ipoteza este deci o explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată în cercetare prin
datele care se obţin.
În ştiinţele sociale, ipoteza este reflectarea într-o formă specifică a realităţii obiective, un
enunţ cu caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi cauzalitatea
evenimentelor şi comportamentelor umane.
Caplaw (1970) oferă două definiţii ale termenului de ipoteză:
1. Ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea ei empirică.
2. Ipoteza este o tentativă de explicaţie la o problemă de cercetare.

Ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să

numească variabile şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.
Potrivit lui S. Chelcea (2001), ipotezele trebuie să îndeplinească 10 condiţii pentru a fi
valide: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea,
predictivitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea.
1. Generalitatea se referă la faptul că o ipoteză trebuie formulată astfel încât relaţiile dintre
variabile să fie adevărate indiferent de condiţiile spaţio-temporale.
2. Complexitatea se referă la numărul de variabile care sunt cuprinse într-o ipoteză.
Ipotezele de nivel 1 au doar două variabile corelate, ipotezele de nivel 2 au trei variabile corelate; se
poate merge până la ipoteze de nivel 3, cu patru variabile corelate.
3. Specificitatea priveşte numărul de valori pe care le pot lua variabilele respective,
valorile putând fi extremizate (prezent-absent) sau pe un continuum între extreme.
4. Determinarea priveşte obiectivitatea ipotezei respective, în sensul că nu putem enunţa o
relaţie între două variabile dintre care una este imposibil de evaluat.
5. Falsificabilitatea priveşte formularea enunţului ipotetic În această privinţă vorbim
despre ipotezele de tipul "şi da, şi nu".
6. Testabilitatea se referă la condiţiile de verificare a ipotezei, în sensul că, cu cât o ipoteză
este mai concretă, cu atât ea poate fi verificată mai uşor.
7. Predictivitatea se referă la faptul că o ipoteză are funcţia de a descrie şi explica
anticipativ procesele, relaţiile, evenimentele psihice.
8. Comunicabilitatea priveşte formularea enunţului: enunţul unei ipoteze trebuie să
îndeplinească condiţii de inteligibilitate, astfel ca ea să fie decodificată identic atât de cel ce o
formulează, cât şi de cel ce o citeşte.
9. Reproductibilitatea se referă la posibilitatea de a repeta un demers de cercetare, adică
posibilitatea de re-validare a ipotezei de către alţi cercetători.
10. Utilitatea se referă la faptul că o ipoteză, prin confruntarea cu realitatea, poate fi total
validată, parţial validată sau invalidată. Infirmarea unei ipoteze nu înseamnă neapărat că acea
ipoteză este eronată.

Etapele formulării ipotezelor

Sunt definite trei etape (după Charboneau): (1) formularea ipotezelor generale; (2)
formularea ipotezelor de cercetare şi (3) formularea ipotezelor statistice. Aceste etape corespund
celor trei tipuri de ipoteze definite în cercetare: ipotezele generale, de cercetare şi statistice.

1. Formularea ipotezelor generale.

4
 Se pot formula una-două ipoteze cu grad de generalitate mare. Ele pot fi privite ca nişte
ipoteze de lucru, nişte formulări preliminare ale scopurilor cercetării. Ipotezele de lucru sunt admise
atunci când nu există suficiente informaţii pentru o formulare clară şi precisă.
Ipotezele generale ghidează demersul de documentare şi permite alegerea unor scopuri, a
unor ţinte.
Exemplu: Profesorul A. Bandura (1963) a efectuat o cercetare având la bază o teorie
referitoare la agresivitate, şi anume că perceperea unor comportamente determină un proces de
achiziţie, de învăţare a lor. Astfel, el şi-a propus să cerceteze dacă se poate vorbi despre adaptarea
unui comportament agresiv ca urmare a perceperii lui. Cercetările iniţiale s-au bazat pe ipoteza
generală conform căreia faptul de a imagina sau percepe un comportament agresiv executat de o
altă persoană reduce autocontrolul, determinând apariţia unor comportamente agresive. El a enunţat
o a doua ipoteză generală, de lucru: Reacţia la imaginea unui act agresiv determină mai degrabă o
creştere a agresivităţii decât o scădere a ei.
Cercetarea a presupus trei grupuri de subiecţi copii. Fiecare grup a fost supus unui stimul
agresiv diferit: primul grup a vizionat un film foarte agresiv cu personaje oameni; al doilea grup a
vizionat o piesă de teatru cu un grad ridicat de agresivitate, iar al treilea grup a vizionat un film de
desen animat cu conţinut agresiv. S-a considerat că astfel subiecţii sunt supuşi la frustrare.
S-a constatat că grupul al doilea a manifestat cea mai accentuată creştere a agresivităţii,
urmat de primul grup şi apoi de al treilea. S-a măsurat ulterior, comparativ, agresivitatea la băieţi şi
la fete, precum şi tipul de agresivitate (imitativă sau non-imitativă). Rezultatele au arătat că există o
influenţă între vizionarea unor materiale cu conţinut agresiv şi comportamentul agresiv ulterior,
influenţa depinzând de gradul de realism al materialului prezentat (teatru - film - desen animat). Din
punctul de vedere al efectului pe sexe, s-a constatat o agresivitate în oglindă ( fetele imitau
comportamentul agresiv feminin văzut în material, iar băieţii imitau comportamentul masculin).

Paranteză: Se impune o diferenţiere între ipotezele teoretice şi cele generale: ipotezele

teoretice propun interpretări generice ale faptelor şi fenomenelor, au un grad mai mare de
generalitate decât cele generale, sunt indirect testabile şi susţin salturile semnificative ale gândirii,
sau "revoluţiile ştiinţifice".

2. Formularea ipotezelor de cercetare

Opţiunea pentru o strategie de verificare a enunţului general obligă la formularea unor
ipoteze cu un grad mai mare de concreteţe - ipotezele de cercetare. Ipoteza de cercetare este mult
mai concretă şi respectă regulile logicii formale; de asemenea, ea precizează activităţile care se vor
efectua în cadrul cercetării.
Revenind la exemplul cercetării întreprinse de profesorul Bandura, în acest caz ipoteza de
cercetare a fost: "Confruntaţi cu un model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe
comportamente agresive, comparativ cu cei care nu au fost confruntaţi cu un asemenea model."
Bandura a mai formulat şi o serie de ipoteze referitoare la dezvoltarea unor comportamente agresive
generate de imagini de film şi imagini de desen animat.

Pentru a fi corecte, ipotezele de cercetare trebuie să fie: operaţionale, riguroase, să

presupună un grad de originalitate şi să fie verificabile.
Caracterul operaţional presupune că ipotezele trebuie să precizeze activităţile sau
operaţiile concrete care trebuie efectuate pentru a vedea dacă evenimentele psihice presupuse au lor.
În cercetarea lui Bandura, modelul de imitat ia forma comportamentelor reale. Ipotezele sunt
operaţionale pentru că descriu acţiunile care declanşează un comportament.
Caracterul riguros presupune cerinţa de a nu te hazarda prin ipoteză să precizezi clar,
cantitativ gradul de apariţie al unei variabile. Bandura nu precizează dacă comportamentele

5
caracterizate ca fiind imitative ale agresivităţii imaginilor sunt de trei ori mai puternice decât cele
caracterizate ca fiind non-imitative.
Originalitatea presupune ca informaţiile propuse de o ipoteză trebuie să fie o achiziţie
originală, dar validă pentru ştiinţă. Bandura a vrut să îmbogăţească teoria învăţării prin imitaţie şi să
pună în discuţie teoria catharsis-ului.
Caracterul verificabil presupune că un enunţ trebuie să fie confirmat într-o oarecare
măsură de către datele de cercetare.

3. Formularea ipotezelor statistice

Pentru a formula aceste ipoteze, mai întâi decidem care criteriu îl folosim pentru a stabili
gradul de valabilitate al unei ipoteze de cercetare. Dacă Bandura ar fi presupus că o imagine
violentă va declanşa la toţi copii participanţi la experiment comportamente agresive de acelaşi tip,
aceasta ar fi fost o greşeală. El însă nu face precizarea "la toţi copiii", astfel că ipoteza este corectă,
pentru că reacţia copiilor la stimuli a fost diferită. La majoritatea copiilor s-a înregistrat o scădere a
controlului, dar au fost şi cazuri când aceasta nu s-a întâmplat.
Prin ipoteza statistică se stabilesc măsuri cantitative ale comportamentelor de măsurat.
Aceste evaluări cantitative permit cuantificarea reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor
între stimul şi reacţie. De asemenea, ele ne permit şi să aflăm dacă evaluările făcute corespund unor
realităţi şi sunt tipice.

Concluzie:
Pe parcursul unei cercetări, ipotezele obţin un grad de precizie tot mai mare pe măsură ce
studiul se desfăşoară. Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale, iar ipotezele
statistice stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate apriori sunt verificate de rezultatele cercetării.
Etapele de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente temporal cu etapele studiului.
Studiul debutează atunci când ipotezele de cercetare sunt fixate. Putem apela la un studiu
preliminar, pentru a fixa aceste ipoteze de cercetare. Ipotezele statistice se leagă de faza a treia a
derulării unui studiu, cea de analiză statistică, şi sunt active doar în această fază.

Modele de ipoteze

 Există diferenţe statistic semnificative între persoanele aflate la menopauză şi femeile

aflate la menopauza diagnosticate cu cancer la sân în ceea ce priveşte tipul de personalitate.
 Există diferenţe statistic semnificative între persoanele aflate la menopauza şi femeile
aflate la menopauză diagnosticate cu cancer la sân în ceea ce priveşte nivelul de anxietate.
 Există diferenţe statistic semnificative între femeile aflate la menopauză şi femeile
diagnosticate cu cancer la sân în ceea ce priveşte nivelul depresiei.
 Există diferenţe statistic semnificative între femeile aflate la menopauză şi femeile
aflate la menopauză diagnosticate cu cancer la sân în ceea ce priveşte imaginea de sine.
 Adolescentii care provin din familii cu parinti divortati au o stima de sine mai
scazuta decat adolescentii care provin din familii cu parinti casatoriti
 Exista diferente intre adolescenti cu privire la evaluarile de sine,adolescenii cu parinti
divortati prezentand un nivel mai redus al evaluarilor pozitive fata de cei care privin din familii in
care parintii sunt casatoriti.
 Exista diferente intre adolescenti cu referire la distresul asociat divortului parintilor
lor. Astfel,consideram ca adolescentii care au parinti divortati prezinta mai multe trairi de tip
emotional negativ comparativ cu ceilalti adolescenti.
 Presupunem că satisfacţia in muncă este mediată de variabilele: sex, vârstă si nivel de
instruire.

6
  Presupunem că nivelul de funcţionalitate familială este mediat de variabilele: sex,
vârstă si nivel de instruire.
 Presupunem că există o corelaţie între nivelul de funcţionalitate familială şi nivelul
satisfacţiei în muncă.
 Climatul organizaţional este perceput diferit de angajaţi în funcţie de sex, vârstă şi
starea civilă
 Nivelul stresului este diferit în funcţie de gen, vârstă şi starea civilă
 Există o corelaţie directă între percepţia climatului organizaţional şi nivelul stresului
 Persoanele extrovertite au o percepţie pozitivă asupra climatului organizaţional în
raport cu persoanele introvertite
 Persoanele nevrotice au o percepţie mai negativă asupra climatului organizaţional
faţă de persoanele stabile
 Persoanele introvertite au un nivel de stres mai ridicat decât persoanele extrovertite
 Persoanele nevrotice au un nivel de stres mai ridicat decât persoanele stabile, mai
puţin nevrotice

Testul t pentru eşantioane independente

Utilizare
Utilizat pentru compararea a două eşantioane independente. Eşantioanele sunt considerate
independente deoarece sunt compuse din seturi independente de subiecţi între care nu există nici o
relaţie derivată din studiu
Testul t pentru eşantioane independente este utilizat pentru testarea diferenţei dintre
mediile aceleiaşi variabile dependente măsurate pe două grupuri, formate din subiecţi diferiţi.
Exemplu: testarea diferenţei dintre media scorului la o scală de sociabilitate aplicată unor copii
crescuţi în familie şi unor copii crescuţi în instituţii de ocrotire. În acest caz, scorul la sociabilitate
este variabila dependentă, măsurată pe scală cantitativă(interval/raport) iar mediul de educare este
variabila independentă, exprimată pe scală nominală dihotomică (familie/instituţie de ocrotire)
Condiţii
Teoretic, testul t poate fi utilizat pentru eşantioane oricât de mici, dacă distribuţia de
eşantionare pentru cele două grupuri este normală şi dacă varianţa valorilor în cele două grupuri nu
diferă semnificativ. În ce priveşte condiţia egalităţii varianţei, ea este testată cu teste specifice. Unul
dintre acestea este testul Levene, iar în funcţie dacă rezultatul său programul calculează testul t pe
două căi, aşa cum vom vedea mai jos. Dacă variabila dependentă nu întruneşte condiţiile pentru
testul t , se poate apela la teste neparametrice, astfel:
• Testul z pentru proporţii (compararea procentului de „sociabili” din cele două grupuri)
• Testul Mann-Whitney U, dacă se transformă valorile variabilei „sociabilitate”în valori de
rang

Analiza de varianţă unifactorială (One Way ANOVA)

Utilizare
În mod obişnuit, analiza de varianţă este utilizată pentru a testa semnificaţia dintre mediile
măsurate pe mai mult de două grupuri independente (compuse din subiecţi diferiţi).În acest caz
valorile variabilei dependente sunt exprimate pe scală cantitativă (I/R) iar valorile variabila
independentă este de tip categorial. Dacă se utilizează ANOVA pentru a testa diferenţa dintre două
medii obţinute pe grupuri independente, rezultatul ei este echivalent cu al testului t pentru grupuri
independente (menţionăm, însă, că această utilizare este neuzuală).Exemplu: Se compară media
timpului de reacţie pentru trei grupuri experimentale,supuse fiecare, anterior evaluării vitezei de

7
reacţie, unui şoc electric de intensitate „mică”,„medie” sau „mare”. În acest caz s-ar putea obiecta
că variabila independentă se exprimă pe o scală ordinală dar, în esenţă, ea este de tip categorial, fapt
ce justifică aplicarea testului NOVA.
Condiţii
•Variabila dependentă trebuie să fie de tip I/R şi să respecte condiţia de normalitate a
distribuţiei de eşantionare pentru fiecare dintre grupurile supuse comparaţiei. Din fericire, testul F
este remarcabil de robust în cazul încălcării acestei condiţii. ANOVA este mai vulnerabilă în situaţia
când distribuţia variabilei dependente este prea aplatizată sau prea înaltă (kurtosis≠0) decât în cazul
asimetriei (skewness≠0). Cu cât volumul grupurilor supuse comparaţiei este mai mare, cu atât
aspectele legate de normalitatea distribuţiei au un efect mai mic asupra ANOVA.
•Varianţa valorilor variabilei dependente în interiorul grupurilor definite prin valorile
variabilei independente trebuie să fie egală. Această condiţie se numeşte omogenitatea varianţei.
Încălcarea acestei condiţii nu invalidează testul ANOVA, care este destul de robust şi în acest caz.
În orice caz, se vor analiza cu atenţie cazurile care prezintă valori extreme, care au un efect
important asupra varianţei. Egalitatea (omogenitatea varianţei) poate fi testată cu testul Levene.

Testul t pentru eşantioane dependente (perechi)

Utilizare
Se foloseşte în protocoale de cercetare care implică măsurători repetate asupra aceloraşi
indivizi sau asupra unor indivizi cu caracteristici asemănătoare (chiar gemeni). Datele sunt
considerate împerecheate deoarece pentru fiecare valoare există o valoare pereche. Testul evaluează
scorul de diferenţă din cadrul fiecărei perechi astfel încât subiecţii sunt comparaţi numai cu ei înşişi
sau cu perechea lor
Testul t al diferenţei mediilor a două eşantioane dependente permite evaluarea semnificaţiei
variaţiei unei anumite caracteristici la aceeaşi indivizi în două situaţii diferite(de exemplu, „înainte”
şi „după” acţiunea unei anumite condiţii, ori în două contexte diferite, indiferent de momentul
manifestării acestora). Avantajul major al acestui model statistic este acela că surprinde variaţia
numită „intrasubiect”, prin faptul că baza de calcul este diferenţa dintre cele două valori ale fiecărui
subiect în parte. Exemplu: Un grup de subiecţi efectuează operaţii aritmetice în condiţii de linişte
şi,ulterior, în condiţii de zgomot puternic. Ipoteza cercetării este că zgomotul determină o reducere a
capacităţii de calcul numeric.
Condiţii
Condiţia teoretică a testului este normalitatea distribuţiei de eşantionare a distribuţiei de
diferenţe. Ca şi în celelalte cazuri, teorema limitei centrale determină normalizarea distribuţiei de
eşantionare pe măsură ce volumul eşantionului creşte. În situaţia în care condiţia nu se îndeplineşte,
se pot utiliza teste neparametrice echivalente: testul semnului (pentru date nominale) sau testul
Wilcoxon (pentru date ordinale).

Coeficientul de corelaţie liniară Pearson (r)

Utilizare
Corelaţia Pearson (r) măsoară gradul de asociere dintre variabile. Aceasta se referă la
gradul şi sensul de variaţie concomitentă a valorilor unei variabile în raport cu cealaltă,după un
model de tip liniar. Domeniul de variaţie a coeficientului de corelaţie Pearson (r) este între r=-
1(corelaţie perfectă negativă) şi r=+1 (corelaţie perfectă pozitivă). Absenţa oricărei legături
(corelaţii) dintre variabile se traduce prin r=0.Exemplu: Testul de corelaţie implică două variabile
dar, adesea, într-o cercetare psihologică numărul variabilelor supuse corelaţiei este mai mare de
două. Acest fapt conduce la ceea ce se numeşte o matrice de corelaţii care este un tabel ale căror
celule cuprind corelaţiile dintre perechile de variabile. Pentru exemplificare, să luăm în considerare

8
situaţia în care se urmăreşte evidenţierea legăturii (asocierii) dintre anxietate şi agresivitate, pe de o
parte, şi preferinţa pentru risc pe de altă parte.
Condiţii
Condiţia principală pentru calcularea coeficientului de corelaţie liniară Pearson este ca
variabilele implicate să fie măsurate pe scală de interval/raport (alături de existenţa unei forme a
distribuţiei care nu se abate sever de la curba normală).Testele neparametrice alternative, pentru
cazul în care condiţiile pentru utilizarea testului Pearson nu se îndeplinesc, sunt: testul chi-pătrat
(pentru date nominale) sau coeficienţii de corelaţie Spearman sau Kendall (pentru date ordinale).

Interpretarea valorilor coeficienţilor de corelaţie este prezentată în tabelul următor:

Coeficientul de corelaţie Descriere efect

0,0-0,1 Foarte mic, neglijabil, nesubstanţial
0,1-0,3 Mic, minor
0,3-0,5 Moderat, mediu
0,5-0,7 Mare, ridicat, major
0,7-0,9 Foarte mare, foarte ridicat
0,9-1 Aproape perfect

Regresia liniară simplă

Utilizare
Analiza de regresie este o aplicaţie a corelaţiei, utilizată în scopuri de predicţie. Dacă
evaluăm agresivitatea ca trăsătură de personalitate şi preferinţa pentru risc ca expresie a numărului
de incidente în trafic, la conducătorii auto, se poate estima pe baza agresivităţii riscul de accident
încă înainte de dobândirea carnetului de şofer. Acest tip de regresie, în care există o singură
variabilă predictor (agresivitatea) şi o variabilă criteriu(tendinţa spre risc) se numeşte regresie
liniară simplă. Mai frecvent utilizată este regresia multiplă, care efectuează predicţii bazate pe mai
multe variabile predictor asupra unei variabile criteriu. Vom prezenta mai jos regresia liniară simplă,
ca o formă de introducere în analiza de regresie, mai uşor de înţeles. Exemplu: Predicţia rezultatului
statistică pe baza cunoştinţelor de matematică,evaluate anterior începerii cursului de statistică.

Ce utilizăm, corelaţia sau regresia?

Corelaţia şi regresia liniară sunt similare şi, de aceea, uşor de confundat. În unele situaţii
pot fi utilizate ambele proceduri.
Se calculează corelaţia liniară:
•atunci când există două variabile măsurate pe aceiaşi subiecţi şi se doreşte evaluarea
gradului de asociere între variabile
•atunci când distribuţiile de eşantionare ale celor două variabile sunt normale (atunci când
cel puţin una dintre variabile este manipulată, nu se calculează corelaţia Pearson) Se calculează
regresia liniară:
•atunci când una dintre variabile precede şi poate fi cauza celeilalte variabile
•atunci când una dintre variabile este manipulată, se calculează regresia
•atenţie, calculele regresiei nu sunt simetrice, ca urmare, inversând variabilele în ecuaţia de
regresie se va obţine o linie de regresie diferită, în timp ce dacă se inversează ordinea variabilelor în
calcularea corelaţiei, se obţine acelaşi coeficient r.

9
 În statistică, gradul de libertate reprezintă numărul comparaţiilor independente între
elementele unei mărimi de observaţie sau numărul valorilor care pot fi alese arbitrar în cadrul unei
specificări.
df = gradele de libertate. Este un număr legat de efectivul valorilor dintr-o serie sau o
distribuție; el poate fi in mod liber atribuit când suma valorilor este fixata.
Intr-un tabel de contingenta, gradele de libertate reprezintă numărul celulelor din tabel
cărora li se pot atribui in mod liber valori, presupunând totalul si valorile marginale stabilite.
Daca valorile din aceste celule au fost stabilite, valorile tuturor celulelor ramase din tabel
sunt determinate in mod automat.

Analiza de moderare şi de mediere

Moderarea relației presupune creșterea sau descreșterea intensității asocierii dintre două
variabile. Un exemplu cotidian de variabilă moderatoare este tipul de ten, care afectează relația
dintre perioada de stat la soare şi nivelul de bronzare a pielii. Uneori, variabilele moderatoare pot
chiar bloca relația cauzala dintre X si Y. Astfel, am putea concluziona eronat că timpul petrecut la
soare nu influențează nivelul de bronzare al unei persoane.
Medierea este un mecanism generativ prin intermediul căruia este potențată relația dintre
variabila independentă și variabila dependentă. Prezenţa variabilei terțe este necesară pentru apariția
relației dintre X si Y. Astfel, X afectează variabila C, care la rândul ei afectează variabila Y. În
psihologia organizaționala, un exemplu tipic de mediere îl au factorii aperceptivi. De exemplu, un
climat organizațional favorabil şi, în special, un sprijin susținut din partea conducerii pot influenţa
pozitiv percepția propriei eficiente a angajatului. Aceasta, la rândul ei, poate conduce la creșterea
performanţelor profesionale ale indivizilor. În acest context, percepția eficienţei de sine joacă rolul
de mediator în relația dintre climatul organizațional şi performanţele angajaților.

Despre semnificaţia statistică

Atunci când apare un fenomen nou, oamenii raţionali încearcă să-i detecteze cauzele, şi
avansează diverse ipoteze care li se par plauzibile. Ulterior, în urma observării altor apariţii ale
fenomenului, unor ipoteze le creşte, altora le scade veridicitatea, fiind posibil chiar să se renunţe la
ele; într-un cuvânt, plauzibilitatea fiecărei ipoteze „explicative” este reevaluată.
Testarea statistică de semnificaţie este o metodă de stabilire a gradului de plauzibilitate
(veridicităţii). Particularitatea sa este limpede: se referă la un anumit tip special de ipoteze,
cunoscute sub numele de ipoteze statistice.
Într-o abordare de bun simţ, a testa o anumita presupunere (adică o ipoteză) căreia
experienţa noastră personală ne spune să-i acordăm crezare, este uşor de explicat: admitem că
ipoteza ar fi adevărată, apoi comparăm observaţiile (adică datele obţinute din lumea reală) cu
consecinţe logice ale ipotezei noastre. Dacă observaţiile de care dispunem sunt compatibile cu
consecinţele la care ne aşteptam, atunci vom continua să credem – şi în cele mai multe cazuri ne
vom întări „credinţa” – în presupunerea noastră. Evident, dacă ceea ce observăm nu se potriveşte
suficient de bine cu aşteptările noastre, atunci „credinţa” noastră în validitatea presupunerii va
scădea, uneori atât de mult încât vom „respinge” cu totul presupunerea făcută. (Trebuie să
subliniem aici cât de vagi sunt afirmaţiile din paragraful precedent: înţelesul precis al sintagmei
„suficient de bine” este lăsat la latitudinea cititorului. La fel şi responsabilitatea oricărei consecinţe
neplăcute pe care ar putea-o avea o decizie greşită!).
Evident, ipotezele avansate de către cercetătorii ştiinţifici sunt cunoscute ca ipoteze
ştiinţifice. Efectuarea unui test de semnificaţie (cunoscută si sub numele de testarea ipotezelor) este
o metodă folosită pentru a testa o presupunere, în care credem, despre o întreagă populaţie, prin
folosirea datelor obţinute dintr-un eşantion. În general, rezultatul unui test de semnificaţie este

10
exprimat printr-un număr. Acest număr reflectă cât de plauzibilă este ideea că valoarea unei anumite
statistici descriptive – care este calculată din datele obţinute din acel eşantion – ar putea proveni
dintr-un eşantion aleator.
Interpretarea pragului de semnificaţie si limitele acestuia
Dar ce înseamnă această valoare? Gigerenzer (1993) sintetizează foarte bine starea de
confuzie existentă în interpretarea ei. La nivel convenţional, valoarea p de .05 reprezintă nivelul
acceptat de comunitatea ştiinţifică de a respinge sau a nu respinge ipoteza nula. La nivel de
interpretare se produce frecvent greşeala de a vedea pragul de semnificaţie ca un indicator al
veridicităţii sau falsităţii unei ipotezei de cercetare. O consecinţă a acestei greşeli este interpretarea
eronată a pragului de semnificaţie in termeni de rezultate semnificative statistic pentru p< .05,
puternic semnificative statistic pentru p< .01, ori foarte puternic semnificative în cazul unui p< .
001. Cu alte cuvinte, există tendinţa de a vedea în aceste valori gradul de adevăr al unui ipoteze. De
fapt, pragul de semnificaţie se referă la probabilitatea de a obţine datele culese in condiţia în care
ipoteze nulă este adevărată. Prin urmare, aceste praguri nu arată gradul de încredere pe care-l avem
în veridicitatea ipotezei de cercetare, ci doar probabilitatea de a obţine datele observate pornind de
la premisa că ipoteza nulă este adevărată.
Interpretarea pragului de semnificaţie poate fi îmbogăţită prin discutarea a două erori
posibile ce pot apărea în testarea ipotezelor. Eroarea de tip I este situaţia in care cercetătorul decide
să respingă ipoteza nulă, deşi aceasta nu trebuia respinsă, în timp ce eroarea de tip II este dată de
cazul în care ipoteza nulă nu a fost respinsă, deşi trebuia să fie respinsă. Între cele două tipuri de
erori există o relaţie de dependenţă. O dată ce cresc şansele de a comite eroarea de tip I, scad
şansele de a comite eroarea de tip II şi invers. Cel mai adesea, probabilitatea de a comite o eroare de
tip I este prestabilită la ,05. În schimb, probabilitatea de a comite eroarea de tip II tinde să fie
variabilă. Cohen (1988, 1994) propune pentru acest caz o probabilitate de .20, o valoare de patru ori
mai mare decât cea asociată erorii de tip I.
După părerea noastră, problema de bază a pragului de semnificaţie nu ţine neapărat în
interpretarea data unui rezultat semnificativ statistic, ci mai ales in dependenţa pragului de
semnificaţie de valoarea puterii statistice a unei cercetări (Cohen, 1988, 1994).
Prin urmare, în lipsa unei analize a puterii statistice nu vom beneficia de informaţii de bază
pentru a analiza corect rezultatele unei cercetări. De pildă, puterea statistică este dependentă de
erorile de măsurare a unor indicatori statistici. Cu cât erorile de măsurare sunt mai mari cu atât
puterea statistică este mai mică. Însă, erorile de măsurare sunt dependente de volumul eşantionului.
Cu cât avem mai mulţi subiecţi testaţi cu atât erorile de măsurare sunt mai mici, în consecinţă,
puterea statistică este mai mare. Mulţi cercetători îşi aleg numărul de subiecţi ce urmează a fi testaţi
in funcţie de resursele avute la dispoziţie. Această modalitate nu este însă cea mai fericită, deoarece
puterea statistică şi implicit, pragul de semnificaţie sunt sensibile la volumul eşantionului. Astfel, în
cazul unui eşantion redus de persoane (ex. 10 subiecţi), există mari şanse ca rezultatul să fie
nesemnificativ statistic datorită unei puteri statistice scăzute, deşi în realitate există un efect. În
schimb, prin alegerea unui eşantion foarte mare (ex. 500 de persoane), creşte puterea statistică şi
există şanse mari de a obţine un rezultat semnificativ statistic, deşi în realitate efectul (ex. corelaţia)
ar putea fi unul foarte slab.

Ce este „t” din „Testul t”.

„t” este chiar rezultatul testului t şi este pur şi simplu media diferenţei celor două
eşantioane comparate divizată cu eroarea standard a diferenţei. Evident că poate lua şi valori
negative. Nu înţeleg de ce îndrumătorul dorește sa-l scrie fara semnul minus, daca acesta are
valoare negativa.

11