TOMA, OMUL-LUP

Povestea adevărată a unui ucigaş pocăit

Traducere de Andrei Drăgulinescu

Prolog

Ce desparte lumina de întuneric? Bucuria de tristeţe? Viaţa de moarte? Binele de rău? Ele par potrivnice
şi departe unele de altele, dar în esenţă sunt separate doar de un fir foarte subţire, de un cuvânt, de o
atingere, de o clipă...

O astfel de clipă s-a dovedit hotărâtoare pentru viaţa lui Toma, personajul central al acestei istorisiri ce se
apropie de hotarele fantasticului şi totuşi este întru totul adevărată. Bineînţeles, nu s-a petrecut nicidecum
din întâmplare, ci a fost o clipă sub semnul Sfintelor Paşti, care înseamnă „trecere," „călătorie." Paştile
erau numele pe care poporul evreu îl dădea ieşirii lor din robia egipteană, în vremea în care se îndreptau
spre Pământul Făgăduinţei, spre libertate, spre bucurie. Acest soi de călătorie a fost cel petrecut şi în
sufletul bărbatului care s-a încredinţat pe sine cu totul în mâinile lui „Moise" cel duhovnicesc, Iisus
Hristos, şi a fost călăuzit către un loc în care numai El poate să poarte de grijă de sufletul omului.

Sufletul lui, curăţit prin cel mai scump mir - adevăratele lacrimi de pocăinţă şi luminat de îndemnuri
lăuntrice sincere, a fost călăuzit pe calea întoarcerii către Pământul Făgăduinţei cel duhovnicesc. El a
făcut asemenea roade vrednice de pocăinţă, încât a devenit ca „o cetate aflată pe vârf de munte." Matei
5,14 Toma, fostul deţinut, fostul ucigaş, o fiară cu chip de om, teroarea întregii comunităţi, a fost luminat
ca un alt Saul, cf. Faptele Apostolilor 9,1-9 prefăcându-se într-o predică vie a iubirii lui Hristos, fiind chiar
socotit sfânt în ţinutul său de obârşie!

Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva şi cine ar fi cutezat s-o nădăjduiască? „Cele ce sunt cu neputinţă la
oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu," Luca 18, 27 Care a spus: „viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi
înainte... Alege viaţa." Deuteronom 30,19

Istorisirea care urmează, pe măsură ce se desfăşoară în chip viu înaintea ochilor noştri, ne va încânta cu
simplitatea, adevărul şi însufleţirea ei şi s-ar putea spune că se pot face chiar unele paralele,
asemănându-se izbitor cu istoria prorocului David, cu cea a desfrânatei care I-a uns picioarele Domnului
sau a tâlharului de pe cruce, a vameşului, a Sfântului Apostol Pavel şi a Sfintei Maria Egipteanca. Dar ce
poate fi mai firesc? Căci sufletul omului este acelaşi; Hristos este acelaşi; pocăinţa este aceeaşi!

Cartea îl absoarbe pe cititor până la ultima pagină. îşi va reţine cu greu lacrimile, mai cu seamă dacă şi el
a avut parte de o astfel de întoarcere la Hristos. însă dacă nu, ne rugăm să facă aceasta în viitor, căci
atâta vreme cât în lume va exista păcatul, oamenii vor avea nevoie de pocăinţă. Maranatha; Doamne,
vino!

Egumenul Ilarion nea Skiti, Sfântul Munte Athos Paştile anului 2000

Capitolul 1 Evadarea

„Aceştia mă împresuraseră în ziua necazului, dar Domnul a fost ajutorul meu."

2 Regi 22,19
La începutul secolului al nouăsprezecelea, în înfricoşătoarele temniţe din Siberia, în oraşul Tobolsk din
preajma Munţilor Urali, unul dintre prizonieri se deosebea din mulţimea osândiţilor la ani grei de
închisoare printr-o cruzime şi o dorinţă de răzbunare fără asemănare: Toma Rizkov.

Deţinutul acesta era un tânăr blond de statură uriaşă, de vreo douăzeci şi patru de ani, cu ochi albaştri
adânci care aruncau flăcări de ură şi de răutate şi ţintuiau în loc, plini de groază, pe oricine l-ar fi privit.
Avea buze aspre, uscate, de un roşu aprins, iar statura sa atletică şi herculeană, precum şi braţele sale
de oţel îi mărturiseau puterea uimitoare.

Era condamnat la închisoare pe viaţă pentru o crimă pe care cu niciun chip nu voise să admită că o
făptuise. Într-adevăr, părerea cea mai răspândită în închisoare şi în întreaga regiune era că fusese
săvârşită o eroare judiciară, din pricina mărturiei mincinoase a duşmanilor săi. Oamenii credeau aceasta
fiindcă, în fiecare zi, Toma arăta mânie şi indignare faţă de sentinţa sa, strigând câteodată în toiul unei
crize înspăimântătoare:

- Sunt nevinovat! Sunt nevinovat! N-am făcut nimic rău! Daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul să plec de aici!

Şi apoi, cu furie de fiară sălbatică, îşi lovea capul de pereţii celulei până când sângera. în asemenea
clipe, ochii lui se asemănau cu cei ai unui animal hăituit şi făcea spume la gură, precum un lup turbat gata
să-şi sfâşie prada în bucăţi.

în starea aceea, Toma devenea atât de sălbatic, încât părea un tigru plin de cruzime, scăpat din cuşca sa
de fier. Dar şi când se mai potolea, răspândea ură faţă de toţi cei dimprejur, o adunătură sufocantă şi
mizeră.

Pe măsură ce trecea timpul, Toma se închidea în sine tot mai mult, aşa încât arăta ca un lup încolţit şi
bătut. Din această pricină, ceilalţi deţinuţi îi dădură porecla de „Toma Omul-Lup." Aşa îi spuneau ca să îl
necăjească.

Toate aceste hărţuieli şi nenumăratele certuri îi înrăutăţiră relaţiile cu ceilalţi deţinuţi şi condamnaţi, dar şi
cu gardienii. Toma scrâşnea din dinţi cu furie, îşi încleşta pumnii şi gâfâia, prevestind astfel iminenta
izbucnire a mâniei sale.

Viaţa lui Toma în puşcăriile din Tobolsk era un martiriu şi un iad de neîndurat. Pe de o parte hărţuielile
răutăcioase ale deţinuţilor, iar pe de altă parte bătăile nemiloase ale gardienilor, ca să-l facă „să-i vină
mintea la cap" şi să-l „liniştească," îl aduceau pe Toma la disperare şi-l făceau să-şi dorească fie să
evadeze din acest infern de coşmar, fie să pună capăt vieţii sale chinuite. Nu era ceva neobişnuit să-l
auzi pe Toma vorbind cu sine însuşi şi spunând, privind sălbatic şi cu buzele tremurând:

- O să mă răzbun! O să mă răzbun pe toţi criminalii care mă ţin închis aici, fiindcă sunt cu totul nevinovat!
Nevinovat!!!

În chipul acesta s-au scurs trei ani întregi de suferinţe de nedescris. Apoi, într-o înspăimântătoare noapte
de toamnă, pe o ploaie torenţială, cu tunete şi fulgere, sirenele închisorii au urlat, chemând prizonierii să
scoată apa care, în urma puhoiului inundase barăcile cele mizerabile şi întunecate. În vremea aceea,
Toma Rizkov a găsit cel mai bun prilej ca să evadeze! Gardienii o luară pe urmele lui în pădure, unde
credeau că fugise, cu toate că acolo nu locuiau decât cele mai fioroase sălbăticiuni.

Zorii zilei următoare mijiră, luminate de un soare bolnăvicios, rece, îngăduind gărzilor să descopere
cumplitele lucruri petrecute în noaptea aceea: Toma reuşise în cele din urmă să scape după ce ucisese
cu brutalitate doi gardieni, despicându-le ţeasta în două! Cadavrele victimelor au fost găsite în inima
pădurii prin care se furişase Toma.
Autorităţile militare din Tobolsk au trimis trupe însoţite de câini de vânătoare să-l caute pe ucigaşul fugar.
Toţi oamenii dimprejur erau tulburaţi de groaznica crimă şi şi-au luat măsurile necesare pentru a se
proteja. Autorităţile au dat tuturor de ştire despre trăsăturile chipului şi trupului acestuia, cu firava
speranţă de a găsi prizonierul evadat sau ascunzătoarea lui, dar totul a fost în zadar. Cu toate că
recompensa oferită pentru prinderea acestui înfricoşător criminal a atins incredibila sumă de o mie de
ruble de argint, nimeni n-a putut măcar să afle dacă era încă în viaţă sau dacă fusese sfâşiat de şacalii
sălbatici din pădurea în care fugise.

Câţiva ţărani care au citit inscripţia „Căutat de poliţie" s-au lins pe buze, visând la fabuloasa răsplată, şi
au spus:

- Pe Sfântul Serghie, ce păcat! Ai putea să juri că pământul s-a deschis şi l-a înghiţit pe Toma, Omul-Lup!

Capitolul 2 Răzbunarea

„Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu."
Psalmi 140, 5

Au mai trecut doi ani şi, de-a lungul întregii regiuni Tobolsk, cei mai mulţi oameni au uitat aproape cu totul
de figura înfricoşătoare a uriaşului prizonier fugar. într-o dimineaţă, pe neaşteptate, închisorile din
Tobolsk au căzut pradă haosului din pricina unei crime înfiorătoare, la fel de sângeroasă precum cele
două ucideri făptuite în inima pădurii în noaptea în care fugise din temniţă Toma Rizkov.

Directorul închisorii, crudul şi aprigul Cazimir Petrov, a fost găsit mort în patul său, înecat în propriul
sânge. Capul îi fusese despicat în două, într-un chip înspăimântător, iar alături se afla o notă scrisă
grosolan, pe care se putea citi: „Vezi bătrâne câine murdar? Ai primit ce meritai pen tru tot ce mi-ai făcut!"
Tuturor li s-a făcut părul măciucă după ce au citit această notă. Nu mai era loc de îndoială: ucigaşul era
acelaşi Toma, care fu gise din închisoare, era încă viu şi îşi continua cu şi mai multă furie josnica sa
lucrare de răzbunare!

Acest nou omor a produs atâta spaimă, încât toţi localnicii se retrăgeau la casele lor foarte devreme, îşi
încuiau bine uşile şi ţineau o armă lângă pat, pentru orice nevoie. Chiar şi aşa, din când în când auzeau
despre o nouă crimă înfăptuită prin aceleaşi mijloace ca şi cele de mai înainte, precum şi de jafuri,
împuşcături şi acte de vandalism.

Stafia morţii se preumbla peste tot! Pretutindeni oamenii îşi ţineau răsuflarea şi ziceau:

toma Rizkov toma, Omul-Lup - este temutul călău al tuturor acelora! Oare cine va fi în stare să-i ţină piept
şi cine va izbuti să-l ucidă?

Autorităţile locale şi regionale erau într-o veşnică agitaţie şi, zi şi noapte, noapte şi zi, discutau despre
cum să o scoată la capăt şi să-i liniştească pe oamenii înfricoşaţi care cereau să li se ofere garanţia
siguranţei. Chiar atunci însă, o iarnă grea, cu uriaşi nămeţi de zăpadă, a creat o fortăreaţă naturală pentru
ucigaş, stânjenind cu totul echipele de căutare ce se lansau în adevărate expediţii împotriva acestei fiare
sălbatice, care căuta răzbunarea sângeroasă ori de câte ori simţea miros de făptură vie.

Unul după altul se scurgeau anii, iar Toma ajunsese o ameninţare de coşmar, teroarea sufocantă şi
neliniştea de iad a întregii regiuni. Numele lui Toma devenise sinonim cu tot ce era crud, criminal, lipsit de
inimă şi diabolic. Chiar şi în Sankt Petersburg, ofiţerii superiori din armată purtau discuţii serioase despre
modalităţile de a-l extermina pe criminal, care era un fenomen al crimei unic în istoria ţinutului Tobolsk. În
realitate, teroarea pricinuită de reputaţia proastă a ucigaşului era într-atât de mare chiar şi în Sankt
Petersburg, încât atunci când un husar s-a costumat, în glumă, în „Toma, Omul-Lup" la un bal
aristocratic, mai mult de cincisprezece doamne din înalta societate au leşinat! Nu mai este nevoie să o
spunem, acel tânăr husar a fost aspru pedepsit.

Zece ani întregi au trecut. S-au scurs încet, dureros, plini de cea mai mare spaimă şi de melancolia
aşteptării: zece ani de groază şi agonie pentru toţi localnicii. Tinerele mame obişnuiau să le spună copiilor
când nu erau cuminţi: „Ai grijă! Vine Toma să te mănânce!" Iar ei - peste măsură de înspăimântaţi -
alergau să se ascundă în braţele mamei, fără a îndrăzni să-şi ridice căpşoarele din poala ei.

Chiar şi bărbaţii, când voiau să întărească adevărul celor rostite, obişnuiau să se jure astfel: „Să nu am
parte de bucurie în viaţă! Fie să mor de mâinile lui Toma, Omul-Lup!" în vreme ce alţii, când voiau să
necăjească sau să sperie pe cineva, strigau: „Păzea! Mâna lui Toma, Omul-Lup, te aşteaptă! El o să-ţi
dea ceea ce meriţi!"

Şi într-adevăr aşa şi făcea Toma. Lovea fulgerător oriunde cugeta că ar putea face rău. Nu făcea vreo
deosebire. Ai fi putut crede că nu avea o inimă ce putea fi mişcată de strigătele şi lacrimile oamenilor pe
care îi căsăpea, de parcă ar fi avut o bucată de granit negru în loc de inimă. Ai fi putut crede că prin vine
nu-i curgea sânge, ci mai degrabă opiu care îl transforma într-o stafie a morţii, semănând distrugere în
calea sa, omorând fără deosebire atât tineri, cât şi bătrâni.

Turbarea lui Toma adusese cu ea atâta deznădejde şi descurajare locuitorilor şi autorităţilor, încât
mănăstirile din apropiere au ţinut privegheri de toată noaptea, rugându-L fierbinte pe Dumnezeu să scape
ţinutul de năpasta pricinuită de Toma. în fapt, autorităţile, ca să salveze aparenţele, au făcut un nou afiş
pe care stătea scris „Căutat de poliţie," în care se mărise de cinci ori răsplata promisă pentru prinderea
sau uciderea lui.

Mai cu seamă în vremea apropierii Paştelui - era către sfârşitul lui martie -, unii şi-au zis să-şi încerce
norocul. Toţi se opreau cu priviri uimite şi lacome înaintea afişului cu recompensa şi mormăiau în sinea
lor:

„Pot să jur! Ce fericit o să fie ăla care va avea atâta noroc cât să găsească ascunzătoarea lui Toma şi să-l
dea pe mâna autorităţilor! Unul ca ăla o să poată prăznui Paştelle cu măreţie! Gândeşte-te numai câţi
miei îngrăşaţi o să poată cumpăra cu toţi banii aceia! Câtă vodcă! Cât caviar negru şi alte delicatese o să
aibă pentru a se desfăta cu ele, dacă va reuşi să cureţe locul de acest arhicriminal care prăduie totul şi
toate în întregul ţinut!"

Orăşenii au căzut de acord că, de vreme ce nu-l puteau aresta, trebuia cu orice preţ să se silească să-l
ucidă şi să-i spânzure capul ticălos în piaţa publică, să-l vadă toţi şi să creadă că a pierit şi primejdia
prezenţei sale. Toţi vânătorii de prin împrejurimi au ţinut o întrunire, iar autorităţile le-au făgăduit că
oricare dintre ei s-ar întoarce cu capul lui Toma va avea parte de un premiu naţional special şi de o
subvenţie pe viaţă.

Dar, cu toate că întreaga regiune era măturată zi şi noapte de iscoade şi câini de vânătoare şi, deşi
fuseseră puse peste tot capcane şi curse, Toma Omullup - acel om sălbatic însetat de sânge nu era
nicăieri de văzut şi nici nu lăsase măcar o urmă.

După trecerea a încă şase luni fără vreun semnal al prezenţei lui, mulţi au început să creadă că poate a
fost rănit de moarte în lupta cu vreo fiară flămândă din pădure, care nu-şi dăduse seama că Toma era la
fel de sălbatic ca şi ea. Astfel, oamenii au prins curaj şi au început să umble de colo până colo mai în
voie. Autorităţile au încetatsă mai încerce să-l prindă pe Toma cel de neprins şi pe cât trecea timpul, pe
atât istorisirile despre Toma Omul-Lup deveneau tot mai asemănătoare basmelor, ca legendele pe care
tinerele mame obişnuiau să le spună copiilor lor ca să-i sperie când nu erau cuminţi.
Capitolul 3 Paştelle hotărâtor

„Sunt momente în viaţă care cântăresc mai mult decât toată veşnicia."

Goethe

Iarna trecu, iar vremea începu să se îmbunătăţească. Zăpada fără de hotare se prefăcea în ape ce
susurau, dând viaţă nesfârşitelor întinderi ce hotărniceau oraşul Tobolsk.

Sosea Paştele, cu frumuseţea lui şi, în fiecare seară, toate bisericile, atât cele măreţe, cât şi cele
modeste, se umpleau de oameni credincioşi care veneau să se închine Domnului, Care a pătimit şi a
înviat, dulcele învăţător al iubirii şi al iertării. Mai cu seamă în anul acela, de vreme ce fiorosul nume al lui
Toma Omul-Lup din Munţii Urali fusese aproape cu totul dat uitării, Paştele urma să fie prăznuit cu mai
multă strălucire, măreţie şi libertate.

Din această pricină, când clopotele cele grele au răsunat dulce şi vesel, vestind că Hristos a înviat, toţi s-
au revărsat pe străzi, înveşmântaţi cu cele mai bune haine, ducând în mâini lumânările pascale
împodobite în culori vii. În această luminoasă zi de Paşte, boierii bine îmbrăcaţi şi ţăranii în straie curate
se întâlneau pe străzi şi se îmbrăţişau din toată inima unii pe alţii şi, plini de bucurie, îşi dădeau salutul
pascal:

- Hristos voskrese! Hristos a înviat!

- Voistinu voskrese! Adevărat a înviat!

De Paşti, ei prăznuiau întreaga zi, cu toţii uniţi în dragoste frăţească. Balalaicile nostalgice cântau dulce,
în vreme ce fetele băteau în tamburine, iar tinerii încingeau tradiţionalele lor dansuri cazace. în acea
seară, piaţa centrală a oraşului era plină de oameni îmbrăcaţi în veşminte colorate, prinşi în vechile lor
dansuri ca să serbeze Paştelle, care este pentru toţi ortodocşii creştini „această aleasă şi sfântă zi, cea
dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor." Canonul
învierii, irmosul Cântării a VIII-a

Bătrânii, cu pălăriile lor căzăceşti împletite şi pantalonii strălucitori, se rezemau de bastoanele lor
încrustate, în vreme ce îi urmăreau cu privirea pe tinerii ce sărbătoreau. Băieţii şi fetele dansau neobosiţi
şi îşi făceau unii altora daruri din cele mai neobişnuite. Toate strigătele de veselie, cântecele şi
îmbrăţişările dădeau un înţeles deosebit prăznuirii acestei zile.

Odată cu căderea nopţii, orăşenii, obosiţi dar întru totul mulţumiţi, porniră încet către casele lor. îşi luau
rămas-bun unii de la alţii cu urarea:

- Anul viitor o să fie încă şi mai bine!

Printre ultimii plecaţi se afla şi marele neguţător din Tobolsk, Alexei Sailovski, un om cu inimă bună, de
vârstă mijlocie, însoţit de aleasa lui soţie, Tatiana, o femeie subţirică. Plin de veselie, cu chipul înroşit de
la vodcă, el îşi luă rămas-bun de la primar:

domnule primar Cristian Mihailovici, primeşte călduroasele mele felicitări pentru organizarea festivităţilor
de azi. Au avut un mare succes!

Dacă ai şti cât de mult m-au odihnit aceste mari festivităţi, după toate călătoriile pe care le-am făcut de-a
lungul şi de-a latul Siberiei ca să port de grijă treburilor mele negustoreşti! Hristos a înviat!
El şi soţia lui îşi luară un rămas-bun călduros de la primar, iar apoi se urcară în sania acoperită cu blănuri
scumpe, trasă de doi cai mici. Clopoţeii de argint ai săniei răsunau dulce şi catifelat, răspândind sunete
plăcute, melodioase în tăcerea acelei zile de primăvară. Domnul Sailovski lovi uşurel căluţii şi apoi, cu un
zâmbet, se întoarse spre soţia lui, care îşi sprijinea veselă capul de umărul său şi fredona în surdină un
cântec plăcut la auz de prin locurile ei natale, şi îi spuse acesteia:

tatiana Sailovski, cât este de frumoasă această seară de Paşti! Farmecul ei liniştitor dovedeşte că
cizmele murdare ale lui Toma Omul-Lup au pierit din această regiune.

Ochii mari, expresivi ai Tatianei se deschiseră şi se închiseră cu gingăşie în vreme ce îl privea pe Alexei
cu tandreţe, iar buzele ei rostiră, de parcă ar fi recitat un poem ritmat:

- Alexei Ivanovici Sailovski! Numele acelui înspăimântător Toma Omul-Lup a devenit deja o legendă, pe
care o folosim doar ca să ne speriem copiii când nu vor să ne asculte.

Şi, ca să-şi întărească spusele, începu să cânte un alt cântec pascal, încă mai plin de viaţă şi de veselie.

Curând după aceea, vocea lui Alexei Sailovski o întrerupse:

doamna mea, am ajuns deja, fără ca măcar să ne fi dat seama cum a trecut timpul.

Apoi, curtenitor, îi dădu mâna soţiei sale ca să o ajute să coboare din sanie. înaintea lor se ridica măreţ
vechiul conac al familiei Sailovski, aflat la doar un kilometru şi jumătate în afara oraşului. Avea trei etaje,
două balcoane largi şi o grădină nesfârşită cu copaci uriaşi. Tăcerea domnea pretutindeni. Nimeni nu era
de văzut, ceea ce o surprinse într-atât pe Tatiana, încât exclamă:

- Asta-i ciudat!

Se dădu jos din sanie cu o privire neliniştită şi se uită drept în faţă, cu frică, spre uşa de la intrarea
principală, care era lăsată pe jumătate deschisă.

Tatiana îşi spuse în sinea ei, fără să rostească nimic cu voce tare: „Cei doi servitori buni şi credincioşi ai
noştri, Dimitri şi Chiril, nu au ieşit să ne întâmpine ca de obicei." Nu numai atât, dar nu puteau auzi nici
măcar vocea veselă şi plină de viaţă a doicii unicului lor copil, buna Domna Mihailovna, care întotdeauna
alerga în întâmpinarea lor ori de câte ori se întorceau şi care obişnuia să le spună, cu o voce plăcută:
„Bine aţi revenit, scumpii mei!"

Tăcerea de moarte ce stăpânea pretutindeni le spori teama nedefinită şi îngrijorarea, aşa că Alexei
începu să strige cu putere, cu vocea lui gravă, impunătoare:

domna! Dimitri! Chiril!

însă ecoul glasului său le dădea amândurora o stranie senzaţie ce le făcea părul măciucă. în ciuda
strigătelor domnului Sailovski, nimeni nu ieşi pe uşa întredeschisă. Fără să vrea, scoaseră un oftat din
adâncul sufletului, în timp ce se grăbeau către intrarea în casă, fără să-şi dea seama cum au ajuns
înăuntru. Ce au văzut i-a umplut de o asemenea groază, încât Tatiana se prăbuşi într-un scaun din
apropiere. Până şi lui Alexei Sailovski aproape că i se tăie respiraţia. Cei doi servitori ai lor zăceau unul
lângă altul într-o baltă de sânge, cu capetele sparte...

Cu picioarele tremurându-i, Alexei merse mai departe, ca atras de un magnet, către camera Domnei, pe
care o găsi în patul ei, cu o privire plină de groază întipărită pe chip şi cu capul deformat într-un chip
dezgustător, dormind somnul veşnic al morţii.
- Ah, biată Domna, ce suflet bun aveai...

După priveliştea acestei nenorociri de nedescris, Tatiana îşi luă capul în ambele mâini ce tremurau şi
începu să-şi cheme cu disperare unicul ei fiu, ca ieşită din minţi: „Copilul meu! Copilul meu! Mihail! Unde
eşti?"

Ţipetele ei sfâşietoare răsunau cu putere între pereţii înalţi şi muţi ai conacului. Mihail era un copil bălai,
cu ochişori neobişnuiţi, verzi şi foarte vii. Purta o cămaşă de noapte de culoare albastru-deschis. Arăta
mai degrabă ca un înger pogorât din dumnezeiasca adunare şi venit să aducă lumii bune-vestiri de
bucurie.

La auzul vocii îngrijorate a mamei sale, el se trezi şi se ridică în picioare în pătuţul lui. Răspunse dulce:

-Aici sunt, mămică dragă!

Şi, frecându-şi încetişor ochii, întrebă:

de ce strigai aşa tare?

De îndată ce îl văzu, ea se aruncă în braţele lui, nebună de bucurie şi îl acoperi cu mii de sărutări,
strigând în lacrimi:

copilul meu, dulcele meu copil! Dragul meu! Eşti bine?

Îl strângea atât de tare în braţe, încât micuţul scoase un „uf" de durere. Un zâmbet nevinovat care se
răspândea pe buzele lui trandafirii mărturisea adânca lui mulţumire pentru marea dragoste a mamei sale.
îi răspunse neprefăcut:

Da, mămica mea de aur. Sunt bine. Am adormit la loc îndată ce a plecat un om uriaş, cu o barbă lungă,
care a năvălit la mine în cameră. Ţinea în sus jucărioara asta.

Îi arătă lângă patul lui acea armă înfricoşătoare, cunoscută ruşilor sub numele de „kisten." Un „kisten" era
o armă folositoare vânătorilor din partea locului. Era o bilă de fier legată de o curea puternică din piele.
Oricine era lovit în cap cu această armă înfricoşătoare avea parte de o moarte năprasnică. Această armă
mortală era practic îmbibată în sângele celor trei slujitori ucişi ai lui Alexei Sailovski. Tatiana îi aruncă o
privire îngrozită soţului ei şi spuse cu vocea înăbuşită:

- Vai, Alexei! Toma Omul-Lup încă trăieşte şi este pe undeva pe aproape!

Micul Mihail izbuti să îndepărteze paloarea înspăimântată de pe chipul mamei sale, întorcându-i capul
spre el cu mânuţele lui calde şi spunându-i cu tandreţe:

Știi ceva, mami? Eu dormeam aici în patul meu, când l-am auzit pe omul acela cu barbă şi cu părul vâlvoi
deschizând uşa cu o lovitură puternică. M-am trezit şi, de îndată ce l-am văzut ridicându-şi jucăria, am
scos de sub pernă oul acela minunat pe care am stat atâta timp ieri să-l pictez, i-am zâmbit şi i l-am dat,
spunându-i: „Domnule, Hristos voskrese!" El m-a privit drept în ochi multă vreme, iar apoi, încetul cu
încetul, şi-a coborât mâna în care-şi ţinea jucăria... S-a uitat mult timp la oul meu, de parcă l-ar fi fermecat
şi după aceea, ca şi cum ceva l-ar fi ars la mână, şi-a lăsat jucăria la mine în pat. Apoi şi-a întins mâna şi
a luat oul de la mine! S-a uitat la el cu multă curiozitate, o vreme destul de îndelungată, apoi şi-a ridicat
privirea şi s-a uitat la mine. întregul său chip era prefăcut, şi atunci îmi zâmbi şi îmi spuse: „Voistinu
voskrese!" Şi atunci am văzut, continuă micul Mihail, două lacrimi strălucind în ochii lui! Iar când l-am
întrebat de ce plânge, a strâns la piept oul, a fugit pe uşă şi s-a făcut nevăzut.
Mihail zâmbi mulţumit că şi-a spus povestea, apoi, cu nevinovăţie copilărească, se duse în fugă să vadă
ce se petrecea. Căci, între timp, veştile despre noua catastrofă care lovise ţinutul se răspândiseră cu
iuţeala fulgerului şi mulţi oameni, plini de teamă, veniseră în fugă să afle mai multe despre cea mai nouă
crimă a lui Toma, Omul-Lup. „Suntem pierduţi!" spuneau unii dintre ei în disperarea lor, dându-şi seama
că Toma, Omul-Lup, continua să ucidă oameni cu aceeaşi furie răzbunătoare.

Capitolul 4 Prefacerea

„Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu."

Psalmi 37,18

Sunau clopotele ce vesteau a doua zi de Paşti, iar autorităţile erau cu totul neputincioase. Cu aceeaşi
intensitate cu care ieri toată lumea prăznuia, astăzi jeleau. Cu toate acestea, îşi făcuseră curaj să meargă
la biserică, unde părintele Vladimir, îmbrăcat în veşminte aurite, îi aştepta pentru a săvârşi o minunată
Liturghie pascală. Clopotele băteau cu o anume dulceaţă veselă care umplea de nădejde inimile tulburate
ale credincioşilor, ca şi cum L-ar fi auzit pe Mântuitorul însuşi strigându-le: „îndrăzniţi! Eu am biruit
lumea." Ioan 16, 33

Însă atunci toţi orăşenii ce tremuraseră de frică au fost cuprinşi dintr-o dată de o mare uimire când l-au
văzut pe Toma, Omul-Lup stând în picioare în biserică, privind icoana dulcelui nostru Mântuitor Iisus
Hristos, Care era înfăţişat răstignit pe cruce deasupra uşilor împărăteşti. Stătea acolo murmurând fără
încetare: „Hristos voskrese! Hristos voskrese!" în timp ce ţinea la piept oul pictat al micului Mihail.

Unii nu voiau să-şi creadă ochilor şi gândeau că acela care se ruga cu atâta străpungere de inimă şi
umilinţă înaintea crucii aurite de la uşile împărăteşti era bine-cunoscutul cerşetor local, Boris Pliatov. Alţii
se însemnau cu semnul crucii şi spuneau, cu lacrimi:

Dumnezeul meu! Oare ne înşală ochii care îl văd pe Toma înaintea noastră, aici înăuntru? Poate fi cu
putinţă? Se petrece cu adevărat una ca asta? E aici acea bestie care a măcelărit atâţia oameni, care a
făcut ca atâţia oameni să se încuie în casele lor şi simpla pomenire a numelui său îi face pe toţi să le stea
inima în loc?

Da! El era! Toma Rizkov! Acel înfricoşător tâlhar şi ucigaş, care s-a prefăcut lăuntric, fiind martor la o
clipă pascală lângă patul micului Mihail, copilul ca un îngeraş, la fel cum mulţi alţii au renăscut în chip
minunat în această zi, luminaţi de dumnezeiasca lumină a învierii! Puterea cinstitei cruci nimicea tot ce
era pierzător şi rău în el. Un om înnoit începea să prindă chip înlăuntru - un om plin de pocăinţă, credinţă
adevărată, dragoste şi bunătate! Aceasta era limpede pentru toţi care îl vedeau.

Chiar şi aşa, mulţi se dădeau înapoi cu frică atunci când îl vedeau, de parcă el ar fi putut să-i atace în
orice moment! Alţii veneau aproape ca să îl privească cu băgare de seamă, iar apoi strigau biruitori:

- în sfârşit! El este! Repede, să înştiinţăm poliţia ca să-l prindă!

Cu toate acestea, Toma îşi păstra calmul impunător. Era de parcă sufletul lui, în mijlocul furtunilor
neîncrederii în oameni şi al conştiinţei sale încărcate, găsise în cele din urmă lucrul după care tânjea de
atâţia ani de zile.

Lacrimile continuau să curgă şiroaie din ochii săi fioroşi lacrimi ca nişte nestemate ale pocăinţei, care au
puterea de a curăţa minunat sufletul şi de a-l spăla de fiecare pată de murdărie. Asemenea lacrimi
curseseră odată, prin pocăinţă, din ochii lui David, din ochii femeii ce fusese prinsă în preacurvie, din ochii
tâlharului răstignit de-a dreapta Mântuitorului, Care i-a dăruit să fie cel dintâi ce intră în Rai.

Pe măsură ce frumoasa slujbă a Liturghiei pascale continua, unele persoane îşi şopteau:

- Haide să-l înşfăcăm acum pe ucigaşul acesta, înainte să ne scape!

El i-a auzit, poate, sau mai curând nu i-a auzit, de vreme ce era cu totul răpit în vorbirea sa
duhovnicească pe care o purta cu Răscumpărătorul păcatelor oamenilor, Iisus.

Acum realitatea situaţiei începea să fie de netăgăduit. Nu era deloc nevoie să îl prindă, fiindcă era deja
prins în capcana iubirii lui Hristos şi se pocăia sincer, din tot sufletul său renăscut. De acest lucru dădeau
mărturie lacrimile mari, fierbinţi care-i picurau din ochi; înfăţişarea paşnică, liniştită a chipului său, care
răspândea raze de dragoste şi milă; şi buzele sale ce tremurau de emoţie în vreme ce şopteau oricui se
uita la el: „Hristos voskrese!"

Dumnezeiasca Liturghie se sfârşi, iar oamenii plecau de la biserică plini de bucurie. Toţi se salutau unul
pe altul cu familiara salutare pascală; numai Toma rămăsese în genunchi, răpit în continuare în
rugăciune, aruncând priviri pline de dragoste înspre crucea strălucitoare, aurie de deasupra uşilor
împărăteşti. Preotul cu părul alb stătea în faţa uşilor împărăteşti şi ţinea în mâna dreaptă icoana din aur
masiv a învierii, la care tocmai se închinaseră credincioşii, recunoscători Mântuitorului celor păcătoşi.

Ochii lui căzură asupra lui Toma. Vreme de câteva minute, se uitară doar unul la celălalt. Momentul era
profund, mişcător. Era de o măreţie negrăită, pentru acest suflet ce fusese rănit şi pierdut, care se
tăvălise în noroi până acum, când l-a chemat Hristos. Şi apoi, pentru ce altceva a venit El în lume - în
această lume plină de patimi, de ură şi răutate? Ce altceva a venit El să afle, fără numai pe aceşti
„Toma," de toate vârstele, care au căzut şi şi-au întinat veşmântul sufletului?

Cu câtă dulceaţă şi căldură striga grăitorul de cele dumnezeieşti Isaia către fiecare păcătos ce a alunecat
şi a căzut: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei." Isaia 1,15-16

Atunci preotul ieşi din altar, cu crucea în mâini şi, cu pas încet dar hotărât, se apropie de Toma care era
în genunchi, zguduit cu totul de un hohot puternic de plâns cu suspine, care răsuna în toată biserica.
Preotul, care amintea de măreţul Proroc Moise, se apropie de Toma şi îl atinse pe umăr, spunând:

Toma, Hristos voskrese!

Încet şi cu frică, de parcă s-ar fi ruşinat să-l privească, Toma îşi întoarse ochii plini de lacrimi către acest
preot al Celui Preaînalt, în timp ce-i răspunse printre suspine:

- Părinte, Voistinu voskrese!

Preotul îşi recăpătă curajul şi scoase un suspin de uşurare. Apoi i se adresă lui Toma:

- Fiule, ai vrea să te închini cinstitei cruci şi icoanei învierii Mântuitorului? Pe cruce a fost răstignit Domnul
nostru, ca să spele toate păcatele omenirii cu scumpul Său sânge.

Când Toma îl auzi pe preot spunând acestea, se dădu înapoi cu frică, de parcă ar fi vrut să se ferească
de ceva şi rosti cu o voce tremurătoare:

Nu! Nu, părinte! Nu îndrăznesc; nu sunt vrednic să mă apropii cu buzele mele necurate de preacinstita
cruce a Domnului nostru!
Preotul nu se putu abţine şi izbucni în plâns. Însă, cu dragoste părintească, îi aduse crucea la buze lui
Toma, care se închină şi o sărută de multe ori, cu adâncă emoţie.

- Fiule, şopti preotul de-abia auzit, fie ca Dumnezeu să-ţi dăruiască tămăduirea sufletului. Amin.

Chiar în acea clipă năvăliră înăuntru patru poliţişti. Fuseseră înştiinţaţi să vină şi să pună mâna pe Toma.
Când îi văzu, el nu doar că nu le opuse rezistenţă, ci chiar îşi întinse mâinile spre ei şi le spuse, cu un
zâmbet şi cu ochii plini de lacrimi:

- Hristos voskrese!

Ei îi aruncară o privire nedumerită, totuşi îi puseră cătuşele, fiindcă le era oarecum teamă.

O mulţime de oameni se adună în jurul lui Toma când acesta ieşi din biserică, strigându-le vesel tuturor:
„Hristos voskrese!" Unii plângeau din pură emoţie şi îşi spuneau:

- Iată cât de mult a fost schimbată de Dumnezeu această făptură!

într-adevăr, Toma pleca din biserică renăscut, plin de pace şi compasiune!

Pe când toată lumea părăsea curtea bisericii, vorbeau între ei şi se întrebau:

- Oare ce minune a săvârşit o astfel de schimbare în acest om, care era năpasta ţinutului nostru şi al
cărui nume era de ajuns pentru a răspândi groază în rândul tuturor, tineri şi bătrâni?

Minunea prefacerii sale rămânea o taină pentru toată lumea. Această fiară sălbatică ce înseta de sânge
devenise dintr-o dată un mieluşel. Acest vultur mândru devenise un porumbel alb, curat, care privea la
toate cu nevinovăţie şi cu iubire! Nişte femei bătrâne căzură în genunchi pe stradă şi, cu evlavia şi
credinţa care le caracterizau, spuseră:

- O, Doamne al cerului şi al pământului! Această minune săvârşită cu Toma este a Ta! Doar Tu, Doamne,
poţi lucra asemenea minuni, căci Tu eşti singur Cel ce ai făgăduit să dai odihnă celor ce se apropie de
Tine. cf. Matei 11, 28

Capitolul 5 Judecata

„Şi le voi da o altă inimă şi duh nou voi pune în ei; voi scoate din trupul lor inima cea de piatră şi
le voi da inimă de carne."

Iezechiel 11,19

Toma a fost dus la judecata ce a durat zile întregi! Se făceau presiuni asupra lui ca să dezvăluie toate
crimele pe care le înfăptuise, căci se putea să mai fie unele despre care poliţia nu avea cunoştinţă.
Procurorul era unul aspru, un moscovit scund, gras şi roşu la faţă. Plin de nervi, acesta dădu ordine ca
interogatoriile să se încheie repede, de parcă ar fi vrut să pună capăt acestei întâmplări atât de
înfiorătoare.

Procurorul spuse pe şleau că de multă vreme tânjea să-l prindă pe Toma, fiindcă faptele sale
înfricoşătoare îi dădeau dureri de cap şi coşmaruri.
Acum credea că şobolanul a fost prins în capcană. Dar cât de tare se înşela procurorul! înaintea sa, stând
pe un scaun şi cu mâinile legate, nu se afla unul dintre nenumăraţii răufăcători care constituie o plagă
pentru societate. Nu! Nu! în faţa lui nu se afla un răufăcător. Harul învierii Domnului, precum o rază
puternică de soare, strălucea asupra adâncurilor mohorâte ale tulburatei inimi a lui Toma. A fost luminat
lăuntric cu totul şi atunci a văzut zdrenţele şi pânzele de păianjen pe care păcatul le îngrămădise acolo.
îndată a căutat să se curăţească de tot ce era murdar, prin lacrimi şi umilinţă.

Dar oare nu la fel şi-au curăţat sufletul păcătoşii de sute şi sute de ani încoace? Ei sunt curăţiţi de harul
lui Hristos care S-a făcut om, a pătimit, S-a răstignit şi a înviat ca să-i mântuiască pe păcătoşi - atâta timp
cât ei înşişi primesc de bunăvoie harul Său. De aceea şi Toma a început să verse râuri de lacrimi chiar în
clipa în care micul Mihail, acel mic înger al dragostei şi bunătăţii, i-a dăruit oul său de Paşti şi i-a spus:
„Hristos a înviat!" Atunci a început să se spele de orice întinare din suflet şi să devină un om reînnoit,
care trăia numai pentru Hristos. Chiar în clipa în care a luat acel ou - o! ce sfântă şi de trei ori
binecuvântată clipă a vieţii sale! - sufletul lui Toma s-a ridicat din legăturile păcatului care îl înlănţuiseră
ani fără număr, îndemnându-l să săvârşească atâtea crime îngrozitoare, fioroase...

Toma nu i-a spus o vorbă procurorului. Stătea acolo cu un zâmbet paşnic, liniştit pe buze. Când cineva
intra în încăpere, se întorcea şi îi spunea, cu nevinovăţia unui copilaş: „Hristos voskrese!

în ciuda constrângerilor înfăptuite asupra lui în timpul interogatoriului, el nu a vrut să-şi aducă aminte
nimic din vechea sa viaţă de criminal înrăit. Răspundea la fiecare întrebare spunând simplu: „Hristos
voskrese." Mintea sa, ostenită de păcat, nu voia să se mai despartă de dulcele chip al Mântuitorului înviat
din morţi. Sufletul său chinuit fusese atras de Hristos la fel cum magnetul atrage cu uşurinţă pilitura de fier
şi, din această pricină, nu se mai putea gândi la nimic altceva.

Cercetarea lui dură multă vreme. Timpul trecea, însă Toma Rizkov, acea fiară sălbatică ce semănase
nenorociri la poalele Munţilor Urali, precum o fantomă din iad, era întru totul preschimbat acum. Harul lui
Hristos Cel înviat din morţi îi încălzise sufletul împietrit. Din această pricină era acum ca o oiţă liniştită,
stând ghemuit într-un colţ al întunecatei sale celule de închisoare. Cătuşele sale erau atât de grele încât,
atunci când încerca uneori să-şi ridice mâinile, acestea îi sângerau, lăsându-i pe trup urme lungi de
sânge cald. Totuşi el nu lua în seamă aceasta şi rămânea răpit în fierbinte rugăciune. Nici chiar mâncarea
pe care i-o aduceau nu-i stârnea pofta prea mult! Dacă neîndurătorul şi sălbaticul său temnicer nu ar fi
strigat la el: „Câine murdar, ia şi mănâncă!" nu ar fi cerut nici măcar o picătură de apă să-şi umezească
buzele, care îi deveniseră albe şi sărate după atâtea nevoinţe.

Pe cât trecea timpul şi cu cât îl iscodeau mai mult, cu atât le răspundea tuturor mai paşnic şi mai liniştit:
„Hristos voskrese." Le răspundea cu aceleaşi cuvinte şi atunci când începeau să-l biciuiască, violent, în
încercarea de a-l sili să vorbească. Oamenii care treceau pe lângă celula sa pentru a se încredinţa dacă
acesta era înspăimântătorul om fără căpătâi care cândva pricinuise atâtea neajunsuri în împrejurimi, la
început se holbau la el împietriţi de groază, dar mai apoi erau cuprinşi de o putere ce-i fermeca
nedesluşit, privindu-l cu multă milă, şi îşi spuneau: „Poate să fie cu adevărat acelaşi Toma?"

Bineînţeles, chipul îi era acelaşi; avea aceleaşi mâini, aceleaşi picioare uriaşe care alergau precum ale
cerbului, însă înfăţişarea sa avea atâta linişte şi bucurie, încât îi făcea pe toţi să se îndoiască!

- Unde sunt ochii aceia care odinioară erau atât de fioroşi, care arătau precum ai unui taur înfuriat? Unde
e acel om răzvrătit, neîmblânzit, ce se asemăna unui tigru sălbatic care tocmai a fost pus într-o cuşcă?
Ce schimbare uimitoare! Ce minune neobişnuită a avut loc ca să facă să renască această făptură a lui
Dumnezeu?

Din această pricină, oamenii care erau chemaţi să verifice identitatea lui Toma plecau cu sufletul cucerit
de pacea adâncă a acestui om ce câştiga încrederea şi mila tuturor.
Capitolul 6 Libertate

„După ce m-am întors, m-am căit, şi când am luat cunoştinţă, m-am bătut în piept;

am fost ruşinat şi tulburat am fost, pentru că am purtat ocara tinereţii mele."

Ieremia 31,19

Procurorii au convocat o comisie de medici pentru a stabili ce se întâmpla. Poate îşi pierduse minţile?
Suferise de vreo tulburare mintală? Poate că juca teatru cu iscusinţă, ca să scape de pedeapsa cu
moartea pe care fără îndoială că o merita?

Psihologi şi neurologi vestiţi, precum faimosul neurolog Zinovi Jalskov din Sankt Petersburg şi psihiatrul
Simeon Glavitski din Kiev, care se întâmplaseră să se afle prin gubernie, au fost chemaţi să-l supună pe
Toma unei cercetări amănunţite. Cu toţii au ajuns la aceeaşi concluzie, şi anume că infractorul nu se
prefăcea, ci trecuse printr-o desăvârşită curăţire a minţii, cu vădite semne de schimbări psihologice în
bine. Bărbatul care, asemenea unui animal, împlânta cuţitul pierzaniei în inima multor victime nevinovate,
păşea acum pe drumul mântuirii şi al reînnoirii lăuntrice.

între personajele de seamă ce au făcut o vizită fiarei sălbatice a Munţilor Urali dată acum pe mâna justiţiei
s-a aflat şi Vlădica Pitirim, Arhiepiscopul Kievului - un înţelept şi cu adevărat mare ierarh al Bisericii
Ortodoxe, care spuse, cu seriozitatea sa firească, de îndată ce ieşi din celula lui Toma Omul-Lup, cu ochii
înlăcrimaţi şi cu buzele tremurând de emoţie:

- El nu este nici nebun, nici bolnav psihic, nici nu se preface, cum cred unii! Toma Rizkov a renăscut prin
harul întru-tot-Sfântului Duh, la fel cum s-a petrecut cu nenumăraţi păcătoşi în toată lumea! El este una
dintre multele minuni ale lui Hristos, Iubitorul de oameni! Nu există nicio altă explicaţie! De îndată ce m-a
văzut intrând în celula sa mohorâtă, s-a târât în genunchi până aproape de mine — nu ca să mă atace, ci
ca să-mi sărute mâna, cu gingăşia unui copilaş şi să-mi spună, cu cea mai mare emoţie pe care am
întâlnit-o vreodată la cineva: „Hristos voskrese!" Aşa că eu cred - adăugă acel minunat ierarh că mai
curând înainte era nebun şi ieşit din minţi, iar nu acum! Acum, „venindu-şi în sine," Luca 15, 17 însetează
după iertarea lui Dumnezeu şi după ajutorul nostru pentru a deveni un alt om. Vă încredinţez pe toţi că
este acum slobod de orice înrâurire diavolească şi de aceea vă cer, chezăşuind cu vrednicia mea
arhierească, să primească desăvârşită iertare de la voi toţi, precum şi dezlegare de păcate din partea
Bisericii noastre.

Şi, la plecare, pe când se pregătea să urce în trăsura care îl aştepta, acest bun şi cuvios ierarh îl bătu pe
spate, părinteşte, pe directorul închisorii, care îl însoţise afară din birou, curtenitor, plin de cuviinţă,
spunându-i acestuia:

- Să nu uiţi asta niciodată, dragul meu prieten! Toma „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat." Luca
15, 24 „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut." Luca 19,10

Toma era acum liber, printre oamenii liberi! însă, din pricina cazierului său încărcat, trebuia ca cineva să
se pună chezaş pentru purtarea sa paşnică şi cinstită în mijlocul celorlalţi oameni. Bunul Arhiepiscop
Pitirim îşi dădu din toată inima cuvântul său de arhiereu pentru aceasta, în vreme ce directorul închisorii,
Ivan Rabulovski, îl însărcină pe bătrânul şi experimentatul ofiţer Ionatan Lvov să-i supravegheze viaţa de
zi cu zi. Acest lucru era foarte uşor de făcut! Deoarece în vremea aceasta Toma era plin de lumina lui
Hristos, plin de bunătate dumnezeiască. Odinioară criminal

Dar, cum „legea e aspră, dar aceasta este legea," poliţia pregăti dosarul cu învinuirile aduse lui Toma, un
volum gros, ce-ţi făcea părul măciucă, de aceea procesul în care avea să fie condamnat urma să fie
scurt. Totuşi, la naşterea fiului ţarului (29 aprilie 1818), mărinimosul
Ţar Nicolae I, care dăduse iertarea obştească tuturor, îi dăduse şi lui Toma libertatea. Toma nu o
căutase, drept urmare aceasta nici nu făcuse vreo impresie asupra lui. Pe când părăsea închisoarea, se
înclina în faţa oricărei persoane pe care o întâlnea, luându-şi rămas-bun şi spunându-le „Hristos
voskrese!"

şi hoţ înfricoşător, acum era mai paşnic decât cel mai nevinovat copilaş.

Începu să lucreze cu râvnă, făcând şi cele mai grele munci. Niciodată nu cerea ceva în schimb şi
niciodată nu primea să fie plătit! Nu mai făcea rău nimănui! Nu părăsea pe nimeni fără ca mai întâi să-l
ajute, plin de bunăvoinţă. De îndată ce vedea pe cineva cărând o greutate, îşi părăsea grăbit lucrul şi
alerga să-i uşureze povara până când acela ajungea unde avea de mers. Mai mult decât atât, se şi
înclina smerit în faţa persoanei pe care o ajutase, fără să se aştepte la nimic în schimb. Când vedea o
doamnă în vârstă întorcându-se acasă cu sarsanale de la piaţă, alerga bucuros în ajutorul ei, în vreme ce
ea îl binecuvânta de mii de ori. Nu făcea doar aceste fapte bune, ci şi ori de câte ori murea vreun om
sărac, îşi lua el însărcinarea de a căra coşciugul. Ducea trupul mort, deschidea mormântul, îl îngropa şi
chiar împărţea o parte din puţinul lui câştig zilnic celor rămaşi în viaţă din familia îndurerată, săracilor şi
orfanilor.

Atât de mari îi erau râvna, bunătatea şi răbdarea în faţa vorbelor urâte pe care i le aruncau oamenii lipsiţi
de inimă, încât curând toată lumea din oraş începu să uite trecutul lui şi porecla sa jignitoare „Toma
Omul-Lup" şi în schimb începură să-l numească, cu dragoste, „Toma Omul Bun."

Capitolul 7 Epidemia

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu. [...] Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi
Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-
aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine."

Matei 25,34-36

în zilele acelea, din pricina îngrijirii medicale precare, molimele izbucneau adesea. Odată, în timpul unei
veri de-a dreptul dogoritoare, s-a răspândit o primejdioasă epidemie de holeră. Populaţia era decimată
atât de iute de acea nimicitoare boală, încât cei vii nu aveau timp să-i îngroape pe cei ce mureau. Nu era
casă în oraşul Tobolsk, cel odinioară vesel şi plin de viaţă, care să nu fi pierdut unul sau doi membri ai
familiei şi care să nu aibă mulţi alţii grav bolnavi la pat, zvârcolindu-se de durere din pricina vărsăturilor şi
a suferinţei. Nimeni nu voia să-i ajute, căci această boală era foarte molipsitoare. Chiar dacă se mai afla
cineva care putea sta pe propriile picioare, fiindcă fusese mai puţin atins, acela nu îndrăznea să se
apropie de cineva grav bolnav. Teama de recădere în boală şi de o nouă molipsire, precum şi nevoia de
apărare a propriei fiinţe îl făceau să fie nepăsător şi să se îndepărteze cât mai mult de oricine era bolnav,
cu febră mare. Atunci starea suferindului devenea o privelişte ce îţi rupea inima. Oamenii erau părăsiţi pe
patul lor de suferinţă. Ei făceau o ultimă sforţare ca să strige:

- Ajutor! Trecătorilor, fraţii mei, pentru numele lui Dumnezeu, veniţi şi-mi daţi puţină apă, fiindcă sunt pe
moarte!

Puţinii trecători însă fugeau cât puteau de repede ca să scape, de parcă holera i-ar fi urmărit.

în toiul acestui iad al deznădejdii şi al groazei, o singură persoană rămăsese stăpână pe sine şi dornică
să alerge pretutindeni cu o dragoste ca de mamă pentru a da o mână de ajutor; era Toma Rizkov! Nu
lăsa nicio casă fără să arate cât poate o inimă ce are în ea pe Hristos, care are „dragostea desăvârşită,"
dragostea întru Hristos care „alungă orice frică," Ioan 4,18 după cum întărea ucenicul cel iubit, Sfântul
Ioan Teologul. Acesta este adevărul: oricine iubeşte cu adevărat creştineşte nu se teme de nimic în viaţă.

Cel plin de harul lui Hristos are puterea să mute munţii, care adesea par să fie piedici de netrecut în calea
iubirii. Cel care are adevărată dragoste poate muta asemenea munţi, săvârşind astfel lucruri mari şi dând
dovadă de sentimente ce stârnesc uimirea şi admiraţia, şi care rămân veşnic pildă pentru generaţiile
următoare.

în oraşul Tobolsk, Toma Omul Bun va rămâne pururi o pildă de dragoste vie, amintind de jertfa
Mântuitorului! Povestea sa va fi întotdeauna cel mai frumos şi mişcător imn al celor mai de preţ
sentimente creştineşti pentru aproapele, pe care el l-a cercetat şi pe care l-a alinat în vreme de durere şi
singurătate. Căci în clipe ca acestea se vădeşte dragostea noastră pentru Hristos, Dumnezeu-Omul,
precum a grăit însăşi gura negreşalnică a Celui mai dulce învăţător al iubirii: „Adevărat zic vouă, întrucât
aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut." Matei 25, 40

Este o mare înfăptuire, o preafrumoasă cutezanţă şi o adevărată milostenie să fii în stare să întinzi o
mână iubitoare şi plină de milă cuiva care suferă, să-i dăruieşti apa mângâierii şi să-i usuci cu ştergarul
dragostei tale lacrimile sale fierbinţi, pricinuite de singurătate şi boală.

Printre gemetele oamenilor bolnavi, suferind de holeră şi aflaţi în pragul morţii, răzbătea vocea caldă,
mângâietoare şi plină de dragoste a lui Toma Omul Bun:

- Hristos a înviat! Vin acum! Vin, frăţiorul meu. Sunt eu! Toma! O să-ţi dau tot ce ai nevoie.

Apoi îşi sufleca mânecile şi pornea să le dea tot ce putea. Unuia îi aducea prosoape înmuiate în oţet şi
apă rece. Altuia îi schimba aşternuturile şi păturile. Undeva îi turna cuiva un leac şi îl freca cu el pe spate,
iar altundeva răcorea tâmplele fierbinţi. Le schimba hainele bolnavilor şi le spăla el însuşi. Purta de grijă
caselor lor părăsite şi se îngrijea de copiii lor orfani. Ba chiar alerga să le hrănească animalele flămânde,
bolnave, care şi ele răgeau cu putere, dând o notă lugubră întregii atmosfere deznădăjduite a oraşului, de
parcă şi ele ar fi înţeles nenorocirea ce căzuse asupra lui.

Cuvântul „minuni" nu este îndeajuns pentru a înfăţişa ce a înfăptuit Toma, cu atâta râvnă şi bărbăţie
creştină. Toţi rămâneau fără cuvinte înaintea mărturiei lucrării sale salvatoare! Mai uimitor dintre toate era
că se apropia de toţi fără teamă şi îi îngrijea chiar şi pe cei grav bolnavi! În ciuda acestui lucru, devenea
din ce în ce mai sănătos, mai neînfricat şi mai puternic! Este adevărat că „Dumnezeu toate le lucrează
spre binele celor ce-L iubesc." Romani 8, 28

Cunoaştem aceasta, iar experienţa de viaţă reală o verifică neîndoios. Oricine săvârşeşte fapte bune,
insuflate de pilda luminoasă a lui Hristos Cel înviat, nu piere niciodată. Harul lui Hristos nu-l părăseşte
niciodată! Din această pricină, Toma a rămas nevătămat de înfricoşătoarea boală ce pustia gubernia. El
avea armura, binecuvântarea şi ocrotirea atotputernicului Domn şi Mântuitor înviat.

într-atât era de mare binecuvântarea lui Dumnezeu în viaţa lui Toma, încât s-a petrecut ceva neobişnuit şi
aproape de necrezut. În timp ce stătea, târziu în noapte, la căpătâiul feluritelor persoane aflate în
fierbinţeala bolii, obişnuia să le povestească, în felul său, câte ceva despre mila şi dragostea lui
Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăieşte. Când aceşti bolnavi se trezeau a doua zi de
dimineaţă, constatau că febra le trecuse, de parcă i-ar fi tămăduit o mână nevăzută! Cu lacrimi în ochi, ei
sărutau mâinile mărinimoase şi neobosite ale lui Toma.

în sfârşit, au venit şi primele zile reci de toamnă, iar molima s-a stins. Autorităţile locale au vrut să-l
răsplătească după vrednicie pe Toma - acel viteaz al iubirii, acel înger al mângâierii, care a stat la
căpătâiul tuturor bolnavilor din oraş cu atâta altruism şi sacrificiu de sine! însă toţi cei ce lucrează cu
sinceritate pentru sufletul lor cred că sfârşitul faptelor bune ale lor nu este recele şi tristul mormânt, ci
măreţia fericirii cereşti. Ei ştiu că sunt „fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul [...] căci faptele
lor vin cu ei." Apocalipsa 14,13 Ei nu aşteaptă din partea lumii slavă şi cinste omenească pentru tot ce au
făcut aici în lume. De aceea Toma, cu smerenie sinceră, refuză orice medalie şi distincţie de onoare pe
care ei voiau să i le dea. Singurul lucru pe care l-a cerut de la ei a fost să i se îngăduie să petreacă nişte
zile în străvechea Mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi să se bucure de frumuseţea şi
liniştea de acolo! Dorinţa lui Toma a fost primită îndată cu bucurie de toată lumea şi i-au dat doi cai
puternici, pe care orăşenii i-au încărcat cu danii şi prinoase pentru mănăstire, însoţindu-l până la ieşirea
din oraş. Toţi locuitorii, cu mic cu mare, şi-au luat rămas-bun cu lacrimi calde şi cu multă tulburare
sufletească de la marele lor binefăcător. Iar Toma, cu mâna dreaptă pe inimă, făcea plecăciuni în dreapta
şi în stânga, către toţi, spunându-le zâmbind:

- Hristos voskrese! Hristos voskrese!

Capitolul 8 Mănăstirea

„Lăuda-Te-voi, Doamne, cu toată inima mea."

Psalmi 110,1 „Intraţi înaintea Lui cu bucurie."

Psalmi 99,4

După o călătorie obositoare de douăsprezece ore, Toma Rizkov ajunse în faţa porţii de fier a mănăstirii.
Era aproape de apusul soarelui. Pe când se afla încă în mijlocul pădurii, cu destul timp înainte, auzise
deja toaca şi clopotele sunând de Vecernie şi Pavecerniţă.

Un monah înalt şi slab, de vreo şaizeci de ani, deschise cu încetineală poarta cea grea şi îl întâmpină cu
un zâmbet, spunând:

- Slăvit să fie Domnul!

Toma îi sărută mâna şi îi ceru să-l înştiinţeze pe stareţ, arhimandritul Tihon Timofei - un distins cleric,
renumit pentru multa sa învăţătură şi viaţa sa ascetică, precum şi pentru minunata sa lucrare misionară
desfăşurată cu ani în urmă în Japonia.

în acel moment, stareţul săvârşea slujba Vecerniei. Aşa că Toma intră în vârful picioarelor în biserica
mănăstirii, unde toate frescele slab luminate şi norii înmiresmaţi de tămâie creau o asemenea emoţie şi
încântare, încât el căzu în genunchi, aplecându-şi capul până la pământ, în vreme ce la strană un monah
citea chiar atunci aceste mişcătoare cuvinte din Psaltire: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră,
ajutor întru necazurile ce ne împresoară." Psalmi 45,1

Toma plângea fără contenire şi nici măcar nuşi dădu seama când se terminaseră Vecernia şi
Pavecerniţa. Unul câte unul, cei patruzeci şi opt de monahi sărutară cu smerenie mâna stareţului şi
plecară mergând agale. îşi ţineau capul plecat, dar când treceau pe lângă Toma aruncau o privire furişă
spre el. Ultimul care plecă fu stareţul Tihon, care se apropie de Toma cu un mers impunător şi cu mâinile
pe piept în chipul crucii. Tăcerea mormântală ce domnea în biserică fu risipită de vocea puternică a
stareţului, părând să vină dintr-o altă lume, plină de sfinţenie:

Ridică-te, fiule. Vreau să aud ce ai să-mi spui.

Trecură alte câteva clipe de tăcere mormântală. Apoi Toma îşi ridică sfios capul, ca un copilaş speriat, în
timp ce ochii săi înlăcrimaţi priveau fascinaţi la crucea ce atârna la gâtul stareţului.

- Hristos voskrese, Părinte! îngăimă Toma.

- Voistinu voskrese, fiule, răspunse stareţul cu un zâmbet plin de milă, plecându-şi capul.

îşi întinse mâna, îl ridică pe Toma, iubitor, şi îl aduse în partea dreaptă a pronaosului, unde se afla locul
de spovedanie. îşi puse epitrahilul, în timp ce Toma îngenunche cu mâinile pe piept în chipul crucii şi
începu să-şi mărturisească toate păcatele fără nicio şovăială, fără să aştepte să-l întrebe stareţul cel
luminat de întru-tot-Sfântul Duh Care a luminat şi alte mii şi mii de oameni.

Nu încercă să găsească o anume pricină pentru nimic din cele ce făcuse şi nu căuta a se dezvinovăţi în
vreun fel. Singurul lucru pe care l-a arătat mai dinadins a fost că nu a înfăptuit acea primă crimă pentru
care a fost osândit, pe când avea doar douăzeci şi patru de ani şi a fost întemniţat pe nedrept!

După spovedanie, Toma rămase cu capul plecat, în vreme ce în biserică domnea tăcerea desăvârşită,
întreruptă doar de suspinele sale înăbuşite. Stareţul îi vorbi cu dragoste părintească despre dorinţa
Domnului cel răstignit şi Care Se afla înaintea lor la locul de spovedanie ca toţi păcătoşii să afle calea de
întoarcere la El. îi ceru totodată să spună limpede dacă mărturisirea sa era hotărâtă şi dacă hotărârea de
a urma viaţa în Hristos era fără întoarcere. Toma, în loc de răspuns, se aruncă în braţele stareţului cu
simplitatea şi emoţia unui prunc şi, printre suspine puternice, spuse:

Da! Da, preacuvioase părinte. Voi trăi mereu pentru Hristos!

Stareţul, în sutană şi camilafcă, îşi aşeză capătul epitrahilului pe capul lui Toma, care stătea în genunchi
şi îi citi frumoasa rugăciune de dezlegare, ce se spune de fiecare dată la sfârşitul Tainei Mărturisirii.

În acea clipă mişcătoare, ai fi putut crede că îngerii zburau nevăzut împrejurul locului de spovedanie
pentru a oferi binecuvântarea lui Dumnezeu acelui mare om ce se pocăia. Era de parcă mii de buze
îngereşti psalmodiau în depărtare o cântare dulce şi îmbătătoare: „Căutaţi-L pe Domnul, şi când îl veţi
afla, chemaţi-L; iar când El Se va apropia de voi, atunci să-şi părăsească necredinciosul căile şi
nelegiuitul sfaturile şi să se întoarcă la Domnul şi va afla milă, şi la Dumnezeul vostru să se întoarne, că
El cu-mbelşugare vă va ierta păcatele." Isaia 55, 6-7

Toma fu însoţit într-o încăpere din arhondaricul mănăstirii să se odihnească după o asemenea trăire plină
de emoţie. Se aşeză pentru a se întrema după atâta secătuire trupească, la care se adăuga agonia şi
tulburarea sufletească. La ivirea zorilor, monahul care bătea toaca îl trezi pe când trecea pe lângă chilia
fiecărui monah, aşa cum făcea trecând pe lângă camera fiecărui oaspete al mănăstirii.

La Sfânta Liturghie se împărtăşi cu Preacuratele Taine! Primea Trupul şi Sângele lui Hristos după atâţia
ani de destrămare sufletească şi nenorociri de nedescris. La vremea împărtăşirii, o pasăre mică,
neobişnuită prin acele locuri, pătrunse şi se aşeză în strana stângă şi începând să cânte melodios, ca şi
cum ar fi vrut să-i ţină hangul monahului care psalmodia, dulce şi cu umilinţă: „Cel ce mănâncă trupul
Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el." Ioan 6, 56 „Gustaţi şi vedeţi că bun este
Domnul. Aliluia." Psalmi 33,8

Toma rămase pentru o vreme la mănăstire, învăţând să citească şi să scrie tot mai bine, ajutat de un
monah priceput din obşte, Părintele Filaret Neceaev, fost ofiţer al gărzii imperiale, un om cu o foarte bună
educaţie. El se făcuse monah după moartea neaşteptată a iubitei sale soţii, pe care a pierdut-o din pricina
unei boli misterioase la doar douăzeci de zile după căsătorie. Această întâmplare l-a zguduit atât de
profund încât, pentru a-şi tămădui inima rănită, a luat hotărârea să renunţe la cariera sa strălucită şi să se
retragă la o mănăstire.
El îi arătă lui Toma o sinceră dragoste frăţească şi compătimire şi îl îndemnă să rămână pentru totdeauna
la mănăstire, unde toată lumea îl privea cu ochi buni. Toma le mulţumi tuturor, sărutându-le mâna cu
dragoste înfocată, însă luă hotărârea să plece către un loc necunoscut. Stareţul şi toţi monahii îl însoţiră
până la poarta cea de fier luându-şi rămas-bun de la el. Până când făptura lui se topi dincolo de linia
orizontului, stareţul îl urmări cu ochii din care îi curgeau lacrimi din belşug, în vreme ce şoptea ca pentru
sine:

- Un mare bărbat al pocăinţei! Un nou nevoitor! Un sfânt al zilelor noastre! Câtă cinste pentru mănăstirea
noastră că a trecut pe aici un asemenea suflet binecuvântat!

Capitolul 9

Sfinţenie

„Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile." Fericit bărbatul care nădăjduieşte în Domnul."

„Fericit bărbatul care se teme de Domnul." „Fericit este cel pe care l-ai ales şi l-ai primit."

Psalmi

„Fericit bărbatul care întru înţelepciune se va sfârşi." Ecclesiasticul 14,21

S-au scurs încă treizeci de ani. Lumea uitase aproape cu desăvârşire de întâmplările lui Toma Omul-Lup.
Doar când şi când, vreun bătrân mai povestea cu multă milă şi sfântă uimire istoria lui Toma Rizkov, cel
care s-a pocăit!

în vremea aceea, căzuse multă zăpadă, iar în luna februarie a acelui an a fost un frig mai cumplit ca
niciodată. Din Sankt Petersburg veneau prinţi, baroni şi alţi nobili la vânătoare de mistreţi în Munţii Urali.
Se împrăştiau prin inima pădurii dese şi, pe ici pe colo, se puteau auzi împuşcăturile vânătorilor. Printre ei
se afla şi prinţul Mstislav Canev, fostul comandant al poliţiei militare din Kiev, care avea pe atunci şaizeci
şi cinci de ani, o carieră militară de excepţie şi multă experienţă de vânătoare. în ciuda vârstei sale şi a
zăpezii, merse la vânătoare cu bucuria şi plăcerea unui copil. Se ţinea la distanţă de ceilalţi şi se
îndepărta de ei tot mai mult, de parcă ar fi căutat ceva anume. Şi nu fără temei căci un mistreţ se ivi
înaintea lui şi el începu să-l urmărească, folosindu-se de toată iscusinţa şi experienţa sa de vechi general.
în vreme ce era pe urmele mistreţului ce fugea fornăind, se găsi deodată în faţa unei colibe! Pe uşa
acesteia apăru un bătrân cu totul alb, foarte înalt şi slab, fără îndoială din pricina nevoinţelor. Prinţul se
ascunse în spatele unui brad uriaş, ca să vadă ce va face acesta. Bătrânul ascet îngenunche şi îşi ridică
mâinile spre cer. începu să se roage, după ce făcu începutul spunând de trei ori: „Hristos voskrese!
Hristos voskrese! Hristos voskrese!" cu totul alb cum era, amintea de Moise care îl ruga pe Cel Preaînalt
pentru poporul său: „Întoarce-Ţi iuţimea mâniei Tale, milostiveşte-Te şi nu căuta la răutatea poporului
Tău!" Ieşirea 32,12

Bătrânul nevoitor răsufla greu, iar privirea luminoasă pe care i-o căpătară ochii dădea mărturie că sfârşitul
îi era aproape. Buzele lui nu încetau să murmure, pline de emoţie: „O, Doamne! O, Domnul meu!
Deschide-mi porţile Raiului!"

Copleşit de emoţie, pe prinţ îl trecu un fior la vederea acestui bătrân, căci recunoscuse în el pe un vechi
prieten de-al lui de pe când îşi satisfăcea stagiul militar: Toma Rizkov! Prinţul alergă spre el pe cât de
repede putea, se puse în genunchi şi îl luă în braţe, prinzându-l în ultima clipă înainte ca trupul acestuia
să se prăbuşească din pricina slăbiciunii şi să cadă precum un frumos chiparos lovit la rădăcină cu un
topor.

Sihastrul Toma Rizkov îşi întoarse spre el capul ce-i tremura, cu privirea gingaşă şi nevinovată a unui
prunc întipărită pe chip şi îi spuse prinţului, de-abia auzit:

- Aşa, înălţimea ta, m-ai recunoscut pe mine, nevrednicul slujitor al Domnului?

Apoi continuă încetişor, cu durere:

- Vai, cât am mai plâns în viaţa mea, din clipa în care un băieţel cu un ou roşu de Paşti în mână mi-a
arătat calea pe care să mă întorc la Hristos! Cât m-am pocăit şi cât de fierbinte m-am rugat! Ah, cât m-a
schimbat acel moment din ziua de Paşti şi m-a făcut să cer zi şi noapte, în genunchi, milă şi iertare de la
Domnul nostru, Care S-a răstignit şi a înviat, din marea Lui dragoste pe care o are pentru fiecare păcătos!
Eu părăsesc această viaţă! Plec, ostenit de povara vinei mele! Părăsesc această viaţă, însă mi-aş dori să
ştiu un lucru: mă întreb, oare bunul nostru... Mântuitor îmi va... ierta... nenumăratele mele păcate?

Şi, cu o ultimă sforţare, izbuti să-şi facă încet, pe piept, semnul crucii. Apoi îşi îndreptă ochii spre cer şi
repetă cuvintele:

- O, Doamne, Dumnezeul meu! Deschide-mi porţile cele cereşti!

Capul lui Toma se plecă spre dreapta, în vreme ce prinţul îl ţinea în braţele sale şi atunci o lumină
plăcută, dulce îi scăldă faţa asemenea unui nimb! Prinţul, deşi obişnuit cu bătăliile şi cu greutăţile, fu
copleşit de evlavie şi, cu multă grijă, îl lăsă jos pe sihastru. Îi puse mâinile în chipul crucii, îi închise ochii
calzi care încă mai căutau spre cer cu dor şi rămase în picioare lângă trupul mort, într-o aşteptare fără
cuvinte.

în acea clipă, cerul de plumb s-a schimbat! Norii întunecaţi s-au risipit, iar cerul începu să capete o
anume strălucire, de parcă ar fi plouat cu aur! Prinţul era uimit şi cercetă cerul cu mai multă băgare de
seamă. în vreme ce privea cu încordare acea formă nelămurită de pe cer care începea să coboare
repede spre pământ, locul din jurul sihastrului adormit întru Domnul se umplu de nori groşi de tămâie ce
păreau să izvorască dintr-o mie de cădelniţe. Deodată, ceea ce se lăsa din ceruri se arătă limpede: era o
ceată de îngeri, care înconjurară cu evlavie trupul nevoitorului şi se pregătiră să-i facă o slujbă de
înmormântare. Prinţul era năucit şi, cu frică, se dădu înapoi cu câţiva paşi, pentru a nu tulbura acea
adunarensfântă. Atunci îl auzi pe primul înger psalmodiind: „Fericit este cel pe care l-ai ales şi l-ai primit."
Psalmi 64,4 Un al doilea înger psalmodie: „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui."
Psalmi 115, 6 Un al treilea înger psalmodia dulce, cu capul plecat: „Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare
răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare,
aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit." înţelepciunea lui Solomon 3, 5-6

Martor fiind la acea slujbă de înmormântare cântată de glasurile îngerilor, prinţul rămase întru răpire
îndelung, astfel că însoţitorii săi începură să se îngrijoreze şi porniră să-l caute. îl găsiră într-o stare de
extaz, ceea ce îi umplu de uimire. îl zgâlţâiră, spunându-i:

ce s-a întâmplat, înălţimea voastră? De ce sunteţi aşa palid şi atât de mişcat sufleteşte?

Prinţul, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un vis sau s-ar fi pogorât dintr-o altă lume, clătină puţin din cap şi
apoi li se adresă, rostind domol şi cu multă solemnitate următoarele cuvinte:

Cădeţi în genunchi, camarazilor! îngenuncheaţi înaintea unui sfânt al zilelor noastre - un fost criminal ce a
renăscut în urma unui moment hotărâtor în ziua de Paşti, când un copil i-a oferit un ou roşu. Naşterea sa
din nou l-a făcut vrednic să aibă împrejurul său îngeri cereşti trimişi de Dumnezeu, care tocmai i-au primit
sufletul său ce s-a pocăit.

Toţi căzură în genunchi, îşi descoperiră capul, îşi făcură semnul crucii şi cinstiră moaştele binemirositoare
ale lui Toma Rizkov, nevoitorul care a plâns şi s-a rugat ani întregi, cerând milă de la Dumnezeu. Mii de
miresme umpleau aerul şi zeci de mii de păsări se adunară în copacii din jur, ca pentru a cânta cel mai
mare adevăr al credinţei noastre: „Mai mare decât cel mai mare păcat este dragostea bunului nostru
Dumnezeu şi milostivirea Lui către toţi cei ce se pocăiesc."

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!