ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII

POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

De la Autoritarism la Antisemitism

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

Prof. Univ. Doc. LIVIU ROTMAN

ABSOLVENT:

Tudora Alberto-Mario

Bucureşti

Iulie, 2018

1
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………....................3

Capitolul I- Situație și context în timpul Holocaustului……………………...............….......5

1.1- Al Doilea Război Mondial………………………………………...................5-9

1.2- Definirea Holocaustului……………………………………..........…...……9-13

1.3- Holocaustul în Germania………………………………….......………......13-14

1.3.2- Soluția Finală........................................................................................14-16

1.4- Holocaustul în Polonia.............................................................................16-18

1.5- Holocaustul în România...........................................................................18-21

Capitolul II- Supunerea față de Autoritate………………………………......................21-22

2.1- Experimentul lui Milgram………………………………..........................22-28

2.2- Autoritate, relații de putere și Legitimitate..............................................28-30

2.3-Conformismul.................…………………………………………......…..30-31

Capitolul III- Mulțimile, Stereotipurile și Prejudecățile…………………………................32

3.1-Masele și voința colectivă…………………………………………........…32-39

3.2-Stereotipurile și prejudecățile în Teoria Disonanței Cognitive..................39-41

Capitolul IV- Experimentul și Analiza Documentelor.......................................................42

4.1-Experimentul ……………………………………………….......................42-45

4.2- Analiza documentelor……………………………………........................46-47

4.2.3- Presa……………………………………………………….....................47-48

4.3- Limitele cercetării...................................................................................48-49

Concluzii…………………………………………………………………………...........50-51

Bibliografie………………………………………………………………………...........52-54

2
 Introducere
Istoria este cel mai frumos mod prin care putem să înțelgem evoluția omenirii, fiind un
domeniu pe care mulți autori l-au abordat. Cerneala a curs în anliza diferitelor evenimente
istorice evidențiind cum s-au putut petrece și ce urmări au avut.

Secolul XX a marcat un progres important atât din punct de vedere tehnologic cât și
cultural. Domenii precum medicina s-au dezvoltat enorm, dar și științele sociale au devenit un
subiect de interes din ce în ce mai mare. Momentul în care istoricii s-au văzut dezarmați de orice
concept explicativ pentru ce s-a întâmplat este genocidul evreilor în perioada 1939-1945.

Astfel a fost nevoie de o inovație la nivel conceptual pentru a explica fenomenul denumit
ulterior Holocaust. Acestă lucrare își propune în demersul său să analizeze Holocaustul și
particularitățile sale. Însă doar istoria nu ne este suficientă în explicarea fenomenului ea fiind
doar baza de la care plecăm, iar ulterior vom recurge la concepte din psihologia socială. Cel mai
important țel este de a arăta multitudinea factorilor care au jucat un rol în comportamentul
oamenilor transpus în paginile de istorie. Până la urmă este un eveniment care s-a petrecut în
mare parte din Europa și un motiv pentru care evreii și-au pierdut încrederea în societățile
europene.

Crimele împotriva unei comunități aproape integrate arată o trăsătură despre natura
umană. Chiar dacă astăzi nu mai putem vorbi despre asemenea tratamente ca cele din timpul
Holocaustului, rasismul continuă să existe în diferite forme. Au existat și există minorități care se
confruntă cu probleme din cauza rasismului. Scopul este acela de a înțelege cum s-a produs
Holocaustul și de ce, pentru că doar așa putem să evităm în viitor producerea unui alt genogid
similar.

Problema cea mai delicată pe care o ridică acest studiu este cea a factorilor care modeleză
diferite comportamente în anumite situații. Prin prezenta lucrare vrem să arătăm nu doar
dimensiunea războiului care a favorizat genocidul evreilor, ci și că există niște cauze de ordin
psihologic. Este important să vedem cum reacționeză oamenii în condiții de presiune pentru că
doar așa înțelegem contextul istoric care a făcut posibil Holocaustul.

3
 Astfel reies câteva întrebări distincte și legitime despre genocidul evreiesc. Plecăm de la
întrebarea “Cât de obedienți sunt oamenii în condițiile unei persuasiuni exercitate de către o
autoritate legitimă?” Este fundamental să înțelegem dacă oamenii ascultă ordinele orbește
pentru că mulți criminali au afirmat că ascultau ordinele unei structuri superioare. Continuăm
prin a ne întreba “Ce a determinat acceptarea tacită de către grupuri mari de indivizi
deveniți ulterior participanți indirecți ai Holocaustului?” Este o întrebare complementară
primeia pentru că nu toți au participat direct, dar au fost martori și s-au prefăcut că nu văd sau
pur și simplu au ignorat crima fiind mai preocupați de problema războiului.

Din cele două întrebări de cercetare a rezultat și o ipoteză: Atunci când există un
situaționalism favorabil, o autoritate legitimă este determinantă în obediența unor indivizi
care ajung să acționeze contrar percepțiilor morale personale.

În partea a doua a prezentei lucrări ne-am pus întrebarea “Cum explicăm numărul mic
de persoane dispuse să ajute comunitățile evreiești din România?” Iar prin a ajuta ne referim
la gesturi mici care să dea dovadă de puțină compasiune pentru că într-o perioadă de
anormalitate orice gest odinioară normal devine un act eroic. Nu în ultimul rând ne întrebăm
“Cum a fost posibilă prealuarea atitudinii antisemite de un număr atât de mare de
cetățeni?”

Acest demers își propune să explice un fenomen, o atitudine și comportamentul

oamenilor cu privire la evrei în timpul Holocaustului, toate aflându-se în legătură cu
autoritarismul sistemelor. Mai mult, încearcă să explice că în relațiile între oameni pot apărea
atitudini care se pot transforma cu ușurință în acțiuni pe care în mod normal le-am considera
absurde și inexplicabile.

Ne propunem deci să explicăm atât din perspectiva situaționistă a contextului istoric cât
și din inima relațiilor între oameni, cum a fost posibil unul din cele mai negre momente ale
istoriei europene. Trebuie să admitem faptul că Europa a fost un teatru de război ce a văzut
nenumărate crime de-a lungul istoriei, însă nicidecum similare Holocaustului. Unicitatea greu de
explicat trebuie privită cu un ochi critic pentru societățile în care s-a întâmplat.

4
Capitolul I

Situație și context in timpul Holocaustului

Primul capitol al acestei lucrări își propune să descrie situația și contextul în care a fost
posibil Holocaustul. Folosim o abordare descriptivă în care vom trata pe rând componentele celui
de-al Doilea Război Mondial, dar și Holocaustul din Germania, Polonia și România. Urmărim
atât etapele genocidului evreiesc cât și contextul în care s-au produs. Această primă parte are și o
abordare situaționalistă care este o puternică orientare din psihologia socială actuală. Ne
propunem deci să demonstrăm că factorii situaționali sunt importanți în modelarea
comportamentelor oamenilor și poate chiar la fel de importanți ca experiența interioară.

În acest prim capitol vom trata pe rând : Al Doilea Război Mondial, Holocaustul si
Genocidul, Holocaustul din Germania, Holocaustul din Polonia, Holocaustul din România.
Deși există evenimente importante premergătoare Holocaustului care au influențat producerea
acestuia ne vom axa pe perioada anilor 1938-1945.

1.1 Al Doilea Război Modial

Al Doilea Război Mondial începe la 12 septembrie 1939 atunci când Germania nazistă
începea invazia în Polonia, dar până atunci au existat câteva evenimente internaționale care au
ajutat la conjuctura internațională favorabilă lui Hitler din acea perioadă.

Să remarcăm Olimpiada de la Munchen din 1936 unde sportul devenise o componentă a

politicii externe reprezentată prin duelul între fascism si democrația liberală. Hitler a folosit
această Olimpiadă pentru a arăta lumii superioritatea rasei ariene însa planurile sale au fost
dejucate de fantasticul alergător Jesse Owens care a învis un sportiv german și a câștigat nu mai
puțin de patru medalii de aur.

Pe partea cealaltă a globului japonezii au invadat Shanghaiul la 7 iulie 1937 vizând

dominarea mondială tot pe criterii rasiale. La 12 martie 1938 Hitler anexa Austria fiind
întâmpinat de austrieci cu entuziasm. Anexarea s-a produs în câteva zile, fără probleme și în
aplauzele austriecilor care îl vedeau pe Hitler ca pe un erou.

5
 Contextul internațional la începutul anului 1939 îi era favorabil lui Hitler, în ianuarie un
guvern național-socialist și profascist prelua puterea în Japonia. Interesele Germaniei erau pe
continentul european, fapt ce necesita relații bune cu Moscova si o Italie aliată. Chiar daca Italia
nu era încântată de un război, tratativele cu democrațiile liberale nu păreau să aibă perspective
extrem de bune. Astfel, la 22 mai 1939 se semna “Pactul de Oțel”, un tratat bilateral ofensiv
între Germania si Italia. Astfel Axa Roma-Berlin-Tokyo se forma, iar Franța si Marea Britanie
nu păreau să constituie o opoziție adevărată în fața Axei. Prin decizia marilor puteri democratice
de a nu ajuta statele mici s-au compromis pe ele însele. La 23 august s-a semnat un armistițiu de
neagresiune între URSS si Germania, numit pactul Ribbentrop-Molotov. Acest pact semnat între
miniștrii de externe omologi urma să împartă Europa. Hitler și Stalin își delimitau astfel sferele
de influență. Profitând de moment, Hitler a atacat Polonia care nu mai putea fi apărată de puterile
democratice, nici Franța si nici Marea Britanie nu se puteau sacrifica pentru Polonia.

La 1 septembrie 1939 Hitler invada Polonia și astfel a început cea de-a Doua
Conflagrație Mondială în urma căreia va exista un număr mare de victime atât militare cât și
civile. Războiul începe cu o etapă pe care noi o numim blitzkreig sau războiul fulger. Această
situație îi era favorabilă Germaniei care nu se aștepta la un război de lungă durată fiind surprinsă
de declarațiile de război ale Franței și Marii Britanii de la 3 septembrie. Războiul era însă ciudat,
trupele franceze și cele ale Marii Britanii rămânând în spatele liniei Maginot în defensivă. Astfel,
fără un ajutor real primit, în mai puțin de o lună, Polonia cădea și era împărțită de Hitler și Stalin.
Situația era favorabilă și pentru URSS fapt ce l-a făcut pe Stalin să invadeze Finlanda în luna
noiembrie a anului 1939. Anul 1940 îi găsea pe germani cu trupe atât în Norvegia cât și în
Danemarca, resursele țărilor scandinave fiind prețioase pentru naziști. Era de acum clar ca țările
neutre se aflau într-o poziție deasupra căreia plutea incertitudinea, existând posibilitatea ca
promisiunile să nu poată fi respectate.

Tot în 1940 s-a petrecut și căderea Franței care era un pilon esențial al democrației
europene. În mai, trupele germane invadau Olanda, Luxemburg și Belgia creând un culoar foarte
bun către Franța. În mai puțin de o săptămână Haga si Bruxelles cădeau, iar acum trupele naziste
puteau să evite linia Maginot.

Între timp, Marea Britanie avea un nou premier, pe Winston Churchill care urma să
devină una din cele mai importante figuri ale războiului. Frontul francez a căzut repede, la 14

6
iunie 1940 trupele germane intrau în Paris. Un nou guvern francez a avut misiunea de a semna un
act prin care mai mult de jumătate din teritoriul francez urma sa fie sub ocupație germană. Un
guvern din exil, un “guvern-marionetă” nu îl deranja atât de tare pe Hitler considerând că aceasta
este doar o etapă tranzitorie până ce va cădea și Marea Britanie. Bătălia ce a urmat s-a purtat în
aer, în principal. Hitler nu a comandat o debarcare în Marea Britanie pentru că era extrem de
dificilă plus motivațiile rasiale. Până la urmă poporul britanic era de rasă ariană și era văzut mai
mult ca un posibil aliat.

Bătălia pentru Anglia s-a purtat între august și octombrie 1940 când numeroase avioane
ale Luftwaffe au bombardat constant Londra. Rezistența de care au dat dovadă britanicii a fost
extraordinară și se datorează capacității lui Churchill de a menține speranța, de a mări producția
de avioane și de a nu se atinge de instituțiile democratice. Marea Britanie era ultima putere a
democrației și libertății.

Însă situația era una extrem de dificilă, economic vorbind, bombardamentele și blocada
economică i-au dus pe britanici aproape de înfrângere la începutul anului 1941. Intervenția
Statelor Unite se va dovedi decisivă pentru Marea Britanie. Aceștia au dat dovadă de un
izolaționism , nefiind interesați de ce se întampla în Europa, președintele american Roosevelt
dorind intrarea în război, dar la nivelul Congresului și societății se purtau discuții unde părerile
erau împărțite. Fapt datorat oceanului Atlantic ce le oferea protecție americanilor.

În sud, Italia va intra in război destul de târziu, astfel că trupele italiene vor ataca Grecia
si Egiptul abia în toamna lui 1940. Incapacitatea forțelor italiene l-a făcut pe Hitler să trimită o
misiune specială pe frontul de sud care urma să rezolve situația și să salveze prestigiul alianței.
Până în 1941 Afrika Korps a redresat situația din Africa, în timp ce pe frontul din Balcani se
pregătea căderea Iugoslaviei care nu a fost încântată de negocierile cu Axa. Astfel căderea
Greciei și ofensivele puternice din Balcani arătau o situație sumbră pentru Europa. Hitler
cucerise în doi ani mare parte din Europa, singura țară care i-a rezistat fiind Marea Britanie. Era
o nouă ordine în Europa, vara din 1941 găsindu-l pe liderul german la conducearea imperiului pe
care îl crease, Al Treilea Reich, cu dimensiuni colosale.

Toate aceste reușite nu l-au determinat pe Führer să înceapă “Operațiunea Barbarosa”, ea

fiind pregătită meticulos cu mult timp înainte. Operațiunea viza cucerirea U.R.S.S. și dominația

7
totală a Europei. Toate semnalele nu l-au putut convinge pe Stalin de trădarea aliaților săi, în
special a omologului german cu care își împărțise Europa de Est fără probleme.

La 22 iunie în urma unor întârzieri provocate de bătăliile din Balcani, Germania alături de
aliații săi, Italia, România si Finlanda treceau pe teritoriul Uniunii Sovietice. Lipsa unui răspuns
prompt din partea Armatei Roșii a dus la pierderi imense pe front, în aproximativ trei luni Axa
ajungea până la Moscova. Regruparea forțelor sovietice și acordul de prietenie pe care l-a semnat
Stalin cu Marea Britanie și SUA au făcut ca încercările de cucerire a Moscovei să eșueze. În
acestă situație ordinele lui Hitler au presupus renunțarea la obiectivul Moscova având un nou
plan prin care se dorea cucerirea Stalingradului și a Caucazului care avea resurse petroliere
semnificative. Operațiunea eșuează lamentabil, armata germană văzându-se în mijlocul unui
război, iarna, în condiții extrem de grele pentru care nu erau pregătiți. Declanșarea operațiunii
mai târziu decât a fost programată inițial a jucat un rol important în rezistența sovietică. La 2
februarie 1943 armata germană de la Stalingrad capituleză și acesta este momentul în care soarta
războiului a fost înclinată spre aliați. Din acest moment putem să spunem că forțele aliate vor
contraataca eficient.

Forțele Aliate în frunte cu SUA au pus la punct un plan prin care forțele Reichului să
capituleze. Ofensiva din Nordul Africii, debarcarea din Normandia sunt doar câteva din
momentele marcante în soarta războiului. Mulți dintre aliații lui Hitler s-au văzut nevoiți să
întoarcă armele, precum România sau Bulgaria. Fapt ce nu i-a făcut să stea la masa câștigătorilor
la finalul războiului, până la urmă Bucureștiul a renunțat la alianța sa cu Hitler într-un moment în
care războiul era pe jumătate câștigat de forțele aliate. Operațiunea “Overload” lansată la 6 iunie
1944 a marcat începutul sfârșitului pentru Al Treilea Reich. Până la sfârșitul anului forțele aliate
redobândeau Franța și înaintau. Războiul se încheia în 1945 după ce la 28 aprilie Mussolini este
capturat de comuniști și omorât, iar Hitler se sinucide câteva zile mai târziu în bunkerul său din
Berlin. Germania și Berlinul urmau să se divizeze. La 8 mai 1945 Germania semna capitularea și
se marca sfârșitul războiului în Europa. Japonia a mai continuat lupta până în septembrie 1945,
însă bombele nucleare folosite de americani i-au forțat să capituleze.

Astfel vedem cum arata situația în timpul anilor de război în Europa. Pentru cercetarea
nostră acest demers descripitiv este important în vederea realizării unui cadru contextual. Aceste
variabile situaționale sunt doar câteva din cele cu care vom lucra în continuare. Situația

8
războiului nu este suficientă în explicarea contextului Holocaustului din Germania, Polonia și
România care fac obiectul cercetării noastre. În continuare vom vedea ce particularități a avut
Holocaustul în fiecare dintre aceste țari și ce dimensiuni a atins genocidul evreiesc.

1.2 Definirea Holocaustului

În acest subcapitol vom analiza Holocaustul în ansamblul său, ce a însemnat acesta, cum
s-a manifestat și cum a ajuns să fie la o scară atât de mare. Trebuie să remarcăm faptul că
Holocaustul din Germania și cel din România au niște particularități pe care le vom analiza pe
rând. În același timp vom vorbi și despre Polonia, țară unde numărul evreilor care au murit este
foarte mare.

Holocaustul evreiesc a ridicat niște probleme pe care analiștii nu le puteau rezolva cu

tehnicile pe care le aveau la acel moment. Astfel a fost nevoie de o inovație la nivel conceptual
pentru a explica cele întâmplate. Între 1941 și 1945 se estimează că au murit între 5.000.000 și
6.000.000 de evrei în Europa, mulți s-au grăbit să spună că această cifră nu este chiar atât de
mare având în vedere numărul total al morților din război, dar dacă privim atent putem observa
că genocidul împotriva evreilor este diferit.

Holocaustul este un termen care provine din limba greacă și poate fi tradus ca “ofrandă
înghițită de foc”, însă el este folosit pentru a arăta unicitatea fenomenului în singularitatea sa. “În
literatura anglo-saxonă, pentru istorici ca și pentru filosofi, Holocaustul - cu majusculă, făcând
din acesta un eveniment unic – desemnează genocidul evreilor în singularitatea sa.”(Yevs
Ternon, Statul Criminal Genocidurile Secolului XX, Institutul European, 2002, p.125). Nu este
suficient să ne uităm la perspectiva istorică pentru a înțelege fenomenul, istoricii s-au văzut puși
în fața unui fenomen pe care nu îl puteau înțelege. Una din cele mai interesante perspective
asupra unicității acestui fenomen este dată de Hannah Ardent care vede prin dimensiunea crimei
faptul că “Noua Ordine Europeană” a decis “cine trebuie și cine nu trebuie să locuiască pe
această planetă “(Yevs Ternon, Statul Criminal Genocidurile Secolului XX, Institutul
European, 2002, p.126).

9
 Am putea adăuga faptul că unicitatea fenomenului are câteva caracteristici distincte pe
care le vom împărți în două categorii: o primă categorie se referă la motivația crimei, cum un
sistem totalitar a indus prin propaganda ideologică mobilul crimei, cealaltă categorie se referă la
tehnica folosită, un sistem birocratic atât de bine pus la punct încât a ajuns să fie o mașinărie de
exterminare ale cărei rotițe se învârteau neîncetat și au dus la o crimă colectivă pe care cu greu o
înțelegem și astăzi.

Până la urmă Holocaustul s-a petrecut în țări ocupate sau aliate cu Germania nazistă, fapt
ce ne obligă să ne uităm mai atent la nazism, un moment al istoriei secolului XX ce ne arată că
toate teoriile progresiste care spun că linia progresului este menită să meargă doar înainte se văd
obligate să accepte că nazismul este un regres.

În cazul cercetării noastre nazismul ocupă un loc aparte, ne vom uita în continuare la
ideologia rasistă pe care o propune. În aparatul nazist de exterminare au fost prinse mai multe
popoare, dar pentru cercetarea noastră ne vom limita la poporul evreu. În primul rând, rasismul
este principala cauză a genocidului evreu, însă trebuie să remarcăm capacitatea sistemului de a
interpreta eronat anumite concepte. Nazismul a venit cu o interpretare conform căreia există niște
criterii de populare care se supun unei selecții naturale în care rasa “ariană” din care făceau
parte popoarele nordice are “nevoie” de un spațiu vital mai mare. Există și niște rase de ordin
inferior precum cea evreiască sau cea a romilor care trebuiau eliminate pentru a oferii rasei
superioare spațiul de care are nevoie. Nebunia lui Hitler a fost atât de mare încât a transformat
acest fapt într-o știință, “igena rasiala”.

Atunci când vorbim de Holocaust nu putem să omitem antisemitismul care a fost atât de
larg răspândit în Europa acelor ani. Menționăm faptul că o tradiție antisemită a existat în
România și Polonia, în timp ce în Germania chiar dacă curentul nu era atât de puternic el s-a
materializat prin politicile pe care statul nazist le-a întreprins. Astfel definim antisemitismul ca
”ostilitatea față de un grup particular, format din persoane care se consideră sau sunt
considerate drept evrei. Este, prin urmare, o atitudine irațională, motivată de teamă în aceeași
măsură ca și de ură, adoptată față de membrii unui grup ca atare, atitudine care poate să se
radicalizeze în orice moment si să se transforme în lipsă de masură.”(Yevs Ternon, Statul
Criminal Genocidurile Secolului XX, Institutul European, 2002, p.129).

10
 Acum trebuie să facem diferențierea între antisemitismul de tip tradițional și cel
modern, unde antisemitismul tradițional se dezvoltă în Europa încă de la sfârșitul secolului XIX.
În acest tip de antisemitism, evreii erau văzuți ca acel popor pe care Dumnezeu l-a pedepsit
pentru că nu l-au recunoscut pe Hristos, iar distrugerea Ierusalimului din anul 70 este dovada vie
a acestui fapt. Pentru motivul că nu l-au recunoscut pe Hristos și că l-au crucificat aceștia ar
urma să fie pedepsiți. S-a dezvoltat acest tip de antisemitism încă din timpul cruciadelor, iar
evreul a fost demonizat și văzut ca un inamic. Totuși, antisemitismul modern este diferit, el nu își
are originea în antisemitismul de tip tradițional deși se pot face unele legături. Am putea spune
că antisemitismul tradițional a pregătit terenul celui modern care este anticreștin și păgân.

Se crează astfel un nou mit, al evreului responsabil pentru degradarea socială și cea
economică. Nu omitem de aici marea criză economică dintre 1929-1933. Cum evreii ocupau
funcții importante în domeniul economic a fost ușor să li se pună eticheta conform căreia erau
responsabili pentru scăderea nivelului de trai. În capitolul trei vom explica cât de ușor este să
induci maselor o idee care este preluată fără să fie bine fundamentată, fără ca măcar individul
care face parte din acea masă să creadă în ea, masa fiind deindividualizată și având caracteristici
noi.

“După Primul Război Mondial, pe fondul unei grave crize sociale în care regresia
emoțională și relaxarea mecanismelor de control au facilitat dezvoltarea de psihoze colective,
acest antisemitism păgân a irupt într-o societate modernă si liberă în care evreii erau pe cale de
a fi asimilați.”(Yevs Ternon, Statul Criminal Genocidurile Secolului XX, Institutul European,
2002, p.130). Înțelegem deci că acest nou tip de antisemitism a irupt într-un moment în care
puțini se așteptau. Ura pe care Hitler o avea față de evrei poate fi pusă pe seama faptului ca el îi
considera un popor. Astfel, în viziunea nazistă `toate poporele se luptă unele cu altele în vederea
hegemoniei, iar pentru faptul că poporul evreu nu avea un stat aceștia erau văzuți ca niște inamici
ai tuturor popoarelor deoarece atentau la principiul națiunilor.

Holocaustul a ridicat multe probleme de ordin moral pentru națiunile în care a avut loc.
Foarte importantă pentru cercetarea noastră este și dezumanizarea care s-a făcut . Sistemele
totalitare au încercat să îi demonstreze omului că nu au nevoie de el, caracterul lui nu contează și
nu poate schimba cu nimic ceea ce se întamplă. Ideea indusă prin propaganda că evreul nu este
om și nu ar trebui tratat ca unul a ajutat la gradul atât de mare de acceptare tacită a

11
Holocaustului.“Oamenii, în măsura în care sunt ceva mai mult decât reacţia animalică şi
îndeplinirea unor funcţii, sunt cu totul de prisos pentru regimurile totalitare. Totalitarismul se
străduieşte nu să tindă spre o dominaţie despotică asupra oamenilor, ci spre un sistem în care
oamenii să fie de prisos. Puterea totală poate fi realizată şi păstrată numai într-o lume de
reflexe condiționate, de marionete fără cea mai mică urmă de spontaneitate. Tocmai pentru că
resursele omului sunt atât de mari, el nu poate fi deplin dominat decât atunci când a devenit un
specimen al speciei animale om.”(Hannah Ardent, Orginile Totalitarsimului, Humanitas, 2014,
p.563). Sistemul nazist a indus această idee, iar cel mai bine se poate observa în lagărele de
concentrare și de exterminare unde oamenii care le populau, de la evrei până la romi, au trăit
adevărata teroare nazistă.

Ne vine greu să credem că îl vom putea înțelege în totalitate, însă până atunci câteva idei
au fost acceptate unanim. “Hitler a fost principalul artizan al genocidului; ideologia rasistă a
indus ideea genocidului; circumstanțele războiului au grăbit intenția; vulnerabilitatea
victimelor a grăbit procesul de excluziune; birocrația și tehnica au permis realizarea la scară
continentală.”(Yevs Ternon, Statul Criminal Genocidurile Secolului XX, Institul European,
2002, p.128).

În continuare ne vom uita la tabloul de ansamblu în care până la urmă nu doar torționarii
sunt de vină, pentru că și cei care nu știau, nu voiau să audă sau nu vedeau sunt responsabili într-
o oarecare măsură. Astfel, tabloul este completat de torționari- cei care au executat, victime- cei
care au fost prinși în această nebunească mașinărie de ucis, martorii-cei care au privit, au știut
sau nu au vrut să știe.

Torționarii sau “pregătitorii” dupa cum îi numeste Ternon au avut rolul de călău din evul
mediu. Pentru o parte din ei se punea problema respectării unui ordin însă ceea ce s-a remarcat
este faptul că unii au ajuns să își ia rolurile foarte în serios. O parte din ei au fost selectați din
membrii SS, însă restul erau oameni obișnuiți. Cum a fost posibil ca oameni obișnuiți să devină
niște criminali cu sânge rece? Experimentul lui Milgram și experimentul Stanford ne pot oferii
niște perspective foarte interesante în ceea ce privește comportamenul lor. În cazul
experimentului realizat de Zimbardo, “ Prizonieri și Gardieni” un grup de persoane a fost
împărțit în două categorii, fiecare parte jucând ori rolul de gardian ori pe cel de prizonier.

12
 Experimentul a luat sfârșit mai repede decât era programat pentru că s-au observat
schimbări violente la nivelul comportamentelor. Cei care au jucat rolul de prizonieri au devenit
docili, unul dintre ei chiar a fost confruntat cu stări de anxietate, țipând și dorind să părăsească
experimentul. Comportamentul gardienilor a devenit extrem de agresiv față de prizonieri
aplicându-le pedepse fără motive reale. Astfel, experimentatorul a pus capăt experimentului mai
repede decât era programat pentru a nu afecta și mai mult starea psihologică a participanților. S-a
realizat că oamenii ajung să joace rolul desemnat fără a mai lua în calcul și consecințele.

După cum putem observa, în anumite condiții, executanții dezvoltă comportamente la

care nu ne-am aștepta. Și mai interesantă este perspectiva din experimentul lui Milgram pe care o
vom aborda separat în următorul capitol. În ceea ce privește victimele, ele au fost condamnate la
moarte pentru simplul motiv că erau evrei. Deși s-a demonstrat că unii lideri ai ghetourilor au
colaborat cu naziștii, trebuie să amintim faptul că au făcut-o cu cele mai bune intenții. Sentința
era dată deja, condamnarea nu avea posibilitate de recurs! Ultima categorie este cea a
martorilor unde trebuie sa remarcăm pasivitatea lor, numărul mic de persoane dispuse să ajute cu
adevărat comunitățile evreiești. Să ajuți în acea perioadă însemna să dai dovadă de puțină
compasiune. Lucruri simple, normale, în condiții de anormalitate devin eroice.

1.3 Holocaustul în Germania

În Germania s-a dezvoltat acel antisemitism modern despre care am discutat ceva mai
sus având legături cu acel antisemitism tradițional din Europa prin care evreii erau văzuți ca
răspunzători pentru moartea lui Hristos.

Foarte interesant la Germania este faptul că era antisemită, dar mai puțin antisemită decât
aliații săi. Fapt ce se observa prin căsătoriile mixte și numărul mare al persoanelor cu sânge
“amestecat”. Așadar o parte importantă era integrată în societate, ocupau funcții și reprezentau
cam 1% din populația Reichului. Și apare întrebarea cum s-a ajuns la Holocaust? Cum din
situația inițială s-a ajuns la “Soluția Finală”? Dupa cum am spus și în Europa vorbim despre
un antisemitism tradițional, dar de aici până la crimele nazismului împotriva comunitățiilor
evreiești mai sunt câțiva pași.

13
 O primă explicație în acest sens este chiar Tratatul de la Versailles pe care germanii l-
au semnat, dar nu înțelegeau pe deplin la acel moment că semnează o capitulare necondiționată.
“Articolul 231 al Tratatului de la Versailles decreta că Germania și aliatele sale erau singurele
vinovate de războiul de agresiune pe care il declanșaseră , și responsaibile în consecință pentru
toate pierderile suferite de statele aliate. Cum Austro-Ungaria dispăruse, iar ceilalți apăreau
oricum ca o cantitate neglijabilă, Germania urma să suporte întreaga povară morală și
materială a răspunderilor.”(Lucian Boia, Tragedia Germaniei 1914-1945, Humanitas, 2012,
p.91). În urma Tratatului, Germania suferea pierderi teritoriale seminificative, dar pierdea și în
rândul populației. Astăzi știm că nu a fost în exclusivitate vina Germaniei, dar teritoriul i-a fost
diminuat în timp ce coloniile erau împărțite de statele câștigătoare ale Primului Război Mondial.
Astfel Tratatul îi nedreptățea pe germani care au ajuns dintr-un război pe care aproape îl
câștigaseră să fie trimiși la “marginea” Europei.

Astfel, în timpul Republicii de la Weimar, Germania s-a confruntat cu multe probleme,

în special economice. Până la urmă toate statele au suferit economic în urma războiului, dar anii
de recesiune din Germania au fost mulți și cu o hiperinflație ale cărei cifre au șocat pe toată
lumea. Anul 1923 găsea economia Germaniei cu o paritate de 4200 de marci pentru un dolar
american. Au fost niște ani extrem de dificili presărați cu umilințe precum ocuparea Ruhrului.

Toate acestea au culminat cu Hitler și Al Treilea Reich, un sistem care urma să ducă la
moartea a milioane de oameni. Foarte interesante sunt rezultatele obținute la alegerile electorale
ale partidului nazist. Astfel se poate observa cum de la doar 2,6% în mai 1928 ajunge la 18,3% în
septembrie 1930. Câștigă teren și ajung în martie 1933 la 43,9%. Vom reveni la aceste alegeri
ceva mai încolo, ele fiind importante pentru legitimitate. Noul sistem are câteva realizări de
ordin economic și social. Astfel economia este relansată și șomajul scade de la șase milioane de
oameni la doar un milion. Se poate observa o îmbunătățire a nivelului de trai.

1.3.2 Soluția Finală

Soluția Finală este produsul unui grup restrâns de persoane care au creat un plan de
exterminare în masă al evreilor. Pe baza principiului puritații rasiale, al concepției că rasa ariană
trebuie să se dezvolte, iar pentru asta este nevoie de curațarea elementelor de rasă inferioară din

14
societate, s-a ajuns la un comportament de necrezut față de o comunitate care era oarecum
integrată.

Pentru început “Soluția Finală” a însemnat îndepărtarea evreilor din societatea germană,
mai precis politici prin care să îi facă să plece în alte locuri. Aceștia au fost scoși din universități,
școli, funcții publice. Până la urmă au ajuns să fie scoși cam de peste tot .Legile rasiale de la
Nuremberg din 1935 au marcat retragerea cetățeniei germane. Doar persoanele de rasă ariană
puteau să se bucure de drepturile ce derivă din cetățenie. Se interziceau și căsătoria sau
raporturile sexuale dintre evrei și non-evrei. Într-o bună măsură naziștii au reușit prin politicile
pe care le propuneau și care erau acceptate în mod tacit de populația germană să îi facă pe evrei
să plece. Peste 400.000 de evrei părăsiseră Germania la sfârșitul anului 1939.

Dar in urma războiului și ocupării Poloniei numărul de evrei aflați pe teritoriul ocupat de
Reich creștea considerabil. S-a propus secenariul în care aceștia erau trimiși spre est, dar
transportarea lor era dificilă, iar Rusia nu era “încă” cucerită. Asfel s-a venit cu soluția de-ai
înghesui în ghetouri, de-ai obliga să trăiască în condiții greu de imaginat. Aceste ghetouri au
dus la moartea multora, însă teroarea abia începuse.

După cum știm, în anul 1941 a început operațiunea Barbarosa prin care Germania lui
Hitler voia să cucerească Rusia lui Stalin. “Etapa ultimă se profilează în strâns raport cu
războiul împotriva Uniunii Sovietice, început în iunie 1941. “Iudeo-bolșevicii” erau primii care
trebuiau eliminați din teritoriul ocupat ; masacrele s-au ținut lanț.”( Lucian Boia, Tragedia
Germaniei 1914-1945, Humanitas, 2012, p. 124). În urma ocupărilor numărul de evrei aflați pe
teritoriul controlat de Reich se ridică la peste 5 milioane. Astfel proiectul devenea acum unul de
purificare, însă planurile au fost stricate de Rusia care a rezistat atacului și a ajuns în ofensivă.

În acesta condiții, posibilitatea ca războiul să fie pierdut a dus la amplificarea acțiunilor.

Chiar dacă războiul era pierdut, nu se putea permite evreilor să supraviețuiască în urma
Reichului. “Suficiente argumente pentru a motiva trecerea – decisă spre sfârșitul anului 1941 și
la începutul anului 1942 – la o nouă fază a unei exterminări sistemice” (Lucian Boia, Tragedia
Germaniei 1914-1945, Humanitas, 2012, p. 125).

Ne-am propus deci să descriem situația care a dus la ororile împotriva evreilor. Cu o
Germanie antisemită, dar nu mai mult ca restul europenilor, cu niște conjucturi care au dus la

15
nefericitul vot pentru Hitler și printr-o filozofie a raselor, nazismul a făcut un genocid pe care cu
greu ni-l putem explica. Oroarea tratamentelor nu poate fi explicată în logica normalului, ci doar
în logica perversă a nazismului.

1.4 Holocaustul în Polonia

În cercetarea noastră intră și Polonia, țară care a făcut parte din Reich. Astfel este
important să precizăm faptul că aceasta a avut statutul de țară ocupată. Aici începea cea de-a
Doua Conflagrație Mondială când armata germană intră pe teritoriul Poloniei. După cum știm
deja, intrarea pe teritoriul polonez a ridicat câteva probleme pentru planurile naziștilor. S-a
constatat numărul mare de evrei-polonezi și pentru început se spera într-o expediere a lor în est.
Dar cum Uniunea Sovietică nu a putut să fie cucerită, problema evreiască trebuia rezolvată în alt
fel.

Polonia a devenit etichetă a Holocaustului pentru lagărul de concentrare și exterminare

Auschwitz, dar este important să spunem că aici au murit evreii vest-europeni și prea puțini evrei
polonezi. Numărul evreilor polonezi era impresionant, cea mai mare comunitate evreisca din
lume se afla în Varșovia.” Principalele victime, evreii polonezi și evreii sovietici, au fost omorîți
de gloanțele trase din cuiburi ale morții sau de monoxidul de carbon din motoarele cu combustie
internă, pompat în camerele de gazare din Treblinka, Belzec și Sobibor din Polonia
ocupată.”(Timothy Snyder, Holocaustul: realitatea ignorată,Dilema veche 288 (2009), p. 2).

Știm mai multe despre Auschwitz pentru că el a fost și un lagăr de concentrare, au existat
supraviețuitori, iar aceștia și-au putut spune memoriile în Europa de Vest de după război. Pentru
cei din est s-a tras cortina de fier, iar în U.R.S.S. evreii nu au putut spune prin ce au trecut. Era
important să se știe că dacă s-au comis crime, acestea s-au comis împotriva poporului rus de
către naziști.

Nu doar lagărele au dus la moartea evreilor în Polonia. Când a început etapa concentrării
lor la marginea orașelor, mulți și-au găsit sfârșitul în condițiile mizere din ghetouri. Spre
exemplu, Lodz, un oraș polonez în care era o comunitate evreiască puternică a avut ghetou. La 8
februarie 1940 a început ghetoizarea în cele mai rău famate cartiere ale orașului unde doar câteva

16
apartamente aveau apă și majoritatea erau cu o singură cameră. La 1 mai ghetoul s-a “închis”, iar
din acel moment poliția avea dreptul să omoare pe oricine se apropia de granița ghetoului care
era marcată cu sârmă ghimpată. Trebuie să remarcăm faptul că din cauza condțiilor greu de
imaginat, a bolilor și a foametei, mulți au murit în aceste ghetouri. Era însă doar o etapă
tranzitorie până la eliminarea completă.

Au existat însă câteva mașinării de fabricat morți care au depășit orice imaginație. Nu
vorbim doar despre Auschwitz, există și alte lagăre unde atrocitățile comise sunt atât de mari
încât ne șochează și astăzi. “O viziune adecvată a Holocaustului ar trebui să plaseze
Operațiunea Reinhardt – uciderea evreilor polonezi din 1942 – în centrul istoriei sale. Evreii
polonezi au fost cea mai mare comunitate evreiască din lume, iar Varșovia – cel mai important
oraș evreiesc. Această comunitate a fost exterminată la Treblinka, Belzec și Sobibor.
Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost uciși în aceste trei locuri, 780.863 numai la
Treblinka. Doar cîteva zeci de oameni au supraviețuit acestor fabrici ale morții. Belzec, deși pe
locul al treilea în ceea ce privește crimele Holocaustului, după Auschwitz și Treblinka, este
foarte puțin cunoscut. 434.508 evrei au pierit în acea fabrică a morții și doar doi-trei au
supraviețuit.’’(Timothy Snyder, Holocaustul: realitatea ignorată, Dilema veche 288 (2009), p. 2).

Imaginea Holocaustului trebuie completată cu execuțiile în masă care au avut loc în estul
Poloniei și în Uniunea Sovietică. Trupele germane alături de aliați (românii) au omorât pe
teritoriul sovietic foarte mulți evrei împușcându-i. Aceștia au fost îngropați colectiv, asta în cazul
bun. Astfel înțelegem că Holocaustul din Polonia este strâns legat de politicile naziste care au
fost aplicate pe acest teritoriu ocupat. Totuși, trebuie să admitem faptul că Polonia era antisemită.
Astfel toate aceste operațiuni s-au făcut pe un fond al antisemitismului modern, orienatare în care
mulți oameni credeau. Aceste reminiscențe se păstrează vag și în Polonia zilelor nostre.

Holocaustul a dus la pierderea încrederii evreilor în Europa. Mulți au emigrat, existând

țări unde comunitățile evreiești au dispărut aproape în totalitate după Holocaust. Mașinăriile care
au transformat oamenii în cote sunt o pagină neagră a istoriei europene. Pe fondul unui război
nebun, cu un antisemitism având rădăcini puternice și o tehnologizare capabilă să creeze
mașinării de ucis, am ajuns în situația unui plan nebun aproape reușit. Deci, proiectul de a
elimina toți evreii a fost în mare măsură reușit.

17
 “Pe scurt, Holocaustul a însemnat, în ordine: Operațiunea Reinhardt, Shoah cu
gloanțe, Auschwitz; sau Polonia, Uniunea Sovietică, restul. Din aproximativ 5,7 milioane de
evrei omorâți, trei milioane au fost cetățeni polonezi înainte de război și un alt milion – cetățeni
sovietici: luați impreună, 70% din total. (După evreii sovietici și polonezi, următorul grup mare
de evrei omorâți au fost din România, Ungaria și Cehoslovacia. Dacă îi luăm în calcul și pe
aceștia, caracterul est-european al Holocaustului devine și mai clar.)”( Timothy Snyder,
Holocaustul: realitatea ignorată, Dilema veche 288 (2009), p. 3). Astfel, concluzionăm că
Polonia a fost una din țările unde Holocaustului a cunoscut cea mai dură formă a sa. Nu doar prin
camerele de gazare de la Auschwitz, ci și prin crimele în care evreii erau omorâți cu gloanțe.

Înțelegem că în Europa de Est a existat o puternică orientare antisemită, iar în țări în care
a existat antisemitism proiectul naziștilor a putut fi aplicat mai ușor. În țările vest europene în
care nu avem parte de această orientare, planul nu a reușit.

1.5 Holocaustul în România

Un Holocaust propriu-zis s-a întâmplat în România de la venirea lui Ion Antonescu și

până la înlăturarea sa. Important este să spunem că exista o puternică orientare antisemită. În
1922 A. C. Cuza afirma că soluția populației evreiești este eliminarea, întâmplându-se acest fapt
cu 11 ani înainte de venirea lui Hitler la putere și cu 20 de ani înainte de lagăre.

La începutul anului 1938 regele Carol al II-lea îl desemnează prim-ministru pe Goga,

lider al Partidului Național Creștin și astfel viața politică din România lua o direcție extremistă.
Urmau să apară primele legi antidemocratice. În ceea ce privește statutul evreilor amintim în
această perioadă “Decretul-lege nr. 169/21 ianuarie 1938” prin care o parte importantă urma să
își piardă drepturile cetățenești. Știm modelul de la Germania nazistă care face asta prin legile
rasiale din 1935.

Însă guvernul cade foarte repede în timp ce puterea este concentrată în mâinile regelui.
Acesta proclamă o dictatură regală consfințită într-o nouă Constituție. În Titlul III al acestei
constituții se prevedea că regele este capul statului. Puterea legislativă era încredințată regelui,
puterea executivă tot regelui care o exercita prin guvern, iar puterea judecătorească organelor

18
alese, dar hotărârile se pronunțau în numele regelui. Principiul separației puterilor era desființat,
iar Constituția din 1938 a consemnat moartea democrației.

Însă în doar doi ani regele își va pierde puterea și îi va conferi puteri depline lui Ion
Antonescu. România se va afla sub conducerea sa între 1940 și 1944. Totuși, au existat două
sisteme, “Statul Național Legionar” în care unicul partid era al legionarilor și guvernarea
discreționară a lui Antonescu.

Primul sistem a funcționat între septembrie 1940 si ianuarie 1941, în timp ce guvernarea
de unul singur a lui Antonescu a funcționat de la începutul anului 1941 până la 23 august 1944
când România urma să întoarcă armele împotriva Germaniei. Deși mulți au încercat să îl facă
erou pe Ion Antonescu, genocidul evreilor din România s-a produs sub comanda sa conștient de
toate crimele, pe unele el însuși ordonându-le. După proclamarea Statului Național Legionar
antisemitismul se materializează și fizic.

Dar înainte de materializarea fizică, Decretul-Lege nr. 2650/8 august 1940 stabilea
statutul juridic al evreilor din România. Prin acest decret evreii erau împărțiți în 3 categorii. În
prima categorie erau evreii veniți în România după 30 decembrie 1918, în categoria cu numărul
doi erau cei considerați naturalizați, cei care luptaseră în războaie și urmașii lor, iar în ultima
categorie erau cei care nu se încadrau în cele două. Mai precis este vorba despre evreii care nu se
încadrau în primele două. Pentru fiecare categorie era menționat ce îi este interzis să facă.

Prin acest decret s-a produs degradarea politică a evreilor din România, evreii erau scoși
din mai toate domeniile care aveau legătură cu administrația. Se preciza și faptul că aceștia nu
puteau deține pământ. Pentru cercetarea nostră acest decret este important pentru că ne arată
orientarea politică asupra evreilor. Degradarea lor civică se petrecea înainte de Statul Național
Legionar al lui Antonescu!

Guvernarea discreționară a lui Antonescu nu a adus îmbunătățiri vieții evreilor, ba mai

mult, acțiunile au fost și mai puternice. “Intrarea României în război alături de Germania
nazistă aduce “problema evreiască” într-un stadiu nou. De acum înainte, cele mai multe acțiuni
se vor organiza într-o logică care avea să ducă direct la exterminare. Identificați cu
“iudeocomuniștii”, toți evreii din apropierea frontului și din teritoriile de război au devenit ținte
ale exterminării.” (Revista Intitutul Național pentru Studierea Holocaustului în România,

19
Holocaust Studii si Cercetari vol. II, Intitutul European, 2010, p.13). După trecerea Prutului și
începerea “eliberării” a avut loc și Pogromul de la Iași, era semnul că începuse distrugerea.
Pogromul a fost executat la ordinul lui Antonescu care a hotărât lichidarea tuturor evreilor din
Iași. Concentrați în curtea Chesturii aproximativ 13.000 de evrei au fost omorâți. A fost ideea
comandamentului și administrației române. În continuare au urmat “trenurile morții” unde au
murit între 4000 și 5000 de evrei.

Însă, cele mai odioase crime s-au petrecut în Basarabia și Bucovina. Mare parte din
populația evreiască din aceste zone și-a găsit sfârșitul în urma execuțiilor armatei române. Încă
de la trecerea pe teritoriul sovietic se oberva că nu era doar un război prin care se încercau
recuperări de teritoriu, pentru că anul 1940 a fost unul al mutilărilor teritoriale, dar și o luptă
împotriva comunităților evreiești. Similar ideei naziste conform căreia era momentul cel mai bun
pentru a elimina din societate elementele de rasă inferioară.

“În ședința de Consiliu de Miniștri din 8 iunie 1941, oratoria politică devine incitatoare,
îndemnând la crimă împotriva evreului. Stenogramele acestei ședințe ilustrează un amestec de
prejudecăți antisemite primitive cu îndemnuri de a omorî evrei. În mai puțin de o lună de zile,
Guvernul României pare să abandoneze eliminarea prin deportare a evreilor și susține crima în
masă” ( Revista Intitutul Național pentru Studierea Holocaustului în România, Holocaust Studii
si Cercetari vol. II, Intitutul European, 2010,p. 15). Societatea românească de la acea vreme a
fost gata să primească și să aplice toate aceste măsuri împortiva evreilor. Nu puțini sunt cei care
s-au oferit voluntari, dar poate și mai important este să spunem faptul că instituțiile au avut un rol
în acest genocid. De la Căile Ferate Române până la Ministerul Economiei sau instituții special
create pentru “românizare”. Cei de la CFR au facilitat transportul evreilor în episodul “Trenurile
Morții”, pe când angajații Ministerului Economiei acționau cu brutalitate, iar suma pe care
trebuiau să le-o dea înapoi evreilor pentru bunurile confiscate de multe ori lipsea. După ce că era
făcută la o paritate de 40 de ori mai mică, în anumite situații aceasta lipsea cu desăvârșire.

“Antonescu recunoștea astfel că avea o politică proprie de distrugere a evreilor,

favorizată de contextul european al războiului. Prin urmare, soarta evreilor din teritoriile
controlate de România a fost dependentă de politica românească. Ea nu a fost subordonată
Germaniei, cum au încercat să o prezinte unii istorici pentru a oculta responsabilitatea
românească în Holocaust.”( Revista Intitutul Național pentru Studierea Holocaustului in

20
România, Holocaust Studii si Cercetari vol. II, Intitutul European, 2010, p. 17). A existat un
antisemitism primitiv al lui Antonescu care pe fondul transformării evreului în “iudeobolșevic” și
al naționalismului a dus la un Holocaust în România.

În încheire ne rămane să evidențiem circumstanțele războilului care au stabilit cadrul

contextual în care s-a produs Holocaustul și mecanismul care a alimentat genocidul,
antisemitismul, dar și tehnologizarea care a facilitat crima la nivel continental.

Încheiem în această notă acest capitol, urmând să ne uităm la gradul de obediență pe care
îl au oamenii în fața unei autorități legitime. Studiul lui Milgram este edificator în acest sens și îi
vom lăsa cuvântul experimentatorului care a șocat întreaga opinie publică cu rezultatele studiului
său.

Vrem să înțelegem mai bine cum funcționeză acestă relație, între autoritate și om,
respectiv, societate. În special pentru categoria torționarilor care s-au transformat din niște
oameni obișnuiți în criminali cu sânge rece. Nu uităm nici de martori unde vom trata subiectul
conformismului.

Capitolul II

Supunerea față de autoritate

În acest capitol secund ne propunem să vedem cum acționează oamenii în condiții de

presiune. Este clar că sistemele autoritare din Al Doilea Război Mondial au exercitat presiuni
asupra populației. Fie că vorbim de presiuni directe sau indirecte orice sistem autoritar se
folosește de puterea mai mult sau mai puțin legitimă pe care o are în vederea îndeplinirii unor
scopuri. În această parte a demersului nostru ne-am propus o abordare experimentală în care ne
vom uita cu atenție la unele din cele mai importante experimente în care oamenii au fost
obedienți și s-au conformat persuasiunii. În continuare vrem să aflăm dacă oamenii se supun unei
autorități legitime, iar în final vom vedea dacă într-un grup, oamenii se conformeza la
răspunsurile celorlați și își schimbă răspunsul.

21
 Atunci când vorbim despre supunerea față de autoritate notăm experimentul lui
Milgram din anul 1963. În problematica noastră ne întrebăm cum a fost posibil ca un număr atât
de mare de oameni să închidă ochii la atrocitățile comise împotriva evreilor în timpul
Holocaustului. Și mai mult ne întrebăm cum de o parte din ei le-au comis? Până la urmă au
existat persoane care știau ce se întâmplă în lagărele de concentrare și exterminare. Pare să fie
mai curând o problemă despre care Milgram vorbește în experimentul său întrebându-se ”Exista
atunci o sălbăticie, o perversitate latentă a omului sau doar circumstanțele explică actele
noastre?”(Psihologia Manipulării și a Supunerii, Nicolas Gueguen, Polirom, 2007, p.13).

În cercetarea noastră, Milgram și experimentul său sunt esențiale pentru paradigma pe

care acesta o propune: “Oamenii devin violenți doar supunându-se unui ordin”. În cazul
nostru vorbim despre genocidul din cea de-a Doua Conflagrație Mondială și întrebarea care s-a
pus mult timp după sfârșitul războiului a fost “Cum explicăm comportamentul oamenilor ?”
Situționalismul a fost explicat în capitolul anterior și astfel ajungem la problematica supunerii
și obedienței, dar și a mecanismelor de la nivel psihologic care o alimentează. A fost și este un
domeniu de interes pentru mulți cercetători, studiul lui Landis din 1924 este un bun exemplu în
aceast sens. În urma experimentului ce viza reacțiile emoționale, Landis descoperă că 71% din
subiecți s-au supus în urma încercărilor sale de-ai convinge să decapiteze șobolani vii, iar cei mai
puțin ascultători au asistat la decapitarea făcută de experimentator.

2.1 Experimentul lui Milgram

Experimentul stă la baza multor alte studii din psihologia socială fiind un punct de
referință, iar metodologia folosită va inspira alte experimente ce vizează supunerea față de
autoritate. Acesta are loc în anul 1963 în urma unui anunț din presa locală ce îi invită pe viitorii
subiecți să participe la un experminent despre care nu știau prea multe la acel moment.
Eșantionarea a fost făcută, iar în urma acesteia 40 de bărbați având grupe de vârstă cuprinse între
20 și 50 de ani au fost selectați. Pe lângă grupele de vârstă variate aceștia proveneau din medii
diverse, clase sociale la poli opuși și de asemenea se poate remarca varietatea în ceea ce privește
nivelul de școlarizare.

Fiind pregătit riguros înainte, la întâmpinarea subiecților totul era stabilit și gândit în
prealabil. Experimentul avea loc într-un frumos laborator al Universității din Yale unde două

22
personaje au jocat rolurile principale. Experimentatorul juca rolul autorității științifice având
ca trăsături pe care le remarcau subiecții insensibilitatea și severitatea. Complicele juca rolul
victimei, iar subiectul era din rândul celor care au manifestat un interes pentru experiment.

Își făcea apariția complicele care se prezenta ca fiind și el tot subiect al experimentului.
După câteva minute intra in scenă experimentatorul care îi saluta pe cei doi și le spunea că vor
paricipa la un experiment care va testa efectul pedepsei asupra învățării. Preciza că nu se mai
făcuseră studii similare astfel că nu știe dacă rezultatele vor fi pozitive sau negative.

Urmând ca cei doi să își aleagă rolurile, experimentatorul le spunea că unul din ei trebuie
să fie “profesorul” și celălalt “elevul”. Se făcea o tragere la sorți cu bilețele în care subiectul
trăgea primul întotdeauna, iar în pălăria cu bilețele erau două hârtii identice pe care scria
“profesor”. Astfel rolul profesorului îi revenea mereu subiectului.

Procedura mergea destul de repede, iar în continuare complicele era legat de un scaun
pentru ”evitarea mișcărilor excesive în timpul șocului”. Încă de aici se poate observa importanța
autorității care dirija derularea evenimentelor cu precizie astfel încât să nu existe dubii cu privire
la veridicitatea experimentului. “La încheietura mâinii i se atașa un electrod, apoi i se aplica o
cremă “pentru a preîntâmpina arsurile”. Experimentatorul îi explica subiectului care asistase la
această punere în scenă că electrodul era legat de un generator electric, aflat în cameră
alăturată . Adaugă că, deși șocurile puteau fi foarte dureroase, ele nu provocau daune
corporale durabile.” (Psihologia Manipulării și a Supunerii, Nicolas Gueguen, Polirom, 2007,
p.16).

Foarte importantă pentru cercetarea noastră este afirmația experimentatorului! Practic aici
în mintea subiectului se formează ideea că cel ce urma să fie electrocutat nu va păți nimic. În
cazul nostru acest moment poate fi legat de acea dezumanizare despre care am vorbit în capitolul
precedent unde evreii nu mai erau văzuți ca ființe umane. Putem afirma că dacă nu mai erau
priviți ca oameni atunci chiar și omorârea acestora nu era așa gravă în imaginea pe care și-o
formase populația de la acea vreme . Momentul în care experimentatorul spune că șocurile sunt
inofesive și că nu provocă daune de lungă durată coincide în cazul nostru cu acea dezumanizare.
Evreii nu mai erau văzuți ca oameni, deci implicit omorârea acestora nu venea la pachet cu
consecințe morale importante.

23
 Subiectul și experimentatorul îl lăsau pe complice și se îndreptau spre “Sala de Învățare”
unde subiectului îi era explicată procedura. El trebuie să îl învețe pe complice o serie de perechi
de cuvinte asociate. Mai întâi citea o listă de cuvinte pereche apoi rostea un cuvânt dintr-o
pereche, alături de alte patru variante posibile. Elevul trebuia să răspundă care dintre cele patru
cuvinte fusese folosit la prima citire de către învățător. Făcea asta cu ajutorul a patru butoane ce
se aflau în fața lui, urmând ca subiectul să primească răspunsul în camera alăturată.

De remarcat modul în care fusese pus în scenă jocul de rol pe care îl implică acest
experiment. O caracteristică demonstrată și în experimentul Stanford din anul 1971 efectuat de
Philip Zimabardo unde oamenii tind să își ia rolurile în serios atunci când sunt puși în astfel de
situații. Am aminit și în capitolul precedent de experimentul “Prizonieri și Gardieni”, rezultatele
fiind o bună referință către cruzimea de care au dat dovadă torționarii în raport cu evreii. Vom
putea înțelege mai bine cruzimea de care au dat dovadă, spre exemplu, cei care au acoperit și
ultimele găuri prin care putea să intre aerul în “Trenurile Morții” de după Pogromul de la Iași.

Ne întoarcem la experimentul lui Milgram și urmează să discutăm despre generatorul de

șocuri care era format din 30 de cursoare dispuse orizontal, iar în dreptul fiecăruia se menționa și
voltajul emis. Șocurile emise plecau de la 15 volți și ajungeau până la 450. Având în vedere
numărul de cursoare și limitele voltajului pe care le-am menționat se poate observa în urma unui
calcul simplu de matematică că fiecărui cursor îi corespundeau 15 volți, deci vorbim despre o
progresie din 15 în 15. “La fiecare patru cursoare apăreau și comentarii, corespunzând
adjectivelor care traduceau importanța șocului administrat (șoc lejer, șoc mediu etc., șoc foarte
intens, pericol: șoc violent și XXX sub ultimele două cursoare). Pentru a face totul credibil
activitatea cursorului era însoțită de un zumzăit electric, pârâituri, lumina albastră și semnale
luminoase.” (Psihologia Manipulării și a Supunerii, Nicolas Gueguen, Polirom, 2007, p.17).

I se cerea subiectului să administreze un șoc electric elevului de fiecare dată când

acesta făcea o greșeală. În plus îi era pus în vedere și faptul că era obligat să crească
intensitatea șocurilor gradual. Cu cât elevul făcea mai multe greșeli cu atât șocurile electrice
deveneau mai puternice. Nu în ultimul rând experimentatorul îi aducea la cunoștiință
învățătorului că înainte de fiecare administrare de șoc trebuie să rostească cu voce tare intesitatea
acestuia. Vom vedea la finalul experimentului ce a avut numerose critici de ordin etic, că aceste
elemente i-au făcut pe unii subiecți să aibă puternice mustrări de conștiință.

24
 În următoarea parte discutăm despre ordinele autorității care se vor dovedi extrem de
influente în deciziile pe care le va lua subiectul. Începea experimentul propriu-zis, iar elevul
făcea erori după o procedură stabilită încă de la început. Praguri extrem de importante sunt cele
de 300 și 315 volți unde cel de 300 coincidea cu momentul elevului care putea fi “auzit” ca
făcând zgomote carateristice durerii, în timp ce pragul de 315 volți marca o liniște totală și lipsa
unui răspuns pe panoul luminos.

Evident că subiectul se întorcea către experimentator întrebând ce ar trebui să facă.

Răspunsul primit era că lipsa unui răspuns pe panou trebuie să fie considerată o greșeală și că
acesta trebuie să continue să îi administreze șocuri de o intensitate mai mare conform cu
procedura. Deci, lipsa unui răspuns era considerată răspuns greșit și trebuia pedepsită. Întrebările
despre cum ar trebui să procedeze în continuare îi erau adresate experimentatorului, iar acesta
pentru răspuns folosea o grilă standard. Răspunsurile erau împărțite în patru categorii:
1-“Continuați!”, 2-“Experimentul cere să continuați!”, 3-“Este obligatoriu să continuați”
4-“Nu aveți de ales, trebuie să continuați!”.

Aceste niveluri de răspuns erau modalitatea prin care subiectul urma să facă un lucru pe
care nu îl dorea. Justificările apăreau doar în urma răzvrătirii subiectului și ele erau folosite în
ordine de la cel mai mic la cel mai mare. În cazul în care după folosirea nivelului 4 subiectul nu
continua, atunci experimentul era oprit. Menționăm că în grila de justificări erau stabilite
răspunsuri în urma unor întrebări pe care subiectul era posibil să le pună.

Spre exemplu, dacă acesta întreba ce răni îi provocă elevului, răspunsul era că deși puteau
fii extrem de dureroase șocurile administrate nu provocau răni corporale durabile. Nivelul
șocului administrat era strâns legat cu nivelul de supunere, fiind principala măsură folosită.
Existau 30 de niveluri, însă doar subiectul care ajungea până la ultimul cursor era considerat
supus. De aici ne dăm seama că există grade diferite de supunere de la subiect la subiect,
lucru pe care îl observăm și în cazul cercetării noastre la nivel macro. Este și normal să existe
cazuri în care oamenii nu s-au supus. Dacă ar fi să îi împărțim pe categorii exact cum face
Milgram în interpretarea rezultatelor vom observă că nu toți cei care au fost martorii
holocaustului s-au supus complet autorității. Aici dăm exemplu acele persoane care au salvat pe
o parte din evrei, unii dintre ei chiar riscându-și viața.

25
 În continuare vom analiza rezultatele experimentului ce a șocat opinia publică a vremii.
Spre surprinderea lui Milgram, 65% dintre subiecți au mers până la capăt și au ajuns la
ultimul cursor, cel de 450 de volți. De menționat că toți subiecții au mers până la cursorul
desupra căruia erau 285 de volți, în timp ce o parte din ei s-au oprit la 300 de volți atunci când
elevul bătea cu piciorele în podea. S-a remarcat și că 10% s-au oprit la 315 volți atunci când din
camera elevulul nu se mai auzea nimic, iar pe panou nu mai apăreau răspunsuri. În figura de mai
jos se poate observa nivelul supunerii în paradigma lui Milgram.

Supunerea în condiția de bază

450V-XXX
300V-Soc Intens
315V-Soc extrem de intens
330V-Soc extrem de intens
345V-Soc extrem de intens
360V-Soc extrem de intens
375V-Pericol:soc violent

Atât pentru cercetători, cât și pentru oamenii de rând, rezultatele au fost cel puțin
surprinzătoare. Circa 65% dintre persoane, oameni de rând, familiști și educați, au mers până la
capăt, ultimul cursor, pragul de 450 de volți! Motivația era că nu asocia corect o listă de cuvinte
și toți cei implicați în experiment cunoșteau bine voltajul din prizele de acasă care era cu mult
mai mic decât cel la care s-au oprit primii subiecți. Avem de-a face cu o problemă de ordin
moral, să fie explicația că toți suntem predispuși să le facem rău celor din jur? Mulți s-au grăbit
să tragă concluzii precum că avem o agresivitate înăscută. Este o caracteristică a omului cu
puternice rădăcini în natura umană, iar istoria este plină de războaie, orori și acte de violență
demne să confirme acest fapt.

26
 Pe de altă parte, atunci când analizăm rezultatele cu atenție și ne uităm la grupul de
control care nu lipsește din acest experiment, observăm că generalizările de tipul oamenii sunt
înclinați spre a face rău nu sunt fundamentate. Peste 80% dintre subiecți nu au depășit pragul de
120 de volți atunci când au avut posibilitatea de a alege ce voltaj să folosească și doar unul din
cei 40 a mers până la ultimul cursor. Astfel se poate oberva că variabila care lipsește din al
doilea grup este cea a autorității. Ea a influențat în mod categoric rezultatele din situația de
bază.

Pentru cercetarea noastră aceste rezultate joacă un rol important pentru că ele ne spun că
până la un anumit punct toți subiecții s-au supus. Astfel putem explica comportamentul
torționarilor dar avem o perspectiva bună și asupra martorilor.

O mare parte din ei a fost supusă, 65% mai precis în cazul experimentului. Rămâne
totuși un rest destul de important. Poate cea mai interesantă remarcă pe care o putem face este
anologia între rezultatele lui Migram și Holocaust. Mulți sunt cei care au ascultat ordinele
autorității, însă au existat și persoane care i-au ajutat. Ce-i drept nu foarte mulți, în categoria asta
îi amintim pe cei care au primit titlul “Drept între Popoare” luându-l drept exemplu pe Traian
Popovici, primar al Cernăuțiului, care a salvat de la deportare peste 15.000 de evrei.

Nu întotdeauna oamenii se supun obedienți fără a pune întrebări. Dacă în cazul

experimentului avem o autoritate științifică care în percepția subiecților era legitimă, în cazul
cercetării noastre vorbim de autorități legitime echivalente cu Statul. Oamenii au pus întrebări,
au defectat și unii din ei au reușit să se sustragă presiunii și gândirii de grup despre care vom
vorbi în paginile următoare și să acționeze conform cu principiile morale pe care ar trebui să le
aibă fiecare individ. Înainte de a explica cum a fost posibilă preluarea gândirii atisemite de către
grupuri mari ale populației, ne uităm la conceptul de autoritate pe care noi îl vom operaționaliza
în mod diferit de Milgram.

Încheiem aici această primă parte a capitolului în urma unei descrieri detaliate a
experimentului. Ne-am rezervat dreptul de a trata acest subiect în detaliu, fiind o parte
importantă a acestei cercetări. Trebuie să spunem că există multe diferențe în abordarea
problemei. Pentru Milgram supunerea față de ordin explică comportamentul oamenilor. Pentru
noi există o mulțime de factori care sunt activi în determinarea comportamentului oamenilor care

27
au fost implicați în Holocaust. Deși extrem de importantă, cercetarea lui Milgram nu face decât
să ne arate direcția pe care o putem urmări. Vom vedea totuși că nu putem să mergem până la
final în paralel.

2.2 Autoritate, relații de putere și legitimitate

Conceptul autorității este esențial în studiul nostru, fiind intens discutat de mulți autori.
Noi ne vom folosi de definiția lui Max Weber în explicarea acestuia. Statul este entitatea care
deține monopolul asupra coerciției legitime în cadrul unui teritoriu determinat . Statul este acea
autoritate capabilă să aplice măsuri coercitive din punct de vedere legal. Asta presupune însă și o
relație de putere pe care noi o definim în termenii lui Robert Dahl: “O relație de putere apare
atunci când un agent denumit A obține de la un agent B ceva ce B nu ar fi făcut în lipsa
constrângerii lui A” (Robert Dahl, Democrație și criticii ei, Editură Institutul European,
București, 2002, p. 54.). Conceptele de putere și autoritate sunt strâns legate unul de celălalt, am
putea spune chiar complementare.

În cazul nostru lucrăm cu o teorie contractualistă în care cetățenii deleagă puterea unui
conducător în baza unui contract social pe care îl reînoiesc de la generație la generație. “Din
moment ce nici un om nu are o autoritate naturală asupra semenului său și de vreme ce forța
nu dă naștere nici unui drept, rezultă că baza oricărei autorități legitime printre oameni nu
poate fi decât convenția.”(J.J. Rousseau, Contractul Social, Antet XX Press, cap. IV, p.27). Un
moment foarte important în dezvoltarea unei societăți din punct de vedere psihosocial având în
vedere relația de putere, este momentul despre care Rousseau ne vorbea, “forța se transformă în
drept și supunerea în datorie”. Am plecat în analiza nostră de la stat și am ajuns la societate
trecând prin paradigma puterii a lui Dhal. Complex și greu de înțeles, această verticalizare ne
ajută să înțelegem cel rol joacă autoritatea și de unde derivă.

Atunci când vorbim despre autoritate ea are două sensuri distincte: 1- “instanța investită
formal cu exercitarea unei puteri de natură administrativă, politică , economică, militară,
juridică sau educațională” și 2-“calitatea unui factor social de a impune respect și supunere”
(Dumitru Cristea, Tratat de Psihologie Socială, Editura Trei, 2015, p. 472) . Vom adăuga aici că

28
investirea formală este produsul Contractului Social despre care am vorbit ceva mai sus. Acum
că am definit conceptele cu care lucrăm, nu ne rămâne decât să identificăm momentul legitimării.

În democrațiile moderne contractul social și deci legitimarea sunt reînoite la alegerile

electorale. În cazul Republicii de la Weimar putem afirma că în anul 1933, în urma alegerilor pe
care Hitler le câștigă, s-a produs legitimarea. Deși controversate și repetate aceste alegeri fac
subiectul legitimării în cazul Germaniei. Atunci când vorbim despre România cazul este diferit.
Holocaustul din România îl are protagonist pe mareșalul Ion Antonescu. Acesta este investit cu
puteri depline la data de 4 septembrie 1940 în urma mutilărilor teritoriale pe care le suferise
România al căror responsabil a fost făcut Regele Carol al II-lea. Pentru a-și păstra puterea, regele
i-a acordat puteri depline lui Antonescu.

Cadrul istoric este puțin mai complicat fiind vorba în cazul Germaniei despre alegerile
din 6 noiembrie 1932 când NSDAP câștigă 196 de mandate, iar la 30 ianuarie 1933 Hindemburg
îl numea cancelar pe Hitler. Totuși puterile depline sunt acordate în urma unor jocuri de culise
după ce comuniștilor le-a fost înscenată incendierea Reichstagului și partidul comunist a fost
interzis.

Astfel Hitler câștigă o majoritate de 52% și trecea Legea Abilitării. Avem o problemă în
ceea ce privește legitimitatea, dar pe noi ne interesează mai mult credința populară. Oamenii de
rând nu știau despre aceste jocuri de culise și până la urmă partidul lui Hitler câștigase cele mai
multe voturi. Suntem îndreptățiți să ne întrebăm și despre corectitudinea acestor alegeri, dar
voința și încrederea populară îi fuseseră acordate lui Hitler.

Cazul României unde regele îl investea cu puteri depline pe Ion Antonescu este similar.
Credința populară a fost că Ion Antonescu este un erou și s-a bucurat de simpatia multor români
ai vremii. Accentuăm că la nivelul societății cei doi lideri despre care am discutat erau văzuți ca
fiind legitimi. Aplicând acea structură vertical de sus în jos, de la stat la societate prin paradigma
puterii de la Dhal înțelegem că cele două regimuri s-au bucurat de o legitimitate care a conferit
un cadru ideal în vederea exterminării evreilor din Europa.

Pentru Polonia amintim statutul de țară ocupată și cu atât mai mult este interesantă
discuția cu cât înțelegem că acolo nu putem vorbi despre o legitimitate pentru că țara a fost
ocupată. Există deci mai multe dimensiuni ale puterii, o carcteristică majoră este legitimitatea,

29
însă uneori forța de care dispune un sistem de putere poate fi atât de mare încât să impună
anumite decizii pe un câmp social determinat. Acesta este cazul Poloniei ocupate care va deveni
o țară unde forte mulți evrei vor fi omorâți în cuptoarele de la Auschwitz. Toate acestea pe
fondul antisemitismului despre care am vorbit în capitolul anterior.

2.3 Conformismul

În acest subcapitol ne propunem să discutăm despre conformismul social în care oamenii

ajung să se piardă. Chiar dacă am văzut că oamenii ascultă un ordin în anumite situații, ne punem
întrebarea dacă este suficient pentru a explica crimele Holocaustului. Iar aici ne referim la
participanții indirecți. Ne propunem așadar să vedem dacă oemenii se iau unii după ceilalți.
“Conformismul este rezultatul unei influențe în care subiectul cedează presiunii vizând
impunerea unor sisteme de valori, norme și modele proprii unui grup, unei organizații sau
instituții sociale. Prin intermediul controlului social și al opiniei majoritare se realizează o
presiune spre conformare” (Dumitru Cristea, Tratat de Psihologie Socială, Editura Trei, 2015, p.
465).

Vom luat drept etalon experimentele lui Solomon Asch din 1951 și 1956. Acesta își
formează cadrul experimental folosind două grupuri, unul de control și unul în care există
complici. Grupul experimental era format din mai mulți complici care erau instruiți să dea
răspunsuri eronate. Subiectului i se cerea să aleagă dintre trei linii prezentate pe care o consideră
cea mai apropiată ca lungime cu o linie-etalon. S-au făcut 18 încercări, iar în grupul experimental
complicii începeau să dea răspunsuri eronate de la încercarea cu numărul 6. Spre surprinderea
experimentatorului s-a constatat că în grupul experimental au fost circa 32% răspunsuri greșite.
Deci sarcina era extrem de ușoară! În grupul de control s-au constatat sub 1% răspunsuri greșite!

Subiectul tindea să se conformeze opiniilor grupului. Există o deformare a judecății deși

răspunsul era clar și indiscutabil. Pentru Asch rezultatele au fost surprinzătoare și a vrut să
teseteze cât de influente sunt răspunsurile complicilor pentru subiect în funcție de numărul
acestora a constatat că un grup de 4 complici exercită aceeași influență cu un grup de 15
complici, fiind și paradigma lui Asch.

30
 Vedem deci că în interiorul unui grup unde este exercitată o presiune există posibilitatea
unei conformări. “Cercetând experimental această problemă, H. Kelman distinge trei tipuri de
procese psihosociale implicate în apariția conformismului ca urmare a presiunii de grup,
procese care participă în diferite proporții în configurarea unor situații reale: 1-Acceptarea, 2-
Integrarea, 3-Identificarea.” (Dumitru Cristea, Tratat de Psihologie Socială, Editură Trei,
2015,p 465). Acesta spune că un conformism se produce pentru că persoana își dorește să evite
niște sancțiuni care se produc în cazul nerespectării percepției grupului. Mai precis persoana nu
își schimbă convingerile, dar se conformează la percepția unui grup pentru că există o nevoie de
acceptare.

În cazul integrării, conformarea se produce din cauza faptului că persoana chiar crede că
grupul are dreptate, în timp ce identificarea ce duce la conformism apare atunci când subiectul
vede în grup niște calități pe care le admiră și astfel dorește să fie idetificat cu grupul, să fie exact
așa cum e și grupul.

Împreună cu cadrul istoric pe care l-am discutat în capitolul precedent și alături de

discuția despre mase pe care o vom aborda în capitolul următor, spunem că această tendință spre
conformism ne ajută să înțelegem mai bine de ce antisemitismul a avut un așa mare succes.

Multe dintre criticile experimentului Asch făceau subiectul unor teorii conform cărora
oamenii disting foarte bine între “a spune” și “a face”. Adică chiar dacă se poate observa un
conformism la idei, atunci când vine vorba de acțiune lucrurile stau diferit. Criticat și pentru
faptul că experimentul său nu poate fi scos din laborator și aplicat în realitate rămâne totuși unul
din cele mai cunoscute din acest domeniu. S. Milgram a arătat că oamenii se conformeză și în
acțiune atunci când este exercitată o presiune de către o autoritate legitimă.

Încheiem în această notă acest subcapitol care pregătește un nou capitol în care vom vorbi
despre masele secolului XX și despre cum a fost posibilă o gândire antisemită atât de răspândită
fără fundamente solide. Rămânem cu ideea că oamenii se supun unui ordin și ajung să aibă
comportamente pe care le-am putea cataloga iraționale. Mulți se supun ordinului total însă
cazurile unde se defectează există.

31
Capitolul III

Mulțimile, Stereotipurile și Pejudecățile

În acest capitol ne propunem să înțegem mai bine fenomenul de propagare a ideilor în

interiorul unei mulțimi, a unei mase de oameni. Mai întâi ne vom uita la psihologia mulțimilor,
cum apar acestea și ce le unește. Capitolul își propune o abordare prin care să demonstreze ideea
conform căreia antisemitismul și toate formele sale derivate de acțiune au fost preluate de mari
grupuri de oameni care au acționat contrar principiilor proprii de parcă ar fi fost ghidați de un
element din exterior. Nu de puține ori s-a pus întrebarea “Cum a fost posibil ca ideile antisemite
să fie atât de larg răspândite?“

Problema este că nu vorbim de un număr restrâns de persoane din rândul unei anumite
populații, ci de grupuri mari din țări diverse pentru că Holocaustul nu a avut loc doar în
Germania sau Polonia, ci a avut loc și în România sau Ungaria. În plus ideile antisemite erau
comune la nivelul Europei. Unii au făcut o corelare între antisemitism si naționalism. Era epoca
naționalismului și deci au presupus că pe fondul tot mai crescut al naționalismului au apărut și
ideile antisemite.

3.1 Masele și voința colectivă

Prin sintagma o masă de oameni înțelegem o mulțime de oameni care este formată din
indivizi distincți și se află într-un anumit loc. Însă în perspectiva psiholgică cuvântul mase are
valențe diferite. Un pionier în studierea maselor este Gusav Le Bon care vine cu un concept
interesant pe care îl vom folosi și noi în această lucrare.

Le Bon spune că o masă psihologică apare doar în anumite împrejurări, când un grup de
oameni ajunge să aibă niște trăsături noi, distincte de cele ale indivizilor ce compun mulțimea. El
spune că doar atunci putem vorbi despre o masă psihologică. Spre exemplu, oamenii dintr-un
mall oarecare nu formează o mulțime organizată. Faptul că într-un anumit moment câteva sute de
persoane se află în același loc fără a avea un scop comun nu duce la formarea de masă

32
organizată. Pentru ca ea sa fie o masă psihologică este nevoie de niște trăsături pe care le vom
detalia în cele ce urmeză.

“Dispariția personalitații conștiente și orientarea gândurilor și sentimentelor în același

sens, prima trasătură a mulțimii pe cale de a se organiza, nu presupune neapărat prezența
simultană a mai multor indivizi în același loc.” (Gustav Le Bon, Psihologia Mulțimilor, Antet
XX Press,2002, p.9). De aici rezultă că o mulțime organizată nu necesită neapărat ca ea să fie
adunată într-un anumit loc, iar în cazul cercetării noastre putem spune că oamenii care au
participat la Holocaust într-un mod indirect prin diferite modalități cum ar fi scrierea de liste sau
săparea gropilor nu puteau fi toți prezenți în același timp. Asta nu înseamnă că aceste mase nu
puteau să se supună legii “unității mintale a maselor” despre care ne vorbește Le Bon.

Dar cum ar putea să ajungă niște mase de oameni cu indivizi distincți, unii dintre ei fiind
matematicieni și fizicieni respectabili, filosofi sau pur si simplu oameni citiți, să fie de acord cu o
gândire antisemită? Aceasta a cuprins mare parte din Europa anilor 1938-1945. Despre apariția
gândirii antisemite în Europa am vorbit în capitolul întâi.

O problemă gravă de moralitate de care au dat dovadă oamenii vremii este o pată neagră
în istoria evoluției umane. Evenimentele din acest secol arată că oamenii și societatea în sine pot
ajunge la un regres în anumite condiții. Aici vorbim despre o degradare morală, o vreme în care
pentru multe evenimente erau învinuiți evreii în mod nedrept.

Cum explicăm acest fenomen având în vedere că dacă luăm fiecare individ în parte mulți
dintre ei nu ar fi avut de ce să dezvolte o ură atât de puternică pentru comunitatea evreiască.
“Cum de fiecare dintre ei poate prelua și exprima o opinie care îi vine din exterior?Individul,
fără să vrea, își asumă gesturi și sentimente care-i sunt insuflate. Se lasă-n voia manifestărilor
brutale sau organice, ale căror cauze sau scopuri îi sunt necunoscute, deși este convins că le
cunoaște foarte bine.” (S. Moscovici, Epoca Maselor, Institutul European, 2001, p. 25)

Atât Le Bon cât și Moscovici vorbesc despre un “spirit colectiv” pe care îl dezvoltă
masele și în care individul ajunge să nu mai fie o entitate singulară care gândește pentru sine.
Anumite idei apar doar în interiorul unei “mase psihologice” și se manifestă la indivizii care
compun acea masă, inexistența ei ar duce automat la lipsa acelor idei! Trebuie să înțelegem că
luați separat indivizii care compun o masă au percepții foarte diferite, niveluri de educație

33
variate și chiar orientări politice total opuse. Totuși ei ajung să gândească și să acționeze ca o
entitate nouă cu propriile sentimente și percepții!

Să luăm un exemplu din România anilor 90 când Ion Iliescu candida pentru a două oară
la alegerile prezidențiale, iar tema principala de campanie era una negativă, care îi demoniza pe
unguri. În rândul populației s-a format ideea că ungurii vor să “fure” Ardealul, idee care era
intens promovată de Ion Iliescu și care a ajuns să fie împărtășită de masele din România post-
decembristă. După cum am văzut și mai sus nu este nevoie ca un număr mare de persoane să fie
prezente fizic pentru a se forma spiritul colectiv. Acest exemplu ne arată cât de ușor de influențat
sunt masele și cât de repede se pot disemina anumite idei între membrii acesteia chiar dacă nu
există dovezi și chiar dacă indivizii particulari au alte convingeri.

Și totuși cum este posibil ca niște indivizi atât de diferiți să aibă un numitor comun care
să îi unească? Pare că ceva îi unește, iar acel lucru care îi unește ar putea fi surprinzător pentru
mulți. Chiar dacă un individ din mulțime dovedește că are o inteligență mult mai ridicată decât a
altui individ din mulțime, unul chimist și celălat croitor, la nivelul inconștientului pot fi foarte
similari. Aici facem diferențierea dintre conștient și inconștient, iar Le Bon spune că activitatea
conștientă a spiritului este mult mai mică comparativ cu activitatea sa determinată de
inconștient. “Acest substrat (inconștientul) închide în el nenumărate reminiscențe ancestrale
care constituie spiritul rasei.” (Gustav Le Bon, Psihologia Mulțimilor, Antet XX Press,2002,
p.11)

Un spirit al rasei care este evidențiat de antisemitism în cazul nostru. Percepția pe care
naziștii au încercat chiar să o fundamenteze științific trimițând “cercetători” să facă studii în
vederea demonstrării faptului că există o rasă ariană superioară altor rase. Chiar pe asta s-a bazat
logica nazismului! Se pare că “spiritul rasei” era mai important decât rațiunea pe care mulți au
lăsat-o pe plan secund.

Încercând să descoperim cum funcționeză masele la nivel psihologic obervăm că

sentimentul de vină sau responsabiltate nu a existat cu adevărat în perioada Holocaustului, dar
lipsește și după încheierea acestuia. În România postbelică s-a negat complet existența unui
Holocaust. Mulți vor spune că este o urmare a tranziției către totalitarism și că noua structură
comunistă va nega existența acestuia în România. Problema nu dispare odată cu înlăturarea

34
dictatorului Nicolae Ceaușescu în anul 1989 trecând ani buni până când acest subiect și-a făcut
loc în dezbaterea publică.

România nu este unicul exemplu de acest fel, Polonia fiind similară în abordarea
problematicii Holocaustului după 1945. Referindu-ne strict la anii în care evreii erau trimiși în
cuptoarele de la Auschwitz, observăm că nu a existat un sentiment de vină morală pentru cei ce
au ajutat la transportarea lor, spre exemplu.

Din psihologia maselor pe care o face Gustav Le Bon reiese faptul că individul dintr-o
mulțime capătă un sentiment de invincibilitate apărut din cauza numărului mare de persoane
care formeză o masă. El poate astfel să cadă pradă instinctelor și este cu atât mai bucuros să se
lase mistuit de ele atunci când masa este anonimă. Acela este momentul în care individul se
simte lipsit de responsabilitate!

O altă caracteristică a maselor este “contagiunea mintală” care este ușor observabilă în
interiorul unei mase. Mulți își sacrifică interesele personale pentru binele colectiv. Putem
observa cu ușurință contagiunea maselor din Germania nazistă unde binele comun era văzut ca
prosperitate. Adăugăm și notabila precizare că se simțeau nedreptățiți de Tratatul de la
Versailles.

“Astfel nenumărați oameni ajung să se macine în conformismul social.Iau drept adevăr

stabilit de rațiunea fiecăruia ceea ce în realitate este consensul tuturor. Fenomennul
responsabil de o atât de extraordinară metamorfoză este sugestia sau influența. E vorba de un
fel de ascendent asupra conștiinței: un ordin, nu o comunicare sfîrșește prin a determina o
persoană să accepte, cu forța unei convingeri, o idee, o emoție, o acțiune, deși n-ar avea nici un
temei s-o facă.”( S. Moscovici, Epoca Maselor, Institutul European, 2001,p.25). Sugestia și
influența erau bine controlate de către naziști, în fiecare punct important exista un ofițer. Pe
lângă faptul că avea o autoritate putem spune că el era catalogat ca făcând parte din masă.
Pentru un sistem criminal care a organizat până la cel mai mic detaliu o exterminare, influențarea
maselor era doar o joacă de copii.

Pentru domnul Gustav Le Bon o a treia caracteristică era mai importantă decât
“invincibilitatea” și “contagiunea”. El vorbește despre puterea de sugestie, iar contagiunea
trebuie văzută doar ca un efect al ei. Problema pe care o ridică ține de modul în care se dezvoltă

35
domeniul psihologiei la acea perioadă. El face o analogie între relația care există la nivelul
individului care aparține unei mase și relația pe care o are un hipnotizator cu subiectul său.

“Activitatea creierului fiind paralizată la subiectul hipnotizat, el devine “sclavul”

inconștientului, pe care hipnotizatorul său îl dirijează după bunul plac . Personalitatea
conștientă s-a șters, voința și discernământul au fost abolite. Sentimentele și gândurile sunt
acum orientate în sensul stabilit de hipnotizator.”( Gustav Le Bon, Psihologia Mulțimilor, Antet
XX Press,2002, p.13). Foarte interesantă este aici remarca cu subiectul hipnotizat care devine
sclavul inconștientului. De unde reies câteva întrebări disctincte. “Ce este inconștientul?”, “Cum
funcționeză acesta?”. Răspunsul îl va da după câțiva ani Sigmund Freud când va propune ipoteza
existenței unei structuri tripartite a psihicului uman. Pare legitim să considerăm inconștientul ca
parte a sufletului și până la urmă a fi sclavul sufletului nu sună atât de rău.

Însă dacă ar fi să îi dăm crezare lui Freud, inconștientul sau “Instanța lui Es” după cum o
numește este locul unde se produc ca mai apoi să se refuleze instinctele. Structura este
completată de “Instanța lui Eu” sau subconștientul, locul unde este prelucrată personalitatea
individului, și de conștiința care este locul moralității și al cenzurii. El ne spune că aceste instanțe
se află într-o confruntare continuă, iar această confruntare duce la nevroze, psihicul individului
fiind supus unor contradicții foarte puternice.

Pentru el sugestia este cel mai important factor care determină comportamentul maselor.
Freud spune că în spatele sugestiei colective se află “Erosul” sau altfel spus instinctele vieții.
Aici este o discuție complexă care este materializată în opera sa prin Eros și Thanatos. Ele sunt
văzute ca principalele direcții ale psihicului uman, Erosul fiind adesea înlocuit cu instinctul
sexual care asigură reproducerea speciei și Thanatosul fiind înlocuit cu frica de moarte. Această
generalizare spune de fapt că există o coeziune între oameni prin Eros, iar puterea de
sugestie nu este decât o formă de manifestare a acestui principiu.

Am înțeles deci că individul aflat sub hipnoză devine pradă unor pulsiuni instictuale pe
care nu și le mai reprimă. Instanța conștiinței nu se poate manifesta atunci când există o stare de
hipnoză. În cazul maselor sugestia este mult mai puternică după cum urmeză să ne explice Le
Bon atunci când vorbește despre cauzele caracterului deosebit pe care îl au masele. “Cam
aceasta este și starea individului care aparține unei mase de oameni. El nu mai este conștient de

36
actele sale. La fel, ca și la cel hipnotizat,în timp ce unele facultăți sunt distruse altele pot fi
impuse la un grad de exaltare extremă. Influenta sugestie îl va îmblodi cu irezistibila
impetuozitate spre înfăptuirea anumitor acte și impetuozitatea este mai irezistibilă la nivelor
maselor decât la subiectul hipnotizat, căci sugestia, aceeași pentru toți indivizii, este exagerată,
devenind reciprocă.”( Gustav Le Bon, Psihologia Mulțimilor, Antet XX Press,2002, p.13).

În cazul nostru sugestia a fost folosită atât de către naziști în timpul lui Hitler în
Germania cât și în România din timpul lui Antonescu. Sugestii precum faptul că evreii erau
responsabili de degradarea economică în care se aflau respectivele state până la sugestii despre
rasă, existența unei rase superioare menită să le controleze pe cele inferioare. În plus acele “acte”
pe care un individ le face atunci când este într-o masă psihologică nu mai sunt pe deplin
internalizate pentru că acesta are un sentiment de invincibilitate dat de însăși masa din care face
parte. Contagiunea se manifestă cu ușurință pentru ca există un spirit colectiv, iar individul
ajunge prin sugestie să se lase pe deplin controlat de inconștinent unde pulsiunile și trăirile
acestuia nu pot fi controlate de conștiință.

Într-o altă ordine de idei putem înțelege de ce antisemitismul și acțiunile îndreptate

împotriva evreilor au avut un succes atât de mare. Mulți oameni au deprins prin contagiune
acțiuni sau sentimente împotriva evreilor, iar credința de invincibilitate era cu atât mai puternică
la nivelul societăților germane și românești cu cât primii ani de război le-au fost favorabili.

Însă Le Bon nu este singurul preocupat de psihologia maselor, alții precum Sigmund
Freud și câțiva din discipolii săi pe care îi amintim, Reich și Fromm, sunt interesați de mase, de
rolul acestora și de implicațiile pe care le au. În continuare ii vom lasa cuvântul celui mai celebru
și controversat psihanalist din istorie, Sigmund Freud. Până la un punct percepția sa despre mase
se potrivește cu cea a lui Le Bon, intitulând  chiar un capitol din cartea sa, “Psihologia Colectivă
și Analiza Eului” după cartea sociologului francez.

Am omis cu intenție discuția despre liderul maselor pe care am lăsat-o neatinsă atunci
când am vorbit despre opera lui Le Bon. Pentru el liderul joacă un rol extrem de important fiind
omul în jurul căruia sunt construite opiniile. El trebuie să aibă o convingere de fier pentru că
masele, după cum am văzut sunt dezbrăcate de voință și se vor îndrepta instictual către cel care o
manifestă cu  putere. În percepția sa fie că vorbim despre o masă de oameni sau o turmă de

37
animale, există o sete de ascultare, masele având nevoie de autoritatea unui lider. Acel lider
posedă și un “prestigiu” văzut ca un element ce fascineză mulțimea. De prestigiu se bucură atât
liderul cât și ideile acestuia.

Freud critică acesta interpretare și spune că descrierea liderului mulțimii și a prestigiului

nu sunt în conformitate cu descrierea spiritului colectiv. În lucrarea sa “Psihologia Colectivă și
Analiza Eului” face o analogie între hoarda primitivă și mulțime. În ceea ce privește hoarda, ea
este  uniformă, dar există un individ înzestrat cu “puteri extraordinare” care domină pe alții egali
între ei. “Mulțimea ne apare astfel ca o resurecție a hoardei primitive. Așa cum omul primitiv
supraviețuiește virtual în fiecare individ, tot așa orice mulțime umană este capabilă să
reconstituie hoarda primitivă.” (S. Freud, Psihologia Colectivă și Analiză Eului, Mediarex,
1995, p.103).  Pentru el asemănarea se produce prin faptul că hoarda primitivă era condusă de
un tată primitiv care în istorie suferă mai multe trnasformări, iar in ceea ce priveste mulțimea,
liderul acesteia nu este decât transpunerea tatălui primitiv.

“Conducătorul mulțimii întruchipează totdeauna pe temutul tată primitiv, mulțimea

dorește totdeuna să fie dominată de o putere nelimitată, este în cel mai înalt grad avidă de
autoritate sau, pentru a ne servi de expresia domnului Le Bon, e însetată de supunere. Tatăl
primitiv reprezintă idealul mulțimii care domină individul, după ce a luat locul idealului
eului.”(S. Freud, Psihologia Colectivă și Analiză Eului, Mediarex, 1995, p.111).  Înțelegem astfel
că mulțimile tind să vadă în conducătorul lor nu doar o persoană care diseminează o idee, ci un
adevărat lider. El este asemuit unei figuri feroce, unei figuri a tatălui primitiv care este temut de
membrii hoardei. În cazul cercetării noastre ne îndreptăm atenția spre liderul celui de-al Treilea
Reich, Adolf  Hitler.

  La prima vedere putem observa că mesajul antisemit care ne interesează în mod

particular era promovat și în timpul adunărilor unde  Hitler era aclamat de mase mari de oameni.
Credința că societatea este “infestată” de elemente de rasă inferioară era transpusă și oamenilor
care îl adulau oferindu-i acel prestigiu. Ajungând să creadă cu tărie și ei în mesajul antisemit,
fiind dezbrăcați de orice raționalitate în interioarul masei. Se poate remarca și figura tatălui
primitiv făcută de Freud, figura autoritară și temută. Până la urmă orice sistem totalitar se
încadrează aici, unde Hitler, Stalin sau Mao și sistemele propuse de aceștia erau doar o
manifestare a figurii parentale protectoare care îi tratează pe toți copiii în mod egal.

38
 Să ne întorceam la cercetarea noastră, totuși. Acest subcapitol este dedicat creației unui
cadru teoretic menit să explice masele, modul lor de a gândi și atașamentul pe care am văzut că îl
dezvoltă față de persoanele care le conduc. Aceste persoane pot fi o figură puternică , dar nu
și omniprezentă. Masele pot fi dirijate și prin interpuși. Freud a încercat prin lucrările sale să
arate lumii printr-un limbaj colocvial că relația dintre grupurile mari de oameni pe care le-am
denumit mase și liderii lor este o întorcere la începutul istoriei. Într-un comentariu amintea
că supraomul pe care îl aștepta Nietzsche în viitor există încă de la începutul istoriei și că acela
este chiar liderul hoardei primitive. Pentru noi abordarea lui Freud ne arată o perspectivă asupra
liderului pe care o vom folosi în explicarea extinderii antisemitismului, gândire ce a fost preluată
în secolul trecut de mase mari de oameni. 

“Dacă ar fi să ne luăm după Freud, marii seducători nu sunt nici Don Juan, nici
Casanova, nici emulii lor. Cîteva sute de femei seduse, ce mare lucru! Nu, adevărații seducători,
cei care ridică mulțimi întregi într-un elan amoros, pentru a le întoarce mai apoi în avantajul lor
așa cum alții deturnează fonduri, adevărații seducători sunt conducătorii: Napoleon, Stalin,
Mao. Mase enorme iau ființă doar pentru a-i aclama, se calcă în picioare pentru a-i asculta,
încearcă să le semene, omoară sau se lasă omorâți pentru ei.”( S. Moscovici, Epoca Maselor,
Institutul European, 2001, p. 234). Știm că  țările aliate cu Germania nazistă au avut politici dure
îndreptate împotriva evreilor. Să fie asta doar meritul unui lider nebun pe care societatea
germană și aliații din Europa l-au urmat orbește? Să fie gândirea antisemită doar meritul
caraterului pe care îl au masele? Sau există și alte aspecte încă nediscutate?

Încheiem în acesta notă subcapitolul dedicat meselor. Vom lăsa în continuare locul altor
două concepte care ne vor ajuta în formarea cadrului teoretic aferent întrebărilor de cercetare cu
numărul 3 și 4 . Stereotipia și prejudecățile de care ne lovim atât de des și în societatea de astăzi
nu pot fi excluse atunci când vorbim despre Holocaustul din secolul XX.

3.2 Stereotipuri și Prejudecăți în Teoria Disonanței Cognitive

            În acest ultim subcapitol ne uităm la alte aspecte care pot influneța realitatea socială.
Trebuie trasată o distincție clară între stereotipuri, prejudecăți și discriminare. Fiecare dintre cele
trei se orientează către o anumită dimensiune, stereotipurile fiind responsabile de dimensiunea
39
cognitivă, prejudecățile de cea afectivă, iar discriminarea se referă mai degrabă la dimensiunea
comportamentală.

            “Prejudecățile și stereotipurile sociale constituie, de asemenea, factori care mediază și

condiționează, în anumite situații, formarea sistemului nostru de reprezentări despre persoane,
grupuri, situații și evenimente sociale.” (Dumitru Cristea, Tratat de Psihologie Socială, Editura
Trei, 2015, p.136). Din cauza carcaterului lor, prejudecățile pot crea o percepție eronată asupra
unor evenimente, oameni sau grupuri de oameni. Stereotipurile și prejudecățile se formează
atunci când anuminte caracteristici observate la o persoană ajung să fie generalizate și se pun
etichete unor grupuri de persoane. Stereotipuri foarte cunoscute în ziua de astăzi: nemții sunt
blonzi cu ochii albaștri, italienii sunt romancieri etc.

            Tradiția europeană antisemită, în Polonia și România fiind chiar mai puternică decât în
Germania, a fost influențată și de diferite stereotipuri despre evrei.Deși nu putem cataloga acest
fapt ca fiind fundamental în evoluția anitisemitismului, ele sunt elemente constituente și au
alimentat genocidul. Totuși, trebuie să înțelegem că relația dintre stereotipuri și prejudecăți este
una complexă pe care știința nici în ziua de azi nu a reușit să o înțeleagă complet.

            “Astfel, stereotipurile și prejudecățile sunt elemente ale unei scheme de grup: stereotipul
reprezintă conținutul declarativ al unei scheme de grup, în timp ce prejudecata este engrama
afectivă care se presupune că este atașată de streotip și se activeză împreună cu conținutul
cogniv al acestuia”.(Adrian Neculau, Manual de Psihologie Socială, Polirom, 2003, p. 256).
Putem afirma că existența unui stereotip este mai mereu alăturată unei emoții care derivă din
partea afectivă a lui, adică din prejudecată. Cele două nu sunt însoțite și de acțiuni în schimb.
Dimensiunea comportamentului  față de un anumit grup ii este rezervată discriminării care poate
fi etnică, rasială, de sex etc.

Totuși, în condițiile unui genocid este important să identificăm ceea ce ne interesează.

Până acum în acest capitol am arătat cum funcționează o masă psihologică, ce caracteristici are și
ce se întâmplă cu oamenii dintr-o mulțime. Astfel, având în spate concepția conform căreia
indivizilor ce compun o masă le-a fost “ștearsă” personalitatea, iar masa a dezvoltat caracteristici
noi ne întrebăm ce rol joacă stereotipurile și prejudecățile aici.

40
            Răspunsul este oferit de o teorie din psihologia socială propusă de L. Festiger. Se pare că
atunci când la nivelul psihicului unui individ apar două elemente care se află într-o contradicție
se produce o schimbare în percepția acestora. Altfel spus, elementele divergente nu pot fi
acceptate simultan, acceptarea unuia înseamnă respingerea celuilalt. “Deci sursa disonanței este
internă subiectului, decurgând dintr-un anumit tip de contrarietate dintre două cogniții, idei,
opinii sau credințe, precum și dintre atitudinile aferente acestora.” (Dumitru  Cristea, Tratat de
Psihologie Socială, Editura Trei, 2015, p.125).

  Aceasta este teoria disonanței cognitive, iar în cazul nostru spuneam că la nivelul

indivizilor ce au luat parte direct sau indirect la Holocaust în România, Germania și Polonia este
posibil să fi apărut o disonanță între principiile lor morale și acțiunile pe care le-au întreprins.
Sau lipsa acțiunii mai corect spus pentru că mulți, deși știau ce se întâmplă au ales să nu facă
nimic. Rezolvarea disonanței se realizează printr-un mecanism psihic complex care presupune
modelarea realității și elemente de corecție a disonanței. Aici menționăm că streotipurile și
prejudecățile joacă un rol important în rezolvarea acestei divergențe. Deci ele pot înclina
balanța către o parte sau alta.

Încheiem aici și acest capitol, am înțeles că masele pot avea personalități diferite de cele
ale indivizilor care le compun. Liderul acestora fiind cel care le ghidează și poate induce stări,
sentimente și chiar determina acțiuni. De asemenea am înțeles că stereotipurile pot fi negative în
anumite situații și că ele influențează un individ aflat într-o disonanță, un individ care trebuie să
decidă între două elemente. Aceasta ar putea fi o explicație a numărului mic de persoane care au
ajutat evreii în timpul Holocaustului pe teritoriile despre care am vorbit. Este important să vedem
imaginea de ansamblu. Nu uităm ce am învățat despre obediența indivizilor și despre contextul
istoric, dar și particularitățile Holocaustului din fiecare țară anlizată.

41
Capitolul IV

Experimentul și Analiza Documentelor

Acest capitol final este dedicat metodelor si tehnicilor prin care să testăm ipoteza și să
răspundem la întrebările de cercetare. Capitolul este structurat în două părți distincte. O primă
parte care vizează întrebările de cercetare 1 și 2 împreună cu ipoteza lucrării. În partea a doua ne
vom uita la întrebările de cercetare cu numărul 3 si 4 pentru care se va folosi tehnica: studiul
unei serii de documente; oficiale si neoficiale din România între anii 1940-1941. Motivul
pentru care s-a ales această tehnică constă în relevanța pentru întrebările 3 si 4. Considerăm că
analiza documentelor este cea mai bună metodă pentru a identifica opinia societății despre evrei
și a statutului lor în comunitate. Acestea fiind doar câteva trăsături care pot explica numărul mic
de persoane care au ajutat comunitățile evreiești și propagarea antisemitismului.

4.1 Experimentul

În cazul primelor două întrebări de cercetare si al ipotezei s-a stabilit ca metodă

experimentul. “În cunoaşterea ştiinţifică, valoarea deosebită a experimentului este dată de
funcţia acestuia de verificare a ipotezelor cauzale. Aşa cum remarca Raymond Siever (1970),
experimentul este, de cele mai multe ori, asociat cu abordarea analitică a
fenomenului”(Septimiu Chelcea, Metode si Tehnici de cercetare Sociologică, p. 157). Plecând de
la ipoteza că “Atunci când există un situaționalism favorabil o autoritate legitimă este
determinantă în obediența unor indivizi care ajung să acționeze contrar percepțiilor
morale personale” am stabilit că cea mai eficientă metodă de testare a acesteia este
experimentul.

Ajungem în punctul în care avem nevoie de un cadru experimental prin care să testăm
dacă oamenii chiar se supun unei autorități legitime si dacă ajung să acționeze contrar
percepțiilor morale personale. Logica din spate este să vedem dacă un grup de persoane ascultă
de ordinele unei alte persoane pe care o consideră legitimă și dacă acționează contrar percepțiilor
morale. Asta înseamnă că eșantionarea trebuie făcută astfel încât persoanele selectate să aibă o

42
serie de trăsături morale pe care să le împartă cu ceilalți membri ai grupului. Încă de aici ne-am
lovit de o problemă în abordarea noastră, un asemenea tip de eșantionare fiind extrem de dificil
de făcut.

Puteam să alegem în urma unor teste anterioare care să demonstreze că acele persoane
posedă anumite trăsături morale. Dar exista posibilitatea ca oamenii să fi mințit și să se comporte
diferit în viața de zi cu zi.

Scopul final era să demonstrăm faptul că unii torționari ai Holocaustului s-au supus
autorității legitime și au comis crimele pentru că au primit un ordin. Nu sunt puține cazurile care
susțin asta. De asemenea, confirmarea ipotezei ar presupune și faptul că martorii se aflau sub
influența autorității și nu au făcut nimic pentru ai ajuta. Ba mai mult, dacă ar fi existat persoane
care să nu își încalce principiile morale ele ar fi fost chiar cei care i-au ajutat pe evrei în timpul
Holocaustului.

Șirul problemelor nu se oprește aici. Ipoteza noastră spune că doar atunci când există un
situaționalism favorabil oamenii își încalcă percepțiile morale personale. Singura modalitate prin
care puteam ține sub control aceste variabile situaționale este experimentul de laborator. În cel de
teren cercetătorul nu are același control. Problema aici era construirea unui cadru similar cu cel
în care s-a petrecut Holocaustul. La o analiză atentă am fi putut reproduce anumite variabile
precum cea a dezumanizării. Am amintit în capitolul doi când am vorbit despre experimentul lui
Milgram momentul in care experimentatorul le spune subiecților să stea liniștiți pentru că
mașinăria de șocuri nu va produce daune fizice reale complicelui. Acest moment corespunde cu
dezumanizarea evreului din acea perioadă. Cum el era făcut răspunzător pentru dezintegrarea
societății germane sau cum în România i-a fost pusă eticheta de “iudeo-bolșevic” și trebuie
eliminat fiind comunist și evreu.

Însă cea mai mare dificultate pe care am întâlnit-o în demersul experimental a fost cea
etică. Ipoteza presupune că în condițiile unei autorități recunoscute subiectul va acționa contrar
percepțiilor morale personale. Deci asta ar fi însemnat ca subiecții sa fie convinși să acționeze
contrar percepțiilor morale pe care le au. Și nu ne referim aici la violența care s-a regăsit în
experimentul lui Milgram sau în experimentul Stanford. Să presupunem că eșantionăm un grup
care dovedea convingerea morală că nu e bine să furi. Dacă în condițiile experimentale am fi

43
convins un număr de subiecți să fure este posibil ca în urmă aceștia să se fi confruntat cu un
disconfort psihic.

Până la urmă a crede că ai anumite calități morale ca mai apoi să ți se demonstreze că nu

se aplică aduce un disconfort. Persoana putea să își piardă încrederea în calitățile sale morale și
nu ne dorim să aducem pagube de ordin psihologic subiecților. În calitate de cercetător este bine
să ai definite foarte bine granițele etice pe care nu trebuie să le încalci.

Astfel din cauza factorilor mai sus menționați, bugetul, etica, incapacitatea de a creea un
cadru experimental care să țină sub control toate variabilele implicate și să reproducă anumite
condiții ne-au făcut să renunțăm la experiment ca metodă de cercetare. 

Însă este păcat să renunțăm la o ipoteză care propune atât de multe. Vom parcurge o
cercetare corelațională în următoarele rânduri. Cercetarea corelațională presupune corelarea a
două variabile. În cazul nostru vom lua variabila autoritate legitimă și variabila obediență.
Cercetarea corelațională are câteva caracterististici distincte: direcția, gradul de asociere și
forma. În cazul direcției aceasta poate să fie pozitivă sau negativă, pozitivă însemnând că valori
mari ale variabilei 1 se corelează cu valori mari ale variabilei 2. În cazul direcției negative
valorile mari ale primei variabile sunt asociate cu valori mici ale celeilalte variabile. Și în acest
caz se poate aplica invers proporționalitatea.

Gradul de asociere este întotdeauna cu valori cuprinse între -1 și +1, unde valorea 0
semnifică că nu exită corelație iar valorile maxime exprimă cât de puternică este corelația. În
cazul formei aceasta poate fi lineară sau nelineară.

Însă pentru a ne convinge luăm un exemplu concret, Pogromul de la Iași. În primul

capitol făceam referire la el atunci când am vorbit despre Holocaustul din România. Știm deja că
pogromul a fost ideea administrației române care alături de armata germană a dispus omorârea a
13.000 de evrei. Dar oare nu a existat un ordin direct al lui Ion Antonescu? A existat un ordin
care a fost trimis de generalul  Șteflea către Ministerul de Interne și Ministerul Propagandei.
Ministerul de Interne avea în subordine atât Jandarmeria cât și  Poliția. Ordinul pentru “curățarea
terenului” a fost emis. Printre altele se menționa omorârea tuturor evreilor din mediul rural și
concentrarea celor din mediul urban. 

44
Înțelegem deci că ordinele au fost respectate cu strictețe de Armată, Jandarmerie și Poliție. Se
observă deci că există o corelație pozitivă  între variabila  autoritate legitimă și obediență. Este o
corelație a cărei valoare nu o putem calcula din cauză că nu există suficiente date statistice.

Mai mult de atât, cercetarea corelațională nu stabilește o cauzalitate, iar ipoteza noastră
spune că autoritatea este determinantă în obediența indivizilor. Ipoteza unei corelații nu putea să
afirme decât că o variabilă o poate influența pe cealaltă. Văzându-ne dezarmați și de această dată
nu ne rămâne decât să renunțăm la testarea ipotezei și întrebărilor de cercetare care au produs-o.

Putem afirma totuși că alegerea experimentului ca metodă de cercetare a fost una corectă
pentru că alte metode precum cea calitativă nu ne pot oferi decât o perspectivă îngustă asupra
căreia planează incertitudinea. După cum bine știm alcătuirea unui chestionar care să urmărească
variabilele noastre era posibilă, dar oamenii tind să răspundă așa cum s-ar aștepta cercetătorul.
Este valabil și în cazul interviului. De aceea, afirmăm că metoda experimentului și formarea
schemei experimentale sunt cele mai bune alegeri în cazul nostru.

Demersul a fost îndrăzneț, ipoteza greu de testat, iar resursele destul de puține. Totuși, pe
parcursul lucrării am învățat că oamenii sunt obedienți în anumite condiții. Studiile cercetătorului
Milgram fiind elocvente în acest sens. Curba supunerii, paradigma sa și nivelul ridicat al
obedienței testat în mai multe rânduri ne duc la concluzia că un ordin este un factor important în
modelarea comportamentelor indivizilor. El însuși a încercat să lege experimentele sale despre
comportamentul oamenilor de ororile nazismului. Am argumenta aici în urma propriei noastre
cercetări că mai degrabă se leagă de torționarii care au comis crimele.

Însă cercetarea noastră a presupus mai mult decât experimentul său. Am înțeles că există
o mulțime de factori care au influențat comportametul oamenilor în Holocaust. Autoritatea în
anumite condiții și gradul de obediență față de un ordin nu ne pot explica decât parțial cele
întâmplate.

4.2 Analiza Documentelor

În acest subcapitol vom analiză Decretul-Lege 2650/1940 și presa din România anilor

1940-1941. În această primă parte ne uităm la acest decret pentru că stabilea statutul juridic al
evreilor din România.

45
         Primele trei articole spun cine se încadrează în categoria “evreu” în România lui 1940. Nu
conta dacă ai un singur părinte de religie mozaică sau ești ateu, dacă exista o legătură de sânge
oricât de mică erai considerat că făcând parte din această categorie. Articolul 3 îi împarte în trei
categorii distincte: categoria 1, categoria 2 și categoria 3. ART. 4: “Categoria 1-a este alcătuită
din evreii veniți în România după 30 Decemvrie 1918.”.  Aceasta era prima categorie fiind
urmată de   ART. 5:  “ Categoria 2-a înţelesul acestui decret cu putere de lege, este alcătuită
din:   a) Cei care au căpătat naturalizarea, prin lege individuală sau dispoziţiune legală
individuală, pînă la 30 Decemvrie 1918;    b) Cei ce au dobîndit naturalizarea, în mod colectiv,
în temeiul art. 7, par. 2, lit. c. din Constituţia modificată la 1879, servind Ţara sub Drapel, în
timpul războiului pentru Independența;” Această categorie îi amintește și pe cei care au luptat
pentru România și au căzut pe front, dar și pe cei care au fost decorați pentru acte de bravură. În
ultima categorie intră toți cei care nu erau menționați în primele două.

            În următoarea parte a decretului se vorbește despre profesiile pe care nu le pot avea
evreii. Acestora le era interzis să profeseze în orice domeniu legat de administrația publică. Nu
puteau face parte din consiliile de administrație de orice fel. Le era interzis să fie militari sau
îngrijitori pentru persoanele de religie creștină. Celor din mediul rural le era interzis până și
comerțul. De asemnea nu puteau fi editori de ziare sau membri în instituțîi culturale. Cu alte
cuvine presa și cultura erau total interzise.

            Acestora le era interzis să fie până când și oameni de serviciu în intituțiile publice. Aceste
interziceri se aplică evreilor din categoria 1 și 3. Însă prea puțini erau cei care făceau parte din
categoria cu numărul doi. Prin aceste măsuri se încerca scoaterea evreului din viață publică de
orice fel. El nu trebuia să aibă acces la viața publică, trebuia scos în afara ei.

            Articolul 11 al acestui decret spune că evreii din orice categorie nu pot să
dobândească sau să dețină proprietăți în mediul rural. Astfel, chiar dacă proprietatea este
dobândită printr-un testament acesta va fi obligat la lichidarea ei în termen de șase luni de la
momentul primirii.

Articolul 13 prevedea faptul că unui părinte de religie mozaică îi poate fi luat copilul
creștin dacă se dovedește că educația primită de copil nu este în conformitate cu principiile

46
religioase și naționale. Se atacă deci și structura familiei, iar un părinte nu mai putea să îi
transmită copilului obiceiurile culturale mozaice.

            Articolul 21 prevedea măsurile care vor fi aplicate în caz de nerespectarea decretului. Mai
toate alineatele acestui aricol prevăd pedepse cu închisoarea sau amenzi. Pedepsele erau
prevăzute între 6 luni și 2 ani în funcție de articolul care era încălcat.

            Înțelegem deci că toate prevederile articolului vizau scoterea evreilor în afara vieții
publice. Este vorba despre o degradare civică. Statutul pe care îl aveau în urma acestui decret nu
îi mai lăsa să se bucure de drepturile și libertățile pe care orice cetățean le avea. Ei nu mai erau
cetățeni în adevaratul sens al cuvântului. Acest decret era un pas important în acea dezumanizare
despre care am mai amintit. Atunci când oamenii sunt acoperiți de o lege ajung să nu se mai
simtă responsabili pentru că până la urmă astea erau prevederile legale.

            Concluzionăm prin a spune că Decretul-Lege 2650/1940 a influențat numărul de

persoane care erau dispuse să ajute un evreu. Numărul mic de persoane nu poate fi explicat doar
prin acest decret însă el aduce prejudicii imaginii pe care o aveau evreii. Se mai poate adaugă
aici și presa despre care vom vorbi în continuare.

 4.2.1 Presa

            Din demersul nostru nu putea să lipsească analiza unor articole din presa autohtonă. S-au
ales ziarele “Porunca Vremii” și “Curentul” fiind editoriale sau publicații periodice. Trebuie
totuși să menționăm că ziarele democratice precum “Adevărul” au fost interzise exitând o
cenzură. Cum presa era cenzurată și subordonată propagandei statului, nu putea lipsi
antisemitismul.

            În cazul ziarului “Porunca Vremii” am studiat articole din perioada 1 august-30
septembrie 1941 în timp ce pentru ziarul “Curentul” am ales drept etalon perioada 1 iulie-30
septembrie 1940. Pe lângă articolele antisemite s-au remarcat caricaturi și chiar titluri
instigatoare la ura. Interesant este că articole nu erau complexe având la bază o ideologie
rasială pe care statul încerca să o impună. Ele erau simple, am putea spune uneori chiar stupide
în cazul poeziilor publicate. Am remarcat și folosirea în exces a cuvântului “jidan”.

47
            Mai toate articolele antisemite se legau de imaginea evreiului care era demonizat fiind fie
iudeobolșevic fie un capitalist profitor. Numărul de la 1 iulie 1940 al ziarului “Curentul” avea ca
titlu “În Basarabia și nordul Bucovinei trupele rusești comit acte samavolnice. Evreii s-au dedat
la acte de molestare în orașele celor două provincii”. Astfel evreii erau învinuiți pentru cele mai
odioase fapte. În urma cedărilor teritoriale pe care le-a făcut  România în acea perioadă, era
nevoie de cultivarea naționalismului. Cele două ziare au cultivat naționalismul, dar au și instigat
la ură împotriva populației evreiești. Degradarea imaginii prin legi și prin presă a cultivat un
sentiment atisemit cu rădăcini puternice în România. Cele două ziare erau folosite ca mijloc de
propagandă în acea perioadă, iar societatea românească a îmbrățișat ideile.

            În urma cercetării noastre am aflat că masele au niște caracteristici distincte pe care le-am
explicat în detaliu în capitolul trei. Dacă adăugăm acele caracteristici la propaganda pe care o
făcea statul, putem să întelgem de ce antisemitismul era un sentiment atât de larg răspândit.
Cultivarea naționalismului și lipsa democrației nu au făcut decât să accelereze procesul. În final,
atribuim vina instuțiilor Statului Român care au gândit și au acționat împotriva comunității
evreiești. Presa a fost un mijloc, iar societatea românească din acea perioadă nu este nici ea
lipstită de vină.

4.3 Limitele Cercetării

            În continuare vom vorbi despre limitările pe care le are demersul nostru. În primul rând,
trebuie să spunem că cea mai importantă limitare este incapacitatea de a demonstra cauzalitatea
dintre  variabila  autoritate legitimă și obediență în vederea testării ipotezei “Atunci când există
un situționalism favorabil o autoritate legitimă este determinantă în obediența unor indivizi care
ajung să acționeze contrar percepțiilor morale personale.”

            Faptul că ipoteza nu a fost testată empiric constuie o limitare a acestei lucrări. Am înțeles
totuși din demersul nostru că în anumite situații această obediență poate apărea însă nu putem
spune cu certitudine în ce măsură și în ce condiții. Studiul experimental descris în capitolul II
ne  oferă o perspectivă foarte interesantă despre cum acționează oamenii în condițiile unei
persuasiuni.

            O altă limitare a cercetării noastre este carcaterul teoretic. Astfel înțelegem că toate
conceptele cu care am lucrat de la situaționalism până la spiritul colectiv și conformismul în care

48
se pierd oamenii au un caracter teoretic. Nu putem spune cu certitudine că oamenii au preluat
gândirea antisemită pentru că formau un „spirit colectiv”, însă trebuie să recunoștem că existau
condițiile necesare pentru ca antisemitismul să devină generalizat.

            Nu în ultimul rând trebuie să spunem că o limitare la fel de importantă este

subiectivismul. Analiza documentelor descrise în ultima parte a acestei lucrări a fost una
subiectivă până la urmă. Chiar dacă am încercat să fim obiectivi pe tot parcursul lucrării, trebuie
să admitem că există posibilitatea ca în unele momente să fi dat dovadă de subiectivitate. Dar
până la urmă acest fapt poate fi înțeles având în vedere caracterul pe care l-a avut Holocaustul,
atrocitatea evenimentelor nu poate fi ignorată în totalitate.

49
Concluzii 

În final nu ne rămâne decât să tragem concluziile care rezultă în urma lucrării noastre.
Putem spune că în urma demersului au rezultat câteva idei pe care le vom descrie în cele ce
urmeză.

            Prima concluzie pe care o tragem se referă la multitudinea factorilor care au produs și au
influențat Holocaustul în țările despre care am vorbit. Am înțeles că există multe elemente care
au determinat acțiunile nefaste. Nu există o perspectivă capabilă să explice de una singură nici
Holocaustul din Germania, nici pe cel din România sau Polonia. Putem totuși să îi amintim pe
cei mai importanți factori: războiul – ne arată contextul, antisemitismul – ne arată percepția,
generalizarea – a condus la lipsa responsabilității, autoritatea – a fost motorul crimei, genocidul –
a dus la crima colectivă.

Cu alte cuvinte spunem că perspectiva istorică nu a fost suficientă și am fost nevoiți să

apelăm la explicații din inima relațiilor între oameni. Până la urmă a fost o crimă făcută de
oameni împotriva altor oameni. Deși nu putem stabili cu certitudine cum a funcționat relația
dintre autorități – torționari – victime – martori, trebuie să apreciem caracterul complex și
specific.

            Într-un război nebun în care naționalismul predomina, printr-un cumul de factori s-a
produs un genocid împotriva evreilor. Autoritatea a fost motorul crimei dirijând cu atenție toate
măsurile. Din cauza sistemului autoritar s-a produs o deindividualizare care a favorizat apariția
unei lipse totale de responsabilitate și raționalitate. Acestea din urmă au dus la o crimă colectivă
în care toți au fost implicați, de la instituții până la cei care au închis ochii.

            Atrocitatea crimelor este datorată chiar acestui fapt. Anumiți indivizi mai ușor
susceptibili la ordine au comis crime brutale pe care orice om rațional nu le-ar fi săvârșit în
condiții de normalitate. Torționarii erau supuși în totalitate ordinelor primite, însă toate s-au
întâmplat pe fondul unui antisemitism generalizat.

            Degradarea civică a evreilor prin legi și propagandă în presă cu idei antisemite nu a făcut
altceva decât să accelereze procesul. O parte dintre oameni credeau în aceste idei însă numărul

50
lor nu era chiar atât de mare. Pe fondul conformismului, al fricii de respingere și al dorinței de
integrare în grup mulți alții au ajuns să îmbrățișeze antisemitismul.

            Atunci când ne gândim la contribuțiile pe care le are prezenta lucrare trebuie să spunem
că poate cea mai importantă contribuție este aceea de a deschide posibilitatea unor noi cercetări.
Cadrul utilizat și perspectiva duală, atât cea istorică cât și cea psihologic-socială sunt instrumente
valoroase în vederea unor viitoare cercetări. Chiar dacă în democrațiile de astăzi un Holocaust
este imposibil, trebuie să analizăm cu atenție toate caracteristicile. Considerăm că cercetarea
asupra sa nu este pe deplin încheiată putând apărea mereu perspective noi. Unicitatea sa arată un
moment istoric în care societățile și-au arătat cele mai urâte trăsături .

            Chiar dacă nu ne-am atins pe deplin obiectivele putem spune că în urma acestui demers
suntem câștigați datorită câmpului larg pe care l-am deschis. Este important să privim
imaginea de ansamblu pentru că uneori ea ascunde elemente care sunt definitorii pentru
fenomene precum Holocaustul.

            Lăsăm deschisă perspectiva unor viitoare cercetări considerând că încă sunt multe de aflat
în cadrul acestui subiect. Trebuie să mai amintim și dualitatea acestei lucrări care a fost pe cât de
incitantă pe atât de greu de abordat în anumite momente. Punem punct și încheiem aici
lucrarea „De la Autoritarism la Antisemitism”.

51
Bibliografie:

1. -Adrian Neculau, Manual de Psihologie Socială, Polirom, București, 2003

2. -Adrian Niculescu, Istorie politica modernă si contemporană, București
3. -Alan J.P. Taylor, The Course of German History, Londra, 1945
4. -Andrei Țaranu, Doctrine politice contemporane, București, 2003
5. -Corelaţia şi regresia liniară, Sorana D. BOLBOACĂ
6. -DECRET-LEGE 2650 /1940
7. -Dumitru Cristea, Tratat de Psihologie Socială, Editura Trei, București, 2015
8. -Dumitru Cristea, Tratat de Psihologie Socială, Vol II, ed. Renaissance, București, 2011
9. -Gustav Le Bon, Psihologia Mulțimilor, ANTET XX PRESS, 2002
10. -Gustav Le Bon, Psihologie Politica, Ed. Științifică, București, 1995
11. Hannah Ardent, Eichman in Jerusalem, The Viking Press, New York, 1963
12. Hannah Ardent, Orginile Totalitarsimului, Humanitas, 2014,
13. Hilberg, R. (1985). The destruction of the European Jews. New York, NY: Holmes &
Meier
14. -Holocaust and Genocide Today, Yehuda Bauer
15. -Jan Jaques Rousseau, Despre Contractul Social, Editura Mondero, București, 2007
16. -Janis, I. (1991). Groupthink. In E. Griffin (Ed.) A First Look at Communication Theory
(pp. 235 - 246). New York: McGrawHill
17. Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
18. LEGITIMITATEA sI PARADOXUL SUPUNERII VOLUNTARE VIRTUȚIILE UNEI
ABORDĂRI PSIHANALITICE* GABRIELA TĂNĂSESCU
19. Lucian Boia, Tragedia Germaniei 1914-1945, Humanitas, București, 2012
20. -Marcuse, H., Eros și Civilizație, Editura Trei, București, 1996
21. -Martin GILBERT (1987): The Holocaust. The Jewish Tragedy, Fontana
22. -Milgram, S., “Behavioral study of obedience”, Journal of Abnormal and Social
Psychology, 1963
23. -Milgram, S., Obedience to autority: an experimental view, New York : Harper
Perennial, 2017
24. -Mucchielli, A., Arta de a influența, Polirom, Iași, 2002
25. -Nicolas Guéguen, Psihologia Manipulării și a Supunerii, Polirom, Iași, 2007
26. -Nora Levin, The Holocaust; The Destruction of European Jewry, 1939-1945, New York,
Thomas Crowell Company, 1968
27. -Norman Davies, Istoria Poloniei. Teatru de joacă a lui Dumnezeu, Polirom, 2014
28. Revista Intitutul Național pentru Studierea Holocaustului in România, Holocaust Studii si
Cercetări vol. II, Intitutul European, 2010
29. -Richard J. Evans, Al Treilea Reich, vol I, RAO, București, 2010
30. -Richard L. Rubenstain, The age of Triage, Boston, Bacon Press, 1983

52
31. Robert Dahl, Democrație și criticii ei, Editura Institutul European, București, 2002
32. Septimiu Chelcea, Psihologie Socială Note de curs: autori, lucrări și evenimente,
București, 2001
33. -Septimiu Chelcea, Tehnici de Cercetare Sociologică, București, 2001
34. -Serge Moscovici, Epoca Maselor, Institutul European, 2001
35. Serge Moscovici, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Polirom, Iași, 1997
36. Sfera Politicii, Totalitarismul de la Origini la Consecințe, VOLUMUL XIX, NUMĂRUL
6 (160), iunie 2011
37. Sigmund Freud, Psihologia Colectivă si analiza Eului, Mediarex, 1995
38. -Sigumnd Freud, Introducere în psihanaliza (Opere esentiale, vol 1), Trei, București,
2010
39. Stanley Milgram’s Obedience to Authority “Relationship” Condition: Some
Methodological and Theoretical Implications Nestar Russell, Social Science, 2014
40. -Studienrea documentelor de arhiva:
41. The Milgram Paradigm After 35 Years: Some Things We Now Know About Obedience
to Authority' THOMAS BLASS~ University of Maryland Baltimore Couny
42. -Timothy Snyder, Holocaustul: realitatea ignorată, Dilema veche 288 (2009) (Romanian
version)
43. WILHELM REICH , THE MASS PSYCHOLOGY OF FASCISM ,English translation by
THEODORE P. WOLFE, ORGONE INSTITUTE PRESS, NEW YORK , 1946
44. -William McDougall, An Introduction to social Psychology, Kitchener, 2001
45. Yevs Ternon, Statul Criminal Genocidurile Secolului XX, Institul European, 2002
46. Ziarul “Porunca Vremii” – 1 august-30 septembrie 1941; Ziarul “Curentul” - 1 iulie -30
septembrie 1940

53
Bibliografie Online

http://www.sparknotes.com/psychology/psych101/socialpsychology/section8/ - accesat la data de

20.05.2018

https://istoriastazi.wordpress.com/2013/08/18/max-weber-si-cele-3-tipuri-pure-ale-dominatiei-
legitime-partea-1-legitimitatea-traditionala/ - accesat la data de 20.05.2018

https://www.scribd.com/doc/97510271/birocratia -accesat la data de 20.05.2018

http://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0000039 - accesat la data de

21.05.2018

https://erasmusisha.wordpress.com/2002/01/01/alteritatea-evreului-in-stereotipurile-si-cliseele-
romanesti-post-comuniste/ - accesat la 29.05.2018

http://www.spiegel.de/international/germany/everyday-murder-nazi-atrocities-committed-by-
ordinary-people-a-542245.html - accesat la 30.05.2018

https://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Birocratia_Weber.pdf - accesat la 01.06.2018

http://psihologiesociala.uv.ro/2017/01/11/influenta-sociala-si-paradigma-lui-solomon-asch/ -
accesat la 03.06.2018

https://www.scribd.com/document/88875059/Negarea-Holocaustului-si-Antisemitismul-in-mass-
media-din-Romania - accesat la 07.06.2018

http://www.lege-online.ro/lr-DECRET-LEGE-2650%20-1940-(37632)-(3).html – accesat la
18.06.2018

https://www.simplypsychology.org/zimbardo.html - accesat la 18.06.2018

http://statisticasociala.tripod.com/cor_par.htm - accesat la 19.06.2018

https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/12/10/responsabilitatea-autoritatilor-statale-ale-
romaniei-pentru-inscenarea-pregatirea-si-executarea-pogromului-de-la-iasi-din-iunie-1941-si-
stabilirea-numarului-victimelor/ - accesat la 20.06.2018

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/problema-evreiasca-reflectata-in-presa-timpului -
accesat la 20.06.2018

54