METODOLOGIA CERCETĂRII IN STIINTELE SOCIALE

CURS 6
ANALIZA CONCEPTELOR SOCIOLOGICE

Aşa cum se ştie, definiţia reprezintă operaţia logică prin care se apreciază
înţelesul termenilor utilizaţi.
CARL G. HEMPEL (1952), în lucrarea “Fundamentele formării conceptelor în
ştiinţele empirice”, distinge trei tipuri de definiţii în ştiinţele socioumane: ostensivă,
nominală şi operaţională.
Cu ajutorul definiţiei ostensive (lat. ostends, ostendere – a arăta) un agent
cunoscător află semnificaţia unui cuvânt, fără ca pentru aceasta să se facă apel la cuvinte.
Persoana care intenţionează să îmbogăţească vocabularul altei persoane cu un nou termen
rosteşte cuvântul, arătând concomitent obiectul designat.
Evident, definiţiile ostensive se aplică doar termenilor referenţiali şi, în ştiinţele
socioumane, cu precădere, termenilor care desemnează unităţi sociale, nu calităţi. Dacă
cineva nu cunoaşte termenul de “ţăran” nu avem decât să-i arătăm o persoană care
lucrează pe un teren agricol şi în acelaşi timp să pronunţăm cuvântul “ţăran”. Astfel îşi
îmbogăţesc vocabularul copiii şi persoanele care învaţă o limbă străină. Procedeul se
întâlneşte şi în ştiinţele sociale şi comportamentale.
Definiţia nominală (sau verbală) constă din specificarea înţelesului unui termen
cu ajutorul altor termeni sau, altfel spus, din descrierea verbală a semnificaţiei unui
concept. Definiendum-ul, cuvânt al cărui înţeles trebuie arătat, are aceeaşi semnificaţie
ca şi definiens-ul, cuvintele cu ajutorul cărora se instituie un nume, se introduce un
termen nou în vocabularul ştiinţei sau în vocabularul unui agent cunoscător.
Să presupunem că vrem să introducem în vocabularul agentului cunoscător (S2)
termenul de “rol social” (definiendum). Noi (S1) cunoaştem atât termenul de “rol social”,
cât şi termenii “ansamblul de comportamente aşteptate în mod legitim de către societate
din partea persoanei care deţine un status social” (definiens). S2 nu cunoaşte decât
definiens-ul. Pentru a arăta semnificaţia definiendum-ului utilizăm numai termeni
cunoscuţi de S2, preluaţi din limbajul comun sau anterior definiţi.
Termenii “din partea”, “ansamblu”, “deţine” fac parte din vocabularul cotidian.
Termenii “mod legitim”, “persoană“, “comportament”, “status social” trebuie definiţi
înainte de a-i utiliza în structura definiens-ului. Definiendum-ul şi definiens-ul au acelaşi
designat (desemnează acelaşi lucru). Pentru a exprima această relaţie legăm definiendum-
ul de definiens prin semnul “=df.”, ceea ce înseamnă că prima parte a expresiei are
acelaşi înţeles ca şi partea a doua a ei. De exemplu: “Rol social”=df. “ansamblul de
comportamente aşteptate în mod legitim de către societate din partea persoanei care
deţine un status social”.
Definiţia operaţională are o deosebită importanţă în ştiinţele sociale şi
comportamentale pentru că cele mai multe dintre obiectele şi calităţile designate prin
termenii din vocabularul acestor ştiinţe nu sunt direct observabile. Valorile, atitudinile,
inteligenţa ş.a. nu pot fi direct observate; nici alienarea, structura socială sau deprivarea
relativă. În astfel de cazuri se încearcă traducerea conceptelor în “evenimente
observabile” sau operaţionalizarea conceptelor (desfacerea conceptului în indicatori
grupaţi în dimensiuni).

1
 Să luăm, de exemplu, definirea operaţională a conceptului de “persoană foarte
religioasă“:
I. Dimensiunea comportamental-acţională.
Indicatori:
1. Merge foarte des la biserică.
2. Tine foarte des posturile religioase.
3. Face foarte des rugăciuni.
4. Citeşte foarte des cărţi religioase, fiind de acord cu conţinutul lor.
5. Cere foarte des sfatul preotului (pastorului, predicatorului, rabinului
etc.) în probleme deosebite.
6. Îi îndeamnă foarte des şi pe alţii spre credinţa religioasă.

II. Dimensiunea atitudinal-valorică.

Indicatori:
1. Apreciază că religia reprezintă singura interpretare adevărată despre
lume şi viaţă.
2. Consideră că religia va continua să existe totdeauna.
3. Apreciază că Biblia (Coranul, Talmudul ş.a.) este o carte sfântă, de
inspiraţie divină.
4. Consideră clerul (preoţii, pastorii, predicatorii, rabinii etc.) ca
reprezentând “voinţa divină“.
5. Manifestă convingerea că oamenii nu pot fi morali fără a fi religioşi.
6. Crede că biserica este “casa sau templul lui Dumnezeu”.

III. Dimensiunea ideologic-doctrinară.

Indicatori:
Consideră adevărate enenţurile:
1. Lumea a fost creată de o fiinţă divină.
2. Tot ceea ce se petrece pe pământ este urmarea “voinţei divine”.
3. După moarte există o “viaţă veşnică“.
4. Dumnezeu reprezintă unitatea Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh
(Trinitatea)*.
5. Isus Hristos este fiul lui Dumnezeu*.
6. Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa*.

* Aceşti indicatori vor fi interpretaţi în funcţie de cultul căruia îi aparţine

persoana intervievată.

Notă: definirea operaţională a acestui concept a fost realizată de Septimiu Chelcea

în lucrarea “Cunoaşterea vieţii sociale”, Editura I.N.I., Bucureşti, 1995.