XI.

OMUL SI VOCATIA SA MORALA

Introducere
Omul este fă ptura creată de Dumnezeu, destinată îndumnezeirii şi participă rii la
comuniunea cu Creatorul să u, este subiect providenţei dumnezeieşti, chemat la împlinirea
vocaţiei sale existenţiale prin asemă narea cu Dumnezeu.
Dar valoarea omului se arată în libertatea şi responsabilitatea sa; el nu este numai
materie, ca restul creaţiei, ci şi spirit, este „partener de dialog al lui Dumnezeu”. Misiunea sa
nu se îndreaptă în mod egoist că tre el însuşi - că ci omul e o fă ptură creată spre comuniune
nu numai cu semenii ci şi cu întreaga creaţie a lui Dumnezeu.
Omul este preot al creaţiei în baza lucră rii obiective a lui Hristos, pentru că el o
poate sfinţi prin acţiunea sa, dar, în acelaşi timp, o poate distruge prin neglijenţa sau chiar
mai ră u: prin voinţa sa.
El trebuie ca în toate acţiunile să aibă prototip pe Hristos, să se jertfească pe sine
pentru Hristos, dar să şi să poarte grijă asupra sa însă şi şi a întregului cosmos. Creaţia este
mediu transparent, revelator, al lui Dumnezeu; raţionalitatea creaţiei se adresează
raţionalită ţii umane spre dialogul cu Raţiunea Supremă .
Prin om şi cosmosul devine teocentric. Omul nu este doar o parte a lumii ci şi
sinteză a ei. Mai mult, omul este conştiinţa creaţiei, este fiinţa capabilă să o contemple şi
chiar să o determine. Cel mai important lucru esta ca omul să fie conştient că rugă ciunea lui
este şi rugă ciunea creaţiei.
Fă ră existenţa omului creaţia materială nu avea nici un scop, nici o perspectivă de a-
şi depă şi limitele creaturale pentru a ancora în comuniunea cu Dumnezeu.
Omul este cel care dă sens şi speranţă creaţiei. Dumnezeu, spune Sfâ ntul Ioan
Damaschin, i-a dat omului puterea să pună nume animalelor şi să le identifice, iar toate
acestea, fă ră excepţie, i se subordonau, în armonia paradisiacă a ierarhicei lor râ nduieli.
Timpul şi spaţiul, realită ţi date existenţei umane, sunt şi ele sub acţiunea omului.
Pecetea omului asupra lor nu este spre anihilarea lor (nici nu este posibil deoarece sunt
date aprioric) ci spre a le personaliza, spre a transfigura obiectele cuprinse în timp şi
spaţiu şi întregul cosmos. Cuprinderea totului prin participare este aspiraţia omului
proiectat spre plenitudine.
Omul, acel “finitum capax infiniti” aspiră să cuprindă adevă rul înţeles ca absolut în
care timpul se transformă la sfâ rşitul veacurilor în eon. Menirea omului este de a se aduce
pe sine şi întreaga creaţie comuniunii de iubire cu Creatorul a toate.
Întreaga creaţie, cu excepţia omului, se supune desă vâ rşit voii lui Dumnezeu. În
lumea sensibilă doar omul, ca fă ptură liberă , poate refuza voia lui Dumnezeu şi poate fi
biruit de propria sa voie.
Se vorbeşte foarte mult de “libertatea umană”, accentul că zâ nd iresponsabil pe
“ceea ce vrea să facă omul” nu pe “ceea ce are voie să facă”, această libertate însă presupune
responsabilitatea pentru că acţiunile sale se ră sfrâ ng nu numai asupra sa, ci a întregii
creaţii. Lumina întregii creaţii este omul. De multe ori această lumină devine întuneric.
În această stare, el nu-şi îndeplineşte menirea sa acea de a fi partener de dialog între
natură şi Dumnezeu. Rugă ciunea nu-şi mai atinge scopul să u şi natura de multe ori i se
împotriveşte.
 Omul fiinţă spirituală în trup,
creată după chipul lui Dumnezeu şi destinată comuniunii
Potrivit relată rii biblice, doar omul, dintre toate fă pturile, este rezultatul unui sfat
Dumnezeiesc, celelalte au fost fă cute fă ră un “plan” prealabil. Dumnezeul Sfînta Treime a
zis: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră... ca să stăpînească toate vietăţile
ce se tîrăsc pe pămînt şi tot pămîntul” (Fc. 1, 26).
Rezultatul acestui sfat Dumnezeiesc a fost Însuşi Hristos, adică Noul Adam, care
este Arhetipul şi scopul lui Adam cel vechi. “Fiindcă nu Adam cel vechi este modelul lui Adam
Cel nou, ci Adam Cel nou este modelul celui vechi”.1 Panayotis Nellas, rezumâ nd învă ţă tura
patristică , limpezeşte aceast paradox aparent. “Nu are importanţă faptul că Hristos nu a
existat istoric pe vremea creaţiei lui Adam. Faptul că Hristos este în realitatea
supratemporală a lui Dumnezeu “mai-întâi-născut decît toată zidirea” (Col. 1, 15-17)
constituie o învăţătură biblică fundamentală. Dacă omul, pentru care a fost făcută întreaga
creaţie materială, a răsărit pe pămînt ultimul după toate creaturile, atunci este, negreşit,
logic ca Hristos, Care reprezintă scopul întregii creaţii materiale şi spirituale, să fie posterior
lui Adam, de vreme ce toate lucrurile sunt conduse de la cele nedesăvîrşite spre desăvîrşire. Ca
realizare supremă a omului, este firesc ca Hristos să reprezinte scopul mersului ascendent al
umanităţii, început dar şi capăt al istoriei”.2
Omul trebuie să tindă neîncetat spre acest Arhetip al să u. Nu este vorba doar de
Cuvîntul pur şi simplu, ci anume de Cuvîntul întrupat. Că ci, fiind o natură divino-umană
omul trebuie să se desă vîrşească atît spiritual, câ t şi trupeşte. Fă urindu-l pe om, Dumnezeu
“a sădit în firea sa un amestec de dumnezeiesc şi de omenesc pentru ca să poată gusta din
fericirea amîndurora atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cît şi prin plăcerile
pămînteşti prin simţămîntul care-l are că nu-i străin nici de bucurii”.3 De aceea pînă şi
“sufletul adevărat şi desăvîrşit [prin firea lui] este ceva unic, capabil să cugete şi
nematerialnic, dar legat prin simţuri de lumea materială”.4 Această armonie desă vîrşită
dintre suflet şi trup, în care nici sufletul nu-i este superior trupului (ca în religiile
orientale), nici trupul sufletului (ca la ateişti sau hedonişti), ci amîndouă alcă tuind fiinţa
umană , este o armonie în care urma să se să lă şluiască Hristos Dumnezeu. Că ci dacă trupul
ne-a fost dat pentru a-L încă pea pe Dumnezeu, la vremea venirii lui Hristos în istorie, tot
pentru El ne-a fost dată şi raţiunea: “fiindcă pentru omul cel nou a fost alcătuită dintru
început natura omului; mintea şi dorinţa au fost făcute pentru Acela: minte am primit ca să-L
cunoaştem pe Hristos, dorinţă ca să alergăm spre El, memorie avem ca să-L purtăm în ea pe
El, fiindcă El a fost Arhetipul pentru cele zidite (de El)”.5

1
Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos 6, PG 150, 680A, apud Panayotis Nellas, Omul - animal
îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu 1999, p. 77.
2
Ibidem.
3
Sf. Grigorie de Nyssa, “Despre facerea [alcătuirea] omului”, Scrieri, partea a doua, trad. de Pr. prof. dr. Teodor
Bodogae, colecţia PSB, EIBMBOR, 1998, p. 21.
4
Ibidem, p. 45.
5
Sf. Grigorie de Nyssa, apud Panayotis Nellas, în op. cit. p. 77.
 a). Chipul acceptat sau negat;
Omul este chip (icoană ) al lui Dumnezeu. De aceea, el nu numai că are tendinţa de a-
L cunoaşte şi de a-L propovă dui şi lă uda pe Dumnezeu, ci are să dite în fiinţa sa însuşirile lui
Dumnezeu, ca într-o oglindă .6 Vorbind despre mă sura în care aceste însuşiri ale lui
Dumnezeu au fost investite оn om, Sf. Grigore de Nyssa e de pă rere că singura diferenţă
dintre Dumnezeu şi om este aceea că Primul este necreat, pe câ nd al doilea este creat de
Primul.6 “Dumnezeu, spune Sfântul, nu-şi arată bunătatea doar pe jumătate, dăruind omului
doar o parte din bunătăţile Sale şi păstrînd pentru Sine în chip invidios cealaltă parte, ci îşi
arată suprema bunătate tocmai prin aceea că l-a adus pe om din nefiinţă la viaţă şi l-a
copleşit cu tot felul de daruri”.7
Omul este rodul iubirii lui Dumnezeu, de aceea îl şi ră sfaţă cu daruri atît de mari.
Darul suprem pe care îl primeşte omul este nemurirea şi voia liberă , avînd “o superioritate
vădită prin libertatea sa neîngrădită”. Desă vîrşita libertate pe care o primeşte omul este şi
poartă [condiţia] pentru orice virtute. Că ci “virtutea constă în a fi fără stăpîn şi a face ceea
ce-ţi place, tot ce faci din constrîngere sau din silă nu poate fi virtute”. Potrivit acestei
concepţii, animalele, deoarece se supun legilor naturii, pe care nu le pot depă şi, nu pot avea
virtuţi.
Fiind chip al Împă ratului ce stă pîneşte peste toate, omul poartă şi un “veşmînt”
corespunză tor. Astfel “în locul mantiei de purpură s-a îmbrăcat în haina virtuţii, care-i totuşi
cea mai împărătească dintre îmbrăcăminţi, iar în loc de sceptru se sprijineşte pe fericirea
nemuririi, pe când în loc de diademă împărătească e împodobit cu coroana dreptăţii, aşa
încât prin toate acestea omul se distinge printr-o vrednicie de adevărat împărat ca unul care
se aseamănă aidoma frumuseţii Modelului său”.8

Cum poţi explica o fiinţă umană

Omul nu poate tră i nici o clipă închis în prezent. El nu e satisfă cut niciodată prin
ceea ce îi dă prezentul. El speră la ceva mai mult de la viitor. El speră că poate scapa de
greută ţile prezente, în viitorul mai apropiat sau mai depă rtat; sau că va ră mâ ne în fericirea
prezentă . El se transcende mereu spre viitor. Niciodată nu socoteşte că a ajuns la capatul
drumului, ca are totul şi pentru totdeauna în prezent. Chiar despre moarte nu crede ca va
încheia existenţa lui. El aspiră spre absolut, care nu-I poate fi dat în viaţa pă mâ ntească .
Aceasta îl face să vadă în ea şi ceva pozitiv. Omul crede că va ajunge la absolut trecâ nd prin
moarte în viaţa aceasta, în care nu află absolutul. Astfel, nu mai aşteaptă numai cu frică , ci şi
cu nă dejde. Nadejdea să dită în fiinţa lui nu-l lasă să admită că fiinţa lui e destinată unui
sfâ rşit total prin moarte. Heidegger, care a analizat o seamă de tră să turi existenţiale ale
fiinţei omului, n-a vă zut şi tră să tura existenţială a nă dejdii. De aceea a conchis că omul este
o “existenţă spre moarte”. Se poate spune că omul este o existenţă spre moarte, dacă se are
în vedere existenţa lui pur pă mâ ntească . Dar nă dejdea nu poate admite că existenţa
pă mâ ntească e singura pe care o are omul.

6
”Dacă chipul ar purta în toate ocaziile pecetea frumuseţii pe care o are Modelul nostru, atunci cu greu s-ar isca
între ei vreo neоnţelegere, ci între ei s-ar dovedi cea mai deplină unire şi identitate. Căci ce deosebire poate fi
între Dumnezeire şi ceea ce e întru toate asemenea ei? Doar una singură, Dumnezeirea e necreată, pe când cel
asemenea ei a fost adus la viaţă prin creaţie”. Sfâ ntul Grigorie de Nyssa, op.cit., p. 49.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 23.
 Omul nu e numai câ t se vede. Nă dejdea nu se limitează la cele ce se vă d şi se pot
avea în viaţa aceasta. Aceasta arată că transcenderea tră ita de om nu e o simplă
transcendere spre un viitor al vieţii sale pă mâ nteşti, ci o transcendere adevă rată spre
existenţa sa de după moarte, în unire cu Absolutul. Iar Absolutul pe care speră că -l poate
satisface deplin nu poate fi gă sit în lumea aceasta. De aceea omul este stă pâ nit de aspiraţia
spre o adevă rată transcendere, deci spre o transcendere care nu merită acest nume câ nd se
limitează la trecerea de la o clipa la alta în viaţa pă mâ nteasca. Omul e stă pâ nit de aspiraţia
spre absolut; el vrea transcenderea spre absolut.
Camus socoteste nădejdea ca o amăgire nerealistă. Lumea ni se revelează ca o
absurditate neraţională şi prin faptul că nu ne îndreptă ţeste la nici o nă dejde. Trebuie să
acceptam lipsa de nă dejde ca cea mai realistă atitudine.
Dar împlinirea nă dejdii nu trebuie să aşteptă m să ne vină din lumea exterioară . Mai
este şi o alta existenţă superioară lumii. Nă dejdea ţine de fiinţa omului; că ci aceasta nu
poate fi gâ ndită şi tră ită fă ră o astfel de nă dejde. Aceasta ar paraliza orice voinţă de
activitate a omului. Ar face pe om mort spiritual în fiecare clipă . Viitorul n-ar fi considerat
ca fă cut şi de noi sau că interesâ ndu-ne prea mult. Cugetâ ndu-l astfel, am ră mâ ne într-o
atitudine de resemnare fatalistă . Dacă am nă dă jdui numai într-un viitor pă mâ ntesc, am
accepta că va fi produsul exclusiv al unor forţe, al unor legi ce nu depind şi de noi. În zadar
socoteşte Camus că renunţă de a vedea o anumită lege în lume. El vede o lege asupra că reia
omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nă dejde în împlinirea unor dorinţe
pă mâ nteşti, legate de trup. Dar nu admite o nă dejde a unei vieţi viitoare, ridicată la alt plan
decâ t al satisfacerilor pur materiale şi trecatoare. Moartea are ultimul cuvâ nt. De aceea
lumea e absurdă .
Dar de aci se vede iară şi că absurdul nu stă pâ neşte asupra lumii decâ t pentru cei ce
nu vă d în ea altceva decâ t ceea ce interesează trupul. Absurdul e implicat în reducerea
lumii la materie şi la legile ei. Aceasta elimină orice sens din existenţă . Dar pe ce se
întemeiază contestarea îndreptă ţirii unei tră să turi atâ t de esenţiale a naturii omului, ca
nă dejdea şi credinţa într-un sens al existentei? Pe încrederea exclusivă în ceea ce se
întâ mplă cu trupul. Pe negarea întregii complexită ţi a vieţii spirituale, care-l deosebeşte pe
om de animal. Pe încrederea exclusivă în simţuri, uitâ ndu-se că în simţuri nu e prezentă
numai o senzaţie biologică , ci că lucrarea lor e plină de o conştiinţă şi o gâ ndire.
Existenţa spiritului fiind pentru om o evidenţă de care nu se poate face abstracţie, el
e îndreptă ţit să recunoască şi speranţa unei vieţi viitoare după moartea trupului.
Identitatea şi unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau au foarte puţin izvorul în trup. E
mai raţional pentru om să creadă că spiritul, de care e legată identitatea sa, la care ţine, nu
dispare o dată cu trupul. Dacă omul nu e numai obiect al unor legi oarbe, chiar şi în calitate
de trup, ca participant la subiectivitate, e superior lor. Şi atunci are dreptul să nă dă jduiască
că existenţa sa nu este supusă în întregime unor astfel de legi. şi e îndreptă ţit să creadă că
există un subiect de totală putere asupra acestor legi.

Participanţi la viaţa divină

Condiţia care ne apropie de Dumnezeu fă cîndu-ne asemă nare desă vîrşită a Lui este
nepă timirea, pe care nu o pot avea animalele. “Curăţia, nepătimirea, fericirea, înstrăinarea
de orice rău şi multe altele de acest fel sînt cele prin care se exprimă asemănarea omului cu
Dumnezeu”.9 Pentru ca nepă timirea noastră să fie realizabilă , Dumnezeu ne dă ruieşte pînă
şi o naştere nepă timaşă , nouă celor nă scuţi din bă rbat şi femeie. Această naştere este
Sfâ ntul Botez. Că ci “pentru ca să devină cu adevărat om, Domnul a dat un alt început naturii
umane, începutul unei a doua faceri, adică naşterea spirituală prin Botez, care nu e numai o
eliberare de consecinţele păcatului strămoşesc, ci şi o realizare pentru fiecare credincios a
operei pe care nu a realizat-o Adam”.10 Sfâ ntul Maxim Mă rturisitorul e de pă rere că însuşi
Adam a fost creat de Dumnezeu după chipul Să u, cu scopul de a se naşte mai tîrziu cu voia
lui din Dumnezeu prin Duhul Sfâ nt. Dumnezeu voieşte ca omul să conlucreze liber, cu
puterea pe care o are în sine, la naşterea sa.11
Nepă timirea se realizează prin petrecerea neîncetată în Dumnezeu, îndeplinind
poruncile Lui. Orice abatere a minţii de la Dumnezeu sfâ rşeşe prin a aluneca spre ră u. Fiinţa
umană , fiind organizată teocentric tinde în mod natural spre Dumnezeu. Atunci câ nd
această tendinţă este întreruptă de factori paraziţi, omul se dezbină în fiinţa sa şi apare
boala. Unul din Pă rinţii Pustiei spunea în sfaturile sale că tre monahi: “Cugetă cele bune, ca
să nu cugeţi cele rele, deoarece nu stă în firea minţii omeneşti ca să stea nemişcată”12. Adam
nu a îndeplinit această poruncă şi şi-a despă rţit mintea de Dumnezeu, cugetînd cele stră ine.
Astfel el L-a negat pe Dumnezeu, sursa existenţei sale. Drept urmare Adam s-a dat pe sine
morţii, sinucigîndu-se în sensul cel mai adevă rat al cuvâ ntului. Că ci “când Îl neagă pe
Dumnezeu omul se neagă pe sine însuşi şi se autodistruge. Când vieţuieşte teocentric, el se
pune în valoare la infinit pe sine însuşi, se dezvoltă şi se întregeşte în veşnicie”.13

Chemat să transfigureze pământul

Asemenea lui Dumnezeu, ale că rui „energii”, cuvinte creatoare, poartă lumea, şi care,
încadrâ ndu-se, transformă pă mâ ntul în carne euharistică , relevâ ndu-ne şi înfă ţişâ ndu-ne
potenţialitatea sacramentală a materiei, omul, chip al lui Dumnezeu, este chemat la a
transfigura pă mâ ntul. Orientul creştin cunoaşte o formă de „contemplare a naturii”, adică
“a secretelor gloriei ascunse în fiinţe, a lui Dumnezeu” .
Lumea este darul lui Dumnezeu. În spatele darului trebuie să ştii a-l presimţii pe cel
ce dă ruieşte. Începâ nd cu Paştele, pă mâ ntul reprezintă mormâ ntul-matrice în care Hristos
a fost îngropat şi pe care îl va învia prin Învierea Sa. Arborele Crucii, devenit adevă ratul
arbore al vieţii, repune în lumină caracterul sacru al lucrurilor. „Întregul pământ este
asemeni unei rămăşiţe din tine”, spune un vechi poem creştin, intitulat „Odele lui Solomon”
Cartea cosmosului – această “cea dintâ i Biblie” spunea Fericitul Augustin – şi
Scriptura îşi corespund fiincă au acelaşi Autor. Ambele să vâ rşesc prin a se deschide în
Hristos: Logosul întrupat aduce regă sirea şi eliberează , amintindu-ne de faptul că avem
obligaţie de a intra în comuniune cu – şi de a elibera cuvâ ntul mut al obiectelor – acest
univers pe care Origen îl numea “logos alogos”.
Nu există numai concatenarea orizontală a cauzelor şi a efectelor, fiecare lucru
contemplat “pe verticală”, se deschide asupra unor orizonturi infinite. Logosul este

9
Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 23.
10
Panayotis Nellas, op. cit., 114.
11
Sf. Maxim Mă rturisitorul apud Panayotis Nellas, op. cit., p. 114.
12
Cel mai probabil că aceste cuvinte aparţin Sf. Efrem Sirul. Citatul este fidel.
13
Ibidem, p.84.
subiectul divin al tuturor logoi-lor, al tuturor cuvintelor subzistente care poartă lumea. Iar
omul logikos, imagine personală a Logosului, este invitat să devină subiectul lor omenesc.
Lumea apare, drept urmare, ca un imens dialog între Cuvâ ntul-Logos şi omul-
logikos, “păstor al fiinţei”, sa-r putea traduce, reluâ nd o expresie a lui Heidegger. Omul
devine preotul lumii de pe altarul inimii lui, să rbă torind-o prin această “litrughie cosmică”,
despre care vorbeşte Maxim Mă rturisitorul.14
Menirea omului de „preot al creaţiei” îi este dată încă de la început câ nd a primit
binecuvâ ntarea dumnezeiască să crească , să se înmulţească , să umple pă mâ ntul şi să -l
supună (cf. Geneză 1, 27-28).
Logic şi existenţial, dogma creă rii din nimic a lumii aduce cu sine faptul că lumea se
poate pierde pentru că nu are în firea ei posibilitatea supravieţuirii. Motivul creaţiei fiind
iubirea, Dumnezeu câ nd a creat lumea, nu a lă sat-o fă ră mijloacele necesare propriei
mâ ntuiri. Speranţa creaţiei este omul. Omul este „arhon”, stă pâ nitor al universului pe care îl
umanizează şi prin care, lucrâ nd în el şi dialogâ nd şi prin el cu Creatorul suprem, se ridică
spre împlinirea umanului, spre îndumnezeire, oferindu-se pe sine şi întreaga creaţie
comuniunii de iubire Intratrinitară 15. Lumea se uneşte cu Dumnezeu şi prin raţiunea
omului. Raţionalitatea şi libertatea de voinţă a omului, darurile care îi oferă demnitatea de
a fi “partener al lui Dumnezeu”, un “Alter-Ego” al lui Dumnezeu.
Pot constitui mijloc de raportare a creaturii întregi la Creator, Izvorul lor de fiinţă ,
într-o dispoziţie doxologică ; omul îşi împlineşte menirea sa de “preot al creaţiei”. În acest
sens, Ortodoxia se ocupă permanent de întreaga frumuseţe a lumii vă zute; „a făcut
dintotdeauna ecologism, pentru că mereu a iubit firea, zidirea dar nu a idolatrizat-o.
Calendarul liturgic este negreşit aproape de ritmurile firii 16.
Din contră , omul poate supune natura patimilor sale egoiste ceea ce duce la
distrugere, la moarte; foarte vizibil astă zi, în actuala criză ecologică a naturii, a întregii
creaţii17.
Omul alege ce-i place însă nu poate ignora realitatea “dat”-ului. Libertatea, “chipul
nemuritor al lui Dumnezeu “ în om este “libertatea omului de a fi stăpân peste lume şi peste
sinele însuşi” (Sfâ ntul Grigorie de Nyssa). Înclinaţia spre libertatea cu care a fost creat omul
are drept scop supravieţuirea creaţiei prin chemarea omului de a fi “preot al creaţiei”18.
Universul este dependent de voinţa omului, bucuria acestuia este şi bucuria lui şi
suferinţa omului şi suferinţa universului. Din contră , neascultarea şi nepă zirea poruncilor
Domnului de că tre om produce anomalii şi dezastru în toată creaţia: “Iar de nu Mă veţi
asculta şi nu veţi păzi aceste porunci ; ale Mele, .... voi trimite asupra voastră groaza,
lingoarea şi frigurile, de care vi se vor secătui ochii şi vi se va istovi sufletul; veţi semăna
seminţe în zadar şi vrăjmaşii voştri le vor mânca. … cerul îl voi face ca fierul, iar pământul
vostru ca arama. În zadar vă veţi cheltui puterile voastre, că pământul vostru nu-şi va da
roadele sale, nici pomii din ţara voastră nu-şi vor da poamele lor.” (Levitic 26, 14- 16,19-20).

14
Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, trad. Claudiu Soare, Editura Pandora, Tâ rgovişte, 2001, pp.113-114.
15
Ioannis Zizioulas, “Creaţia ca Euharistie”, trad. de Caliopie Papacioc, Editura Bizantină , Bucureşti, 1999.,
p.37.
16
Radu Dorin Micu "Dialoguri cu Dan Ciacir Pentru o Ortodoxie Realistă", Editura Anastasia, 2002, p. 52.
17
Ioannis Zizioulas, op. cit., p. 73-74 .
18
ibidem, p.66-68.
 Creaţia este îndreptată spre armonie şi spre mersul să u firesc prin raţiunile, prin
energiile necreate pe care le are la bază şi prin care Dumnezeu o guvernează .
Comuniunea omului cu Dumnezeu este salvatoare pentru sine şi pentru întreaga
creaţie. Prin rugăciune, trupul şi sufletul omului se ritmizează după pulsaţiile eterne ale
harului divin, în această etapă omul parcă ţine în mână cheia miraculoasă care deschide uşile
din adânc ale inimii, direct spre abisul de lumină al divinităţii. Influenţa trăirii omului în
comuniunea cu Dumnezeu nu se răsfrânge doar la sfera omenească, ci se exercită ca o
înrâurire cosmică asupra întregii naturi. Prin om întreaga creaţie participă la ea19.
Rugă ciunea omului este şi rugă ciunea creaţiei. La sfeştania pentru ploaie, omul
bâ ntuit de secetă împreună cu natura întreagă dă glas în această rugă ciune, smulsă din
nenorocirea tuturor ogoarelor, seminţelor, ierburilor, arborilor, pă să rilor şi animalelor,
vă zduhurilor; întreaga lume creaturală, îngrozită, participă la implorarea milelor cereşti,
înfrăţită într-o solidaritate universală de o covârşitoare putere. Nu se roagă atunci doar omul
ci întreg cosmosul capătă grai prin el.20
Omul este un microcosmos, o chintesenţă reprezentativă a marelui cosmos, al lumii
întregi. Întreagă creaţia a fost fă cută înaintea “preotului” ei pentru a se împlini prin el.
Fericirea sau nefericirea omului este fericirea sau nefericirea creaturilor. Acestea se bucură
sau suferă prin om; că derea lui e şi că derea lor. Nichita Stethatos exprimă această idee: “
După constituţia lăuntrică a sufletului se schimbă şi natura lucrurilor”.21 Momentul dramatic
de pe Golgota, câ nd Fiul Omului îşi dă duhul, produce dereglă ri cosmice: soarele se
întunecă , cerul se despică de fulgere şi tră snete, pă mâ ntul se cutremură , temeliile lumii se
zguduie în spasmul cosmic care însoţeşte spasmul ultim al ră stignitului. Universul tot
participă la moartea de pe cruce fiindcă Iisus Hristos, Cuvâ ntul, este raţiunea de a fi a
fă pturii universale.

Trupul şi persoana – o relaţie complexă şi ambiguă

Răul – deformarea fiinţei umane;
Omul se naşte, creşte, are nevoie de hrană , îmbă trîneşte şi moare ca şi animalele.22
Cum dar îl vom numi chip al lui Dumnezeu, din moment ce nici una din acestea nu Îi sunt
proprii lui Dumnezeu? Acestea ni se par nouă deoarece judecă m după cele ce se vă d, iar
omul prin ceea ce se vede este în cea mai mare parte chip al animalului, iar chip al lui
Dumnezeu este mai mult prin ceea ce nu se vede. Adam nu a cunoscut nici una din acestea,
el nici nu s-a nă scut ca noi, nici nu a supt sâ n, nici nu a cunoscut creşterea de la mic la mare,
ci a avut de la început “vârsta bărbatului desăvârşit” (Efes. 4, 13), vâ rsta lui Hristos. Acelaşi
lucru se poate spune şi despre Eva, care împreună cu Adam alcă tuieşte omul. Că “a făcut
Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi
femeie” (Fc. 1, 27).

19
Diacon Daniel Gligore, “Sacerdoţiul omului. Omul – Preot al Creaţiei”, Editura DACPRESS, Curtea de Argeş,
2004., p. 85.
20
ibidem, p.164.
21
Ibidem, p.163.
22
”Cele pe care le-a luat omul de la pieile animalului iraţional sunt: împreunarea sexuală, concepţia, naşterea,
întinăciunea, alăptarea la sân, hrana, scurgerea sămânţei, creşterea de la mic la desăvârşit, floarea vârstei,
bătrâneţea, boala, moartea”. (Sf. Grigorie al Nyssei în Despre suflet şi înviere, apud P. Nellas, op. cit., p. 88).
 Pă rinţii Bisericeşti sunt de pă rere că separarea în bă rbat şi femeie este chiar
posterioară creaţiei.23 “Scriptura spune că “Dumnezeu a făcut pe om. După chipul lui
Dumnezeu l-a făcut pe el” (Fc. 1, 27). Crearea celui ce a fost făcut “după chip” şi-a atins din
acel moment desăvârşirea. Dar Scriptura se întoarce din nou şi ţine să precizeze: “Bărbat şi
femeie i-a făcut pe ei”. Cred că toţi sunt de acord că acest lucru nu s-a spus în legătură cu
Dumnezeu ca model originar (cu toate că) după cum zice Apostolul: “în Hristos Iisus nu mai
este nici parte bărbătească nici parte femeiască” (Gal. 3, 28). Şi cu toate acestea Scriptura ne
istoriseşte că în aceste două direcţii s-a împărţit omenirea”.24 Prin specificarea bă rbat şi
femeie, Sfâ ntul Grigorie de Nyssa crede că s-a introdus în fiinţa noastră ceva “cu totul străin
de Dumnezeu”, “împărţire care n-are a face cu modelul dumnezeiesc, ci, [...] ne încadrează în
ceata vietăţilor necugetătoare”.25
Omul a fost creat pentru viaţă cerească , asemenea îngerilor. De aceea el nu avea
nevoie să se că să torească , ceea ce se dă de înţeles prin lipsa ruşinii şi nepă timirea celor doi
oameni de pâ nă la că dere. Oamenii în rai, deşi aveau trup, fiecare cu conformaţia lui
psihosomatică specifică , nu aveau nimic din cele trupeşti şi nu erau supuşi nevoilor
trupurilor, petreceau în rai ca nişte îngeri fă ră a fi aprinşi de poftă , şi fă ră a fi asediaţi de
alte patimi. Aceeaşi stare ne-a fă gă duit-o Hristos la înviere, unde nu vor mai fi bă rbat şi
femeie, ci “toţi for fi una în Hristos” (Gal. 3, 28). Că ci “dacă viaţa celor restabiliţi se aseamănă
cu cea a îngerilor, atunci e limpede că viaţa de dinainte de păcat era un fel de viaţă
îngerească”.26 Deşi anterioară că derii, separarea în bă rbat şi femeie este o urmare a că derii.
Acest paradox se explică prin atotştiinţa şi înainte-vederea lui Dumnezeu. “Întrucât
[Dumnezeu] prin puterea Lui a văzut mai dinainte depărtarea noastră liberă de pe calea cea
dreaptă şi căderea care a urmat, departe de viaţa îngerilor, pentru ca să nu nimicească
sufletele omeneşti care uitaseră cu totul chipul în care se desăvîrşesc îngerii, Dumnezeu a
rânduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea noastră în păcat: în
loc să rămînem la vrednicia îngerească, El ne-a îngăduit să transmitem viaţa de la unii la alţii
întocmai ca dobitoacele şi ca vietăţile necugetătoare”.27 Sfâ ntul Ioan Gură de Aur, care a scris
atâ tea cuvinte înă lţă toare despre că să torie, fiind cred că cel mai mare dască l al vieţii de
familie, nu ezită să vadă în că să torie decâ t o urmare a morţii: “După ce nu a ascultat de
Dumnezeu şi s-a făcut pământ şi ţărână, scrie Sfântul, omul a pierdut împreună cu acea
petrecere fericită şi frumuseţea fecioriei. După ce, ajungînd robiţi, au dezbrăcat această
haină împărătească şi au părăsit lumea cerească, au primit stricăciunea morţii şi blestemul şi
durerea şi viaţa chinuită, atunci o dată cu acestea a fost introdusă şi căsătoria... Vezi de unde
şi-a luat obârşia căsătoria, de unde s-a arătat a fi necesară?... Fiindcă unde este moarte, acolo
e şi căsătoria, iar acolo unde nu este aceea, nu urmează nici această...”28 Dumnezeu, Care are
nemă surată iubire de oameni, transformă ră ul în binecuvâ ntare, prefă câ nd ceea ce a fost un
rezultat al pă catului în ceva folositor. Omul nu va pieri, ci va că pă ta şansa reabilită rii. El

23
Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 51
24
Ibidem,p. 48.
25
Ibidem.
26
Ibidem, p. 52.
27
Ibidem, p. 53.
28
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), Omilia XVIII, trad. de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, colecţia PSB,
EIBMBOR, 1987, p. 213-214
poate acum să perpetueze viaţa. Numai că prin modul de înmulţire, în chipul dobitoacelor,
în om au pă truns toate pornirile şi patimile caracteristice firii dobitoacelor. De aici оncolo
omul, cel după chipul lui Dumnezeu, devine şi chip al dobitocului. Viaţa omului de după
că dere e o continuă zbatere între animalitate şi Dumnezeire.

Sănatatea primordială şi originea bolilor

Dumnezeu nu cunoaşte patima29 “Drept este Domnul Dumnezeul nostru şi nu este
nedreptate întru Dânsul”, zice Psalmistul (Ps. 91, 15). De aceea orice patimă nu este altceva
decâ t manifestarea în om a chipului dobitocului, care “la om creşte cu atât mai mult cu cât
conlucrează în ea şi mintea omului”.37 Dacă vom analiza imnografia şi rugă ciunile ortodoxe,
vom vedea că ele sunt pă trunse de sentimentul că cel ce se roagă este mai “rău decît
dobitocul”38: “căci vierme sunt şi nu om”, se smereşte Împă ratul David (Ps. 21, 6).
Îndobitocirea este urmarea practică rii continue a pă catului, care se realizează prin
folosirea iraţională a pornirilor şi instinctelor date omului doar pentru supravieţuire în
noile condiţii de existenţă . Eseistul italian, Julius Evola, în cartea sa “Metafizica sexului”30,
urmâ nd un scop contrar celui pe care îl urmă m noi, face totuşi o afirmaţie care susţine ceea
ce vom spune. El observă că dintre toate vieţuitoarele doar omul îşi foloseşte instinctele
sexuale şi în afara scopului procreaţiei, neavâ nd perioade anumite pentru aceasta, ca
dobitoacele. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte patimi, cum ar fi mâ ncatul sau
somnul. Să ne aducem aminte doar de chefurile romanilor, care îşi gîdilau gâ tlejul cu o
pană , provocоndu-şi voma, pentru a face loc iară şi mâ ncă rii. “În urma înclinărilor şi
preocupărilor animalice adeseori se îndobitoceşte până şi gândirea, aşa încât tot ce-i bun în
noi cade sub ascultarea răutăţii. Îndată ce omul îşi lasă spre degradare puterea cugetului,
silindu-şi mintea ca patimile să prindă în ea rădăcini, el devine robul patimilor şi din clipa
aceea are loc în om o răsturnare şi o înlocuire a peceţii lui Dumnezeu cu un chip al
dobitocului, încât întreaga fire a noastră porneşte pe calea aceasta ca şi cum mintea noastră
n-ar mai cultiva decît principii pătimaşe, ajutîndu-le să sporească tot mai mult”.31
În acest fel, pe mă sură ce omul care practică virtutea dezvoltă în sine chipul lui
Dumnezeu, iar pe cel al dobitocului îl distruge, într-o mă sură şi mai mare am putea spune,
omul care practică pă catul dezvoltă în sine chipul dobitocului, iar pe cel al lui Dumnezeu îl
pierde. Aceasta şi pentru că nimeni nu poate “întrece” şi depă şi pe Dumnezeu, imitâ ndu-I
virtuţile, în schimb omul poate, după cum am vă zut, să întreacă dobitocul în patimă . În una
din cuvâ ntă rile sale, Sfâ ntul Ioan Gură de Aur face o inventariere interesantă a tră să turilor
animale lucră toare în om, mai exact, Sfâ ntul corespunde fiecă rei patimi un animal: “Spune-
mi dar după care fapte să te cunosc că eşti creştin, când totul te arată necreştin? Dar pentru
ce spun: creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om. Când te văd că arunci cu picioarele ca un
măgar, că sari ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că eşti lacom la mâncare ca
un urs, că-ţi îngraşi trupul ca un catâr, că eşti ranchiunos ca o cămilă, că răpeşti ca un lup, că
te mînii ca un şarpe, că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret ca o vulpe, că ţii în tine veninul
răutăţii ca o aspidă şi viperă, că lupţi împotriva fraţilor tăi ca demonul cel rău, cum voi putea
să te număr cu oamenii când nu văd în tine caracteristicile firii omeneşti? [...] Cum să te
numesc? Fiară? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu însă ai adunat în tine
29
”Plăcerea nu poate caracteriza firea atît de înaltă a lui Dumnezeu” Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 54.
30
Cartea lui Evola a apărut în limba română la Editura Humanitas prin anii 1993-1994
31
Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 54.
toate cusururile şi mergi chiar mai departe decât fiarele sălbatice. Să te numesc drac? Dar
dracul nu slujeşte tiraniei stomacului, nici nu îndrăgeşte banii. Spune-mi, te rog, pot să te mai
numesc om cînd ai mai multe cusururi decât fiarele şi dracii?” 32
Iată , în câ teva cuvinte, raţiunea după care cel ce se desparte de Dumnezeu devine
mai ră u decît dobitocele şi chiar decоt dracii. De fapt, acesta este mesajul evanghelic, care
intervine obsedant mai ales оn epistolele pauline: “Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre
ascultare robi, sînteţi robi aceluia căruia vă supuneţi; fie ai păcatului spre moarte, fie ai
ascultării spre dreptate” (Rom. 6, 16). “Căci şi noi eram altă dată fără de minte [fără raţiune,
ca şi dobitoacele], neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări,
petrecînd viaţa în răutate şi pizmuire, urîţi fiind şi urîndu-ne unul pe altul; iar cоnd
bunătatea şi iubirea de oameni a Mîntuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mîntuit,
nu din faptele cele оntru dreptate, săvоrşite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia naşterii
celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 3-4).
Patimile sunt adesea înfă ţişate de Sfinţii Pă rinţi ca nişte fiare care ne sfîşie.
“Închipuie-ţi, spune Sf. Ioan Gură de Aur, că şi mânia este tot o fiară. Arată şi tu faţă de tine
tot atâta zel cât îl arată alţii pentru îmblânzirea leilor; îmblânzeşte şi tu, domesticeşte şi tu
mânia din sufletul tău. Şi mânia are dinţi şi unghii groaznice; dacă nu-ţi domesticeşti mânia,
mânia omoară totul. Nu pot sfâşia leul şi vipera atât de cumplit măruntaiele ca mânia,
sfâşiindu-le necontenit cu unghiile ei de fier. Nu vatămă numai trupul, ci strică şi sănătatea
sufletului, mâncându-i, rupându-i, rozându-i toată puterea, făcându-l cu totul nefolositor”.33
Atâ t “mânia [cât şi celelalte patimi, afirmă Sf. Grigorie al Nyssei] nu poate forma un punct de
asemănare între Dumnezeu şi om”.34 Deoarece Dumnezeu, fiind bună tatea şi nepizmuirea
desă vîrşită , nu se mâ nie. Nici mă car izgonirea din rai nu a fost o pedeapsă din partea lui
Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nici nu loveşte, nici nu cere satisfacţii, ci pedeapsa e o
mişcare care vine în mod natural din partea naturii ce a fost tiranizată şi defectată de
acţiunea greşită a lui Adam, deoarece că derea omului a provocat dereglarea întregului
cosmos.

Concluzii
Prin Că dere, omul a devenit inferior vocaţiei sale, dar planul divin a ră mas
neschimbat. În consecinţă misiunea primului Adam trebuia îndeplinită de Adam cel ceresc,
adică de Hristos, pentru a reda omului posibilitatea de a-şi îndeplini misiunea, pentru a-I
redeschide drumul spre îndumnezeire, această supremă sinteză , realizată prin om, în care
se regă seşte sensul întregii antropologii creştine.
Sfâ ntul Irineu afirmă că “omul este slava lui Dumnezeu” ceea ce este în chip
paradoxal o teribilă ră spundere dar în acelaşi timp o mă reaţă misiune. Pentru împlinirea
menirii sale speciale, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu toate puterile psiho-fizice şi i-a
suflat harul dumnezeiesc. „Drept aceea, această suflare a lui Dumnezeu, …, nu puţină
strălucire şi slavă de chip dumnezeiesc pricinuia celui părtaş la ea. Ca urmare, el se purta faţă

32
Sfâ ntul Ioan Gură de Aur, Scrieri Partea a treia, Omilii la Matei, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Inst. Biblic şi de
Misiune al BOR, Bucureşti 1994, Omilia IV, VIII, pp. 58-59.
33
Ibidem, p.60.
34
Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 54.
de lucruri cu putere străvăzătoare şi proorocească şi era împreună creator cu Dumnezeu sau
al doilea dumnezeu după har.”35
Prin Iisus Hristos, omul este restaurat ontologic, este chemat la maximă apropiere
de Dumnezeu.

Bibliografie

 *** Biblia sau Sfâ nta Scriptură , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Româ ne, Bucureşti, 1988;
 Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Colecţia Didaskalos,
Editura Româ nia Creştină , Bucureşti, 1999;
 Clement, Olivier, Viaţa din inima morţii, trad. Claudiu Soare, Editura Pandora,
Tâ rgovişte, 2001;
 Gligore, Diacon Daniel, “Sacerdoţiul omului. Omul – Preot al Creaţiei”, Editura
DACPRESS, Curtea de Argeş, 2004;
 Micu Radu Dorin, “Dialoguri cu Dan Ciacir Pentru o Ortodoxie Realistă”, Editura
Anastasia, 2002;
 Nellas, Panayotis, Omul - animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie
ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu 1999;
 Sf. Grigorie de Nyssa, “Despre facerea [alcătuirea] omului”, Scrieri, partea a doua, trad.
de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, colecţia PSB, EIBMBOR, 1998;
 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), Omilia XVIII, trad. de Pr. prof. dr. Teodor
Bodogae, colecţia PSB, EIBMBOR, 1987;
 Idem, Scrieri Partea a treia, Omilii la Matei, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Inst. Biblic şi de
Misiune al BOR, Bucureşti 1994;
 Zizioulas, Ioannis, “Creaţia ca Euharistie”, trad. de Caliopie Papacioc, Editura Bizantină ,
Bucureşti, 1999.

35
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Colecţia Didaskalos, Editura Româ nia
Creştină, Bucureşti, 1999, p.109.