IX.

VIRTUTEA – ÎMPLINIREA UMANĂ

Originea virtuţii
Înainte de toate se cuvine a mă rturisi că virtuţile1 aparţin fiinţial Sfintei Treimi.
Aparţinâ nd fiinţei celei mai presus de fiinţă , sunt negreşit fă ră de început şi fă ră sfâ rşit, şi
necreate. Acestea le învaţă şi Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul într-unul din Capetele (sale)
teologice câ nd spune că „fă ră de început este toată virtutea, neavâ nd timpul mai bă trâ n ca
ea, ca una ce are pe Dumnezeu din veci ca singurul pă rinte nă scă tor al existenţei ei” 2 şi apoi
„că ci n-a fost vreodată câ nd nu era virtute”3.
Tot cu privire la originea virtuţii (virtuţilor), Sfâ ntul Marcu Ascetul, în lucrarea sa
Despre legea duhovnicească menţionează că „Începă torul orică rei virtuţi este Dumnezeu,
precum soarele, al luminii de toate zilele”4.
Că virtutea, în toate formele sale, este o reflexie a dumnezeirii, tot Sfâ ntul Maxim o
explică spunâ nd că „virtuţile sunt chipurile omeneşti ale bunurilor dumnezeişti, sau faţa
omenească a dumnezeirii”5. Cu alte cuvinte „toate cele virtuoase şi însă şi virtutea (...) e
vă dit că sunt lucrurile6 lui Dumnezeu” dar primele „sunt şi se numesc ceea ce sunt şi se
numesc prin participare” la cea din urmă 7, pentru că „Dumnezeu este Ziditorul a toată
virtutea”8.
Virtutea (cea participată şi necreată ) existâ nd fiinţial în jurul lui Dumnezeu, Îl are pe
Acesta ca început şi sfâ rşit al ei (în sensul că din El porneşte şi în El sfâ rşeşte) fiind una cu
Dumnezeu9, de care se desparte (se deosebeşte) numai prin cugetare.
Existâ nd fiinţial în jurul lui Dumnezeu, între fiinţa dumnezeiască şi virtute este o
relaţie de posesiune necomutativă . Aşadar, spunem că virtutea este a fiinţei şi nu că fiinţa
este a virtuţii, pentru că virtutea (ca însuşire a fiinţei) decurge (provine) din fiinţă şi nu
fiinţa (izvoră şte) din virtute10.

1
Cu privire la folosirea cuvâ ntului virtute atâ t la singular câ t şi la plural (virtuţi), trebuie ştiut că atunci câ nd
se atribuie lui Dumnezeu o singură virtute, se cuvine a o înţelege pe aceea cuprinză toare care însumează toate
virtuţile în chip unitar. Aşadar vorbind despre o singură virtute dumnezeiască (cuprinză toare), toate virtuţile
dumnezeieşti se vor înţelege implicit, şi invers amintind de cele multe, trebuie subînţeleasă acea una.
2
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării
Fiului lui Dumnezeu, Filocalia, 2, Humanitas, Bucureşti, 2005, 131.
3
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Cele două sute de capete..., 132.
4
Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, Filocalia, 1, Humanitas, Bucureşti, 2005, 221.
5
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, 3, Humanitas, Bucureşti, 2005, 22.
6
Demn de observat este şi faptul că Sfâ ntul Maxim numeşte lucruri () ale lui Dummnezeu atâ t pe cele din
planul creat câ t şi pe cele necreate, Dumnezeu fiind de infinite ori mai presus de ele.
7
Virtutea cea necreată este dintre cele participate.
8
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Cele două sute de capete..., 133.
9
Manifestâ ndu-Se prin virtuţi (sau prin actele, lucră rile Sale virtuase), fiinţa dumnezeiască este una cu
acestea (nu pentru că ambele numiri – fiinţă şi virtute – ar avea acelaşi înţeles) şi deci, nu se compune prin
acestea Cel simplu, după cum nu spunem despre cineva că s-ar compune cu virtuţile personale (sau cu
propriile sale activită ţi).
10
În lumina celor mai sus menţionate, în ortodoxie cunoaştem că fiinţa şi virtuţile (şi orice lucrare şi putere)
neacreate ale lui Dumnezeu, sunt atâ t identice (pentru că cele din urmă sunt posedate de cea dintâ i) câ t şi
neidentice (deoarece nefiind însă şi fiinţa dumnezeiască , virtuţile se disting întrucâ tva de aceasta).
 Dar, Dumnezeu Cuvâ ntul avâ nd virtuţile în Sine, le emană (le transmite) celor ce se
unesc cu El şi prin viaţa Sa omenească , conducâ ndu-i şi prin umanitatea Sa spre
asemă narea cu El11.
Conformitatea virtuţii cu natura umană
Referitor la conformitatea virtuţi12 cu firea omenească , trebuie să se ştie că viaţa
virtuoasă este unica conformă cu natura umană (sau firească ) deoarece toată virtutea
corespunde legilor naturale. Cu alte cuvinte virtutea este să nă tatea sau echilibrul firii şi
singura compatibilă cu aceasta.
Legă tura strâ nsă între virtute şi firea umană este evidentă şi pentru faptul că
singură virtutea este o activitate conformă firii (opusul ei, patima, fiind o mişcare contrară
naturi umane).
Firescul virtuţilor (în opoziţie cu nefirescul patimilor) îl exprimă şi Talasie Libianul
în capetele sale Despre dragoste îndemnă nd: „uneşte-ţi puterile sufletului cu virtuţile şi te
vei despă rţi cu siguranţă de toată pornirea patimilor”13.
Se poate spune că numai în virtuţi omul îşi afirmă libertatea de a alege, în timp ce
sub incidenţa patimilor, viaţa omului este desfigurată prin robia şi că derea din raţiunea cea
să nă toasă .
Virtutea este necesară (deşi nu este impusă ) şi deci firească umanită ţi deoarece
numai prin ea se restabileşte acordul natural între voinţă şi raţiune din care vine împă carea
omului cu Dumnezeu14. Aşadar împă carea aceasta se produce doar prin împroprierea
virtuţilor dumnezeieşti care, potrivit Sfâ ntului Maxim, „sunt adevă rata slujire prin care
îngrijim cum trebuie şi în chip plă cut lui Dumnezeu de sufletul nostru”15.
Totodată numai prin virtuţi ne deschidem lui Dumnezeu, ne unim cu El, că ci numai
prin ele omul tră ieşte, după adevă r, viaţa sa. Firescul virtuţilor constă deci şi în faptul că ele
ne ajută să intră m şi să ră mâ nem în comuniune cu Sfâ nta Treime.
Dar viaţa virtuoasă ca să nă tate a firii, nu unifică pe om numai cu Dumnezeu ci şi cu
sine, cu cei de aceeaşi fire cu el câ t şi cu restul creaţiei. Prin virtuţi omul dobâ ndeşte
dreapta orientare şi raportare atâ t faţă de sine câ t şi faţă de lumea ce-l înconjoară (ca şi
context în care îşi tră ieşte viaţa ca dar de la Dumnezeu).
Virtuţile sunt conforme firii pentru prin ele omul se îmbogă ţeşte în viaţă ,
adâ ncindu-se în ea, sau bucurâ ndu-se de cunoaşterea şi experierea feluritelor raţiuni
dumnezeieşti la care participă spre o tot mai strâ nsă unire cu Dumnezeu.
Potrivit Sfinţilor Pă rinţi, virtuţile sunt largi (ca şi posibilitate de manifestare în
continuă noutate) şi lă rgesc firea noastră , pentru că ne scot din egoismul limitativ, ce nu e
altceva decâ t o închidere în sine şi deci o împuţinare în viaţă 16.
11
Iisus posedă virtuţile nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om. El (după dumnezeire) Îşi participă Sieşi (după
umanitate) virtuţile sau se sfinţeşte pe Sine, pentru noi precum Însuşi a mă rturisit (In. 17, 19).
12
 (virtutea) vine de la (a alege) pentru că este aleasă şi voită – pentru că tot omul face
binele numai alegă ndu-l şi dorindu-l (deci în libertate şi nu cu sila şi fă ră de sfat).
13
Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, Filocalia, 4, Humanitas, Bucureşti,
2005, 13.
14
Idee preluată din ră spunsurile că tre Talasie ale Sfâ ntului Maxim Mă rturisitorul.
15
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 37. Această afirmaţie este valabilă şi în ce priveşte
trupul, pe care nu-l putem trata corect în afara contextului legă turii sale cu sufletul.
16
Aceasta deoarece egoistul îşi tră ieşte viaţa orientâ ndu-se spre sine într-o manieră dezorientată şi
degradantă . Pă ră sindu-se de bucuria de a avea pe Dumnezeu ca centru al vieţii sale, se privează de luminile ce
coboară din El, şi cu care şi-ar putea îmbogă ţi viaţa prin participare la ele.
 Lă rgimea virtuţilor constă şi în faptul că lucrâ nd după fire (conform cu firea) scot la
lumină raţiunile încă nedescoperite ale lucrurilor, activâ nd potenţialul din ele.
Toate cele menţionate mai sus cu privire la compatibilitatea virtuţilor cu firea
umană le redă foarte sugestiv şi Cuviosul Nichita Stithatul, potrivit că ruia „deprinderea
virtuţii este readucerea puterilor sufletului la stră vechea lor nobleţe şi întâ lnirea virtuţilor
generale în lucrarea cea după fire. Iar acestea nu ne vin din afară ca nişte adaosuri stră ine,
ci cresc în firea noastră de la creaţie ca o simţire dumnezeiască şi mintală . Ş i mişcaţi prin
ele potrivit cu firea intră m în Împă ră ţia cerurilor, care este „înlă untrul vostru”, după
Cuvâ ntul Domnului (Luca 17, 21).”17
Aşadar, virtuţile sunt să dite de Dumnezeu ca potenţialită ţi în puterile firii noastre,
omul fiind o fiinţă virtoasă atâ t virtual câ t şi în act18.

Virtutea ca împreună lucrare dintre Dumnezeu şi om (har – natură)

Cu privirea la virtuţi, trebuie să se ştie că ele nu sunt rezultatul unilateral al
stră daniei omeneşti, ci sunt rodul lucră rii (sau legă turi) dialogice dintre om şi Dumnezeu.
Lă muritor în acest sens sunt şi cu cuvintele Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos
care spune că „cel ce ră mâ ne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă , că ci fă ră Mine
nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Deci, orice faptă virtuoasă este rezultatul colaboră rii
dintre creatură şi Creator, motiv pentru care Sfâ ntul Marcu Ascetul îndeamnă ca „pentru
cele bune ce le faci, adu mulţumire Pricinuitorului”19.
Cele de mai sus, le surprinde deosebit de sugestiv şi Sfâ ntul Maxim care mă rturisind
că „virtutea este unirea prin cunoştinţă a neputinţei omeneşti cu puterea dumnezeiască ”20,
nu face altceva decâ t să arate că cel ce-şi închipuie că poate ră bda osteneli şi poate să se
deprindă cu virtutea prin forţe proprii este departe de adevă r şi de virtutea însă şi. Deci
nicio virtute nu se poate câ ştiga fă ră ajutorul lui Dumnezeu, omul nefiindu-şi suficient sieşi.
Deprinderea virtuţilor nu este o aptitudine naturală a fiinţelor create, că ci astfel
omul ar fi şi el dumnezeu după fire. Virtuţile fiind puterile lui Dumnezeu în noi21 (la care
participă m), sunt necreate şi deasupra noastră . Dacă ar fi doar un constituent al fiinţelor
create, atunci Hristos ne-ar fi amă git îndemnâ ndu-ne să credem că nimic nu putem să
facem fă ră El şi sprijinul harului necreat pe care ni L-a fă gă duit nu ar fi fost o necesitate
spre desă vâ rşirea noastră (pentru că acesta ar fi fost real în noi ca al nostru). Dar nu aşa
stau lucrurile, că ci potrivit Cuvâ ntului: „Nu voi sunteţi cei ce gră iţi, ci Duhul Tată lui vostru e
Cel ce gră ieşte în voi” (Matei 10, 20). Deci prin eforturile noastre, devenim receptivi faţă de
har; nu sunt ele însele harul.
Pentru a ară ta în chip analogic, faptul că firea omenească nu ar putea să
dobâ ndească podoaba virtuţilor şi slava duhovnicească a sfinţeniei lipsită fiind de lucrarea
dumnezeiască necreată , Sfâ ntul Petru Damaschin se serveşte de pilda pă mâ ntului care
„dacă nu s-ar împă rtă şi de îngrijirea plugarilor şi n-ar primi conlucrarea ploilor şi a

17
Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, Filocalia, 6,
Humanitas, Bucureşti, 2005, 221.
18
Spunem că omul este o fiinţă virtuoasă virtual, deoarece are virtuţile să dite ca virtualită ţi în fire (cu alte
cuvinte are posibilitatea de a se deprinde cu virtuţile). Spunem, iară şi, că omul este o fiinţă virtuoasă în act,
deoarece a actualizat, a activat virtutea prin conlucrarea dintre eforturile personale şi harul lui Dumnezeu.
19
Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 274.
20
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 305.
21
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 587.
soarelui, nu ar fi în stare să rodească prin sine” 22. La acestea se poate adă uga şi faptul că
după cum nicio creatură nu s-ar putea vedea pe sine şi cele din jurul să u (trupeşte) în lipsa
luminii solare, asemenea şi omului îi este cu neputinţă să rodească prin sine virtuţile, fă ră
ajutorul Plugarului duhovnicesc şi al luminii Soarelui dreptă ţii care este şi El stră in de firea
cea creată .
Că „toată ceata virtuţilor e moartă fă ră har” şi că „în cei ce socotesc că le au sau le-au
dobâ ndit desă vâ rşit şi că sunt numai ale lor” acestea sunt doar umbre şi chipuri ale
gâ ndului „dar nu realită ţi desă vâ rşite”, o spune şi Sfâ ntul Grigorie Sinaitul. În acelaşi Duh cu
toţi pă rinţii şi acesta ştie şi învaţă că „tă ria desă vâ rşită a sufletului în virtuţi nu o dă ruiesc
destoiniciile şi sâ rguinţa proprie, dacă acestea nu se înră dă cinează prin har, ca deprinderi.
Că ci fiecare îşi are darul ei (din har), ca o lucrare deosebită , aşa încâ t îi poate atrage spre ea
prin deprinderea şi firea binelui pe cei ce se împă rtă şesc de ea, chiar câ nd nu voiesc. Câ nd
ajungem la acel dar, el se menţine neschimbat şi neînstră inat. Atunci avem harul Duhului,
lucrâ nd virtuţile în mă dularele noastre ca un suflet viu”23.
Aşadar, în virtuţi Duhul Sfâ nt lucrează cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect 24
ară tâ ndu-le pe acestea ca pe nişte etape ale unirii noastre cu Dumnezeu ca Persoană
iubitoare, unire ce presupune iniţiativa ambelor pă rţi. Deschiderii omului faţă de
Dumnezeu îi ră spunde Dumnezeu prin deschiderea Sa faţă de om, deci virtutea omului este
şi opera Creatorului. Dobâ ndirea virtuţii presupune nu doar o acţiune ci o interacţiune.
Altfel virtutea ră mâ ne doar la stadiul de intenţie, neîmplinindu-se25.
Chiar în asta constă frumuseţea, şi anume că virtuţile (fiind create de Dumnezeu în
cel ce voieşte, folosind numai buna dispoziţie a voinţei lui) presupun conlucrarea ambelor
pă rţi în iubire.
În aceasta se arată iubirea nehotă rnicită al lui Dumnezeu, că ci El avâ nd toată
virtutea din eternitate, o daruieşte prin har şi fiinţelor create.

Descrierea virtuţilor
despre virtuţile sufleteşti şi trupeşti
Avâ nd în vedere constituţia dihotomică a omului (adică avâ nd suflet şi trup), de
două feluri sunt facultă ţile (simţurile) acestuia. Aşadar, simţurile trupeşti sunt vederea,
auzul, mirosul, gustul şi pipă itul iar facultă ţile (sau simţurile) sufleteşti sunt mintea,
cugetarea, pă rerea (sau opinia), închipuirea (sau imaginaţia) şi simţirea (sau percepţia).
Din perspectiva acestei îndoite constituţii, virtuţile sunt şi ele clasificate în două categori,
adică virtuţi trupeşti şi virtuţi sufleteşti.
Începutul şi pricina acestor virtuţi în noi sunt buna intenţie, apoi dorinţa binelui. Ca
o completare la acestea, Sfâ ntul Grigorie Sinaitul spune că „precum Dumnezeu este pricina
şi izvorul a tot binele, aşa începutul binelui în noi este credinţa, mai bine zis Hristos, piatra

22
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti ale cuviosului Părintelui nostru Petru
Damaschin – cartea a doua, Filocalia, 6, Humanitas, Bucureşti, 2005, 366.
23
Sfâ ntul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare după acrostih, Filocalia, 7, Humanitas, Bucureşti, 2005,
112-113.
24
Dar după lucrare, nu după fire.
25
Socotinţa egoistă că binele se face numai printr-o singură persoană, presupune nesocotirea aportului
celuilalt la desă vâ rşirea binelui fă cut, şi implică o închidere în sine şi o ră ceală faţă de celă lalt pe care nu îl
priveşte ca necesar propriei desă vâ rşiri. Virtutea nu este rodul autorealiză rii, ci al împreună realiză ri cu
Dumnezeu.
credinţei, pe Care-L avem ca începă tură şi temelie a tuturor virtuţilor”26. Cu adevă rat,
crezâ nd în Hristos, Îl avem ca principiu al vieţii noastre, pe care aşeză m şi zidim „trupul”
virtuţilor, El fiind piatra cea din capul unghiului (piatra de temelie), care ne uneşte cu Sine.
Referitor la virtuţile sufleteşti, Sfinţii Pă rinţi, învaţă că sunt patru la numă r
(numindu-le virtuţi generale sau cuprinză toare): bărbăţia, chibzuinţa, neprihănirea şi
dreptatea27. Acestea se nasc din cele trei pă rţi (sau puteri) ale sufletului, adică din partea
raţională , din cea împulsivă şi din partea poftitoare.
Bărbăţia este tă ria şi stă ruinţa sau rezistenţa la ostenelile încercă rilor celor după
Dumnezeu28. Ea nu presupune nici biruirea semenilor sau asuprirea lor care este semeţie şi
nu bă rbă ţie, nici fugirea „de frica ispitelor de lucră rile şi de virtuţile cele după Dumnezeu” 29
care este laşitate. Deci bă rbă ţia are deasupra semeţia şi dedesubt laşitatea, aceste două
patimi venind din neputinţă . Despre semeţie, Sfâ ntul Petru Damaschin spune că „se ţine pe
sus şi înspă imâ ntă , chipurile, fă câ nd impresie ca un urs neputincios” iar despre frică ,
acelaşi afirmă „că fuge ca un câ ine alungat”30. Bă rbă ţia însă împlică perseverenţa şi
ră bdarea orică rui lucru bun şi biruinţa patimilor31 prin încrederea în Hristos; bă rbă ţia se
naşte din partea impulsivă a sufletului sau din iuţime32.
Chibzuinţa este cunoştinţa lucrurilor ce trebuie sau nu trebuie fă cute şi privegherea
minţii. Despre ea se mai spune că „este pă trunderea sentimentului de valoare în viaţă , în
orice contact cu realitatea, în orice acţiune şi reacţiune”33. Ea se naşte din raţiune şi are
deasupra prea multă socotire şi prea multă tâ lcure, iar dedesubt nechibzuinţa. Dacă prin
cea de deasupra chibzuinţa cade în viclenie şi vă tă marea sufletului celui ce-o are şi a celor
asupra că rora şi-o exercită , cea de dedesubt, „face mintea nesimţitoare şi deşartă ”34,
nepermiţâ ndu-i să se mişte nici spre lucrurile dumnezeişeşti, nici spre cele utile sufletului
sau semenilor. Sfâ ntul Petru Damaschin o aseamă nă pe cea dintâ i unui munte foarte înalt,
iar pe cea de-a două unei pră pă stii, sfă tuind spre umblarea „pe şesul care se află în mijlocul
lor”35. Aşadar cel ce are această virtute nici nu se înalţă mâ ndrindu-se şi că ută să -şi exercite
vicleşugul spre vă tă marea cuiva; nici nu cade în pră pastie lipsit fiind de minte şi nu se
vată mă de cineva36.
Neprihănirea, constă în pă strarea să nă toasă a cugetului „ca să se poată înfrâ na de la
orice lucru, cuvâ nt şi gâ nd ce nu place lui Dumnezeu”37. Aceasta fereşte pe cel ce o are de
neînfrâ nare (prin îndepă rtarea de la cele nefolositoare), pă zeşte bunurile provenite din
26
Sfâ ntul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare după acrostih, 111.
27
Sfâ ntul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare după acrostih, 113.
28
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea întâi, 59.
29
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea a doua, 218.
30
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea a doua, 219.
31
Atâ t cele sufleteşti câ t şi cele trupeşti.
32
Pă rinţii cercaţi, observă că iuţimea are putere strică toare. Astfel dacă e îndreptată spre gâ ndurile dră ceşti,
pă timaşe, le strică , le risipeşte; tot aceeaşi însă dacă se stâ rneşte împotriva oamenilor, strică toate gâ ndurile
bune din om. Acestea l-au determinat pe Isihie Sinaitul să afirme că „iuţimea, e strică toare a orică ror fel de
gâ nduri, fie rele, fie de-a dreapta, dacă se nimeresc; că ci ea ni s-a dat de Dumnezeu ca armă şi ca arc, dacă nu e
folosită în ambele pă rţi”, Cuvânt despre trezvie şi virtute, Filocalia, 4, Humanitas, Bucureşti, 50.
33
N. Hartmann, Ethik, Berlin, 1926, 389-390.
34
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea întâi, 59.
35
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea întâi, 60.
36
Cu privire la acestă virtute, Talasie Libianul afirmă că „bă rbat chibzuit este acela care suferă sfatul şi mai
ales pe pă rintele duhovnicesc, care-l sfă tuieşte”, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, 31.
37
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea a doua, 217.
chibzuinţă , lepă dă ră ul şi adună gâ ndul „la ea însă şi şi prin ea îl urcă la Dumnezeu” 38.
Neprihă nirea se naşte din partea poftitoare a sufletului şi este esenţială în pă zirea orică rui
bine. În lipsa ei atâ t raţiunea câ t şi iuţimea şi pofta sunt duse fie spre învâ rtoşare
(împietrire) fie spre neînfrâ narea întru toate39 pentru că această virtute supune pornirile
nesocotite atâ t ale sufletului câ t şi ale trupului, pe care le îndreaptă după cuviinţă lui
Dumnezeu.
Dreptatea, care se mai numeşti şi dreaptă judecată , potrivit Sfâ ntului Petru
Damaschin, constă în împă rţirea care dă fiecă rei fapte după mă sura ei „ca să nu fie nici vreo
lipsă prin aceea că voim prea puţin, nici vreo covâ rşire prin aceea că ne lă comim la prea
mult”40. Fă ră ea toate sunt nedrepte şi nici nu pot sta. Dreapta judecată se naşte din
cugetare sau minte, iar cel ce o poate pă zi nici nu se coboară prin nechibzuinţă , neînfrâ nare,
laşitate şi lă comie, „ca să se tâ rască ca un şarpe pe pâ ntece, mâ ncâ nd ţă râ nă şi tă vă lindu-se
în patimile cele de necinste”41, nici nu se înalţă cu dispreţ, „prin abilitate, semeţie, tocire şi
mulţumirea cu prea puţin, purtâ ndu-se cu viclenie”42; ci chibzuieşte fă ră prihană şi rabdă cu
smerenie, „cunoscâ nd că a luat ceea ce are prin har, cum zice Apostolul (1 Cor. 4, 7; Matei
25, 29) şi netă gă duind”43.
Legat de dreptate sau dreapta judecată , pă rinţii cei încercaţi, mai susţin şi că nimeni
nu dobâ ndeşte vreo virtute câ nd nu o lucrează în chip plă cut lui Dumnezeu. În acest sens,
Sfâ ntul Ioan Damaschin spune că „binele nu e bine dacă nu se lucrează bine, ci e bine cu
adevă rat câ nd nu-şi aşteaptă ca plată pentru aceasta sau aceea plă cerea de la oameni, de
pildă bunul nume sau slava de la ei, nici nu se face din lă comie şi nedreptate; fiindcă
Dumnezeu nu caută la binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face” 44.
Aşadar, toate trebuie să se facă cu dreaptă socoteală (sau discernă mâ nt).
Sfâ ntul Grigorie Sinaitul, vorbind în Capetele după acrostih despre aceste patru
virtuţi generale45, face o sinteză a celor menţionate mai sus câ nd spune, pe scurt, că „le stau
aproape, prin prisosire sau prin ştirbire, opt pă cate”: „bă rbă ţiei, semeţia şi frica;
chibzuinţei, viclenia şi neştiinţa; neprihă nirii, desfrâ narea şi neajutorarea; dreptă ţii,
lă comia şi nedreptatea”46.
Despre aceste patru virtuţi cuprinză toare, Sfâ ntului Ioan Damaschin spune că sunt
nă scă toarele virtuţilor sufleteşti precum: „credinţa, nă dejdea, dragostea, rugă ciunea,
smerenia, blâ ndeţea, îndelunga ră bdare, suferirea ră ului, bună tatea, nemâ nierea,
cunoştinţa dumnezeiască , neiuţimea, simplitatea, netulburarea, neviclenia, neiubirea de
argint, compă timirea, milostenia, generozitatea, neîntristarea, stră pungerea inimii, sfiala,
evlavia, dorinţa bunurilor viitoare, dorul după Împă ră ţia lui Dumnezeu, poftirea înfierii”47.

38
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea a doua, 218.
39
Nu doar cea alimentară , sau lă comia pâ ntecelui, din care se naşte şi curvia, ci toată patima şi gâ ndul
neconform voinţei lui Dumnezeu.
40
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea a doua, 219.
41
Ibidem.
42
Ibidem.
43
Ibidem.
44
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea a doua, 174.
45
Cele menţionate mai sus (bă rbăţia, chibzuinţa, neprihă nirea şi dreptatea) apar la Sfâ ntul Ioan Damaschin
sub forma urmă toare: bă rbă ţia, prudenţa, cumpă tarea şi dreptatea.
46
Sfâ ntul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare după acrostih, 113.
47
Sfâ ntul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, Filocalia, 4, Humanitas, Bucureşti, 2005, 168.
 Asemenea celor dintâ i48 şi acestea (enumerate mai sus 49) se întemeiază tot pe cele
trei puteri sau pă rţi ale sufletului (raţiunea, iuţimea şi pofta) „din care se nasc şi pe care se
zidesc, avâ nd ca temelie a clă dirii lor cele patru virtuţi cuprinză toare”50.
Trebuie să se ştie că după cum sufletul are putere să nască (după fire) aceste virtuţi,
asemenea poate naşte (contrar firii) şi patimile. Drept cauză a producerii binelui sau a
ră ului, sufletul are mişcarea voinţei; în acest sens se cuvine a adă ugă că şi intenţia, la râ ndul
ei, se poate îndrepta atâ t spre cele bune câ t şi cele rele, sprijinind şi ea lucrarea în ambele
direcţii.
Câ t despre virtuţile trupeşti, Sfâ ntul Ioan Damaschin numindu-le şi „unelte ale
virtuţilor” (sufleteşti), le enumeră astfel: „înfrâ narea, postul, foamea, setea, privegherea,
starea de toată noaptea, plecarea deasă a genunchilor, neîmbă ierea, mulţumirea cu o
singură haină , mâ ncarea uscată , mâ ncarea tâ rzie, mâ ncarea puţină , bă utura de apă ,
culcarea pe pă mâ nt, să ră cia, neaverea, austeritatea, neîmpodobirea, neiubirea de sine,
singură tatea, liniştea, neieşirea din casă , lipsa, mulţumirea cu ce ai, tă cerea, procurarea
celor de trebuinţă prin lucrul mâ inilor, toată reaua pă timire şi nevoinţă trupească şi altele
asemenea”51.
Dar toate aceste virtuţi trupeşti, fiind unelte ale virtuţilor (sufleteşti), care despart
pe om de fă ţă rnicie (duplicitate) şi dorinţă de a plă cea oamenilor permiţâ nd înaintarea în
smerenie şi nepă timire, sunt necesare şi utile atunci câ nd trupul este să nă tos şi tulburat de
patimi trupeşti. Dacă trupul e bolnă vicios, Sfâ ntul Ioan Damaschin spune că „acestea nu
sunt aşa de necesare, întrucâ t sfâ nta smerenie şi rugă ciune întregesc toate”52.
Cu alte cuvinte, virtuţile trupeşti ajută la naşterea virtuţilor sufleteşti, iar dacă sunt
privite ca pe nişte ţinte în ele însele, conform Sfâ ntului Petru Damaschin, acestea nevoinţe
trupeşti „nu folosesc la nimic, precum nici pomii fă ră roade”53.
Spre deosebirea de virtuţile trupeşti, cele sufleteşti presupun supra-vegherea
gâ ndurilor (paza minţii sau trezvia) şi sunt mai greu de câ ştigat. În ce priveşte deosebirea
valorică dintre cele două categorii, virtuţile sufleteşti54 sunt mai bune decâ t cele trupeşti,
după cum sufletul este mai preţios, mai distins şi mai cinstit, din multe puncte de vedere,
decâ t trupul.

Legătura dintre virtuţi

Potrivit Sfâ ntului Grigorie Sinaitul, virtuţile „îşi ţin cumpă na între ele şi toate se
adună şi se împlinesc într-o întocmire, şi într-un singur chip al virtuţii” 55. Aşadar virtuţile
sunt strâ ns legate între ele, susţinâ ndu-se unele pe altele în unire nedespă rţită . Pentru a
explica acestea, acelaşi dumnezeiesc pă rinte, face o deosebirea între „virtuţile propriu-zise”
şi „virtuţile mai mari ca virtuţile” (superioare celor dintâ i). El cunoaşte că cele din urmă
(între care nominalizează dragostea dumnezeiască , smerenia şi ră bdarea dumnezeiască )
nu numai cuprind ci şi susţin majoritatea sau chiar totalitatea „virtuţilor propriu-zise”.
48
Cele patru virtuţile generale.
49
Dar şi cele ce nu sunt cuprinse în aceasta serie a Sfâ ntului Ioan Damaschin.
50
Sfâ ntul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, 168.
51
Sfâ ntul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, 169.
52
Ibidem. Aici se vede mai limpede faptul că virtuţile trupeşti mijlocesc virtuţilor sufleteşti.
53
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea întâi, 62.
54
Între acestea, Sfâ ntul Ioan Damaschin le accentuează pe „cele care imită pe Dumnezeu şi poartă nume
dumnezeieşti” (Cuvânt minunat şi de suflet folositor, 175).
55
Sfâ ntul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare după acrostih, 112.
 Relaţia de susţinere dintre virtuţi (sau faptul că unele sunt susţină toare iar
altele susţinute) reiese şi din cuvintele Domnului Iisus, conform că rora prin ră bdarea
noastră vom câ ştiga sufletele noastre (Luca 21, 19). Cu alte cuvinte, ră bdarea este mai mare
peste virtuţi fiind, după Sfâ ntul Grigorie Sinaitul, „temelia bună tă ţilor bă rbă teşti” pe care
dobâ ndind-o omul în Hristos Iisus nu se mai vată mă după urma ră zboaielor vă zute şi
nevă zute.

Caracterul neîntrerupt al lucrării virtuţilor

Vrednic de menţionat este şi faptul că nu se poate ajunge la mă sura nici unei virtuţi
dacă nu se sileşte cineva toată viaţa, angajâ ndu-se cu toată puterea spre dobâ ndirea ei prin
nevoinţă şi osteneală încordată şi prin grija de fă ptuire56. Virtuţile nu se lucrează doar o
perioadă anume, că ci îndeletnicin-du-se cineva, numai o vreme cu milostenia, nu se va
putea spune despre el că e milostiv în sensul curat al cuvâ ntului.
Că virtuţile se lucrează continuu, o dovedeşte şi faptul că ele sunt, în sine, mişcă rile
fireşti ale omului spre înaintarea tot mai adâ ncă şi mereu nouă în iubirea Persoanelor
Dumnezeieşti infinit iubitoarea, şi a aproapelui. Deci, virtuţile se lucrează neîntrerupt
pentru că subiectul uman participă la un act de sfinţire, de desă vâ rşire continuu. În acest
sens Pă rintele Stă niloae notează în scoliile sale la Răspunsurile către Talasie ale Sfâ ntului
Maxim, că „virtuţile sunt forţa prin care omul credincios urcă continuu spre Dumnezeu,
nesocotindu-se vreodată ajuns la capă t”57.
Mai mult decâ t atâ t, Sfinţii Pă rinţi au sesizat că virtutea practicată continuu naşte în
suflet deprinderea cu ea sau obişnuinţa, care devine însă şi cea care procură omului odihna
în Dumnezeu pentru faptul că „ne face să gâ ndim, să gră im, sau să să vâ rşim cele bune” 58.
Astfel, virtutea maturizată prin deprinderea neclintită în bine devine tă rie spirituală .
Caracterul continuu, sau neîntrerupt al lucră rii virtuţii reiese şi din faptul că orice
ezitarea în a face binele este primejdioasă . Dumnezeu i-a lă sat omului virtutea ca înaintarea
continuă în iubirea Lui infinită , lipsa acesteia echivalâ nd cu desprinderea din viaţa, sau
moartea. Însuşi Sfâ ntul Maxim îl învaţă pe Talasie privitor la calea virtuţilor că „nu îngă duie
nici o oprire celor ce merg pe ea, ci aceştia trebuie să înainteze necontenit şi întins spre
ţinta sufletului, adică spre cununa chemă rii de sus, că ci oprirea pe calea virtuţii este
începutul pă catului, deoarece mintea se ocupă pă timaş cu vreunul din lucrurile
materiale”59. Aşadar încetarea virtuţii echivalează cu pornirea spre pă cat, deoarece o stare
neutră nu există .
Că virtutea cere un efort continuu, o mă rturiseşte şi Domnul care atenţionează că
„nimeni care pune mâ na pe plug şi se uită îndă ră t nu este potrivit pentru împă ră ţia lui
Dumnezeu” (Luca 9, 62); iar Talasie Libianul îndeamnă pe cel ce caută virtutea să o
pă streze nevă tă mată “ca să nu tră ieşti urâ t şi să mori jalnic” 60. În consens cu acestea sunt si
cuvintele lui Isihie care învaţă că “nu trebuie să îmbră ţişeze somnul 61 cel ce voieşte să
ră mâ nă mereu neră nit; ci trebuie să aleagă una din două : sau să cadă şi să piardă după ce a

56
Aici Sfâ ntul Ioan Damaschin adaugă milostenia, înfrâ narea, rugă ciunea, dragostea şi altele.
57
Pr. Prof. Dumitru Stă niloae, Filocalia, 3, Humanitas, Bucureşti, 2005, 487, nota 344.
58
Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, 32.
59
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 73.
60
Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, 31.
61
Somnul poate fi înterpretat aici şi la figurat, ca încetare a lucră rii virtuoase.
fost dezbră cat de virtuţi, sau să stea pururea cu mintea înarmată , că ci şi vră jmaşul stă
pururea cu oastea sa în linie de bă taie”62.
Aspectul neîntrerupt al lucră rii virtuţilor şi îmbogă ţirea nesfâ rşită în viaţa
dumnezeiască implică şi o dinamică a lor. Ele nu sunt statice pentru că Dumnezeu a
conceput virtutea dinamic, ca una ce pretinde o mişcare continuă a firii create spre Sine.
Chiar lă rgimea virtuţii despre care s-a pomenit în contextul conformită ţii ei cu natura
umană implică o adâ ncire continuă în ea, ca una ce îşi are izvorul în Dumnezeu cel
nemă rginit.
Dar nu numai avansarea sau adâ ncirea în virtutea ci chiar şi menţinerea oarecum 63
la un anumit nivel presupune un efort continuu pentru că simpla încetare ca slă bire a
efortului specific vieţii virtuoase, înseamnă o că dere.
Aspectul continuu al lucră rii virtuţii îl cunoaşte omul şi din faptul că simte
insuficienţa acesteia, simte că e loc de mai bine, de mai mult. Opusul acestei simţiri îl
constituie de pă rerea de sine, sau suficienţa de sine, care îl pă gubeşte prin faptul că îl
opreşte din ascensiunea spre Dumnezeu fă câ nd nefolositor chiar şi începutul mişcă rii sale
virtuoase. Închipuindu-şi că a cuprins desă vâ rşirea, a că zut chiar de la Dumnezeu cel cu
adevă rat existent, ca unul ce crede despre sine că „deschizâ nd gura a cuprins tot Duhul”64.
Foarte sugestiv cu privire la înaintarea neîncetată în virtute este şi Pr. Prof. Dumitru
Stă niloae conform că ruia „orice virtute poate atinge o treaptă şi mai înaltă , deci este supusă
pocă inţei pentru treapta nedeplină la care a ajuns; în acest sens nici un grad de virtute nu
este mai presus de pocă inţă , adică nu scapă pe om de datoria pocă inţei”65.
Aşadar omul trebuie să fie mereu nemultumit de treapta la care ajuns, şi stă pâ nit
mereu de tristeţea cea bună să nu aştepte cu suficienţă de sine judecata lui Dumnezeu.
Acelaşi pă rinte vă deşte şi din altă perspectivă caracterul continuu al lucră rii
virtuţilor afirmâ nd că „deşi virtutea se câ ştigă pe prima treapă a urcuşului duhovnicesc,
totuşi neclintirea în ea se asigură numai pe treapta cea mai înaltă , câ nd cineva a ieşit din
sine şi s-a ridicat în tă cerea cea mai presus de înţelegere”66.
Toate cele menţionate pâ nă acum referitor la neîntreruperea în mişcarea virtuoasă
se cuvine a fi încununate de cuvintele Sfâ ntului Maxim Mă rturisitorul potrivit că rora „câ tă
vreme ne află m în viaţa de aici, lucră m la împlinirea virtuţilor, după viaţa aceasta însă , vom
înceta de a le mai lucra, dar nu vom înceta să pă timim îndumnezeirea după har, ca o
ră splată pentru ele”67.

Mijloace (sau moduri) de dobândire a virtuţilor

a. Liniştirea (isihia)

62
Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 61.
63
Pr. Prof. Dumitru Stă niloae spune că „nimeni nu se poate menţine la acelaşi grad de virtute ci sau sporeşte
în ea sau cade”.
64
Aluzie la întrebarea retorică a Sfântului Grigorie de Nazianz în Cuvântarea a cincea despre Dumnezeu: „Cine
a deschis astfel gura cugetă rii şi a tras în el Duhul, pentru ca cu ajutorul Duhului să cunoască adâ ncurile lui
Dumnezeu?”
65
Pr. Prof. Dumitru Stă niloae, Filocalia, 12, Humanitas, Bucureşti, 2005, 186, nota 389.
66
Pr. Prof. Dumitru Stă niloae, Filocalia, 3, Humanitas, Bucureşti, 2005, 315, nota 87.
67
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 89.
 Cu privire la modurile dobâ ndirii virtuţilor, este limpede faptul că fă ră liniştire şi
fă ră tă ierea voilor proprii nu poate nimeni să se deprindă cu meşteşugul virtuţile trupeşti
sau al celor sufleteşti68, cercetâ ndu-le formele şi modurile lor cu de-amă nuntul.
În acest sens Sfâ ntul Petru Damaschin fericeşte pe cei ce s-au învrednicit să se
liniştească în întregime şi neîncetat ca pe unii ce „au ajuns la bunul cel mai înalt” 69, de care
este lipstit tot cel ce nu a cunoscut-o (isihia) mă car în parte.
Cu privire la liniştire şi la modurile ei, acelaşi pă rinte spune că se să vâ rşeşte fie sub
ascultarea „vreunui fă ptuitor sau isihast”, fie prin ieşirea din toate grijile „întru ascultatea
de voia dumnezeiască , cu osâ rdie şi cu sfatul celor încercaţi, în orice îndeletnicire cu
cuvintele şi cu înţelesurile”.
Ieşirea din toate grijile70 aduce după sine odihna de ele, pentru că grija de viaţă „nu
lasă pe cineva să se îngrijească de sufletul să u şi să -l cunoască cum se află , şi să ia aminte la
sine”71 spre lucrarea virtuţilor. Însuşi Domnul, vrâ nd să înlă ture toată grija, a poruncit să
dispreţuim chiar şi hrana şi îmbră că mintea, ca să avem o singură grijă 72; şi aceea cum să
dobâ ndim virtuţile şi să ne mâ ntuim (scă pă m) „ca o că prioară de ploaie şi ca o pasă re din
cursă , cum să ajungem la agerimea acestei vieţuitoare şi la zborul înalt al pă să rii prin lipsa
de griji”73.
b. Trezvia
Aceasta este „calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu”74 numită fiind şi
liniştea inimii. Ea reprezintă fixarea gâ ndului şi aşezarea acestuia în „poarta inimii”75
pentru a putea observa gâ ndurile diavoleşti care vin şi a le cerceta ce presupun şi care este
chipul lucrat de diavoli spre amă girea minţii prin nă luciri.
Spre această atenţie şi priveghere (fă ră de care e cu neputinţă să ne împotrivim
celui ră u şi să facem cele bune) însuşi Mâ ntuitorul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne
sfă tuieşte câ nd spune: „Privegheaţi şi vă rugaţi că ci nu ştiţi...” (Matei 26, 41) şi cele
urmă toare.
Trezvia cură ţă mintea treptat de gâ ndurile pă timaşe şi este, după Isihie Sinaitul, de
mai multe feluri. Aşadar un mod al trezviei constă în supravegherea imaginaţiei (sau
fanteziei), adică atacul, pentru ca neputâ nd să o aibă ca sprijin, diavolul „să nu poată fă uri
gâ nduri mincinoase, pentru a le înfă ţişa minţii spre amă gire mincinoasă ”76. Altul constă în a
ţine inima mereu într-o adâ ncă tă cere (liniştită fiind de orice gâ nd77) împletită cu
rugă ciunea. Potrivit aceluiaşi pă rinte, un alt mod este acela al chemă rii neîncetate (cu
smerenie) pe Domnul Iisus Hristos în ajutor78; iar ultimul fel constă în a pă stra cineva
68
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea întâi, 62.
69
Ibidem.
70
Fireşte că nu este vorba de o nelucrare, de o pasivitate, ci prin „toate grijile” se cuvine a le înţelege pe acelea
care încurcă împlinirea umană .
71
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea întâi, 62.
72
Cu alte cuvinte nu se înlă tură grija în general, ci grijile nefolositoare şi incompatibile unei vieţi ce se doreşte
a fi virtuoasă .
73
Sfâ ntul Petru Damaschin, Din dumnezeieştile învăţături duhovniceşti... – cartea întâi, 62.
74
Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 44.
75
Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 45.
76
Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 46.
77
Tot Isihie îndeamnă undeva astfel: „Ia aminte să nu ai niciodată în inima ta nici vreun gâ nd, nici neraţional,
nici raţional, ca aşa să cunoşti cu uşurinţă pe cei de alt neam, adică pe cei întâ i nă scuţi ai egiptenilor”, Isihie
Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 54.
78
Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 46.
mereu în sine amintirea morţii. Toate aceste lucră ri însă au aceeaşi menire, anume de a
împiedica gâ ndurile rele asemenea unor gardieni.
Această metodă duhovnicească de dobâ ndire a virtuţilor este asemă nată tot de
Isihie, în al să u Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute, cu scara
lui Iacob, „deasupra că reia stă Dumnezeu şi pe care umblă sfinţii îngeri”, deoarece taie din
om tot ră ul („vorbă ria, ocă râ rea, clevetirea şi toată lista relelor”) neîngă duind să fie lipsită ,
din pricina lor, nici mă car pentru puţin timp de dulceaţa proprie79.
c. Rugăciunea neîncetată
Toţi Sfinţii Pă rinţi învaţă că de mare folos spre tot lucrul cel bun (toată virtutea)
este şi rugă ciunea curată . Astfel, ea ajută mintea, mai mult decâ t toate virtuţile, să câ ştige
dragostea dumnezeiască , deoarece prin ea tot omul se înalţă la Dumnezeu, ieşind afară din
toate80.
Despre stă ruinţa în rugă ciune, Sfâ ntul Simeon Metafrastul spune că e „lucru de
că petenie al orică rei sâ rguinţe şi cea mai înaltă dintre fapte, prin care dobâ ndim şi celelalte
virtuţi, Dumnezeu pe care-L chemă m întinzâ ndu-ne o mâ nă de ajutor”81.
Din pricina aceasta şi dumnezeiescul Apostol ne spune „rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes.
5, 17) şi „stă ruiţi în rugă ciune” (Col. 4, 2) iar Cuvâ ntul spune „cu câ t mai mult va face
Dumnezeu dreptate celor ce strigă că tre El ziua şi noaptea” (Luca 18, 7).
În acelaşi Duh cu toţi dumnezeieştii pă rinţi, Isihie spune şi el că rugă ciunea este o
armă de luptă dacă este curată de gâ nduri şi necontenit lucră toare în adâ ncul sufletului, în
aşa fel ca prin stă ruitoarea chemare a Domnului Iisus „vră jmaşul ce se luptă într-ascuns” şi
ne opune pă catul în detrimentul virtuţii, „să fie biciuit şi ars”82.
Rugă ciunea neîncetată cuprinde în sine toate bunurile, deoarece cură ţeşte inima, în
care Dumnezeu, precum a fă gă duit83, se face (sau se lasă ) vă zut credincioşilor.
d. Citirea cărţilor sfinte
Un alt mod de dobâ ndire a virtuţilor pe lâ ngă cele de mai sus, îl constituie şi
cunoştinţa izvorâ tă din cercetarea dumnezeieştilor Scripturi, fă ră de care potrivit aceluiaşi
Sfâ nt Pă rinte, „nimeni nu poate să dobâ ndească vreo virtute”84. Aceasta deoarece, prin
citirea că rţilor sfinte se înlă tură neştiinţa, şi se cură ţă mintea spre buna fă ptuire. Mai mult
decâ t atâ t, citirea ajută mintea spre lucrarea proprie, anume spre cugetarea neîncetată la
cuvintele lui Dumenzeu.
Despre ea, Marele Vasile spune că „nimic aşa poate întuneca cugetul ca vicleşugul,
nici să lumineze mintea ca citirea întru tâ lcuire” deoarece lucrarea proprie minţii e să se
cugete neîntrerupt la raţiunile, sau cuvintele lui Dumnezeu.
e. Dragostea
Spre lucrarea a tot binele, pă rţii pasionale a sufletului se cuvine a-i infuza iubirea
care, potrivit Sfâ ntului Grigorie Palama, „e cea mai bună dintre calită ţi”85.
Ea este buna şi afectuoasa dispoziţie a sufletului datorită că reia omul nu oferă o
cinste mai mare fă pturii în detrimentul cunoştinţei Fă că torului. Chiar Sfâ ntul Maxim spune

79
Ibidem.
80
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, 52.
81
Sfâ ntul Simeon Metafrastul, Despre rugăciune, Filocalia, 5, Humanitas, Bucureşti, 2005, 273.
82
Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 47.
83
Matei 5, 8.
84
Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 47.
85
Pr. Prof. Dumitru Stă niloae, Viaţa şi învăţătură Sfântului Grigorie Palama, pag. 266.
că „cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa Lui mai mult decâ t toate cele fă cute
de El şi stă ruieşte pe lâ ngă ea neîncetat, cu mare dor”86.
Dar cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe aproapele ca pe sine
însuşi (chiar vă zâ nd caderile şi pă catele acestuia). Acest lucru îl spune chiar Mâ ntuitorul
câ nd învaţă că „cel ce Mă iubeşte pe Mine, va pă zi poruncile Mele” (Ioan 14, 23), „iar
porunca Mea aceasta este ca să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15, 12). Deci cel ce nu iubeşte pe
semenul să u, nu pă zeşte porunca; iar nepă zind porunca, nici pe Domnul nu-L poate iubi.
Are dragoste de aproapele, cel ce se stră duieşte să -l iubească pe acesta în orice stare
ar fi, după asemă narea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte dreptul iubeşte pe semenul să u
virtuos pentru fire şi pentru buna aplecare a voii lui 87, iar pe cel pă timaş îl miluieşte pentru
fire şi din compă timire88 (ca pe unul care lipsit fiind de minte zace în întunericul cel din
afară ).
Iubirea aproapelui împlică însă şi slujirea lui, despre care pă rinţii spun că este „mai
mare decâ t orice lucrare şi virtute”89. Aşadar, nu este ceva mai mare între virtuţi şi mai
desă vâ rşit ca dragostea aproapelui. Suntem chiar datori să iubim pe aproapele pâ nă la
moarte „nu numai pentru dreptul firii, ci şi pentru preacinstitul sâ nge vă rsat pentru noi al
lui Hristos, care ne-a poruncit aceasta”90.
Despre eficacitatea acestui mijloc de a dobâ ndi asemă narea cu Dumnezeu, Sfâ ntul
Maxim spune că „cel ce s-a lepă dat cu adevă rat de lucrurile lumii şi slujeşte nefă ţarnic
aproapelui prin iubire se slobozeşte degrabă de orice patimă şi se face pă rtaş de iubirea şi
cunoştinţa dumnezeiască ”91.
f. Înfrânarea
După cum se vede din ultimul citat al Sfâ ntului Maxim, un alt mijloc de a dobâ ndi
virtuţile este şi înfrâ narea, că ci cel ce se sustrage tuturor poftelor lumeşti „se aşează pe sine
mai presus de toată întristarea lumească ”92. Pă strâ ndu-şi trupul să nă tos şi nesupus acestor
pofte, omul îl are ca împreună -slujitor la lucrarea celor bune.
Folosul înfrâ nă rii îl mă rturiseşte şi Talasie Libianul potrivit că ruia, prin ea şi prin
iubirea aproapelui se birui tot gâ ndul pă timaş. Înfrâ narea întă reşte sufletul facâ ndu-l apt
pentru lupta împotriva dracilor şi a patimilor de ocară , şi fă ră de care nu va ajunge nimeni
pe culmea virtuţilor şi la îndumnezeire.
Dar toate cele enumerate pâ nă acum sunt doar o parte din mijloacele sau tehnicile
prin care tot omul poate să se deprindă cu virtuţile, pe care experienţa şi vremea le
descoperă celor ce se sâ rguiesc întru fă ptuire şi cunoştinţă .

Desăvârşirea prin virtuţi (virtutea şi cunoştinţa)

Câ t despre desă vâ rşire sau împlinire93, Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul spune că
„virtutea desă vâ rşită este cunoaşterea fă ră greşeală a adevă rului” 94. Aşadar desă vâ rşirea
86
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, 51.
87
Cel drept este iubit conform chipului şi asemă nă rii cu Dumnezeu.
88
Cel pă că tos este iubit conform chipului, dar nu şi pentru asemă nare pe care nu şi-o lucrează spre unirea cu
Dumnezeu.
89
Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 123.
90
Ibidem.
91
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, 54.
92
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, 53.
93
Că ci împlinirea pare să vină de la plin sau de la plinire (umplere).
94
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 288.
implică înlă turarea necunoaşterii sau, cum spun pă rinţii, „a acoperă mâ ntului cel gros de pe
minte”95.
Ceva despre desă vâ rşire, dar oarecum ascuns, spune şi Sfâ ntul Petru Damaschin şi
anume că „cel ce s-a învrednicit să se liniştească în întregime şi neîncetat a ajuns la bunul
cel mai înalt”.
Împlinirea omului prin virtuţi o surprinde într-o manieră interesantă şi Sfâ ntul Ioan
Damaschin care mă rturiseşte că „fericit cu adevă rat este cel ce caută virtutea şi se
îndeletniceşte cu ea şi cercetează cu grijă tot ce este virtute, apropiindu-se prin ea de
Dumnezeu şi unindu-se cu El în minte”96. Cu alte cuvinte, prudenţa, bă rbă ţia, înţelepciunea,
cunoştinţa nemincinoasă şi bogă ţia ce nu poate fi ră pită (adică toată virtutea) nu sunt un
scop în ele însele, ci prin ele tot omul trebuie să se suie la vederea (contemplarea)
Fă că torului.
Nefiind în ele însele scopul final, desă vâ rşindu-se în virtuţi omul se luminează întru
adevă rata cunoştinţă despre Dumnezeu, dar şi despre sine şi aproapele.
Acelaşi lucru cu privire la desă vâ rşirea vieţii virtuoase o spune şi Sfâ ntul Maxim
afirmâ nd că virtuţile sunt prima treaptă a unirii noastre cu Dumnezeu după care vine
cunoaşterea sau contemplarea Celui Preaînalt97.
În altă parte, acelaşi spune despre virtute că „este înainte-mergă toarea adevă ratei
înţelepciuni, vestind adevă rul ce se va ară ta în urma ei după iconomie, dar care există
înainte de ea după cauză ”98. Aşadar culmile virtuţii deschid drumul spre treapta cunoaşterii
sigure a adevă rului pentru că „virtutea este pentru adevă r, iar nu adevă rul pentru
virtute”99.
Că ţintă finală nu este virtutea în sine ci desă vâ rşirea în ea deschide calea
cunoaşterii o mă rturiseşte acelaşi pă rinte identificâ nd pă rerea potrivit că reia virtutea ar fi
slava ultimă a omului cu slava deşartă însă şi. După el, omul care cultivă virtutea pentru
adevă r „nu este ră nit de să geţile slavei deşarte; dar cel ce se stră duieşte după adevă r de
dragul virtuţii, deschide în sine culcuş pă rerii de sine a slavei deşarte”100.

Concluzii
Deci adevă rul este cunoştinţa dumnezeiască în timp ce virtutea este lupta pentru
dobâ ndirea adevă rului în cei ce-l doresc.
Asemenea spune şi Isihie Sinaitul care învaţă pe Teodul astfel: „Calea spre
cunoştinţă este nepă timirea şi smerenia, fă ră de care nimenea nu va vedea pe Domnul”101.
Cu alte cuvinte virtutea este acel bun necesar spre cunoştinţă dar nu ţinta finală însă şi.
Împlinirea umană prin virtuţi aduce sfâ nta cunoştinţă 102, pe care Sfinţii Pă rinţi o numesc şi
lumină a minţii.

95
Sfâ ntul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 10, Humanitas, Bucureşti, 2005, 90.
96
Sfâ ntul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, 175.
97
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 491.
98
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 478.
99
Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 127.
100
Ibidem.
101
Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 57.
102
Virtutea şi cunoştinţa sunt cele două etape generale ale vieţii duhovniceşti (potrivit Sfinţilor Pă rinţi). Ele
„nasc nemurirea; lipsa lor e maica morţii”. Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după
minte, 11.
 Însuşi Pă storul cel mare şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos spune limpede că viaţa
veşnică nu stă în virtute, atâ t atunci câ nd afirmă că viaţa veşnică este „să Te cunoască pe
Tine singurul Dumnezeu adevă rat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17, 3) câ t şi
atunci câ nd fericeşte pe cei curaţi cu inima „că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
Este limpede deci că Domnul fericeşte pe cei cei curaţi cu inima nu pentru cură ţia în sine ci
pentru că astfel vor fi capabili să vadă pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte desă vâ rşita cură ţie a
inimii este o metodă duhovnicească , despre care şi Isihie Sinaitul (numind-o trezvie) spune
că scapă întâ i pe om de gâ ndurile şi cuvintele pă timaşe ca apoi să dă ruiască acestuia
„cunoştinţa sigură a lui Dumnezeu Cel necuprins, atâ t câ t e cu putinţă , şi dezlegarea
tainelor dumnezeieşti şi ascunse”103, de care tot omul să se învrednicească , prin buna voire
a Sfintei şi Celei de-o fiinţă Treimi.

Bibliografie

 Biblia sau Sfânta Scriptură, tipă rită cu aprobarea Sfâ ntului Sinod al B.O.R., EIBMBOR,
Bucureşti, 1988
 Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată , adnotată şi
tipă rită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi
Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009
 Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, Filocalia, vol. 1, ed. Humanitas, Bucureşti,
2005.
 Sfâ ntul Isaia Pustnicul, Despre păzirea minţii, Filocalia, vol. 1, ed. Humanitas, Bucureşti,
2005.
 Sfâ ntul Isaia Pustnicul, Două zeci şi nouă de cuvinte, Filocalia, vol. 12, ed. Humanitas,
Bucureşti, 2005.
 Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, Filocalia, vol. 2,
ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.
 Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi
iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, Filocalia, vol. 2, ed. Humanitas,
Bucureşti, 2005.
 Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul, Răspunsurile către Talasie, Filocalia, vol. 3, ed. Humanitas,
Bucureşti, 2005.
 Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, Filocalia, vol. 4,
ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.
 Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, Filocalia, vol. 4, ed. Humanitas, Bucureşti,
2005.
 Sfâ ntul Ioan Damaschin, Cuvând minunat şi de suflet folositor, Filocalia, vol. 4, ed.
Humanitas, Bucureşti, 2005.
 Sfâ ntul Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.
 Sfâ ntul Petru Damaschin, Cartea întâi şi Cartea a doua, Filocalia, vol. 5, ed. Humanitas,
Bucureşti, 2005.
 Sfâ ntul Simeon Metafrastul, Despre rugăciune, Filocalia, vol. 5, ed. Humanitas, Bucureşti,
2005.

103
Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 43.
 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre
cunoştinţă, Filocalia, vol. 6, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.
 Sfâ ntul Grigorie Sinaitul, Cele 200 de capete după acrostih..., Filocalia, vol. 7, ed.
Humanitas, Bucureşti, 2005.
 Sfâ ntul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia, vol. 10, ed. Humanitas,
Bucureşti, 2005.
 Pr. Prof. Dumitru Stă niloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, EIBMBOR,
Bucureşti, 2006.
 Petroniu Florea, Virtuţile la Părinţii filocalici, ed. Universită ţii din Oradea, Oradea, 2001.