CERCETAREA IN NURSING

AMG III
12-11-2020
Mastru Instructor Asistent Medical-Oanca Mirela Mihaela

CERCETAREA CANTITATIVA SI CALITATIVA

Cum alegem între cantitativ și calitativ? În practică există, de regulă, o specializare a

cercetătorilor pe una dintre aceste două paradigme. Totuși, există și situații în care se
pune problema alegerii uneia dintre ele, iar acest lucru depinde în primul rând de
obiectivele cercetării. Cercetările de tip cantitativ sunt potrivite pentru studierea
covariației dintre variabile sau pentru compararea unor grupuri sau categorii. În mod
obișnuit, acestea vizează testarea unor ipoteze. Cercetările calitative nu își propun,
de regulă, compararea grupurilor. Ele sunt adecvate mai ales atunci când cercetarea
are obiective descriptive, orientate descoperirea și înțelegerea unor fenomene
complexe, greu de operaționalizat și de abordat.
_Noțiuni de cercetare calitativă- de multe ori, ele sunt preferate de către tinerii
cercetători sau de studenți care nu se simt în largul lor cu analiza statistica a datelor.
Pentru a decide dacă un anumit subiect este recomandat a fi abordat prin metoda
cantitativă sau calitativă, consideră că cercetarea calitativă este de preferat celei
cantitative în următoarele situații:
- atunci când obiectivul central al cercetării este contextul;
- dacă obiectivul central al cercetării se bazează pe interpretarea pe care o dau
subiecții;
- dacă profunzimea și bogăția analizei sunt esențiale pentru obiectivul cercetării;
- atunci când cercetarea are un caracter explorator.
O soluție care câștigă tot mai mult teren în practica cercetării constă în combinarea
abordării cantitative cu cea calitativă,
Începerea studierii unui domeniu nou, mai puțin cunoscut, cu o cercetare calitativă
pilot, ale căror date pot sta la operaționalizarea conceptelor, generarea ipotezelor și
inițierea unei cercetări cantitative ulterioare.
Construirea unor cercetări cantitative pe baza unora calitative, efectuate anterior.
Utilizarea unui studiu calitativ pentru aprofundarea unor rezultate cantitative
surprinzătoare sau greu de explicat.
Utilizarea unei cercetări cantitative pentru elucidarea unor rezultate calitative.
Utilizarea ambelor tipuri de cercetare, în mod complementar, pentru aceeași temă de
studiu. Metodele cantitative și calitative nu sunt în mod necesar reciproc excluzive.
Ambele metode pot fi utilizate într-un proces unic, etapizat, pentru a pune în evidență
un anumit adevăr, păstrând rigoarea științifică În oricare din aceste situații putem
estima că rezultatele vor fi mai complete din moment ce realitatea investigată este
abordată din mai multe perspective.
Planificarea unei cercetări calitative În ciuda diferențelor de abordare, și cu toată
libertatea pe care o are cercetătorul, realizarea unei cercetări calitative nu se poate
dispensa de o planificare riguroasă. În acest sens, Vivar și colab. (2007) identifică nu
mai puțin de 17 pași în dezvoltarea unei propuneri pentru o cercetare calitativă:
(1) selectarea temei; (2) introducerea suportului teoretic; (3) prezentarea semnificației
studiului; (4) definirea conceptelor; (5) stabilirea obiectivelor; (6) alegerea modelului
de cercetare; (7) fixarea cadrului teoretic; (8) alegerea metodelor de colectare a
datelor; (9) planificarea colectării datelor; (10) descrierea procedurii de analiză a
datelor; (11) amplificarea calității datelor; (12) raportarea problemelor de natură etică;
(13) prezentarea limitelor studiului, (14) publicarea rezultatelor, (15) planificarea
timpului; (16) elaborarea concluziilor; (17) prezentarea listei de referințe bibliografice.
Am listat toate aceste etape, deși nu ne propunem să le prezentăm mai pe larg, doar
pentru a sublinia faptul că o cercetare calitativă nu se poate sustrage unor rigori de
planificare, organizare și realizare, tipice pentru orice proiect de cercetare.
Eșantionarea La fel ca și în cazul cercetărilor cantitative, eșantionarea în cercetările
calitative trebuie să răspundă la două cerințe: volumul și tehnica de selecție a
cazurilor. În ce privește volumul eșantionului, accentul pus pe particular și
individualitate face mai puțin important numărul cazurilor investigate. În contrast cu
eșantionarea cantitativă, eșantionarea calitativă nu trebuie să își propună ”nici
cunoașterea completă a domeniului și nici reprezentarea
Pluralismul metodologic tinde să devină o practică uzuală în anumite domenii. Spre
exemplu, UNICEF specifică explicit, în toate proiectele de cercetare pe care le susține,
utilizarea complementară a investigațiilor cantitative și calitative.
Noțiuni de cercetare calitativă tuturor aspectelor prin selecție aleatorie, pentru
asigurarea unei șanse egale ca fiecare caz să fie selectat în eșantion” În esență,
numărul cazurilor studiate trebuie să asigure găsirea unui răspuns adecvat la
problema cercetării. Altfel spus, pentru probleme simple sau pentru studii de detaliu,
se poate utiliza un eșantion mai mic, sau chiar un singur caz, în timp ce pentru
probleme mai complexe, se impune un eșantion mai mare și o tehnică mai elaborată
de constituire a acestuia . În practică, de regulă, numărul de cazuri nu este fixat de la
început, ci se precizează pe măsură ce studiul avansează. Cercetătorul poate
continua includerea unor noi cazuri până când rezultatele se ”stabilizează” pe o
anumită concluzie . În ce privește tehnica de eșantionare, selectarea probabilistă nu
reprezintă un deziderat cu utilitate practică. În acest context, nu reprezentativitatea
eșantionului contează, ci relevanța lui în raport cu tema abordată. Cercetarea
calitativă nu își propune testarea ipotezelor, ci descrierea și înțelegerea fenomenelor.
Ca urmare, problema generalizării rezultatelor nu este prioritară și, pe cale de
consecință, nici constituirea aleatoare a eșantionului. Având în vedere caracteristicile
cercetării calitative putem spune că selecția aleatorie nici nu este potrivită în acest
caz, din mai multe motive: (a) fiind inerent mici, eșantioanele ar avea erori standard
mari și, implicit, o reprezentativitate redusă; (b) chiar dacă eșantionul ar fi selecționat
aleatoriu, modul de analiză a datelor nu ar permite în nici un fel calcularea erorii
standard, deci nu am putea face nici o estimare cu privire la reprezentativitatea
acestuia; (c) obiectivul cercetării nu este, ca în cercetarea cantitativă, o anumită
caracteristică (variabilă), a cărei distribuție să o presupunem normală, ci o realitate
psihologică complexă, care nu este neapărat asimilabilă unui construct – ca urmare
nu se pune problema reprezentativității cu privire la această realitate holistică.
Marshall descrie trei strategii principale de eșantionare: eșantionul de
conveniență (cel mai puțin riguros, utilizând cazurile disponibile), eșantionul rațional
(cazurile sunt alese de cercetător, în funcție de relevanța estimată în raport cu tema
cercetării) și eșantionul teoretic, asociat cu modelul teoriei empirice, despre care vom
vorbi mai jos (eșantionul se constituie în funcție de cadrul teoretic al cercetării,
modificându-se pe parcurs, în funcție de dinamica procesului de teoretizare a
rezultatelor, până se atinge saturația teoretică a conceptului studiat). Având în vedere
fundamentarea cercetării calitative, eșantionarea de conveniență este cea mai
potrivită și cea mai utilizată în practică.
Patton descrie 16 modalități de eșantionare de conveniență, dintre care cele mai
importante sunt:
-selectarea cazurilor extreme sau deviante; selectarea cazurilor tipice; selectarea unor
cazuri cât mai variate; selectarea cazurilor care confirmă sau contrazic datele
existente la un moment dat etc. Dintre acestea, cea mai recomandabilă tehnică pare
a fi aceea care asigură cea mai mare variabilitate a cazurilor în raport cu tema
cercetării. Efectul ei nu poate fi decât acela de a descrie mai complet/complex
subiectul studiat. Desigur, variabilitatea extremă a cazurilor poate crea confuzii de
interpretare în situația unor eșantioane foarte mici, deoarece face dificilă distingerea
unei caracteristici tipice și a unui model descriptiv ”tipic” pentru realitatea studiată.
Înregistrarea datelor Cercetarea calitativă presupune recoltarea unui mare volum
de informații, iar analiza și interpretarea acestora presupun înregistrarea cât mai
completă și mai accesibilă, dar și cât mai aproape temporal de realitatea studiată. În
acest scop, vor fi evitate, pe cât posibil, consemnările din memorie a discuțiilor sau
faptelor observate . Se pot utiliza toate formele disponibile de înregistrare: notițe
scrise, fotografii sau înregistrări audio/video. Evident, acest lucru presupune, pe de o
parte, obținerea consimțământului din partea participanților, iar pe de altă parte,
asigurarea suportului tehnic necesar, în cazul înregistrărilor electronice. Așa cum ne
putem imagina, analiza ulterioară a informațiilor stocate poate ridica probleme
complexe și dificile. Soluție care este total inacceptabilă în cercetările cantitative.
Metodologia cercetării-Noțiuni de cercetare calitativă-Rolul asumat de
cercetător
Dacă în cercetarea cantitativă se utilizează diferite instrumente pentru recoltarea
datelor, în cercetarea calitativă principalul instrument este însuși cercetătorul El
decide ce întrebări pune, în ce ordine, ce observă, ce anume notează din ceea ce
vede sau din răspunsurile primite. De cele mai multe ori, însăși intrarea în mediul de
cercetare este o problemă care trebuie rezolvată cu atenție. Aceasta se poate face
printr-o serie de întâlniri preliminare de prezentare, prin negociere, prin participarea la
unele activități informale, sau poate decurge dintr-un statut formal, impus instituțional.
În principiu, cu cât diferențele dintre caracteristicile demografice (vârstă, gen, etnie,
rasă) și culturale dintre cercetător și persoanele din mediul investigat sunt mai mari,
cu atât este posibil ca dificultățile de acceptare să fie mai ridicate. De asemenea,
problema acceptării este mai complexă în cazul comunităților ”închise” (de ex.,
pușcăriași, găști de cartier, dar și grupuri profesionale speciale, extrem de coezive,
cum ar fi militari din trupele speciale, piloți etc.). Discutând problema în contextul
investigării grupurilor de tineri, Fine și Sandstrom (apud Mertens, 2005) propun trei
roluri tipice care pot fi adoptate: supervizor (cercetătorul se prezintă ca figură de
autoritate - adult), lider (asumarea condiției de autoritate – implicarea în activități
comune cu rol de conducere) sau prieten (relații apropiate, pozitive). În toate cazurile,
trebuie să existe o rațiune explicită a prezenței cercetătorului, care să fie înțeleasă și
acceptată de participanții la studiu. În absența unei percepții clare a acestui lucru,
subiecții pot dezvolta atitudini de suspiciune și reținere cu un efect negativ, nu doar în
relația cu cercetătorul, ci și asupra relațiilor din interiorul grupului investigat (atunci
când cazurile studiate au relații de grup).
Validitatea cercetărilor calitative Problema validității reprezintă unul din cele mai
controversate puncte de dispută între paradigma cantitativă și cea calitativă. Așa cum
observă Winter (2000), chiar și în domeniul cercetării cantitative, în care noțiunea de
validitate este un punct central, se pot constata divergențe cu privire la definirea
acestei noțiuni. Ea poate fi înțeleasă cu privire la validitatea observațiilor (măsurare),
dar cu privire la validitatea concluziilor cercetării (validitate internă a cercetării). În
cercetările cantitative, validitatea este asigurată, pe de o parte, prin standardizarea
instrumentelor de măsură, iar pe de altă parte, este protejată prin neimplicarea (sau
controlul riguros al implicării) cercetătorului. Nici una din aceste condiții nu se
regăsește în cercetările calitative. Înțelegerea tradițională a validității își are rădăcinile
în concepția pozitivistă, care urmărește descoperirea unor legități generale prin
mobilizarea unor proceduri obiective de cercetare. Cercetarea calitativă, la rândul ei,
se fundamentează pe respingerea existenței unui adevăr unic, obiectiv și static,
concentrându-se asupra semnificației experiențelor personale și colective. Așa cum
afirmă Winter (2000), cunoașterea realității din perspectivă calitativă presupune o
”negociere” a adevărului pe baza unei serii de percepții subiective. Dacă pentru
abordarea cantitativă subiectivismul cercetătorului reprezintă o amenințare asupra
validității, pentru abordarea calitativă această amenințare vine tocmai din negarea
subiectivismului cercetătorului. În aceste condiții este evident că noțiunea de
validitate, chiar dacă ar avea aceeași definiție, nu poate fi susținută pe baza acelorași
criterii. În genere, problema criteriilor de validitate pentru cercetările calitative a fost
abordată din trei perspective distincte :
(1) Adoptarea criteriilor ”tradiționale”, specifice paradigmei pozitivist-cantitative, ceea
ce face practic imposibilă probarea validității în cercetările calitative.
(2) Stabilirea unor criterii distincte, pentru a evita coliziunea cu exigențele validității din
perspectiva paradigmei cantitative.
În acest spirit, încercând să contracareze o serie de ”atacuri” la adresa cercetărilor
calitative din domeniul educației în Marea Britanie, care nu ar fi avut, timp de zeci de
ani, nici un rezultat dovedit în practica educației, Hargreaves consideră că cercetările
calitative nu trebuie evaluate prin prisma criteriilor clasice de validitate, ci din
perspectiva unor funcții specifice acestora: apreciativă (capacitatea de a înțelege
aspecte și de a reprezenta puncte de vedere, altfel neglijate), indicativă (capacitatea
de a găsi cea mai potrivită manieră de descriere a experienței umane), reflexivă
(capacitatea de a reprezenta o oglindă a realității umane, sub aspectele ei cele mai
profunde), imunologică (capacitatea de a scoate în evidență aspecte sau evoluții
periculoase din perspectiva consecințelor asupra oamenilor) și corectivă Creswell și
Miller (2000) evocă drept metode de promovare a validității în cercetarea calitativă:
triangulația (fundamentarea unei anumite concluzii pe baza unor surse diverse,
convergente); căutarea dovezilor infirmatorii, verificarea intercolegială, reflexivitatea
cercetătorului; experiența îndelungată cu mediu cercetat; descrierea domeniului
investigat în detalii cât mai bogate; solicitarea unui ”audit” din partea unor cercetători
neimplicați.
Respingerea de principiu a ideii de validitate în cazul cercetărilor calitative.
Ideea de bază a acestei orientări este aceea că validitatea, în sensul ei ”tradițional”,
este un concept fals și depășit metodologic. S-a ajuns până la considerente de natură
epistemologico-politică în virtutea cărora exigențele validității, în forma lor
”tradițională”, sunt expresia dominanței majorității asupra minorității, o formă de
discriminare a femeilor (n.n. ?!) și, în orice caz, o modalitate de blocare a
”pluralismului” metodologic în domeniul științei. Această tendință stă la baza noilor
orientări paradigmatice denumite postmodernism sau relativism, fiind asumate și
promovate în numele unor mișcări social-politice ca feminismul sau anti-rasismul. În
spiritul acestei orientări, în cercetarea calitativă se utilizează frecvent noțiunea de
”relevanță” sau ”încredere”, în locul celei de validitate. Dacă nu poate evita
subiectivismul, care este în fond esența procesului de cercetare, atunci cercetătorul
trebuie să își propună să inspire încredere în ceea ce face. În opinia lui Yin (2011)
acest obiectiv poate fi atins prin trei mijloace: (a) transparență – descrierea deschisă
a întregii proceduri și a datelor recoltate, astfel încât oricine dorește să poată verifica
demersul cercetării; (b) caracter metodic – derularea sistematică și riguroasă a
procedurilor cercetării, evitarea improvizațiilor și neglijențelor metodologice; (c)
aderență la dovezi – orice concluzie trebuie să se sprijine pe dovezi și probe empirice
clare, chiar dacă interpretarea lor poate fi uneori multivalentă. Dacă vorbim de
încredere, nu putem trece cu vederea credibilitatea cercetătorului însuși. Declararea
explicită a experienței acestuia în raport cu tema cercetării și cu mediul în care a fost
efectuată, sunt de natură să sporească ”validitatea subiectivă” a concluziilor. Chiar
dacă validitatea cercetărilor calitative nu poate fi probată în maniera pozitivistă, asta
nu înseamnă că ea nu poate fi vizată în mod explicit. Maxwell (apud Yin, 2011)
evidențiază șapte modalități prin care pot fi combătute amenințările la adresa validității
în cercetările calitative:
(1) implicarea intensivă și pe termen lung în mediul investigat; (2) recoltarea unui
volum mare de date, cât mai detaliate, cu privire la subiectul investigat; (3) validarea
respondenților, pentru a minimaliza riscul unor informații incorecte sau
nefundamentate; (4) analiza discrepanțelor între informații, explicarea originii
acestora și alegerea celor mai credibile; (5) triangulația, colectarea de informații
convergente din surse diferite; (6) cvasi-statistici – utilizarea unor descriptori
cantitativi în locul unor descrierii calitative, atunci când acest lucru este posibil; (7)
comparația explicită a informațiilor obținute în medii diferite, pe grupuri diferite sau în
condiții diferite. Încercând să răspundă la întrebarea dacă cercetarea calitativă este
științifică sau măcar relevantă, Johansson și colab. (2003) au realizat o cercetare…
cantitativă. Ei au dorit să obțină o evaluare comparativă a cercetărilor cantitative și
calitative dedicate practicii medicale primare (medicina generală) și secundare
(medicina de specialitate). În acest scop, au fost utilizate două rezumate fictive,
unul cantitativ, iar celălalt calitativ, ambele referitoare la aceeași temă de cercetare.
Subiecții, medici suedezi, au fost repartizați aleatoriu în două grupuri, fiecare trebuind
să evalueze unul din cele două rezumate din perspectiva mai multor criterii: claritate
lingvistică, relevanță clinică, valoare de interes, încredere și acuratețe științifică. La
cercetare au participat 286 de medici de familie și 396 medici de spital. Rezultatele
au indicat faptul că ambele categorii de medici fac aprecieri similare cu privire la
rezumatul cantitativ. În ce privește rezumatul calitativ, medicii de familie îl apreciază
mai bine decât medicii specialiști. Ambele categorii de medici apreciază că
acuratețea științifică a rezumatului cantitativ este mai mare decât relevanța lui clinică,
în timp ce rezumatul calitativ este apreciat mai mult pentru relevanța clinică decât
pentru acuratețea științifică. În concluzie, autorii apreciază că cercetarea calitativă
prezintă un interes prin relevanța practică, impunându-se încurajarea instruirii în
abordarea calitativă
Concluzii- Asemănarea esențială dintre metoda calitativă și cea cantitativă este dată
de faptul că ambele abordări își fundamentează concluziile pe date empirice. Mai
departe însă, ele se deosebesc prin numeroase aspecte, care fac specificul fiecăreia.
O sinteză comparativă a particularităților celor două metode de cercetare este
Sinteza comparativă a particularităților metodei calitative și cantitative
Abordarea cantitativă Abordarea calitativă

Scop: clasificarea, cuantificarea, modelarea Scop: descrierea completă și detaliată a unei

statistică, în vederea explicării unei anumite anumite realități psihice.
realități psihice.

Datele se prezintă sub formă numeric- Datele se prezintă sub formă de cuvinte,
cantitativă. imagini sau obiecte.

Modelul este dezvoltat înaintea cercetării. Modelul se dezvoltă pe durata cercetării.

Este orientată pe testarea unor ipoteze Este orientată cu precădere pe obiective

emise anterior recoltării datelor exploratordescriptive și pe generarea de
ipoteze pe baza datelor recoltate.

Cunoștințe anterioare clare cu privire la Cunoștințe anterioare generale, vagi, cu

realitatea care urmează a fi investigată. privire la realitatea investigată

Recomandată în fazele finale ale unei Recomandată în fazele preliminare ale unei
 cercetări cercetări

Cercetătorul utilizează diferite instrumente și Cercetătorul însuși este instrumentul de

tehnici de recoltare a datelor. colectare a datelor

Se operează cu analize statistice, care Se operează cu interpretări subiective

exclud sau limitează subiectivismul
cercetătorului

Datele cantitative sunt mai ”sărace” dar mai Datele calitative sunt mai bogate, dar mai
precise, motiv pentru care sunt potrivite puțin precise, recoltarea lor solicită mai mult
pentru a fi supuse procedurilor de testare timp și sunt mai greu de generalizat

Cercetătorul tinde să rămână distant și Cercetătorul tinde să se implice subiectiv în

obiectiv în raport cu problematica problematica investigată.
investigată.

În ciuda controverselor și disputelor cu privire la validitate, cercetarea calitativă face

în prezent parte din metodologia curentă de cercetare în psihologia modernă. Numărul
cercetărilor calitative a crescut în ultimele două decenii, iar instituționalizarea acestei
direcții se materializează prin integrarea ei în curricula universitară, în apariția unor
reviste specializate și în acceptarea la împărțirea resurselor destinate cercetării. Deși
persistă o ”supremație” a abordării cantitative, asociată cu o ușoară notă de
superioritate a cercetătorilor ”tradiționali”, față de cei care abordează metoda calitativă,
în realitate, ambele direcții au puncte tari și slăbiciuni (Bryman, 2008; Golafshani,
2003). Cunoașterea realității psihice este mai puternică și mai eficientă prin contribuția
ambelor abordări, decât ar fi dacă oricare dintre ele ar fi ”eliminată” de cealaltă. Nivelul
de credibilitate al cercetării calitative depinde de rigoarea procesului de cercetare, de
calitatea datelor recoltate și de profunzime și complexitatea analizei acestora, la care
se adaugă competența și credibilitatea cercetătorului. Rosieck (2003) pledează pentru
revenirea psihologiei la diversitatea metodologică specifică perioadei sale de început.
În acest sens, el propune conceptul de experimentalism calitativ, care este menit să
îmbine empirismul metodei experimentale cu naturalismul metodei calitative. În ciuda
temerilor că o astfel de evoluție ar diminua integritatea psihologiei ca disciplină
științifică, el consideră că nu ar face decât să îi amplifice forța explicativa.