I. 2. b.

În căutarea unui model sau de la principii

către Realitate

Cel care a înţeles şi a reuşit să pună în circulaţie Teologia

ortodoxă într-o astfel de lumină, a fost Profesorul Stăniloae.
Prin traducerea şi comentariile neîntrecute la operele
Sfinţilor Părinţi şi referirile lui permanente la teologia şi
spiritualitatea lor, rămâne un clasic neegalat al Teologiei
ortodoxe, un exponent fidel al tradiţiei şi spiritualităţii ei,
alături de marii Părinţi ai Bisericii.
Dar prin încercarea lui permenentă de a traduce gândirea
Părinţilor în gândirea omului contemporan, transpunându-se în
spiritul lor, şi continuând gândirea lor într-un mod actual
pentru vremea noastră, cât şi prin deschiderea lui permanentă
spre dialogul cu celelalte teologii creştine, spre ştiinţe şi
filosofie, spre problematica socială a vremii, în general spre
tot ceea ce alcătuieşte universul cultural şi spiritual al omului
modern, este şi va rămâne un contemporan tocmai prin această
teologie a vieţii, teologie experienţială pe care a elaborat-o în
spiritul Părinţilor Bisericii şi a pus-o în circuit în spiritul
modern al omului contemporan.
Prin deschiderea lui faţă de valorile occidentale (Buber,
Ebner, Heidegger, Jaspers, Lavelle, G. Marcel, Hans Urs von
Balthasar, Henry de Lubac, Karl Rahner, Barth, Brunner,
Jurgen Moltmann, Panenberg Alcchin etc.), nu şi-a pierdut
identitatea teologică, nu şi-a trădat nicidecum convingerile, ci
tocmai prin această deschidere a reuşit să pună mai mult în
lumină comorile inestimabile ale gândirii şi spiritualităţii
Părinţilor (Irineu, Clement, Origen, Atanasie, Chiril al
Alexandriei, Ioan Gură de Aur, Dionisie, Maxim, Leonţiu de
Bizanţ, Ioan Damaschin, Simeon Noul Teolog, Grigorie
Palama) şi să arate de fapt ce poate şi cât poate să ofere
Ortodoxia lumii contemporane pentru salvarea creaţiei şi
mântuirea omului, adică să arate înainte de toate actualitatea
permanentă a credinţei creştine şi unicitatea sa de neînlocuit,
el fiind la curent şi cu contribuţiile teologilor ortodocşi
contemporani, ca de exemplu: Yannaras, Nissiotis, Nellas,
Olivier Clement, Evdokimov, Schmemann, Karmiris, Lossky
etc.
Operele Sfinţilor Părinţi sunt indispensabile
înduhovnicirii şi îndumnezeirii noastre, prin urmare,
nefolosirea lor în examinarea regulilor care duc pe om de la
prima treaptă a urcuşului spre desăvârşire până la contemplaţie
este de neînchipuit. Ei ne arată că aceasta este culmea pe care
poate să o atingă omul încă din lumea istorică prin conlucrarea
cu harul divin, respectiv contemplarea şi unirea cu
Dumnezeu1, adică la îndumnezeirea prin har sau realizarea
Împărăţiei lui Dumnezeu în care Dumnezeu este totul în toate.
Un rol important al Teologiei ortodoxe îl constituie şi
încercarea de a explica mişcarea spiritului uman spre deplina
unire cu Dumnezeu ca o aspiraţie pe care omul o are prin
însuşi harul creaţiei, dar care,întreruptă prin păcat, a fost
restaurată în Iisus Hristos, apoi de a exprima la nivelul
înţelegerii omului de astăzi, posibilitatea trăirii reale a
comuniunii cu Dumnezeu şi experierea vieţii mistice, adică
viaţa în Hristos.2
Teologiei dogmatice îi revine şi rolul de a ne ajuta să
redescoperim şi să înţelegem legătura indestructibilă dintre
teologie, viaţă şi spiritualitate şi înţelegând semnificaţia
duhovnicească a învăţăturilor dogmatice, să evidenţiem
adevărul lor şi corespondenţa lor cu trebuinţele adânci ale
1
Diac. Stefan Iloaie,AsceticaşiMisticaînteologiaPărinteluiStăniloae,
StudiiTeologice,seriaa II-a, anul XLVI, nr. 4-6, iulie-decembrie 1994, p. 71-82.
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, op. cit., , p.
109.
sufletului, care-şi caută mântuirea şi înaintează pe drumul ei în
comuniunea cât mai pozitivă cu semenii, prin care ajunge la o
anumită experiere a lui Dumnezeu, ca şi comuniune supremă
şi ca izvor al puterii de comuniune.3
De aceea, spune Părintele Stăniloae, „am părăsit în felul
acesta metoda scolastică a tratării dogmelor ca propoziţii
abstracte, de un interes pur teoretic şi în mare măsură depăşit,
fără legătură cu viaţa adâncă, duhovnicească a sufletului. Dacă
o Teologie dogmatică ortodoxă înseamnă o interpretare a
dogmelor – în sensul scoaterii la iveală a adâncului şi nesfârşit
de bogatului conţinut mântuitor, adică viu şi duhovnicesc,
cuprins în scurtele lor formulări – noi credem că o autentică
Teologie dogmatică ortodoxă e cea care se angajează pe acest
drum”,4 prin abordarea unei Hristologii pnevmatologice şi a
unei Pnevmatologii hristologice, care se face prezentă şi activă
în mod real în viaţa Bisericii şi implicit a lumii şi o modelează
prin Tainele ei, făcând-o să preguste încă de aici şi de acum
din Taina Împărăţiei şi a nemuririi şi totodată permanent să
înainteze spre ea, adică din Hristos, cu Hristos şi către Hristos
ca început şi sfârşit dar şi ca centru permanent prezent al
istoriei mântuirii omului. Şi aceasta este viaţa în Hristos pe
care trebuie să o promoveze Teologia dogmatică.
În acest sens, Teologia este o cale către punctul final,
care înseamnă unirea cu Dumnezeu sau theosis-ul, implicând
permanent şi traducând în realitate dimensiunea eshatologică.
De aici decurge caracterul ei permanent profetico-eshatologic
care nu trebuie niciodată pierdut din vedere.
„Theosis"-ul, adicăstarea de îndumnezeireaomuluipătruns
de energiile divine,exprimăidealulreligios al
Răsărituluicreştin.5
3
Ibidem, p. 5.
4
Ibidem.
5
Paul Evdokimov, Iubireanebună a luiDumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, p.
51.
 Dar cum Dumnezeuestenesfârşit, ţintaunirii cu El, sau a
desăvârşiriinoastre, nu corespundeniciodatăunuicapăt de la
care sănu se maipoatăînainta. ToţiPărinţiiRăsăritului spun, de
aceea, cădesăvârşirea nu are
6
hotar întrucâtoricesfârşitpresupuneunnouînceput.
Numaipăcatulestelimitatşiînseamnălimitareaexistenţei,
închidereaeiînimanentul care are tendinţadescompuneriispre a
se elibera de corsetulpăcatuluisau de tunicile de piele care au
pus stăpânirepenaturaumanăprincădereaomului.
Virtuteadimpotrivă, estenelimitată,
eaestedeschidereaimanentuluispre transcendent, pătrundereaîn
transcendent, unireaprinhar cu Dumnezeucaaspiraţieveşnică a
“chipuluidupăasemănare”. Aceastaînseamnăviaţă de veci,
unirea cu Dumnezeuprinharşiprin El cu
întreagacreaţiecasăpermităastfelluiDumnezeusă fie
totulîntoateprinharulredevenitprincipiulontologic al
naturiiumanerestaurateînHristosşiprinaceasta al întregului
cosmos.
Teologia mistică ortodoxă se poate defini ca „ştiinţa
îndumnezeirii omului” sau „ştiinţa sfinţilor” 7. Ea este o
permanentă metanoie, adică o întoarcere fiinţială a persoanei
umane către Dumnezeu şi evidenţiază în mod deosebit efortul
etic – ascetic al omului în sens evanghelic, efort necesar
pentru a ajunge la finalitatea eshatologică reprezentată de
«vederea lui Dumnezeu»”.8
Această vedere a lui Dumnezeu în starea îndumnezeită a
veacului ce va să fie se prezintă la Sfântul Maxim
Mărturisitorul ca una ce „depăşeşte atât intelectul cât şi

6
Pr. prof. dr. DumitruStăniloae, op. cit., p. 5 - 6.
7
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Opera teologică a lui Nichifor Crainic,
Gândirea, 4, 1940, p. 264-276.
8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, Editura Deisis,
Alba-Iulia, 1993, Prefaţă, p. 8.
simţurile adresându-se omului întreg. E o comuniune a
omului-persoană cu Dumnezeul personal”.9
Sprijinindu-se pe Tradiţia patristică ilustrată de Sfântul
Maxim Mărturisitorul, Teologia ortodoxă oferă spiritualităţii
creştine o mistică echilibrată fundamentată pe relaţia autentică
dintre persoana umană şi viaţa de comuniune a persoanelor
Sfintei Treimi cu care este în legătură personală, în acelaşi
timp o mistică eclesial-sacramentală şi nu individuală, centrată
pe Sfintele Taine ale Bisericii şi complexă promovând
împletirea paradoxală între catafatism şi apofatism, între
contemplaţie şi acţiune.10

9
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p.
120.
10
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., Prefaţă, p. 7.