Relaţiile cu Roma.

Aceste relaţii nu implică doar război, între romani şi germani stabilindu-se şi

schimburi comerciale, în mormintele germanice din Pomerania sau din Danemarca, s-a
descoperit argintărie romană, în zăcămintele de turbă găsindu-se şi arme romane, care pot fi la
fel de bine un element de pradă sau pot fi rezultate din comerţ. De fapt, exporturile romane
constau mai ales în obiecte metalice (bronz, argint, arme), sticlărie şi ceramică; în schimb, Roma
importă blănuri, chihlimbar şi sclavi, în cadrul acestui comerţ, rolul oraşelor din Europa orientală
şi de pe ţărmurile Mării Negre are tendinţa să crească şi să concureze drumurile comerciale de la
Rin şi de pe cursul mijlociu al Dunării. Or, primele invazii se produc în sectorul european
oriental.
Invaziile, Luarea Olbiei de pe coasta Mării Negre, în 238, deschide perioada invaziilor din
secolul al III-lea. Goţii pustiesc provinciile Europei orientale, cu toată opoziţia armatelor
imperiale; pentru prima dată, un împărat, Decius, e învins şi ucis în luptă, în 251. Pe Dunăre,
vandalii ameninţă provincia Dacia, în Occident, presiunea ligilor germanice ale francilor şi
alamannilor are ca rezultat invadarea parţială a Galliei şi a Peninsulei Iberice. Litoralul oceanic
gallic şi ţărmurile Britanniei sînt regulat atacate de raidurile piratereşti ale francilor.
Criza din secolul al III-lea
Devastările. Una dintre primele consecinţe ale invaziilor este ruinarea şi pustiirea provocate de
trecerea armatelor germanice. Numeroase oraşe sînt jefuite şi distruse în Gallia nordică şi estică,
pe ţărmurile Mării Negre, în regiunile danubiene şi în Grecia, unde Atena este incendiată în 267.
Aceeaşi soartă e rezervată vilelor din
DE LA UNITATE LA DIVIZARE 97
zona rurală. Climatul de insecuritate generală are ca rezultat un fenomen de tezaurizare: pentru a-
şi salva o parte din avere, proprietarii îşi îngroapă rezerva monetară în ascunzători. Studierea
acestor comori permite măsurarea dimensiunilor impactului acestor invazii.
Uzurpările. Slăbirea puterii imperiale şi necesitatea de a face faţă pericolului nemijlocit aduc
armata în situaţia să-si aleagă noi împăraţi. Astfel, Gallia se desprinde de Roma, transformîndu-
se în imperiul gallic o dată cu suirea pe tron a împăratului Postumus, în 260, la Koln (Colonia
Agrippina). Pe Dunăre, se produc în acelaşi timp şi alte uzurpări, ce pun sub semnul întrebării
unitatea imperiului. Controlat pe Dunăre, acest fenomen se prelungeşte pentru cîţiva zeci de ani
în Gallia, pînă la domnia împăratului roman Aurelian, care restabileşte unitatea imperiului în
270.
Repercusiuni. Pentru prima dată, Roma trebuie să accepte o reducere a întinderii provinciilor sale
din Europa, încă de la sfîrşitul secolului al Il-lea, ea trebuise să renunţe la apărarea Valului lui
Antoninus din nordul Britanniei şi să se replieze pe cel al lui Hadrian. Cu mai puţin de un veac
mai tîrziu, în faţa presiunii barbare, Aurelian hotărăşte evacuarea Daciei, în 276, în timp ce în
Occident se lasă alamannilor controlul asupra „ogoarelor zeciuite"*, la răsărit de Rin. Această
restrîngere teritorială e însoţită de o gravă criză economică şi monetară. Schimburile comerciale
încetinesc; astfel, uleiul din Spania nu mai ajunge pe piaţa romană. Producţia artizanală scade,
populaţia rurală căutînd refugiu în oraşe, care trebuie să-şi sporească apărarea, cum se întîmplă la
Koln sau la Mainz, sau să construiască noi ziduri de apărare: zidul lui Aurelian la Roma, zidurile
de apărare din oraşele Galliei, din Peninsula Iberică ori din Britannia. Pe de altă parte, sistemul
monetar se prăbuşeşte, monedele pierzînd din greutate şi din valoare o dată cu scăderea
conţinutului de metal preţios din compoziţie. Această devalorizare monetară accentuează
decalajele de avere, în sfîrşit, criza întreţine un sentiment de nelinişte şi de Pierdere a încrederii,
favorabil dezvoltării unor curente religioase
Decimates sau decumates, suprafeţe de pămînt supuse dărilor; cf. Tacit, ^ernania XXIX, 3 (n. t.).
98
AFIRMAREA EUROPEI
cum e creştinismul, care cunoaşte o remarcabilă perioadă de expansiune, în ciuda persecuţiilor
suferite în secolul al III-lea.
RESTRUCTURAREA IMPERIULUI
Diocleţian şi reinstaurarea ordinii
Puterea imperială. Puterea imperială a fost considerabil slăbită în cursul secolului al III-lea prin
uzurpări, împăraţii Gallienus, Claudiu II si, mai ales, Aurelian s-au străduit să redea întregul
prestigiu funcţiei imperiale, sporind caracterul absolut şi ponderea sa religioasă prin legarea
strînsă a acesteia de cultul solar, aşa cum procedează Aurelian. Cu toate acestea, importanţa
armatei ră-mîne primordială în desemnarea împăraţilor, soldaţii fiind cei care-i dau în 284
puterea lui Diocleţian. Pentru a face faţă multiplelor probleme ale imperiului, Diocleţian pune
treptat la punct o nouă organizare a puterii, asociind funcţiei sale un al doilea împărat şi
prevăzînd doi împăraţi prin desemnarea a doi cezari, destinaţi să asigure succesiunea. Pentru a
întări coeziunea, el înscrie acest sistem „tetrarhic" (de patru persoane) într-o teologie a puterii în
care el îl reprezintă pe lupiter, iar asociatul său pe Hercule. Grupul numit al Tetrarhilor din
Bazilica Sân Marco din Veneţia ilustrează cu prisosinţă această concepţie a puterii imperiale, al
cărei caracter sacru e astfel accentuat.
Reluarea provinciilor. E indispensabil mai întîi să se restabilească pacea la hotare şi în interiorul
provinciilor, împăraţii reuşesc să ţină piept presiunilor germanice, care scad în intensitate; un
calm relativ se instaurează în provinciile din zona Rinului şi a Dunării, dar această situaţie e
precară, în interior, bandele rătăcitoare de bagaudae din Gallia, recrutaţi dintre ţăranii ruinaţi,
dezertori şi sclavi, sînt zdrobite, în schimb, e mai greu de ţinut piept pirateriei de pe ţărmurile
oceanice ale Europei. Opera principală a lui Diocleţian este reorganizarea sistemului
provinciilor. Căci Europa este împărţită în mai multe noi provincii, mai reduse ca dimensiuni,
pentru a asigura mai bine apărarea, precum şi perceperea impozitelor. Astfel, Britannia, împărţită
în două încă de Septimiu Sever, va cuprinde patru provincii. Peninsula Iberica
DE LA UNITATE LA DIVIZARE 99
trece de la trei la cinci; în Gallia, Belgica e împărţită în două, Gallia Lugdunensis în trei, ca şi
Gallia Narbonensis, provinciile germane şi Aquitania (reorganizată în două, spre 350). De
asemenea, Rhaetia cuprinde două provincii, ca şi Noricum. În Europa orientală, Aurelian
procedase deja la o nouă repartizare, refăcînd două provincii ale Daciei, de această dată la sud de
punăre, pe teritorii recuperate în Tracia şi Moesia. în timpul lui piocleţian, toate aceste regiuni
suferă o nouă restructurare. Pe de altă parte, Italia îşi pierde statutul privilegiat, fiind, şi ea,
divizată în provincii. Pentru a remedia această fărîmiţare, se creează o structură intermediară,
regrupînd mai multe provincii: dioceza, (dioecesis) administrată de un vicar. De pildă, dioceza
Pannoniilor include nu numai sectorul pannonian, ci şi Noricum şi Dalmaţia; de asemenea, Italia
formează, împreună cu Rhaetia, cele două dioceze ale Italiei: annonaria la nord de Roma şi
suburbicaria la sud. Această reformă e însoţită de reorganizarea armatei, cu o împărţire a
legiunilor şi întărirea limes-u\ui. De asemenea, pentru asigurarea finanţării acestor transformări,
sistemul fiscal e consolidat prin crearea unui impozit cu funcţionare foarte complexă, capitatio-
iugatio.
Persecuţiile, începînd cu mijlocul secolului al HI-lea, creştinismul a progresat fără să întîmpine
vreun obstacol. Comunităţile creştine s-au organizat în jurul episcopilor şi membrilor clerului;
liturghia începe să-şi contureze structura, formarea viitorilor creştini fiind asigurată în cadrul
catehumenatului*, care asigură pregătirea pentru ceremonia botezului, în noaptea de Paşti. La
Roma, creştinii dispun de necropole; o artă creştină se dezvoltă în catacombe, care se acoperă de
fresce. Acest curent religios pătrunde în toate categoriile sociale. Evoluţia lucrurilor contrazice
voinţa de unitate afirmată de Diocleţian: o serie de edicte imperiale, din 303-304, declanşează
ultima mare persecuţie împotriva creştinilor. Provinciile europene sînt atinse în mod diferit;
persecuţia e aprigă în estul Europei, în Italia — unde sînt martirizaţi Sfîntul Sebastian şi Sfînta
Agnes —, în Spania — Sfînta Eulalia —, fiind însă mai moderată 10 Gallia şi Britannia. De fapt,
ea se soldează cu un eşec, al cărui Punct final îl constituie convertirea împăratului Constantin.
Starea şi formarea de catehumeni, persoane care primesc învăţămîntul 'gios pentru a se pregăti de
botez (în creştinismul primitiv) (n. t.).
100
AFIRMAREA EUROPEI
Constantin şi creştinismul
Constantin, împărat creştin. Sistemul stabilit de Diocleţian se năruie în faţa rivalităţilor de
succesiune. Printre competitori, Constantin, fiul lui Constantius Chlorus, care a fost unul dintre
cezarii lui Diocleţian, îşi înfruntă rivalul, pe Maxenţiu, fiul împăratului Maximian, asociatul lui
Diocleţian; bătălia are loc la podul Milvius/Mulvius, în apropierea Romei, în 312. Cu ocazia
acestei lupte, Constantin — se spune — ar fi avut viziunea victoriei sale, anunţată de simbolul
creştin al „chrismei", care reprezintă primele două litere greceşti ale numelui lui Cristos. Oricare
ar fi fost motivele acestei convertiri, împăratul roman va fi din acel moment favorabil bisericii
creştine. Dar în concepţia asupra puterii imperiale nu există o ruptură adevărată: utilizînd de
acum încolo contextul creştin, împăratul continuă să accentueze caracterul sacru al funcţiei sale,
prezentîndu-se ca „episcop din afară", egalul apostolilor, isapostolos. Se elaborează astfel o
teologie creştină a puterii imperiale ale cărei elemente fundamentale se regăsesc atît în imaginea
împăratului bizantin, cît şi în noţiunea de împărat în Occidentul medieval.
Unitatea religioasă şi conciliul de la Niceea. Importanţa împăratului în chestiunile religioase se
constată explicit cu ocazia certurilor dogmatice sau a celor legate de disciplină. Constantin
intervine încă de la primul *conciliu de la Lateran, în 313, care a avut misiunea să dezbată despre
o *schismă africană (condamnarea donatismului). Nemulţumit de rezultat, tot Constantin
convoacă un nou conciliu, la Arelas (Arles), în 314, dar, văzînd ineficacitatea acestora, ia
personal hotărîrile pe care le consideră necesare pentru menţinerea ordinii în cadrul imperiului.
De aceea, în acelaşi spirit, Constantin e preocupat de cea mai importantă erezie din epoca sa,
arianismul, care repune în discuţie raportul dintre Dumnezeu şi Cristos în doctrina trinitară,
plasîndu-l pe Cristos într-o poziţie de inferioritate. Pentru a reglementa această problemă,
Constantin convoacă, la sfatul episcopului spaniol Hosius/ Ossius al Cordubei (Cordoba) primul
conciliu *ecumenic de la Niceea, nu departe de Nicomedia, în Asia Mică, în anul 325. De fapt, la
acest conciliu nu participă decît cinci episcopi din Occident, restul fiind episcopi din Orient.
Acest conciliu condamnă
DE LA UNITATE LA DIVIZARE 101
*erezia şi defineşte natura lui Cristos ca fiind *consubstanţială cu a Tatălui, în acelaşi spirit de
unitate, sînt fixate şi regulile pentru stabilirea datei Paştilor. Această voinţă de coeziune
religioasă nu-l poate decît bucura pe împărat, dar cearta e departe de a se fi domolit.
O redefinire a spaţiului european
înaintarea lumii „barbare". Marile mişcări de migraţie care au dus la prăbuşirea hotarelor în
secolul al HI-lea continuă în secolul următor, în partea occidentală a Germaniei, saxonii şi anglii
părăsesc lutlanda şi înaintează spre regiunile renane; burgunzii pun stăpînire pe Germania
meridională, în timp ce longobarzii ocupă regiunea Oderului. în partea de est a Germaniei,
vandalii şi vizigoţii se stabilesc în ţinuturile dunărene, iar în 332 Constantin încheie un acord cu
vizigoţii, care, în schimbul recunoaşterii teritoriului lor, furnizează împăratului soldaţi. Pe de altă
parte, sînt evanghelizaţi de un preot de origine gotică, Wulfila (Ulfilafs]), dar de credinţă ariană:
poporul vizigoţilor adoptă astfel erezia ariană, începînd de fapt cu secolul al HI-lea, puterea
romană permite din ce în ce mai mult instalarea germanilor pe teritoriul său, în calitate de coloni,
dar îi recrutează, mai ales, ca soldaţi pentru armata romană. Această evoluţie va avea urmări
importante în ceea ce priveşte apărarea imperiului.
Un nou sistem provincial. Pentru asigurarea unei mai mari eficacităţi militare, Constantin
încredinţează apărarea imperiului unei armate de campanie care completează dispozitivul de la
hotare. Această armată e comandată de ofiţeri de cavalerie şi de infanterie, dar foarte curînd
cadrele ei de conducere sînt recrutate din rîndul germanilor. Pe de altă parte, împăratul continuă
reformele începute de Diocleţian. După desfiinţarea *cohortelor pretoriene ale gărzii imperiale,
prefecţii pretoriului răspund de marile circumscripţii regionale. Administrativ, Europa e divizată
în trei prefecturi regionale: partea occidentală, cu Gallia, provinciile germane, Britannia şi
Peninsula Iberică, formează prefectura Galliilor (J)er Gallias); Europa centrală şi orientală
constituie prefectura taliei-Illyricumului (per Italiam-per Illyricum), de care ţine şi Africa; în
sfîrsit, sectorul Dunării de Jos şi Tracia sînt alipite la Prefectura din Orient (per Orientem).