Career Choice and Development. Contributors: Duane Brown - author. Publisher: Jossey-Bass. Place of Publication: San Francisco.

Publication Year:
2002.

Teorii ale dezvoltării şi postmoderne

Teoria circumscrierii, compromisului şi autocreării (Linda S. Gottfredson)

Iniţial teoria lui Gottfredson punea accent pe explicarea diferenţelor de gen şi de clasă în dezvoltarea
carierei, acordând o atenţie specială obstacolelor pe care indivizii le întâlnesc. Principala întrebare
ridicată a fost: de ce copiii par să recreeze inegalităţile sociale ale predecesorilor lor cu mult înainte de
a se confrunta ei înşişi cu orice obstacole în calea împlinirii aspiraţiilor lor? În elaborarea teoriei atenţia
s-a mutat de la diferenţele intergrup la diferenţele din interiorul grupului : de ce indivizi din aceleaşi
circumstanţe tind să aibă aspiraţii şi succes diferit în realizarea sinelui pe care o preferă.

Dacă alte teorii s-au centrat pe dezvoltarea carierei la adult, teoria circumscrierii urmăreşte să explice
care este originea intereselor, abilităţilor şi a altor determinanţi ai alegerii carierei? Cum pot ajuta
aceste cunoştinţe pe consilieri şi pe clienţi în procesul de circumscriere şi compromis?

Toate teoriile psihologice ale carierei accentuează importanţa potrivirii între persoană şi slujbă. Această
teorie se referă la procesul prin care oamenii îşi circumscriu şi compromit în mod nenecesar opţiunile
pentru carieră, adesea sacrificându-şi împlinirea sinelui unic intern în scopul de a satisface aşteptările
pentru prestigiul şi sextipul serviciului. Teoria urmăreşte să ajute oamenii să prevină şi să se opună
unor constrângeri nejustificate în dezvoltarea timpurie a carierei şi prin urmare să obţină cele mai bune
potriviri cu ceea ce sunt. În psihologia carierei se porneşte de la presupoziţia că oamenii au
caracteristici înnăscute care îi disting de alţii şi îi ajută să fie ceea ce sunt. În acest sens se vorbeşte
despre „încercarea de a te găsi pe tine însuţi” sau despre faptul că „viaţa este o călătorie spre
autodescoperire”. Dar când şi de unde germinează acest sine care poate fi descoperit? Suntem doar
produse ale acţiunii celorlalţi, de la părinţi la politicieni, care ne modelează într-un fel sau altul? Sau
suntem apăruţi în lume deja unici, cu înclinaţii definitorii care ne orientează mai curând către anumite
scopuri decât către altele?

Conceptele majore ale teoriei

Conceptul de sine se referă la propria imagine despre sine atât public, cât şi privat. Acesta are mai
multe elemente precum aparenţa, abilităţile, personalitatea, genul, valorile şi locul în societate. Unele
elemente sunt mai centrale în simţul sinelui decât altele. Oamenii pot să nu fie capabili să-şi articuleze
conceptul de sine sau să-şi construiască percepţii corecte despre sine, dar acţionează asupra lor şi le
protejează aşa cum sunt. Conceptul de sine este obiectul cogniţiei (mine) dar, de asemenea, reflectă
persoana ca actor (Eu).

Oamenii au de asemenea imagini despre ocupaţii numite stereotipuri ocupaţionale, incluzând

personalităţile oamenilor din acele ocupaţii, munca pe care o fac, vieţile pe care le duc, recompensele şi
condiţiile de muncă, adecvarea acelor munci la diferite tipuri de oameni şi nivelul prestigiului.

Aceste imagini comune sunt organizate într-o hartă cognitivă comună a ocupaţiilor. Adolescenţii şi
adulţii disting ocupaţiile după câteva dimensiuni majore: masculinitate-feminitate, nivelul prestigiului
ocupaţional (dezirabilitatea generală) şi domeniul muncii. Aceste distincţii pot fi reprezentate într-o
hartă bidimensională (incluzând genul şi nivelul prestigiului). Diferenţele în trestigiul ocupaţiilor
oglindesc diferenţe privind complexitatea intelectuală a muncii (Gottfredson, 1997). Ocupaţiile

1
oglindesc şi tipurile stabilite de Holland (realist, investigativ, artistic, social, antreprenorial,
convenţional).

Copiii au o abilitate deosebită de a construi hărţi sociale comune, demonstrând o „remarcabilă

capacitatea de a percepe, de a-şi reaminti, de a acumula şi de a organiza informaţie socială concretă”
(Cairns & Cairns, 1988, p. 198) . În prima parte a vieţii, hărţile lor sunt primitive, dar odată cu
maturizarea cognitivă, ei ajung să perceapă harta ocupaţională a ordinii sociale la fel ca adulţii. Întreaga
mapă este probabil comună tuturor grupurilor în ţările dezvoltate (for example, see Treiman, 1977, for
an international occupational prestige scale) când ordinea socială diferă, vor fi diferite şi percepţiile
oamenilor asupra ei.

Indivizii identifică ocupaţiile pe care le preferă cel mai mult prin evaluarea compatibilităţii diferitelor
ocupaţii cu imaginile lor despre sine. Compatibilitatea înseamnă congruenţă sau potrivire între
persoană şi mediu. Cu cât compatibilitatea percepută va fi mai mare, cu atât mai puternică va fi
preferinţa. Foarte rar indivizii pot descoperi compatibilitatea cu toate elementele sinelui. Ocupaţiile
care intră în conflict cu elementele nucleu ale conceptului de sine vor fi cel mai puternic respinse.
Teoria postulează că: (1) prezentările publice ale masculinităţii şi feminităţii vor fi cel mai bine
păstrate, (2) apărarea poziţiei sociale printre colegi va fi importantă, dar mai puţin, (3) asigurarea
împlinirii preferinţelor pentru activitate şi nevoilor personalităţii prin ocupaţia profesională va fi cel
mai puţin importantă.

Ocupaţiile preferate ale cuiva nu sunt în mod necesar realiste sau disponibile. Pot apărea multe
obstacole în calea practicării lor. Pentru aceasta indivizii trebuie să evalueze accesibilitatea ocupaţiilor
când aleg ce alternative vocaţionale să urmeze.

Aspiraţiile ocupaţionale de care vorbesc psihologii vocaţionale reprezintă produsul conjugat ale
evaluărilor compatibilităţii şi accesibilităţii. Aspiraţiile sunt numite expectaţii sau aspiraţii realiste
când acestea sunt temperate prin cunoaşterea obstacolelor şi oportunităţilor. Sunt numite aspiraţii
idealiste când nu are loc modelarea anterioară.

Spaţiul social se referă la aria alternativelor în harta cognitivă a ocupaţiilor pe care persoana le
consideră acceptabile, deşi persoana poate să prefere mai mult pe unele decât pe altele. Această zonă de
alternative acceptabile poate fi mai mare sau mai mică, dar reflectă viziunea personală a locului unde
ea se potriveşte cel mai bine în societate.

Circumscrierea aspiraţiilor în funcţie de percepţii (Gottfredson, 1981) pentru un băiat cu inteligenţă

medie din clasa mijlocie.

2
O aspiraţie ocupaţională este doar o alternativă în cadrul acestui spaţiu, pe care individul o exprimă la
un moment dat şi care se poate schimba repede pe măsură ce individul îşi adaptează percepţiile
compatibilităţii şi acccesibilităţii. Aspiraţiile sunt doar indicatori schimbători şi supuşi erorilor ai
centrului unei arii de posibile nişe ocupaţionale pe care individul doreşte să le ia în considerare. Teoria
cere să se măsoare mai curând ariile decât simplele puncte ale preferinţei.

Circumscrierea este procesul prin care tinerii îşi îngustează acest teritoriu. Ei elimină progresiv
alternativele inacceptabile în scopul de a decupa un spaţiu social (zona lor de alternative acceptabile)
din întreaga ofertă a culturii. Alegerea unei ocupaţii speciale este doar sfârşitul unui lung proces de
constrângere de care tinerii sunt mai mult sau mai puţin conştienţi.

Compromisul este procesul prin care tinerii încep să abandoneze cele mai preferate alternative pentru
unele mai puţin compatibile pe care le percep mai accesibile. La un moment dat indivizii descoperă că
sunt incapabili să implementeze alegerile cele mai preferate. Într-un sens ei trebuie să se opună
procesului de alegere şi să reconsidere alternativele mai puţin preferate, poate pe unele pe care mai
devreme le-au considerat ca inacceptabile. Compromisul poate avea loc fie prin anticiparea
obstacolelor externe (compromisul anticipator), fie prin întâlnirea acestor bariere (compromisul
experienţial).

Procesul de circumscriere

Circumscrierea aspiraţiilor în prima parte a vieţii poate fi descrisă printr-o serie de principii care se
manifestă în patru stadii de dezvoltare. Întregul proces este condiţionat de dezvoltarea cognitivă.
Cunoaşterea limitelor procesării umane a informaţiilor este esenţială în înţelegerea dezvoltării carierei.
O dată cu înaintarea în vârstă diferenţele individuale privind abilitatea cognitivă generală (inteligenţa)
devin subapreciate. Dezvoltarea aspiraţiilor ocupaţionale are loc prin evaluarea potrivirii dintre
imaginea sinelui şi reprezentarea asupra ocupaţiilor. Copilul are imagini primitive despre sine şi lumea
din jurul său. Totuşi el începe să construiască concluzii despre tipul de muncă pe care ar putea să o facă
şi tipul de muncă pe care n-ar putea să o facă. Aceste concluzii pot avea consecinţe pe termen lung
deoarece ele îl determină să se îndrepte către considerarea progresivă a unor sectoare ocupaţionale de
care sunt în mod vag conştienţi. Tinerii îşi circumscriu opţiunile înainte de a le înţelege deplin.

Delimitarea conceptului de sine şi a spaţiului social (zona alternativelor acceptabile) are loc după
următoarele cinci principii:

3
 1. creşterea capacităţii de abstractizare. O dată cu vârsta copilul devine mai capabil să perceapă şi
să organizeze complex, să abstractizeze informaţia despre sine şi lumea sa. El progresează de la
gândirea magică şi intuitivă la recunoaşterea unor elemente concrete ale lumii (diferenţele de
gen în vestimentaţie, uniformele unor profesii) şi apoi să înţeleagă lucruri mai abstracte
(trăsături de personalitate, valori). Copiii progresează diferit sub aspectul înţelegerii lumii din
cauza diferenţelor de aptitudini intelectuale. În adolescenţa timpurie, unii tineri vor funcţiona
mental ca nişte studenţi, iar alţii ca nişte elevi de clasa a IV-a.
2. dezvoltarea interactivă a sinelui şi aspiraţiilor. Conceptul de sine şi aspiraţiile vocaţionale se
dezvoltă în tandem, influenţându-se reciproc pe măsură că se dezvoltă şi una şi alta. Imaginea
de sine reflectă efortul de implementare dar şi de ameliorare a conceptului de sine. Preferinţele
ocupaţionale sunt foarte strâns legate de conceptul de sine pentru indivizii sunt foarte
preocupaţi de locul lor în viaţa socială, iar ocupaţiile sunt un reper major al prezentării sinelui în
societate.
3. suprapunerea dintre diferenţiere şi integrare. Copilul percepe şi integrează treptat informaţie din
ce în ce mai complexă despre sine şi ocupaţii. Treptat, face distincţii din ce în ce mai complexe
între indivizi (clasa socială, de exemplu), în timp ce încă încorporează în conceptul de sine
elemente concrete (rolurile de gen). Invers, ei pot încă încorpora noţiuni despre statutul social în
conceptul de sine când încep să înţeleagă distincţii mai abstracte, precum cele referitoare la
temperament şi valori. Ei încep să conştientizeze noi idei înainte de a termina să acţioneze
asupra primelor.
4. eliminarea progresivă a opţiunilor. Pe măsură ce tinerii încorporează elemente mai abstracte
(genul, clasa socială etc.) în imaginea de sine, conceptul de sine devine mai complex şi mai clar
conturat. În acelaşi timp ei decid să excludă o arie largă de opţiuni ocupaţionale incompatibile
(nu se potrivesc cu genul, sunt prea dificile, sau sunt de un nivel prea scăzut). Această îngustare
a opţiunilor este ireversibilă, deoarece opţiunile respinse sunt rareori reconsiderate spontan.
Oamenii reconsideră opţiunile pe care le-au exclus anterior ca inacceptabile ca potrivire de gen
sau prestigiu numai când sunt în situaţia de a avea noi experienţe formative sau de a suporta
schimbări consistente, notabile în mediul lor social. De exemplu, un profesor poate încuraja un
copil din clasa de mijloc să ia în considerare o ocupaţie despre care acesta din urmă considera
că-l depăşeşte.
5. a lua drept bun şi a pierde din vedere. Procesul conjugat al construirii sinelui şi al circumscrierii
alegerilor vocaţionale este atât de fundamental, gradual şi luat drept bun, încât de obicei,
oamenii nu pot să-l perceapă sau să-l descrie în mod spontan, în ciuda faptului că acesta are un
efect continuu şi profund asupra credinţelor şi comportamentelor lor. Un stimul extern puternic,
precum schimbarea şcolii şi a colegilor pare în general necesar ceea ce a fost luat drept bun.

Stadiile circumscrierii

Dezvoltarea imaginilor de sine şi a aspiraţiilor ocupaţionale poate fi segmentată în patru stadii cu nivele
din ce în ce mai mari de dezvoltare mentală generală şi integrare personală. Fiecare stadiul conduce
către următorul îngustând spaţiul social potenţial din ansamblul posibilităţilor existente în cultură, pe
măsură ce tinerii încep să înţeleagă aspecte mai complexe despre sine şi ocupaţii. Fiecare nou pas în
integrarea psihologică este şi un pas în crearea sinelui public, adică în integrarea sinelui în societate şi
invers. Delimitarea ca vârstă poate varia destul de mult pentru că există variabilitate mare privind
concordanţa între vârsta biologică şi vârsta mentală.

4
Stadiul 1: orientarea către mărime şi putere (3-5 ani). Progresând de la gândirea magică la cea
intuitivă, copiii preşcolari încep să achiziţioneze constanţa obiectului (ei ştiu că oamenii nu pot să-şi
schimbe genul schimbându-şi aparenţa exterioară). Ei încep să clasifice oamenii în modurile cele mai
simple ca mari, puternici sau mici, slabi. Încep să recunoască ocupaţiile ca roluri ale adulţilor, şi nu mai
spun că atunci când cresc le-ar place să fie asemeni unor animale (iepuraşi), asemeni unor personaje
fantastice (prinţese), sau obiecte fără viaţă (pietre). În acest stadiu, copiii nu au concepţii coerente şi
stabile despre rolurile de gen sau conceptul abstract de bărbat sau femeie, dar pun bazele unor astfel de
concepte percepând diferenţe concrete, observabile de gen (legate şi de înfăţişare şi de comportament),
preferă să se joace cu colegi de acelaşi gen, se orientează către adulţi de acelaşi gen, preferă activităţi
inclusiv profesionale specifice aceluiaşi gen. Principala achiziţie în acest stadiu este de a recunoaşte că
există o lume a adulţilor şi că a avea o muncă profesională este o parte a acestei lumi.

Stadiul 2: orientarea către roluri de gen (6-8 ani). În această perioadă se progresează către gândirea în
termeni concreţi şi realizarea unor distincţii simple. Copiii gândesc dihotomic şi tind să ierarhizeze
simplu orice, ca fiind bun sau rău. Ei au început să înţeleagă conceptul de roluri de gen, dar se
focalizează pe aspectele cele mai vizibile ale acestora, precum activităţile observabile şi hainele. Fiind
în mod particular rigizi şi moralişti, tratează adesea aderenţa la roluri de gen ca un imperativ moral.
Aspiraţiile vocaţionale reflectă o preocupare de a face ceea ce este adecvat pentru propriul gen. Şi
băieţii şi fetele cred că propriul gen este superior. Predomină preferinţele ocupaţionale pentru activităţi
specifice propriului gen, se conştientizează că adulţii au activităţi diferite în funcţie de gen şi se resping
activ comportamentele specifice sexului opus. Copiii încep acum să construiască graniţele tipului de
gen tolerabil. Nu manifestă preocupare pentru prestigiul ocupaţional şi manifestă doar o „preconştiinţă”
a distincţiei dintre clasele sociale. Ei vorbesc despre statutul social, dar nu fac distincţia între bogat şi
sărac, curat şi murdar, el şi altul, toate acestea fiind incluse într-o singură dihotomie, între bun şi rău.
Fetele exprimă preferinţe sociale mai puţine, dar cu un statut mai înalt decât băieţii, dar aceasta este
rezultatul observării unor aspecte vizibile ale ocupaţiilor specifice aceluiaşi sex: echipamentul (şofer de
camion), activitate fizică (atlet), uniforme (poliţist, asistentă), sau contactul personal (profesor).

În acest stadiu, copiii elimină o parte din ocupaţii posibile, pe cele care se potrivesc celuilalt gen. Ei pot
conştientiza din ce în ce mai mult alte distincţii sociale, dar natura şi relevanţa acestor distincţii încă nu
este clară pentru ei.

Stadiul 3: Orientarea către valorizare socială (9-13 ani). Acum tinerii devin foarte sensibili la
evaluarea socială, indiferent dacă vine din partea colegilor sau a societăţii în general. Acum se
raportează nu doar la distincţia masculin-feminin, ci şi la statut înalt – statut scăzut. La vârsta de 9 ani,
copiii devin judecători duri ai ocupaţiilor cu statut scăzut şi le elimină dintre preferinţele lor. Ei încep
să recunoască simbolurile mai concrete ale claselor sociale (haine, civilizarea comportamentului,
obiecte aduse în şcoală). La vârsta de 13 ani, majoritatea ierarhizează ocupaţiile după prestigiu la fel ca
adulţii şi înţeleg legătura strânsă dintre venit, ocupaţie şi educaţie. A devenit clar pentru ei că există o
ierarhie ocupaţională, care afectează modul în care trăiesc oamenii şi sunt priviţi de alţii. Ei şi adulţii
importanţi din vieţile lor şi-au format percepţiile despre nivelul de abilitate (inteligenţa) prin
comparaţie cu cel al colegilor şi în consecinţă, despre competitivitatea pentru ocupaţii mai dificile şi
mai dezirabile. Adolescenţii au învăţat care ocupaţii ar fi respinse de familiile şi de comunităţile lor ca
inacceptabil de scăzute ca poziţie socială. Ai încep să-şi stabilească pragul minim şi pragul maxim
pentru realizările lor.

Pe măsură ce încorporează consideraţii despre clasa socială şi inteligenţă în conceptul de sine, resping
alternative ocupaţionale care par inconsistente cu acele nou recunoscute elemente ale sinelui. În special
resping opţiunile care au un nivel de prestigiu inacceptabil de scăzut în grupul social de referinţă şi
5
stabilesc astfel tolerable-level boundary limitele nivelului tolerabil, mai jos de care ei nu vor merge în
mod voluntar. De asemenea, ignoră opţiunile care par prea dificil de obţinut cu un efort rezonabil, sau
cele care prezintă un risc de eşec prea mare. Şcolile au mare impact astăzi asupra percepţiei tinerilor
asupra dificultăţii profesiunilor, deoarece ele evidenţiază clar diferenţele ca nivel de inteligenţă între
copii şi prin urmare planurile lor de a se ridica social printr-o educaţie superioară. Astfel de percepţii îl
determină pe copil să-şi stabilească nu nivel tolerabil al efortului (tolerableeffort boundary) peste care
nu vor trece, decât dacă se schimbă concepţia sa despre propria inteligenţă şi competenţă.

Profesorii, părinţii şi ceilalţi îi încurajează pe tinerii strălucitori să ţintească în educaţie şi profesie mai
sus faţă de ceilalţi colegi din acelaşi mediu socioeconomic. La fel, tinerii din clasele sociale mai înalte
(mai bogate, cu o mai bună educaţie) au expectaţii ocupaţionale mai înalte şi trebuie să dobândească un
nivel ocupaţional minim mai înalte pentru a evita să fie consideraţi ca având eşec în propriul grup
social. Atât apartenenţa la o clasă socială înaltă, cât şi faptul de a avea un nivel de inteligenţă înalt
creşte aspiraţiile – în primul caz prin creşterea nivelului pragului ocupaţional minim acceptabil, iar în al
doilea caz prin creşterea pragului superior care este posibil. În consecinţă, apartenenţa la o clasă socială
„inferioară” şi un nivel de inteligenţă redus contribuie la scăderea aspiraţiilor, prin scăderea pragului
acceptabilului şi posibilului.

Aceste zone de alternative acceptabile pot varia ca mărime, locaţie, claritate între indivizi şi de-a lungul
timpului. De exemplu, un copil cu un nivel de inteligenţă scăzut, dintr-o familie cu statut înalt este
posibil să perceapă mai puţine alternative acceptabile decât un copil cu o inteligenţă superioară, dintr-o
familie cu statut scăzut. Plafonul superior şi inferior al aspiraţiilor sunt mult mai apropiate în primul
caz decât în al doilea.

Nu toate alternativele acceptabile sunt la fel de preferate, există grade de preferinţă în cadrul acestei
zone. O tânără poate prefera un job neutru ca gen, mediu ca nivel de prestigiu, dar ea poate găsi şi alte
posibilităţi oarecum atractive. Atractivitatea scade treptat pe măsura scăderii prestigiului, creşterii
dificultăţii intelectuale şi creşterii stereotipurilor de gen.

În primii zace ani, tinerii acceptă identităţi sociale largi. Deşi pot fi indecişi cu privire la profesia
preferată, ei şi-au dezvoltat concepţii ferme cu privire la locul lor în ordinea socială largă şi şi-au
restrâns opţiunile vocaţionale în consecinţă. Adolescenţii îşi vor intensifica explorarea alternativelor
specifice dar numai în cadrul ariei restrânse pe care şi-au delimitat-o.

Stadiul 4: Orientarea către sinele unic, intern (după 14 ani). Adolescenţii îşi acceptă mai mult sau mai
puţin locul dorit în societate. Majoritatea sunt puternic preocupaţi de atractivitatea lor pentru sexul
opus, ceea ce întăreşte aderenţa lor la stereotipurile de gen şi statut. Pentru mulţi, problema se leagă de
cine sunt ei ca indivizi. Adoelscenţii trebuie să devină mai capabili să înţeleagă şi să integreze
informaţie abstractă şi complexă. Orientarea spre scopuri definite predominant intern şi după concepte
de sine fundamentate intern (de exemplu, personalitatea), încep să construiască un simţ al sinelui mai
personal. Focalizarea pe asemănările externe cu ceilalţi devine modelată de o preocupare crescândă
pentru propriile atribute unice. Încercarea nereflectată de a „se potrivi” în grupul social adecvat devine
o căutare mai nuanţată a unei serii de activităţi şi relaţii interpersonale mai compatibile cu persoana sa.
Caracteristicile abstracte sunt mai puţin observabile direct, de aceea adolescenţii încearcă, adesea
nesiguri şi cu teamă, să precizeze care sunt cu adevărat interesele, abilităţile, trăsăturile de personalitate
şi valorile lor personale. De fapt multe dintre interese şi valori pot rămâne neformate. Indivizii pot
căuta adesea experienţe în noi activităţi, în noi contexte nefamiliare, în scopul de a-şi diagnostica şi
dezvolta punctele tari şi punctele slabe, ceea ce le place şi ceea ce nu le place şi atitudinea faţă de viaţă.
Puţini ne cunoaştem limitele abilităţilor sau curajului până când nu le testăm. Mulţi trecem prin
6
schimbări majore de planuri până să ne croim câmpul actual al experienţei profesionale. Aceasta este o
perioadă în care se învaţă mai mult despre propriul profil, în special în măsura în care afectează sinele
public, adică reprezentarea publică despre ceea ce putem şi vrem să fim.

Explorarea ocupaţională este limitată la zona alternativelor acceptabile circumscrise în stadiile mai
timpurii. Aceasta se focalizează acum în special pe domeniile de muncă în interiorul acelui spaţiu care
pare cel mai congruent cu cel mai intern, unic sentiment al sinelui pe care individul îl proiectează şi
doreşte să îl implementeze. Adolescenţii încep să contemple preferinţele ocupaţionale în planul unui
cadru de viaţă mai larg – al obligaţiilor profesionale, precum şi al împlinirii personale – dacă îşi vor
putea întreţine bine viitoarea familie.

În timp ce primele trei stadii sunt orientate către respingerea alternativelor iancceptabile, acest stadiu
este alocat identificării alegerilor acceptabile cele mai preferate şi cele mai accesibile. Gradele de
preferinţă se schimbă pe măsură ce tinerii află mai multe despre ei şi reflectează mai mult asupra
propriei personalităţi, a propriilor valori, a aptitudinilor lor speciale şi nevoilor familiale. Un tânăr
poate constata după ce s-a implicat într-o activitate voluntară că este mai atras de domeniul artistic
decât de activitatea de funcţionar sau antreprenorială de care se credea atras anterior.

Gradele de preferinţă se schimbă şi în funcţie de considerarea obstacolelor şi oportunităţilor probabile

în implementarea diferitelor alegeri. S-ar putea ca tânărul să-şi reconsidere preferinţa pentru domeniul
artistic după ce va afla despre competiţia mare pe un număr mic de posturi în acest domeniu. Stadiul 4
iniţiază procesul de compromis.

Compromisul aspiraţiilor

Dacă circumscrierea este procesul respingerii alternativelor care par inacceptabile, compromisul este
procesul prin care se abandonează cele mai preferate alternative, este adaptarea aspiraţiilor pentru a se
acomoda la realitatea externă.

Compromisul anticipator are loc când oamenii încep să-şi modereze speranţele (evaluări ale
compatibilităţii) în funcţie de percepţiile realităţii (evaluări ale accesibilităţii). Treptat, aspiraţiile pe
care le exprimă se vor îndepărta de ideal şi se vor orienta către expectanţe. Compromisul experienţial
are loc când indivizii întâlnesc un obstacol în implementarea celor mai preferate alegeri (existenţa la
nivel local a unei instituţii educaţionale potrivite, sau a locurilor de muncă, practicile de angajare
discriminative, obligaţiile familiale). Nu toate combinaţiile sex-tip, prestigiu şi interes vocaţional sunt
disponibile pe piaţa muncii. Mai multe locuri de muncă cu prestigiu înalt sunt predominant masculine
decât feminine. Unele combinaţii nu există. De exemplu, muncă investigativă de nivel inferior. Aceste
constrângeri externe constrâng ipotetic pe orice într-o oarecare măsură. Puţini sunt cei care au alegeri
nerestricţionate.

Percepţiile accesibilităţii

Aspiraţiile vocaţionale sunt o funcţie a evaluărilor persoanelor a ceea ce este compatibil şi accesibil.

Imaginea accesibilităţii unei profesii depinde de informaţia la care este expus individul şi de informaţia
pe care o caută el însuşi. Căutarea şi monitorizarea informaţiei cere timp şi efort.

Acumularea de informaţie şi influenţa acesteia asupra imaginii accesibilităţii unei ocupaţii se supune la
trei principii:
7
 1. Atenţia selectivă. În mod normal oamenii ajung la informaţii despre accesibilitatea ocupaţiilor
pe care le consideră mai potrivite pentru ei şi pentru alternativele în interiorul spaţiului lor
social perceput. Cu cât este mai preferată o ocupaţie, cu atât este mai probabil ca persoana să
ajungă la informaţie despre ea.
2. nevoia de a implementa ca impuls către acţiune. Oamenii ajung la informaţie în principal când
trebuie să înceapă să implementeze o aspiraţie ocupaţională. Cu cât este mai apropiat momentul
implementării (se apropie absolvirea) sau momentul unui angajament mai serios (alegerea unui
serviciu sau a unei facultăţi) cu atât devin mai realiste aspiraţiile idealiste.
3. căutarea uşoară şi în proximitate. Oamenii caută activ informaţie şi orientare în principal de la
surse conveniente şi de încredere. Părinţii, prietenii, profesorii, colegii şi alţii din reţeaua socială
joacă un rol cheie în modelarea percepţiilor noastre asupra accesibilităţii şi convenabilităţii
(potrivirii). Economia căutării tinde astfel să promoveze stabilitatea mai curând decât
schimbarea spaţiului social al cuiva.

Grade de compromis

Compromisul poate varia de la minor la denaturarea aspiraţiei anterioare. Compromisul nu este dificil
atunci când sunt implicate alternative puternic acceptabile. Compromisul implică echilibrarea sau
negocierea unor valori şi interese, în scopul de a identifica cea mai bună opţiune, şi atunci el poate fi
privit mai mult ca o alegere decât ca un compromis.

Gradele de compromis

Gradul de compromis, devierea de la ideal, variază în funcţie de trei dimensiuni ale compatibilităţii. Cu
cât compromisul este mai mare, cu atât creşte preocuparea pentru el. Compromisul devine cu atât mai
dificil şi mai puţin voluntar cu cât persoana epuizează alternativele acceptabile din cadrul spaţiului său
social. El devine foarte frustrant când persoana trebuie să aleagă între alternative pe care le consideră
inacceptabile, adică în afara spaţiului său social. Perspectiva de a alege un loc de muncă inacceptabil
(compromis major) poate ameninţa profund conceptul de sine.

8
Principiile compromisului

1. Dezvoltarea priorităţilor condiţionale

Relativa importanţă a sex-tipului, prestigiului şi tipului de activitate profesională depinde de severitatea

compromisului cerut. Ameninţările severe ale sex-tipului vor fi respinse înaintea ameninţărilor severe
ale prestigiului sau intereselor, deoarece un sextip greşit este de obicei o ameninţare mai mare pentru
conceptul de sine. Dacă compromisul este sever, protejează sex-tipul; dacă este moderat, sex-tipul este
destul de bun, atunci favorizează prestigiul; dacă compromisul este minor, adică sex-tipul şi prestigiul
sunt destul de bune, sunt favorizare interesele. Acestea sunt praguri succesive care conduc la
următoarele predicţii despre priorităţile în compromis. Ele reflectă o inversare a priorităţilor ca salienţă,
pe măsură ce severitatea compromisului creşte şi sunt încălcate diferite nivele de acceptabilitate.

• Când indivizii au de-a face cu discrepanţe mici faţă de câmpul ideal al intereselor, prestigiului şi
sextipului acordă cea mai mare prioritate intereselor
• Când există discrepanţe moderate în spaţiul social, oamenii vor evita mai mult compromisul în
prestigiu. Ei vor fi preocupaţi în mică măsură sau deloc de sextip, excepţie făcând cazul în care
acesta tinde către o limită inacceptabilă.
• Când sunt confruntaţi cu un compromis major, oamenii vor tinde să-şi sacrifice interesele
înaintea sacrificării nivelului tolerabil al prestigiului sau sextipului.
• Interesele vocaţionale reprezintă întotdeauna o preocupare moderată, ele sunt umbrite de
preocupări pentru prestigiu sau sextip, cu excepţia cazului când ambele sunt aproape optime.

Prestigiul depăşeşte interesul vocaţional ca preocupare majoră când compromisul este moderat, sextipul
le depăşeşte pe amândouă când compromisul este sever. Cele mai centrale elemente ale conceptului de
sine (pentru care sunt valorile absolute cele mai înalte ale preocupării) nu sunt în mod necesar cele mai
vizibile în orice circumstanţă particulară. Salienţa şi centralitatea au fost adesea combinate în cercetarea
compromisului. O ultimă predicţie asupra priorităţilor în compromis:

Pragul sextipului este mai relaxat pentru femei decât pentru bărbaţi, deoarece cercetările arată că
femeile sunt mai doritoare să îndeplinească roluri de gen masculine decât sunt bărbaţii dornici să
îndeplinească roluri de gen feminine. (Femei îmbrăcate în haine masculine şi mai puţin bărbaţi
îmbrăcaţi în haine feminine).

Principiul 2: Optarea pentru ceva suficient de bun

Indivizii caută o alegere bună, nu cea mai bună posibil alegere. Indivizii sunt în general satisfăcuţi de
prima şi în general cea mai puţin bună opţiune, pentru a evita procesul vag, nesigur de colectare,
comparare a informaţiilor pentru a identifica cea mai bună soluţie posibilă.

Principiul 3: evitarea unei soluţii insuficient de bună

Dacă individul nu este satisfăcut de alegerile disponibile în spaţiul său social, va evita pe cât posibil
angajarea în orice. Evitarea poate să ia mai multe forme, inclusiv căutarea mai multor alternative,
perseverarea într-o alegere care nu poate să reziste, reconsiderarea limitelor efortului tolerabil, sau pur
şi simplu, întârzierea deciziilor sau angajărilor (indecizia) cât de mult posibil.

Principiul 4: acomodarea la compromis

9
Indivizii se acomodează psihic chiar la un compromis major privitor la domeniul de activitate, se
acomodează mai greu la compromisurile privind prestigiul care ameninţă poziţia socială şi se
acomodează cel mai puţin la schimbările de sextip care subminează implementarea unei identităţi de
gen acceptabile. Întreaga satisfacţie profesională depinde de gradul în care compromisul permite
implementarea unui sine social dezirabil, indiferent dacă prin munca în sine sau dacă prin stilul de viaţă
pe care îl facilitează persoanei şi familiei.

Aceste principii se aplică doar celor care sunt la început de viaţă profesională. După ce adulţii şi-au
stabilit traiectoria în viaţă, şi-au definit sinele public şi s-au eliberat de majoritatea responsabilităţilor
familiale, ei pot reflecta asupra compromisurilor pe care trebuie să le facă. Eliberaţi de preocupările
tinereţii, adulţii mai în vârstă care simt că şi-au sacrificat sinele privat pentru a-şi împlini datoriile ca
sine public, pot să-şi schimbe traseul pentru a-şi urma adevărata chemare în viaţă.

Extensii ale teoriei

Teoria socializării „greşite” a diferenţelor individuale

Conforma acestei teorii, diferenţele dintre noi pot fi importante la naştere, dar suntem din ce în ce mai
modelaţi şi remodelaţi de diferite medii la care suntem expuşi. Teoria susţine că un copil din medii
suportive, avantajate va di mai încrezător în sine, mai inteligent, mai optimist, va avea achiziţii mai
bune, trind experienţe bune succesive pe care mediul i le oferă. Copilul expus continuu la artă, la
cultura înaltă va dezvolta interese artistice, iar cel care va trăi într-un mediu antreprenorial va dezvolta
interese antreprenoriale. Copilul care creşte într-un mediu sărac intelectual şi care îl neglijează va tinde
să dezvolte trăsături nefavorabile trăind experienţe nefavorabile.

FIGURE 4.5. Mistaken Versus Modern Views of Nature-Nurture

Forţele externe creează experienţele noastre şi acestea ne creează pe noi. Profilul atributelor unei
persoane apare din profilul influenţelor sociale care au construit persoana. În termenii proceselor de
învăţare, teoria socializării sugerează că noi învăţăm pasiv să fim ceea ce am fost învăţaţi să fim. O
persoană devine inteligentă dacă i s-au oferit multe ocazii de a învăţa, abuzivă dacă a fost crescută în
abuz, şi interesată de activităţi mecanice dacă a fost încurajată să se angajeze în ele. Aceasta înseamnă
că ajungem să preferăm unul dintre câmpurile ocupaţionale descrise de Holland deoarece suntem mai
adesea expuşi la acesta şi primim întăriri referitoare la el.

10
 Cu cât trăim mai mult cu cât devenim mai mult produsele circumstanţelor noastre sociale. Cu
cât circumstanţele sunt mai diferite, cu atât produsele vor fi mai diferite. Conform acestei teorii,
diferenţele individuale sunt mai puţin moştenite genetic şi mai mult acumulate din influenţele mediului
o dată cu vârsta.

Cercetarea care contrazice teoria socializării

Deşi sociologii preferă teoria socializării în explicarea diferenţelor dintre oameni, cercetarea genetică
comportamentală o contrazice. Punctul slab al teoriei stă în faptul că se bazează pe corelaţiile dintre
rude fără să ia în considerare legăturile lor genetice. Nici u fel de concluzii nu pot fi construite
referitoare la efectele mediului din corelaţiile dintre copii şi părinţii biologici sau vitregi cu care aceştia
trăiesc deoarece aceste corelaţii reflectă un amestec neclar de influenţe genetice şi nongenetice asupra
copilului. Cele două tipuri de influenţe pot fi separate numai studiind perechi sau membri ai familiei
care reflectă diferite grade de legături de mediu sau genetice (gemeni identici crescuţi separat sau copii
adoptaţi crescuţi împreună).
Descoperirile cercetărilor genetice comportamentale:
Moştenirea unor trăsături foarte generale. Diferenţele individuale în toate trăsăturile psihologice
generale (abilităţile mentale şi dizabilităţile, trăsăturile de personalitate şi psihopatologia) şi
transmisibile genetic cel puţin în mod moderat, adică ele au origine genetică de obicei între 40-70%.
Ereditatea, sau h2 este raportul dintre genotip şi fenotip pentru o trăsătură în populaţia studiată. Altfel
spus este proporţia de variaţie a unei trăsături precum IQ (numitor) care poate fi raportată la variaţia
genetică într-o populaţie (numărător). Ereditatea este o caracteristică a grupurilor în perioade de timp şi
locuri specifice şi nu reflectă proporţia scorului unui IQ individual care este genetică al origine.
Ereditatea unor atitudini şi comportamente mai specifice cultural.
Diferenţele individuale în atitudini, credinţe şi comportamente mai canalizate cultural (inclusiv credinţe
religioase, preferinţe politice, atitudini sociale, interese vocaţionale, competenţa auto-percepută) tind să
fie oarecum moştenite, cu un grad de ereditate variind foarte mult (de la 0 la 60%). Moştenirea
tradiţionalismului, a atitudinilor sexuale, a atitudinilor religioase a fost estimată la 50%, atitudinile
despre taxe, probleme politice, militare sunt mai puţin moştenite (15-33%) (Plomin et al., 2001, p.
246). Diferenţele individuale în interesele vocaţionale sunt peste 40% moştenite (Betsworth et al.,
1994), diferenţele de autopercepţie a competenţei sunt chiar în măsura mai mare moştenite – 50-60%
pentru aparenţa fizică şi competenţa şcolară (McGuire et al., 1994). Oamenii nu au în mod evident gene
pentru atitudini referitoare la taxe sau armată, dar faptul de a fi mai conservatori decât alţii referitor la
astfel de chestiuni poate proveni din diferenţe mai fundamentale în personalitate, precum
tradiţionalismul.
Ereditatea rezultatelor vieţii
Diferenţele individuale în evenimentele de viaţă şi rezultatele ca adult tind şi ele să fie moştenite în
mod moderat. Nivelul educaţiei (60-70%), ocupaţia 50%, veniturile 40-50%. Evenimentele mai
controlabile – conflictele cu copiii sau o schimbare a statutului financiar tind să fie mai transmisibile
decât evenimentele mai puţin controlabile (boală). Toate aceste evenimente sunt influenţate de trăsături
ereditare, precum: inteligenţa, impulsivitatea, conştiinciozitatea etc..
Moştenirea mediilor personale
Tindem să credem că mediile sunt în afara noastră, ca factori externi, ca factori care ne impulsionează,
dar ele sunt şi modelate într-un fel de înclinaţiile noastre. Aceasta se întâmplă mai ales în contextele
interpersonale. Mediile în care suntem crescuţi sunt oarecum moştenite. Analizele comportamentale
genetice a scorurilor unor măsurători standard pentru mediile de creştere timpurii (Home Observation
for the Measurement of Environment) arată că comportamentul părinţilor este modelat în parte de
diferenţele genetice din copilăria lor. Scorul HOME este peste 40% moştenit. Oamenii cu genotipuri
diferite sunt expuşi şi se expun singuri la medii şi experienţe diferite. Mediile pot fi diferite pentru
diferite genotipuri deoarece părinţii transmit urmaşilor atât genele lor cât şi mediile lor, ceea ce este
11
numit corelaţia pasivă genă-mediu. Mai important este că diferenţele în mediile noastre personale sunt
într-o oarecare măsură moştenite deoarece noi şi evocăm şi căutăm experienţe diferite în funcţie de
înclinaţiile noastre genetice: corelaţia reactivă sau evocativă şi activă genă-mediu. De exemplu,
profesorii informează adesea elevii sclipitori despre oportunităţi educaţionale speciale, şi elevii
excepţionali caută adesea activ provocări intelectuale. Mediile proximale nu sunt doar impuse extern, ci
şi auto-selectate şi auto-generate.
Posibilitatea diferenţierii în aceleaşi medii pe baza genotipului
Unele genotipuri sunt facilitate altele sunt defavorizate în aceleaşi medii sau experienţe. Copiii adoptaţi
ai căror părinţi sunt delincvenţi nu au un comportament în mai mare măsură decât alţi copii adoptaţi,
excepţie făcând cazul când părinţii lor biologici au un comportament delincvent, adică au u risc
genetic(Plomin et al., 2001). Aceasta este numită interacţiunea genă-mediu. O anumită facilitare
vocaţională dă roade dacă se conjugă cu un fond genetic receptiv.
Accentuarea o dată cu vârsta a trăsăturilor generale ereditare. Gradul de moştenire a inteligenţei se
ridică al 20% în prima copilărie, la 40 % în copilărie, 60% în adolescenţă, 40 % la maturitate.
Diferenţele interumane privind inteligenţa reflectă din ce în ce mai mult o dată cu înaintare în vârstă
substratul ereditar. Această tendinţă neaşteptată a trăsăturilor ereditare a determinat pe geneticienii
comportamentalişti să construiască noi teorii ale dezvoltării copilului şi adultului care subliniază
eforturile oamenilor pe tot parcursul vieţii de a găsi medii compatibile cu tendinţele lor ereditare şi care
să le întărească.
Importanţa mai curând a influenţelor de mediu specifice decât a celor comune pentru
dezvoltarea trăsăturilor generale.
Dezvoltarea este modelată de influenţe de mediu specifice şi comune. Influenţele comune rezultă din
experienţe pe care membrii familiei le trăiesc în comun. Influenţele specifice sunt cele care afectează
un membru al familiei şi nu pe ceilalţi. Cercetările au arătat că mediile comune nu determină
similaritate între cei care au o zestre genetică diferită nici ca abilitate mentală (inteligenţă) (cu excepţia
temporară a copilăriei) nici în personalitate. Acest fapt este ilustrat de rudele de sânge care nu mai sunt
asemănătoare fenotipic în adolescenţă mai mult decât poate prezice asemănarea genetică (aproximativ
50%). Acelaşi lucru poate fi demonstrat cu fraţii adoptaţi care în adolescenţă nu sunt mai asemănători
decât nişte străini. În timp ce adoptaţii îşi pierd o dată cu vârsta similaritatea timpurie cu rudele
adoptive în privinţa IQ, ei devin mai asemănători cu rudele de sânge pe care nu le-au întâlnit niciodată.
Surprinzător, chiar mediile pe care nu le împărtăşesc sunt cele care afectează permanent abilităţile lor
mentale generale şi trăsăturile de personalitate. Geneticienii comportamentali au ajuns la concluzia că
influenţele mediului operează larg într-un mod diferit, făcând copilul să crească în aceeaşi familie
diferită de o alta (Plomin ş.a. 2001). Cercetările încă nu au evidenţiat care sunt acei factori specifici,
dar unii sugerează că sunt aleatorii şi incontrolabili. Multe deprinderi şi comportamente specifice pot fi
efecte ale unor medii comune. Aceasta se poate întâmpla şi cu interesele vocaţionale.
Natura poligenică a atributelor moştenite complexe
Geneticienii comportamentalişti cred că cu excepţia dizabilităţilor provocate sigur de o singură genă,
diferenţele individuale privind trăsăturile şi comportamentale complexe apar din acţiunea cumulativă a
mai multor gene. Arătând deja că multe trăsături complexe sunt în mod substanţial moştenite,
cercetătorii caută genele implicate.

Teoria socializării este falsă; noi nu suntem doar bucăţi de lut pe care ceilalţi le modelează; noi suntem
agenţi activi ai propriei noastre construcţii. Noi ajutăm la crearea propriilor noastre medii şi experienţe
– şi deci la crearea propriului nostru sine – în funcţie de tendinţele noastre genetice. În măsura în care
cele mai centrale, stabile trăsături sunt modelate permanent de forţe nongenetice, acestea nu sunt
asumate de geneticienii comportamentalişti. Ele nu sunt medii pe care le experimentăm în comun cu
familia, ci medii care ne afectează pe fiecare dintre noi la un moment dat. Atât genele cât şi mediile

12
contribuie la unicitatea noastră. Fenotipul tinde către genotip o dată cu vârsta. Indivizii îşi caută şi îşi
creează mediile care evidenţiază şi întăresc înclinaţiile genetice.

Teoria modernă a parteneriatului între natură şi educaţie (TPNE) privind diferenţele individuale

TPNE respinge efecte şi mediile de creştere sunt cauzele lor. Aceasta susţine că atât indivizii cât şi
mediile sunt creaţii reciproce şi apar simultan dintr-un flux al experienţei individuale. Versiunea
„genele determină experienţa” (Bouchard, Lykken, Tellegen, & McGue, 1996) a TPNE subliniază cum
individualitatea genetică a oamenilor le modelează experienţele. Indivizii distincţi genetic evocă şi
creează medii diferite pentru ei. Versiunea „căutarea nişei” (Scarr, 1997; Scarr & McCartney, 1983) a
teoriei TPNE accentuează ramificaţiile cumulative pe parcursul vieţii, a încercărilor permanente de a
avea experienţe care se potrivesc mai bine cu individualitatea genetică a persoanei, adică se caută o
nişă ecologică congruentă sau un loc în lume.
TPNE susţine că oamenii se auto-dirijează şi se auto-creează de la naştere, dar că numai prin
experienţă luăm forma unor fiinţe distincte din punct de vedere psihologic. Aceasta porneşte de la
teoria socializării recunoscând că mediile sunt atât cauze cât şi efecte – că oamenii modelează mediile
care îi modelează pe ei. Mediile noastre sunt de obicei ceilalţi oameni; noi îi atenţionăm şi îi activăm
constant, îi acceptăm şi îi respingem pe aceşti alţii pe care îi întâlnim mereu. Versiunile învăţării
sociale a teoriei socializării subliniază pe bună dreptate că comportamentul este modelat de istoria
întăririlor noastre, dar eşuează atunci când presupun că aceiaşi stimuli induc acelaşi grad de confort şi
disconfort, prin urmare, aceleaşi răspunsuri la fiecare dintre noi.

Perspectiva biosocială a diferenţelor individuale sugerează unele principii care pot ajuta la explicarea
dezvoltării şi implementării unor trăsături şi comportamente ocupaţionale relevante, inclusiv
circumscrierea şi compromisul. Diferenţele individuale privind însuşirile relevante pentru carieră
variază în privinţa apropierii lor de substratul genetic şi în modul în care experienţa le cristalizează în
tendinţe măsurabile şi stabile de a se comporta în moduri anume. Distincţia gradelor de fixare genetică
evidenţiază care dintre variatele dimensiuni ale diferenţei individuale pot reflecta comportamente
orientate cultural care pot fi modelate într-o oarecare măsură de părinţi, şcoală, factori economici, care
sunt aspecte profunde, naturale ale personalităţii pe care putem să le redirecţionăm social, dar nu putem
să le „refabricăm”. Perspectiva biosocială ne ajută să explicăm ce căi culturale urmăm sau evităm în
viaţă şi în ce măsură căile noastre deviază de la cele urmate de semenii noştri sociali.

Principiile dezvoltării trăsăturilor TPNE sugerează următoarele cinci principii referitoare la

diferenţele individuale în dezvoltarea trăsăturilor:
1. Individualitatea genetică – izvor al experienţei. Indivizii sunt auto-activatori, îşi generează,
selectează şi evaluează experienţe auto-dirijate. Înclinaţiile genetice cu care ne naştem, inclusiv
temperamentul sunt precursori ai personalităţii generale şi abilităţilor care se vor forma curând (Funder,
2001; Lykken, Bouchard, McGue, & Tellegen, 1993). Aceste tendinţe acţionează ca arie internă care ne
duc către sau ne îndepărtează de posibile forme de experienţă pe care le putem întâlni sau crea (risc-
siguranţă, oameni-lucruri). Tindem către ceea ce rezonează cu înclinaţiile noastre înnăscute şi ne
îndepărtăm de ceea ce nu se potriveşte cu acestea. Emiţând un flux constant de feedback predominant
preconştient, această arie colorează experienţele noastre trecute şi influenţează alegerile noastre
viitoare. Genotipurile noastre ne ajută să modelăm mediile atât percepute, cât şi reale în care ne
dezvoltăm. Cu alte cuvinte, natura activează şi modelează educaţia.

FIGURE 4.6. Crystallization and Expression of Individual Differences with Experience

13
2. Experienţele umane disponibile universal funcţionează ca un consolidator al trăsăturilor generale
(independente de cultură)
Cursul micilor experienţe din viaţa cotidiană oferă mii de ocazii de evaluare şi formare care, prin
revelarea şi întărirea înclinaţiilor genetice, catalizează şi consolidează cele mai generale şi de bază
dintre trăsăturile noastre în copilărie (inteligenţa, personalitatea). În acest mod, educaţia (experienţa)
începe să construiască nucleul sinelui din materia brută pe care ne-o oferă natura. În privinţa abilităţilor
mentale, analizele factoriale au evidenţiat o structură ierarhică în care pot fi grupate toate abilităţile în
conformitate cu gradul lor de generalitate. Doar o singură abilitate mentală, a fost găsită ca fiind de
nivelul cel mai general, factorul inteligenţei generale, numit g. Acesta este ingredientul nucleu al altor
8-12 abilităţi de pe nivelul inferior următor de generalitate: abilităţi largi precum abilitatea verbală,
abilitatea spaţială. Acestea sunt componentele majore ale unor abilităţi şi mai specifice precum
cunoştinţe lexicale, scanarea spaţială, care sunt utile în domenii şi mai înguste de activitate. Cu privire
la personalitate, analiza factorială relevă în general, cinci dimensiuni independente ale personalităţii
(extraversiune, agreabilitate, conştiinciozitate, nevrotism sau stabilitate emoţională şi deschiderea la
experienţă) - „big five”. Cele mai generale dimensiuni ale personalităţii şi abilităţii sunt independente
de cultură, deoarece toate culturile oferă suficiente experienţe tipice (cu oameni, obiecte, rezolvări de
probleme) pentru a cristaliza diferenţele genetice relevante în distincţii stabile, observabile, organizate
între noi (for example, Lykken et al., 1993).
3. Activitatea canalizată cultural ca şi consolidator al combinaţiilor de trăsături specifice.
Culturile organizează activitatea umană oferind forme tipice de activitate care sunt dirijate către scopuri
culturale specifice, precum producerea unor bunuri sau servicii particulare, sau promovarea credinţei în
actori, activităţi sau idealuri indiferent dacă sunt economice, sociale, religioase sau politice. Această
organizare culturală nu este arbitrară. Fiecare cultură reprezintă un mod oarecum distinct de organizare
a activităţilor membrilor ei în raport cu mediul uman şi nonuman. Activităţile umane care nu sunt
dirijate spre scopuri mobilizează şi întăresc un amestec de personalitate şi abilitate. Pentru a fi eficienţi,
oamenii (profesori, mecanici, părinţi) au nevoie de o combinaţie de abilitate mentală, personalitate,
competenţă fizică. Reamintirea unor combinaţii specifice de trăsături orientate spre scopuri facilitează
dezvoltarea sau cel puţin recunoaşterea unor diferenţe individuale derivate multifaţetate care sunt
definite în primul rând prin obiectele şi scopurile culturale care au fost căutate sau refuzate. Aceste
combinaţii de trăsături orientate către scopuri includ interesele vocaţionale (interesele pentru activitatea
ştiinţifică), atitudinile sociale (opoziţia faţă de pedeapsa cu moartea), scopuri şi expectaţii (aspiraţia
către un venit înalt) şi forme de expertiză (deprinderi de redactare). Aceste trăsături specific culturale
corelează cu variate dimensiuni ale personalităţii şi/sau abilităţii, dar par să constituie un domeniu
psihologic diferit decât personalitatea sau abilitatea (Ackerman & Heggestad, 1997; see also Holland,
1997, for correlations between personality dimensions and Holland scales).
Trăsăturile legate de scopuri specifice cuprind interese vocaţionale dependente cultural, ele sunt
combinaţii pe care o cultură le cere de obicei pentru scopuri specifice. Interesele pentru mecanică nu
vor apărea într-o societate în care nu există maşini.

14
 Psihologia vocaţională s-a centrat pe fluxul şi interacţiunea dintre dintre aceste trăsături
orientate spre scopuri, pe procesul prin care tinerii învaţă treptat mai mult despre ei înşişi în relaţie cu
lumea lor (interese, atitudini, valori, concept de sine) şi se orientează mai curând către anumite credinţe
mai curând decât către altele (speranţe, frici, aspiraţii, aşteptări). Această focalizarea teoretică este de
înţeles deoarece aceste combinaţii de trăsături orientate către scop reflectă cele mai conştiente eforturi
ale tinerilor de a se lansa în rolurile de adult. Psihologii carierei au depus eforturi de a dezvolta
inventare pentru a evalua interesele, aspiraţiile, auto-eficienţa şi alte trăsături orientate către scop, dar
au acordat mai puţină atenţie trăsăturilor mai generale ale abilităţii şi personalităţii în ciuda faptului că
erau deja disponibile numeroase instrumente pentru măsurarea lor.
4. Trăsăturile specifice orientate către scop ca punţi între trăsăturile generale şi nişele sociale
Diferite trăsături orientate spre scop apar când oamenii urmăresc scopuri specifice (distracţie, statut,
stare de bine) în moduri cultural stabilite (sporturi, loc de muncă). Complexul trăsăturilor orientate spre
scop reprezintă puntea care leagă trăsăturile foarte generale de nişe sociale particulare, punţi prin care
genele şi cultura fac tranzacţii în interiorul nostru şi astfel ne orientează comportamentul într-o cultură
particulară. Deoarece suntem în mod inerent fiinţe sociale, dezvoltarea noastră implică intrarea în
societate şi a societăţii în noi prin aceste punţi (prin asumarea rolurilor sociale care ne modelează
activităţile, deprinderile şi percepţiile de sine, în timp ce simultan ne integrează în cultură)
Cultura nu creează cele mai fundamentale diferenţe dintre noi (personalitate, fizic, inteligenţă),
dar aceasta constrânge şi facilitează exprimarea lor. Face aceasta împachetând aceste diferenţe
independente generale în profile sau seturi de trăsături utile – instrumente culturale distincte. Analizele
genetice comportamentale multivariate pot evidenţieze tipologia intereselor vocaţionale a lui Holland
ca fiind o astfel de colecţie de complexe de trăsături în Occidentul postindustrial. De exemplu,
interesele sociale pot avea rădăcini în uşurinţa verbală şi agreabilitate, printre altele. Interesele
investigative pot avea rădăcini genetice în deschiderea spre experienţă, moderat într-o inteligenţă
generală înaltă şi poate în abilitatea spaţială. Complexele de trăsături specifice orientate spre scop pot fi
mai susceptibile de influenţe familiale comune decât trăsăturile generale. În timp ce nici o trăsătură
generală nu a fost găsită ca fiind permanent afectată de influenţele de mediu comune, despre unele
dintre trăsăturile specifice s-a demonstrat aceasta. Aproximativ 10% din diferenţele privind toate
temele ocupaţionale generale şi scalele intereselor de bază din Inventarul intereselor dominante (Strong
Interest Inventory) par să provină din efectele mediilor comune (Betsworth et al., 1994).
5. Nişa de dezvoltare ca o culminare a unui proces dirijat genetic şi constrâns cultural de
dezvoltare a trăsăturilor
Diferitele noastre nişe sociale şi rezultate de la vârsta adultă – inclusiv carierele – pot fi conceptualizate
ca parte a procesului de dezvoltare a trăsăturilor deoarece ele sunt de asemenea modelate de
genotipurile noastre. Geneticienii comportamentalişti descriu adesea evenimentele şi circumstanţele
personale din vieţile noastre ca fenotipuri extinse, adică factori externi nouă dar care de fapt se
înrădăcinează parţial în genele noastre. Noi ştim că aceşti factori aparent externi au o componentă
genetică deoarece multe rezultate generale ale vieţii sunt în mod moderat transmisibile genetic. În plus,
analizele genetice multivariate arată că componentele lor transmisibile genetic se suprapun parţial cu
trăsăturile generale ale personalităţii şi inteligenţei. De exemplu, între 50-60% din diferenţele în
privinţa educaţiei, ocupaţiei şi nivelului venitului au aceleaşi origini genetice ca inteligenţa
(Lichtenstein & Pedersen, 1997; Rowe, Vesterdal, & Rodgers, 1998) poate pentru că inteligenţa
fenotipică are puternice efecte asupra realizării în carieră. Genetica rezultatelor se suprapune parţial cu
alte trăsături care încă nu au fost evaluate. Deoarece mediile nu transmit genele noastre, ci corelează cu
genotipurile noastre deoarece noi selectăm aceste medii, le creăm şi acţionăm asupra lor.
O diferenţă importantă dintre dezvoltarea nişelor de viaţă şi a trăsăturilor generale precum
inteligenţa este aceea că trăsăturile generale se dezvoltă relativ independent de variaţia culturală. Opus,
diferenţele individuale privind rolurile, activităţile, nişele de viaţă – fenotipurile noastre extinse – sunt
în medie mai puţin transmisibile ereditar deoarece culturile canalizează şi constrâng utilizarea chiar şi a
15
celor mai moştenite trăsături. Culturile limitează acţiunile noastre la lumea din jurul nostru. În funcţie
de epoca culturală şi de scopurile urmărite, aria genetică poate avea mai puţină influenţă şi forţele
culturale mai mare influenţă asupra activităţilor pe care le desfăşurăm şi asupra nişelor pe care le
ocupăm de fapt. Diferenţele individuale ca nivel de educaţie, ocupaţie şi venit pot fi atribuite în parte
influenţelor comune din familie (roughly 10 to 25 percent; Lichtenstein & Pedersen, 1997; Rowe et al.,
1998). Aceasta este valabilă mai mult pentru generaţiile trecute. Moştenirea diferitelor rezultate ale
vieţii poate varia mult în orice epocă istorică în funcţie de rolurile şi activităţile pe care o cultură le
penalizează sau le recompensează. Variaţia privind rezultatele vieţii depinde mai mult de inclinaţiile
genetice în culturile unde indivizii sunt liberi să-şi aleagă munca şi stilul de viaţă pe care îl preferă,
decât în locuri unde indivizii în principal nu au de ales. Nişa de dezvoltare este dezvoltarea dirijată
genetic, dar constrânsă cultural a celor mai globale roluri sociale, activităţi şi achiziţii de viaţă ale
noastre, printre care ocupaţia – poate cea mai importantă achiziţie astăzi. Acesta este rocesul prin care
noi ajutăm crearea şi ocuparea locului nostru în societate.

Principiile nişei de dezvoltare

Procesul anterior de dezvoltare a celor cinci trăsături sugerează felul cum oamenii devin fiinţe sociale
şi psihologice unice, în parte prin crearea şi căutarea în societate a unor nişe valorizate cultural şi
compatibile genetic. De ce unii oameni au mai mult succes decât alţii în acest proces? Deşi nu potem
cunoaşte genotipul cuiva observându-i fenotipul, oamenii par să difere în funcţie de gradul de potrivire
pe care îl dobândesc între ei şi mediu. Acesta se datorează factorilor interni sau externi sau amândurora.
TPNE sugerează următoarele cinci principii ale nişei de dezvoltare pentru explicarea motivelor pentru
care unii indivizi au mai multe şanse decât alţii de a atinge nişe de viaţă congruente.
1. Cultura este o selecţie finită din toate nişele de viaţă posibile
Abilitatea de a exprima, şi implementa propriile interese, abilităţi şi alte trăsături – de a crea o nişă de
viaţă în conformitate cu acestea depinde de disponibilitatea unor canale culturale pentru exprimarea lor.
Rolurile şi activităţile culturale sunt materiale brute pe care indivizii diferiţi genetic le au pentru
construirea nişelor lor sociale preferate. Trebuie să fim sine public pentru a fi noi înşine în societatea
umană, dar trebuie să lucrăm în lista posibilă pe care cultura noastră o oferă şi o permite. Societăţile
tradiţionale şi cele moderne, societăţile agrare şi cele postindustriale oferă game de opţiuni foarte
diferite între ele. Societăţile oferă posibilităţi numeroase de a trăi şi de a fi, dar ele sunt totuşi limitate,
procustiene.
2. Cursul vieţii este o călătorie nesigură, gradată de la nişa naşterii la nişa de adult
În societăţile democratice se consideră că originile sociale ale oamenilor n-ar trebui să le determine
destinele. Circumstanţele în care ne naştem constituie totuşi nişa noastră din oficiu. În familiile
biologice, aceste prime nişe sunt corelate într-o oarecare măsură cu genotipurile lor în virtutea faptului
că primesc atât gene, cât şi mediu de creştere de la părinţii lor (corelaţie pasivă genă-mediu). Deşi
această circumstanţă este probabil să construiască într-o oarecare măsură potrivirea persoană mediu
încă de la naştere, această potrivire este departe de a fi confortabilă. Noi suntem distincţi genetic de
părinţii noştri, deoarece noi avem gene în mod egal de la ambii părinţi. Dacă am rezona perfect cu nişa
în care ne naştem, nu ne-am îndepărta niciodată de aceasta. Nici indivizii nu sunt neutri faţă de mediu,
nici mediul faţă de indivizi, ci se redirecţionează, se modifică reciproc într-o oarecare măsură. Sarcina
de dezvoltare este de a trece de la o nişă în care ne-am născut – cu posibilităţile şi aşteptările ei
particulare – către o nişă de viaţă care rezonează mai bine cu sinele său interior. Această sarcină nu este
foarte clară. Poate însemna faptul de a se scoate din vechile circumstanţe, precum şi faptul de a crea sau
alege unele noi. Destinaţia – o nişă potrivită genetic – poate să nu fie niciodată clară. Succesul acestei
călătorii sinuoase, nereflectate, treptate depinde atât de factorii interni, cât şi externi. Aceştia afectează
numărul şi tipul de oportunităţi pe care le avem, le recunoaştem şi le utilizăm din întreaga ofertă
culturală (Lykken et al., 1993).

16
 3. Libertatea personală ca factor extern major care guvernează seria de experienţe care ne sunt
disponibile în fapt

Indiferent de mărimea şi conţinutul ofertei de roluri de viaţă, activităţi, nişe sociale a unei culturi, nu
toţi indivizii au acces egal la ele. Toate culturile tind să îndrepte tipuri diferite de oameni pe căi diferite.
Vârsta este unul dintre factori. Cu cât înaintăm în vârstă avem mai multă libertate de a ne selecta
experienţele din panoplia culturală, nu doar pe cele pe care ni le oferă nişa socială la naştere. Accesul la
această ofertă diferă în funcţie de nişa în care ne naştem. Nu toate locurile de muncă sau toate stilurile
de viaţă sunt vizibile sau disponibile din locul în care ne naştem. Cu cât suntem mai liberi de a explora
întreaga gamă de activităţi şi roluri posibile, indiferent de statutul în care ne naştem (religie, clasă, gen
ş.a.), cu atât mai largă va fi gama de experienţe formative pe care vom tinde să le avem. Cu cât mai
variate vor fi experienţele noastre, cu atât vom fi mai capabili să ne recunoaştem şi să ne consolidăm
interesele individuale, valorile, atitudinile şi capabilităţile (adică trăsăturile specifice orientate spre
scop) şi prin urmare să identificăm mai multe activităţi şi nişe sociale potrivite genetic.

FIGURE 4.7. Influences on Child's Menu of Possible Developmental Experiences

Libertatea are însă şi costuri, nu doar beneficii. Libertatea permite oamenilor şi să se ridice dar şi să
coboare în mizerie şi suferinţă. Aceeaşi libertate pe care unii o trăiesc ca eliberare din constrângerea
socială, alţii o experimentează ca haos.
4. Temperamentul sau personalitatea ca factori interni majori care controlează experienţele ce
ne sunt disponibile.
Oamenii exploatează diferit oferta culturală disponibilă. Pe măsura înaintării în vârstă copilul are din ce
în ce mai multă libertate de a explora orizontul activităţilor posibile şi grupurilor de referinţă, de a
explora şi experimenta lucruri nefamiliare, şi de a descoperi ce îi poate activa sau poate rezona cu
înclinaţiile sale genetice. Mişcarea către o nişă mai compatibilă înseamnă părăsirea nişei în care s-a
născut. Respingerea elementelor cheie ale vieţii sale până în acel punct (activităţi, ritmuri zilnice,
moduri de a gândi, prieteni) poate fi dificilă, indiferent de beneficiile obţinute în schimb. Aceasta poate
fi şi mai dificilă cu cât nişa în care s-a născut a fost mai puţin potrivită cu înclinaţiile genetice şi

17
persoana s-a străduit mult să se adapteze la ea, presându-se, denaturându-se pentru a se potrivi. Unele
temperamente facilitează mai mult decât altele schimbarea nişei, procesul de dezvoltare a sinelui.
Indivizii care sunt mai activi, mai imaginativi, mai încrezători în ei, mai deschişi la experienţă tind să
aleagă mai multe dintre posibilele experienţe pe care cultura le oferă. Indivizii care sunt cronic pasivi,
pesimişti sau fricoşi sau care din alte motive au mai puţin gustul de a explora, de a experimenta şi de a
devia de la cărările bătătorite, vor alege mai puţine din ceea ce viaţa le oferă şi din ceea ce ei ar putea
să fie. Ei vor învăţa mai puţine despre ei înşişi, îşi vor recunoaşte mai puţine talente, se vor aventura
mai puţin departe de nişele în care s-au născut către unele care să fie mai adecvate. Eşuând să-şi
exploateze mediile, ei rămân subdezvoltaţi şi riscă în mod nenecesar circumscrierea şi compromisul.
5. Dezvoltarea ca proces din ce în ce mai conştient, centrat pe persoană şi dirijat genetic.
Cu cât este mai larg meniul de posibilităţi de viaţă disponibile, cu atât avem mai mari şanse de a
descoperi şi practica ceea ce ne oferă satisfacţii – de a ne descoperi pe noi înşine. Ce căi deschid aceste
posibilităţi pentru noi şi ce căi închid. Aceste posibilităţi evoluează o dată cu vârsta dar în ce direcţie şi
de ce? În ce măsură orientăm conştient această evoluţie şi în ce măsură ne lăsăm purtaţi de ea?
La naştere, copilul nu are control asupra influenţelor sociale care se exercită asupra sa. Mulţi
oameni se nasc în nişe mai puţin optime, date fiind diferenţele sociale şi legile transmiterii genetice. O
dată cu vârsta, oamenii îşi creează nişe din ce în ce mai personalizate prin procese de corelare şi
interacţiune gene-mediu. Copilul timid şi reticent evocă şi selectează practici, jucării diferite faţă de
colegii sau fraţii săi impulsivi (corelaţii evocative şi active gene-mediu). Unii copii sunt mai receptivi
decât alţii la anumite incitări şi orientări şi astfel sunt mai uşor de condus în noi direcţii bune sau rele
(interacţiunea gene-mediu). În aceste condiţii chiar şi fraţii vitregi din aceeaşi familie ajung să trăiească
în lumi din ce în ce mai diferite (Dunn & Plomin, 1990). Traiectoriile în viaţă devin din ce în ce mai
mult dirijate de gene şi centrate pe persoană când oamenii sunt liberi să fie ei înşişi, găsesc tipurile de
oameni cu care ei sunt cel mai compatibili şi îşi caută propriile locuri în viaţă.
Începând de la naştere individuarea auto-dirijată procedează în mare parte inconştient.
Genotipurile noastre operează mai mult ca o şoaptă decât ca un strigăt, mai mult ca o atenţionare decât
ca o îmbrâncitură şi mesajele lor sunt greu de distins de alte influenţe asupra comportamentului nostru.
Înclinaţiile genetice pot oferi în general doar semnale direcţionale slabe, şi rareori le distingem din
miriadele de acţiuni din viaţa cotidiană. Indiferent cât de slabe pot părea la un moment dat, acele
semnale sunt cea mai constantă şi consistentă forţă de dirijare a comportamentului nostru şi devine
sesizabilă prin modelele pe care le creează. Aceste modele ne fac treptat aria noastră internă disponibilă
conştientizării.

Perceperea ordinii în interacţiunile noastre cu lumea este esenţa conştientizării sinelui dar
aceasta este greu de obţinut. Adolescenţii şi tinerii se grupează în scopul de a se descoperi pe ei înşişi,
la sinele lor unic intern. Cultivând autocunoaşterea indivizii se pot conduce mai bine în viaţă şi vor fi
mai puţin dirijaţi de alţii.

Relaţia ariei interne cu circumscrierea şi compromisul

Circumscrierea şi compromisul sunt procese prin care se îngustează alegerile în viaţă şi se aleg anumite
căi în viaţă mai curând decât altele. Această îngustare progresivă reflectă constrângerile impuse nouă
dar şi modurile în care am identificat şi utilizat oportunităţile disponibile pentru noi. Circumscrierea şi
compromisul reprezintă procesele de auto-definire şi de auto-creare.

FIGURE 4.8.Summary of Biosocial Basis of Circumscription and Compromise

18
Percepţiile oamenilor despre ei înşişi (conceptul de sine) şi contextul social mai larg (harta cognitivă)
se dezvoltă pe perioada copilăriei şi adolescenţei. Cele cinci principii ale dezvoltării trăsăturilor ne
ajută să descriem realitatea empirică a individului – sinele unic din care apar auto-percepţiile cu care
trebuie să se construiască potrivirea sine – mediu. Oamenii acţionează asupra auto-percepţiilor, corecte
sau nu, pentru a se poziţiona în lumea socială. Când percepţiile sunt incorecte, potrivirea poate fi
împiedicată. Teoria descrie modul cum tinerii compară percepţiile anumitor aspecte ale sinelui
(abilitatea academică) cu percepţiile unor aspecte ale lumii ocupaţionale (cerinţele intelectuale ale
muncii) în scopul de a identifica aria de nişe ocupaţionale care pot fi potrivite pentru ei (spaţiul social
sau zona alternativelor acceptabile). Vizualizarea acestei zone este parte a unui proces mai larg din ce
în ce mai conştient de deplasare din nişa în care s-a născut către o alta mai potrivită, a adultului.

Diferenţele la nivel individual

Zona alternativelor acceptabile este submneniul nişelor de viaţă pe care indivizii le consideră că se
potrivesc pentru ei. Acest submeniu reflectă nişa în care s-a născut, amestecul de credinţă, aşteptări,
activităţi, roluri şi oportunităţi caracteristice mediului apropiat în care persoana s-a născut. Pe perioada
primelor trei stadii ale ciscumscrierii, persoana îşi însuşeşte cele mai apropiate programe culturale, pe
măsură ce îşi dezvoltă puterea de procesare a informaţiei – rolurile adulţilor, rolurile, de gen, ierarhia
socială. Inerţia şi economia de efort îi menţine pe indivizi îi menţine pe indivizi orientaţi către grupul
major de referinţă, cel în care s-au născut până când o forţă oarecare îi orientează într-o nouă direcţie.
La început indivizii nu sunt apţi să depună efort şi să-şi asume riscul de a se aventura prea departe de
nişa în care s-au născut atât timp cât aceasta este considerată „destul de bună”. Apoi, oamenii tind să
spicuiască informaţie despre opţiunile lor din mediul proxim, de la oamenii care populează nişa în care
s-au născut, ceea ce îi predispune la adaptări minore mia curând decât la schimbări majore. În felul
acesta, nişele adulţilor tind să se asemene nişelor în care s-au născut; copiii recreează societatea
predecesorilor şi inegalităţile sociale. O întrebare mai pertinentă poate fi de ce unii oameni se
aventurează mai departe de nişa în care s-au născut? Dacă stabilitatea este norma, ce anume poate
explica mobilitatea?
Probabilitatea mişcării depinde de potrivirea cu nişa în care s-a născut, de gradul de satisfacţie
oferit de circumstanţele în care s-a născut. Când potrivirea devine inconfortabilă, oamenii întrevăd
posibilitatea de a căuta un mediu mai potrivit. Schimbarea devine mai dramatică atunci când indivizii
întâlnesc ceva nou (model, activitate) cu care rezonează puternic sau când se comportă în moduri care
evocă protestul faţă de membrii nişei (ilegal, duplicitar, infam).
Chiar când recunosc nepotrivirea, indivizii au capacităţi şi dorinţe diferite de a schimba nişa.
Acestea sunt influenţate de trăsături de personalitate şi de factori externi, precum gradul de libertate.
Lipsa de autocunoaştere acţionează asemenea barierelor sociale; limitându-se opţiunile în mod
nejustificat circumscrierea şi compromisul devin neoptime.

Diferenţele de grup
Diferenţele între grupuri în privinţa trăsăturilor şi comportamentelor legate de carieră au origini atât
genetice cât şi nongenetice.
Între genuri există asemănări suficiente în privinţa abilităţilor şi intereselor, dar şi unele diferenţe
fundamentale. Unele societăţi tradiţionale pot suprima diferenţele individuale între bărbaţi şi femei, în

19
timp ce altele pot să întărească aderenţa la normele culturale care exagerează diferenţele naturale între
sexe. Rolurile de gen stabilite cultural îi constrâng pe mulţi indiferent dacă bărbaţi sau femei. Unele
societăţi moderne încearcă să renunţe la diferenţele de gen în comportament, prin urmare întărind o
asemănare nenaturală care poate de asemenea constrânge pe unii la fel de dureros.

Consilierea carierei într-o abordare a parteneriatului natură educaţie

Iniţial, teoria circumscrierii şi a compromisului îşi orienta atenţia asupra problemelor subapreciate în
dezvoltarea carierei. Îngustarea nejustificată şi nedorită a opţiunilor pentru carieră înainte de a explora
posibilităţile în adolescenţă. În adolescenţă mulţi indivizi operează doar cu rămăşiţe ale posibilităţilor
de alegere vocaţională. Consilierea din perspectiva teoriei circumscrierii şi compromisului se
focalizează pe opţiunile de carieră pe care tinerii le resping ca şi pe opţiunile pe care ei spun că le
preferă. Scopul este de a preciza dacă indivizii au eliminat opţiuni în stadiile anterioare, mod
nereflectat şi de a expune bazele pentru respingerea lor (sextip ş.a.). a doua problemă de care se
preocupă teoria este că mulţi tineri fac compromisuri în mod nenecesar, adică renunţă la cele mai
preferate alegeri în mod nejustificat, neavând suficientă informaţie (disponibilitatea locurilor de muncă,
formării, lipsa de deprinderi necesare etc.) fie ignorând acea realitate, fie nefăcându-i faţă eficient. În
consiliere este importantă încurajarea realismului constructiv, adică realismul nu doar cu privire la
constrângerile alegerii (cerinţele şi disponibilitatea locurilor de muncă), cât şi asupra modurilor de
extindere a alegerii (acţiuni care pot fi întreprinse pentru a deveni mai competitiv pentru ocuparea unui
loc de muncă). Aceste strategii sunt aplicate într-o succesiune de cinci paşi diagnostici pentru a
determina dacă indivizii şi-au îngustat în mod nejustificat şi şi-au compromis opţiunile. Paşii sunt
(Gottfredson, 1986b, 1996):
1. dacă persoana este capabilă să numească una sau mai multe alternative ocupaţionale.
2. dacă interesele şi abilităţile persoanei sunt adecvate ocupaţiei alese.
3. dacă persoana este satisfăcută de alternativele pe care le-a identificat.
4. dacă persoana şi-a restrâns în mod nejustificat alternativele.
5. dacă persoana este conştientă de oportunităţi şi realistă cu privire la obstacolele pentru
implementarea ocupaţiei alese.

Examinarea alternativelor ocupaţionale care sunt în interiorul sau în exteriorul zonei individuale a
alternativelor acceptabile este realizabilă cu ajutorul hărţii alternativelor ocupaţionale (Occupational
Aptitude Patterns Map (Gottfredson, 1986a). Din TPNE se pot prelua instrumente suplimentare pentru
prevenirea sau diminuarea circumscrierii şi compromisului nejustificat.

1. Noi nu putem schimba trăsăturile generale ale indivizilor, precum cele de personalitate sau
inteligenţă. Modificarea mediilor nu va avea un efect de durată asupra acestor tendinţe foarte generale.

De aceea trebuie lucrat cu aceste trăsături şi nu împotriva lor. Deşi nu putem crea sau şterge trăsături
generale relevante pentru carieră, putem antrena şi modela exprimarea lor, tratându-le adecvat. Deşi nu
putem eradica trăsături nefavorabile precum impulsivitatea, agresivitatea, timiditatea, inteligenţa slabă,
putem să le diminuăm, să le canalizăm constructiv sau chiar să le ascundem, pe măsură ce antrenăm,
evidenţiem, capitalizăm unele atribute mai favorabile precum (sociabilitatea, conştiinciozitatea).
Familiarizarea cu norme specifice de comportament (cum să-ţi stăpâneşti impulsivitatea sau timiditatea
în contexte sociale specifice) poate fi integrată sau eradicată. Putem reacţiona înţelept cultivând ce
avem mai bun în noi şi suprimând ce avem mai rău.

2. Spre deosebire de trăsăturile generale, trăsăturile specifice orientate spre scop sunt mai dependente
de contexte şi, prin urmare, mai modelabile prin intervenţie. Ele pot fi activate şi consolitate prin
20
expunerea la experienţe şi medii specifice. Transformarea mediilor poate cataliza modificarea
trăsăturilor specifice, modelate cultural
Prin urmare, trebuie să-i ajutăm pe oameni să se implice o gamă cât mai largă de experienţe astfel
încât să descopere şi să-şi dezvolte cât mai bine interesele şi valorile vocaţionale. Este dificil de
stabilit dacă persoana şi-a circumscris în mod greşit zona alternativelor acceptabile până când interesele
şi aptitudinile sale nu sunt testate. Experienţa nu este niciodată suficientă în descoperirea intereselor şi
deprinderilor specifice. Pentru ca un interes să apară, atât natura, cât şi educaţia trebuie să fie prezente
în suficientă măsură.

3. Oamenii îşi modelează mediile în care trăiesc şi vieţile pe care le duc mai mult decât îşi imaginează.
Aceasta nu înseamnă că indivizii sunt responsabili de tot ceea ce li se întâmplă bun sau rău, ci doar
faptul că îşi pot ameliora într-o măsură considerabilă circumstanţele în care trăiesc. Moi ne modelăm
alegând de cine şi cu ce ne înconjurăm, sau pe cine sau ce evităm, ce activităţi alegem, sau refuzăm.
Trebuie să ajutăm persoanele să înţeleagă care oameni, activităţi, medii le fac bine şi care le fac rău,
în funcţie de măsura în care acestea îi ajută sau îi împiedică să devină ceea ce vor să devină. Adesea
este mai uşor să modifici modul în care te comporţi prin modificarea stimulilor externi la care
reacţionezi decât să încerci să-ţi modifici înclinaţiile genetice. Fiecare are numeroase oportunităţi de a
se modela pe sine şi viaţa sa schimbând în mediul său lucruri chiar minore, poate mai ales pe acestea.
Consilierii pot facilita dezvoltarea personală a clienţilor nu doar tratându-i pe aceştia, ci determinându-i
să-şi modifice propriile medii. Conştientizarea sinelui presupune conştientizarea sinelui în context.

4. Nu putem cunoaşte diferenţele între genotipurile oamenilor decât dacă aceste genotipuri îi determină
pe indivizi să răspundă diferit la aceiaşi stimuli. Prin urmare trebuie să apelăm la sistemul încercare şi
eroare pentru a determina ce schimbări de mediu şi experienţă sunt cele mai eficiente pentru un individ.
Unii oamenii sunt mai puţin dispuşi sau capabili să accepte intervenţia, indiferent de cât de eficientă ar
putea fi, iar aceasta îi subminează eficienţa prin înţelegere şi aplicare greşită.
Trebuie să fim atenţi şi respectuoşi faţă de răspunsurile indivizilor la aceleaşi experienţe, inclusiv cele
de consiliere. Pregătirea pentru a trăi şi a explora, abilitatea de a obţine şi integra informaţie relevantă,
precum şi alte puncte tari şi puncte slabe în dezvoltarea vocaţională sunt condiţionate genetic. Prin
urmare, consilierii trebuie să se aştepte ca tinerii să difere considerabil atât în privinţa tipului, precum şi
a cantităţii de suport de care au nevoie pentru a rezolva aceeaşi problemă vocaţională (anxietate,
indecizie, lipsă de informaţie, presiunile familiei ş.a.). consilierea eficientă este asemenea unei nişe
potrivite, în sensul că ambele cer să modelăm experienţe şi medii pentru a rezona constructiv cu
individualitatea genetică.

5. Noi putem cunoaşte doar fenotipurile oamenilor, adică rezultate observabile şi mereu schimbătoare
ale parteneriatului natură-educaţie din fiecare individ. Deşi trebuie să respectăm forţa genotipului
putem coopera cu acesta doar indirect, prin fenotip – emisarul ataşat, reprezentând şi natura şi educaţia.
Prin urmare trebuie să căutăm mereu surse ale intereselor, atitudinilor şi abilităţilor vocaţionale ale
individului. Nu trebuie să facem presupuneri nici despre maleabilitatea sau lipsa de maleabilitate a
persoanei, nici despre sursele acestora. Trebuie să căutăm modele ale felului în care indivizii caută,
evită şi experimentează diferite medii, pe care le putem experimenta şi teoretiza. Nu vom putea
niciodată să distingem clar ceea ce este genetic de ceea ce este cultural în comportamentul vocaţional al
cuiva. Doar individul în cauză are acces direct la semnalele vocii interioare, numai el poate decide în ce
direcţie îl dirijează aceasta. Consilierii pot doar să faciliteze această conştientizare. Îi pot ajuta pe
clienţi să distingă între influenţele interne şi cele externe care acţionează asupra lor, să înţeleagă cum
interacţionează aceste influenţe (influenţele interne se externalizează, iar cele externe se
internalizează), să înţeleagă felul cum temperamentul poate afecta abilitatea noastră de a ne dezvolta şi
utiliza autocunoaşterea.
21
Trebuie să nu facem presupuneri despre sursele diferenţelor de grup privind interesele, abilităţile şi
atitudinile. Toate au şi componente genetice şi nongenetice, astfel încât diferenţele integrup nu ne pot
orienta asupra diferenţelor dintre indivizi sau asupra modului cum un individ ar trebui să fie consiliat.

22