Numărul lui Dunbar 

este un concept definit, în 1992, de antropologul şi

biologul britanic Robin Dunbar, preocupat de studiul fiinţei umane, sub toate
aspectele – fizice, psihice şi culturale.

Robin Dunbar, autor al cărţii “De câţi prieteni are nevoie o persoană?” (“How
Many Friends Does One Person Need? Dunbar’s Number and Other
Evolutionary Quirks”), publicată în 2010, este, în prezent,
directorul Institutului de Antropologie Cognitivă şi Evoluţionistă, din cadrul
Universităţii Oxford.

Numărul lui Dunbar s-a cristalizat în urma a numeroase studii,

experimente, calcule, confirmate ulterior şi de alţi specialişti, şi reprezintă
numărul maxim de persoane cu care cineva poate avea o relaţie
umană stabilă, aceasta implicând, în funcţie de situaţie, dragoste,
fraternitate, solidaritate, interacţiune profesională sau orice alt tip de
interacţiune socială.

Potrivit teoriei lui Robin Dunbar, acest număr de persoane pe care cineva le
cunoaşte şi de care este legat prin relaţii familiale, amicale, profesionale,
sociale, fără a include cunoştinţele ocazionale sau pe cele care nu mai sunt de
actualitate, adică Numărul lui Dunbar, nu poate fi mai mare de 150 de
persoane. Peste acest număr, încrederea reciprocă şi comunicarea, în
general, nu mai funcţionează. 

O determinare atât de precisă a Numărului lui Dunbar a putut fi făcută,

deoarece antropologul britanic a ajuns, pe baza experimentelor, la concluzia
că limita maximă de 150 de persoane este condiţionată de mărimea
neocortexului, acea zonă din creier care reprezintă cea mai mare
parte a scoarţei cerebrale şi, filogenetic, adică din perspectiva
evoluţiei formelor organice, este cea mai recentă.

Numărul lui Dunbar exprimă, cu argumente ştiinţifice, ceea ce, de

pildă, un filosof şi scriitor francez, Gustave Thibon, intuise în urmă cu
aproape un secol, că un om nu poate fi implicat afectiv nelimitat, aşa
cum nu poate învăţa toate ştiinţele şi nu poate stăpâni toate
meseriile.