Moreanu Sara

Anul I, Pastorală, grupa a patra

Recenzie: Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca,

din colecția Migne, Vol. 72, tradusă din limba franceză de diaconul Gheorghe Băbuț,
editura Pelerinul Român, Oradea, 1998, 303 pagini

Viața Sfântului Evanghelist Luca

Sfântul Evanghelist Luca a trăit în Antiohia Siriei și a avut parte de o educație aleasă, în
tinerețe perfecționându-și studiile în călătoriile realizate în Grecia și în Egipt. Înclinația spre
medicină, care era o meserie profesată de sclavi, ei fiind crescuți în această știință, o va fi
dobândit prin alipirea de vreo familie nobilă, în calitate de doctor, iar după eliberarea sa să fi
rămas la cea dintâi profesie. După convertirea la creștinism a început să și picteze, păstrându-și
iscusința și preocuparea și în medicină. Se cunosc mai multe icoane ale Domnului Hristos și ale
Maicii Sale zugrăvite de el.
Scrierea sa denotă o bună cunoaștere a limbii grecești decât cea evreiască, drept pentru
care, în pofida educației grecești de care s-a bucurat, tonusul și culoarea stilului reflectă originile
sale evreiești sau siriene.
Își săvârșește lucrarea de misionar avându-l mentor pe Apostolul Pavel, deși nu se
specifică dacă Apostolul este cel care l-a încreștinat. A devenit un model de viețuire prin virtuțile
sale și prin conlucrarea cu Apostolul, căruia îi devine tovarăș nedespărțit în călătoriile sale
misionare.
Sfântul Luca se hotărăște să scrie Evanghelia pentru a opri răspândirea de istorii false și
fabulații cu privire la Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Cu siguranță, dascălul său a ajutat și
aprobat Evanghelia, căci Luca încredințează asupra martorilor oculari ce i-au fost de ajutor în
scrierea Evangheliei. Fără îndoială, că insuflarea Duhului Sfânt a fost cea mai de preț povățuire
și valoroasă descoperire a amănuntelor și misterelor istorice.
Sfântul Luca a scris Evanghelia în jurul anului 53, căci nu avem date istorice clare cu
privire la acest aspect, ci doar presupuneri legate de menționarea Evangheliei sale în Epistola
către Romani. Specificitatea acestei Evanghelii este dată de menționarea Bunei Vestiri,
împrejurările Întrupării și vizita Maicii Domnului la Elisabeta – Evanghelia copilăriei. Stilul
exprimării este specific lucanic: curat, elegant, înalt, dar înnobilat de simplitatea scriitorilor de
seamă. Demnitatea cu care prezintă faptele și întâmplările petrecute în vremea Mântuitorului,
deși ele cuprind revelații dumnezeiești, umple cititorul de o adâncă sfială înaintea răbdării și
iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Toate acestea se datorează sufletului său curat și înălțat de
dorul Împărăției spre cele de Sus, care nu mai era posedat de dorințe păcătoase, ci era întru totul
instrument al Duhului Sfânt.
Evanghelistul nu l-a părăsit pe Sfântul Apostol Pavel, nici în domiciliul forțat de la
Roma, nici când a fost întemnițat, lucru menționat de Pavel însuși, de aceea tânărul învățăcel s-a
bucurat să-l vadă liber în anul 63. A predicat în Egipt, Tebaida, Italia, Galia, Dalmația și în alte
zone apropiate.
Locul și data morții sale sunt de asemenea, incerte. Sigur, însă, este faptul că în timpul
reparațiilor desfășurate la Biserica Sfinților Apostoli de către împăratul Iustinian s-au descoperit
moaștele Sfântului Evanghelist Luca, care au fost duse la Roma. Prăznuirea sa are loc în Biserică
pe 30 iunie.

Arhiepiscopul Chiril al Alexandriei tâlcuiește scrierea evanghelică a Sfântului Luca

folosind un limbaj inteligibil, dar și dogmatic. În toată exegeza sa, se remarcă neîncetata dorință
de a sublinia implicațiile dogmatice ale textelor, dar și înțelesul lor în cheia spirituală, totodată.
În tâlcuirea primelor capitole, va semnala acordul dintre Luca și Ioan cu privire la
întruparea Logosului divin, nevăzut după dumnezeire, dar văzut în trup și va evidenția pururea
fecioria Maicii Domnului și izbăvirea noastră de robia păcatului prin nașterea fără de prihană a
Fiului lui Dumnezeu din cea mai curată ființă de pe pământ – Fecioara Maria. Nașterea smerită și
minunată a Domnului Hristos reprezintă parte a procesului de restaurare a omului din blestemul
protopărinților. Căci spune Sfântul Chiril că Hristos S-a născut fără de întinare, întrucât
zămislirea a fost fără de sămânță, „rodul Maicii celei fără de bărbat este nestricat”, blestemul
Evei s-a stricat, inclusiv prin aceea că Maica Domnului n-a avut dureri la naștere. La opt zile a
fost tăiat împrejur și a primit numele Iisus, în tâlcuirea Sfântului Chiril, numele acesta însemnând
„mântuirea neamului”. Un aspect important al acestui eveniment este răscumpărarea din
blestemul Legii prin însăși împlinirea ei pentru ca să fim dezrobiți de „vina călcării Legii de către
Adam”.
Minunile săvârșite de Mântuitorul sunt relatate în scrierea lucanică într-un stil propriu,
inconfundabil pentru Sfântul Evanghelist. Vindecarea omului lepros este prezentată în lumina
conlucrării omului cu Dumnezeu, care ne vindecă boala atunci când o cerem și o vrem și totodată
când suntem încredințați de puterea Lui. „Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești. Voiesc, fii
curățat!” (Luca 5, 12-13). Subliniază mai apoi, ca minunea să rămână neștiută, dar să respecte
legea, aducând la altar preoților darul cuvenit. Aceasta, pentru a învăța pe cei dăruiți cu harul
vindecărilor să nu le fie pricină de îngâmfare această putere de vindecare și, totodată să
preschimbe mentalitatea încordată în tipicul legii în aspect spiritual, de slujire duhovnicească. De
aceea, insistă asupra respectării poruncilor lui Moise, ca prin aceasta să arate iudeilor că El este
mai presus de Moise, care a fost slujitor al poruncilor lui Dumnezeu. Căci iudeii susțineau: „Noi
știm că Dumnezeu a grăit lui Moise, iar pe Acesta noi nu-L știm de unde este”. Gândurile simple
ale lor se reliefează și din cugetarea pe care o aveau la vindecarea paraliticului, căci atunci când
Domnul Hristos vindecă sufletul aceluia, ei se scandalizau de faptul că se aduce blasfemie lui
Dumnezeu, chiar dacă Hristos a stârpit păcatul care provocase boala – paralizia.
 În episodul chemării Apostolilor, Evanghelistul Luca precizează amănunțit și numele
fiecăruia pentru a evidenția demnitatea la care au fost ridicați. Căci au existat situații de oameni
ce s-au numit singuri cu numele de „apostoli ai lui Hristos”; despre aceștia Apostolul Pavel
atenționează în Epistola a doua către Corinteni, capitolul 11, versetul 13 că sunt „lucrători
vicleni”, ce vor să pară „îngeri ai dreptății”. Arhiepiscopul Chiril semnalează reprezentarea
apostolilor încă din Legea Veche și închipuirea lor la Levitic 24, 5-6, ca unii ce prin
propovăduirea și scrierile lor hrănesc poporul însetat și flămând de cuvântul Domnului. Profeției
de la Levitic: Să luaţi făină de grâu bună şi să faceţi din ea douăsprezece pâini; fiecare pâine să
fie de două zecimi de efă. Şi să le puneţi pe două rânduri, câte şase pâini în rând, pe masa cea
de aur curat de dinaintea Domnului, Sfântul Chiril îi aduce o completă tâlcuire la toate
simbolurile. Tămâia este simbol al bucuriei, iar sarea al inteligenței, viața apostolilor fiind plină
de bună mireasmă.
Relatarea potolirii furtunii de pe mare are valențe deosebite aduse înaintea cititorului cu
multă minuțiozitate de către Sfântul Chiril. Smerenia Mântuitorului, Care adoarme, arătând încă
o dată dovada omenității Sale prin prezența vădită a afectelor nepătimașe, ne este pildă, dar și
încredințare de purtarea Sa de grijă, explicitată prin potolirea mării de îndată ce ei I-au cerut
ajutorul. Sfântul Chiril propune înțelegerea acestei minuni de către ucenici ca fiind profund
impresionantă, întrucât frica și tulburarea lor erau la apogeu și au simțit, totodată, personal,
pronia divină, de care până atunci nu se bucuraseră să o experimenteze decât în ajutorul dăruit de
Mântuitorul altora. Astfel, din perspectiva Sfântului Chiril, minunea aceasta este cea mai
însemnată pentru apostoli, întrucât i-a vizat personal, căci a fost săvârșită după ce ei și-au
mărturisit înfricoșarea, mustrați fiind totodată și pentru puțina lor credință. Iată că deși la Psalmi
spunem: Tu stăpânești puterea mării și tu potolești mișcarea valurilor ei!, ucenicii sunt mustrați:
Unde este credința voastră?.
La capitolul unsprezece, ne este oferit exemplu de rugăciune către Dumnezeu Tatăl de la
Însuși Fiul Său – Dumnezeu Cuvântul. Sfântul Chiril tâlcuiește fiecare cerere a Rugăciunii
Domnești, prin prisma rostirii lor de către Mântuitorul – modelul suprem – Care primește
rugăciunile oamenilor. Așadar, precizează asupra locului, ca el să fie smerit, nu în văzul tuturor,
iar mintea să fie netulburată de cele pământești pentru a-I vorbi lui Dumnezeu sincer, în liniște.
Cinstea la care suntem ridicați prin îngăduința de a numi pe Dumnezeu Tată este negrăită, căci ni
se dăruiește înălțimea de fii ai Săi. Această demnitate a dobândit-o omul prin supunerea
asemănării cu noi, oamenii, a Domnului Hristos, Cel ce prin fire este liber, dar a luat chip de rob
ca să ne izbăvească de păcat. Cât despre sfințenie, Sfântul Chiril explică dorința de a o avea
pentru ca teama de Dumnezeu – Sfântul Sfinților – să îi responsabilizeze la o viață curată, fără de
vină. Doar așa se poate împlini cuvântul Domnului: Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt (Lev. 10, 3).
Vrem, mai apoi, ca împărăția Mântuitorului să își arate vremea sa, împreună cu răsplătirea
drepților și încununarea lor pentru lucrarea săvârșită pe pământ. Dacă Biserica de pe pământ este
chip al celei din Cer, atunci prin enunțarea „precum în cer, așa și pe pământ”, cerem putere ca să
ne asemănăm îngerilor, care viețuiesc întru sfințenie preamărind neîncetat pe Dumnezeu.
Rugăciunea nu ocolește aspectul trupesc, al hranei care este necesară pentru ființare, căci pentru
suflet este pâinea cerească – Euharistia. Iertarea încheie suita de cereri către Dumnezeu ca o
condiție pentru iertarea propriilor păcate, mărturisirea de iertare completă și sinceră a greșelilor
făcute de ceilalți. Evanghelistul Luca încheie rugăciunea cu „și nu ne duce pe noi în ispită”, dar
Sfântul Chiril se folosește în exegeza sa de continuarea de la Marcu „ci ne izbăvește de cel rău”,
subliniind strânsa legătură dintre cele două perspective: lipsa ispitei este rezultat al izbăvirii de
rău.
Pilda despre cina cea mare este tâlcuită simplu și la nivel spiritual de către Sfântul Chiril
în contextul unei cercetări a identității fiecărui membru menționat. Gazda cinei este Dumnezeu
Tatăl, Care sărbătorește venirea Fiului Său în lume prin această Cină, la care mâncarea este
Însăși Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. Prin chenoză, sluga care cheamă oaspeții la
Cină este Însuși Mântuitorul, Care S-a deșertat pe Sine de slava dumnezeiască, făcându-Se rob și
răstignindu-Se pe Cruce pentru neamul omenesc. Cei ce își cer iertare din pricina unor aspecte
materiale (țarina, boii, familia) sunt identificați de Sfântul Chiril ca fiind fariseii, cărturarii,
căpeteniile poporului iudeu, care au respins chemarea dumnezeiască și izbăvirea de blestemul
păcatului primordial. Astfel, ajung la Cină cei slabi, șchiopi și orbi, parte componentă a mulțimii
iudeilor, care sunt luminați de învățătura lui Hristos; deși aveau „mintea slabă și neputincioasă”,
au avut încredere și au ascultat cuvântul, prin aceasta deosebindu-se de cei învățați, oameni cu
minți deschise, dar care au refuzat chemarea divină. Astfel, ajung să fie chemați și cei dintre
neamuri: Ieși pe uliți și pe la garduri și îndeamnă să vie, care vor avea nevoie de o chemare mai
puternică, ei făcând parte dintre păgâni și necunoscând cuvântul Domnului. Dar acel „silește-i să
vină” din traducerea lui Nicodim, nu s-ar fi putut realiza fără să existe și din partea ascultătorilor
voința și dorința de a asculta cuvântul și a-l împlini.
Parabola fiului risipitor se înțelege, în tâlcuirea Sfântului Chiril, în cheia consecințelor
suferite de cei rătăciți de la dreapta credință, de la sânul Tatălui ceresc și întoarcerea lor la Casa
părintească, în Biserică. Dumnezeu a dat tuturor înclinația spre bine, indiferent de popor, dar o
parte au păstrat acest dar, alții l-au pierdut sau l-au acoperit cu mulțime de păcate și de patimi,
ascultând sfaturi păgânești, care s-au arătat mai apoi asemeni roșcovelor – puțin dulci, dar
nesățioase. De aceea, se întărește aspectul „învierii din morți” a celor ce s-au întors la
Dumnezeu, căci după îndelungata rătăcire a lor, au găsit pe Dumnezeu și s-au aflat, ei, cei
pierduți. Sfântul Chiril respinge anumite tâlcuiri cu privire la typos-urile prefigurate de cei doi fii
din parabolă. Fiul cel mare nu poate reprezenta persoana îngerilor, întrucât comportamentul și
nemulțumirile acestui fiu nu corespund menirii îngerilor, căci ei „cu neîncetate graiuri, cu laude
fără de tăcere...slăvesc bunătatea Ta”. În același timp, fiul cel drept, nu poate fi nici poporul lui
Israel, care a dat dovadă de atâta îndărătnicie față de chemarea lui Dumnezeu: De aceea poporul
acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci
închinarea înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni și căruia
nu i se potrivește nici măcar dorința de a trăi în curăție, asemeni fiului care a rămas ascultător
tatălui. Așadar, sfântul Chiril evită să dea o identitate exactă corespunzătoare unor tipuri din
Sfânta Scriptură, ci tâlcuiește totul în cheia pocăinței, a bucuriei pentru întoarcerea celui păcătos
și a primirii lui asemeni unui fiu mult iubit, ce a înviat din moartea patimilor și a rătăcirii.
Din punctul meu de vedere, momentul Cinei celei de Taină, al vinderii Mântuitorului, al
condamnării și răstignirii Sale sunt prezentate amplu în scrierea evanghelică lucanică. Subliniază
Sfântul Chiril în tâlcuirea sa, constanța respectării de către Mântuitorul Hristos a legilor și
datinilor străbune iudaice: aici, exemplul sărbătoriri Zilei Azimilor; răbdarea pe care a avut-o
față de Iuda, deși știa că este trădător, momentul instituirii Sfintei Liturghii și implicit a Sfintei
Împărtășanii, care reprezintă temelia vieții noastre duhovnicești și a Ortodoxiei. De asemenea,
evidențiază motivul pentru care Mântuitorul i se adresează apostolului Petru: Şi a zis Domnul:
Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; ca cel mai în vârstă din ceată și
verhovnicul, care înseamnă cel mai de seamă.
Aspectul cel mai sensibil evidențiat de Sfântul Chiril este faptul că Mântuitorul îi acordă
Sfântului Petru iertarea Sa, dinainte ca acesta să păcătuiască.