Originea. Studiile.

Familia

Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi mijlocii
din judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), proprietari de pământ cu funcţii în
administraţiile domneşti din Moldova. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o
familie de origine greco-italiană din Constantinopol, dar românizată. Alexandru Ioan
Cuza se naşte pe 20 martie 1820 la Bârlad, primele studii urmându-le la pensionul
condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail
Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept
şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de
unde îşi va înainta demisia în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei
Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte (30 aprilie 1844) cu Elena Rosetti, fiica unui
postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

Ultimii ani din viaţă

Plecat în exil, Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra
în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi
să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul de la 11
februarie. Ulterior, este acuzat de unele gazete vieneze şi pariziene că încearcă să
comploteze cu Rusia pentru reîntoarcerea lui în România, total fals după cum îi
măturisea chiar într-o scrisoare adresată lui Carol I pe 20 aprilie 1867. Deşi Cuza a
dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din
cauza situaţiei politice din cel moment.

După o perioadă petrecută într-o localitate de lângă Viena, Cuza este răpus de boală şi
se mută la Florenţa. Aflând despre un renumit specialist se deplasează în Heidelberg,
Germania. Va fi prea târziu. Alexandru Ioan Cuza moare pe 15 mai 1873, la vârsta de 53
de ani. Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa,
conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate
la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Înfăptuirea unirii
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă
unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de
personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor
principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat
român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea
domnitorilor. Cei moldoveni au depus candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan
Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea
alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către
delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii
de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă era împărţită. Neputându-se pune de
acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au propus acelaşi candidat ca
în Moldova, care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești.
Astfel, românii au realizat unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național
modern român. La 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a marilor puteri dădea
recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Turcia l-a recunoscut
pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.

Reformele lui Cuza

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai
apropiat, Mihail Kogălniceanu, inițiază importante reforme interne: secularizarea
averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864),
reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.[16]
Cuza realizează o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure
parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută
de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de
inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost
înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă
numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată
și armata națională.