Definitivarea cuceririlor

în anul 31 î. Cr., lumea romană nu ajunsese încă la întinderea sa maximă, o parte importantă a
operei primului împărat, Augus-tus (31 î. Cr.-14 d. Cr.), constînd în întărirea hotarelor spaţiului
roman.
în Europa occidentală. Provinciile gallice şi hispanice cucerite în epoca republicană nu sînt încă
în întregime integrate în imperiu. De aceea, Augustus duce pînă la capăt această cucerire, lansînd
campanii militare în nord-vestul Peninsulei Iberice şi în regiunile alpestre. Trofeele ridicate la
Saint-Bertrand-de-Comminges (în Antichitate, Convenae sau Lugdunum Convenarum — n.t.), în
Pirinei, şi în localitatea La Turbie, mai sus de Monaco, consfinţesc aceste succese, însoţite de
crearea provinciilor alpine Nori-cum şi Rhaetia. în schimb, întîmpină mai multe greutăţi în calea
realizării programului său în Germania, ale cărei regiuni cuprinse între Rin şi Elba speră să le
anexeze, în ciuda numeroaselor campanii pornite dinspre Rin şi Dunăre, Roma nu poate zdrobi
opoziţia triburilor germanice, suferind chiar o mare înfrîngere, în anul 9 d. Cr., cînd trei legiuni
sînt nimicite de cheruscul Armi-nius, care coordonează rezistenţa germanică. Augustus trebuie
aşadar să renunţe la proiectul său şi să revină la ideea unei frontiere pe Rin şi Dunăre. Această
situaţie e concretizată la sfîrşitul secolului I d. Cr., sub domnia lui Domitianus, prin crearea a
două provincii: Germania Inferior şi Germania Superior.
Intre timp, împăratul Claudius hotărîse să cucerească Britannia, reluînd încercările lipsite de
succes ale lui Caesar din timpul războiului pe care l-a purtat împotriva gallilor. Debarcarea
romană în Britannia are loc în 43 d. Cr., iar cucerirea capitalei catu-vwlaunilor, Camulodunum
(Colchester), marchează începutul stapînirii romane asupra insulei Britannia, nouă provincie
adăugată spaţiului imperial occidental.
76
AFIRMAREA EUROPE!
Europa orientală. Europa estică oferă aceleaşi dificultăţi ca şi sectorul renan. La est de Noricum,
regiunile Pannoniei (Ungaria) şi ale Illyricumului (aproximativ triunghiul format de rîurile Sava,
Drina şi ţărmul adriatic — n.t.) formează un obstacol pentru comunicaţiile dintre Occident şi
partea orientală a imperiului. Ele pot constitui chiar o ameninţare pentru Italia; revolta
populaţiilor din Illyricum care are loc între anii 6 şi 9 î. Cr. obligă Roma să intervină pentru
crearea a două provincii în inima Europei, Dalmaţia şi Pannonia. Ocuparea regiunilor dunărene e
încheiată în secolul I d. Cr., o dată cu crearea provinciei Moesia, în anul 15 d. Cr., şi anexarea
regatului Tracici, transformat în provincie, în 46 d. Cr. Cu toate acestea, continuă să existe o
importantă ameninţare la nord de Dunăre, în afara celei reprezentate de populaţiile germanice:
regatul dac din Transilvania şi Carpaţi. De origine tracă, dacii se organizaseră într-un regat si,
începînd cu epoca lui Caesar, regele acestora, Burebista, neliniştea Roma. La sfîrşitul secolului I
d. Cr., regele Decebal nu ezită chiar să lanseze, din capitala sa, Sarmizegetusa, incursiuni la
sudul Dunării, pe pămînt roman. Pentru a asigura securitatea hotarelor, dar şi pentru a pune mîna
pe importantele bogăţii aurifere ale dacilor, împăratul Traian întreprinde, între 101 şi 106, două
campanii la capătul cărora Dacia devine, şi ea, provincie romană. Coloana lui Traian de la Roma,
cu basoreliefurile ei ce evocă războaiele din Dacia, celebrează aceste evenimente. Această ultimă
campanie încheie crearea spaţiului imperial, care nu suferă, la sfîrşitul secolului l şi în cursul
secolului al II-lea, decît modificări mărunte, o dată cu împărţirea în două a provinciilor Pannonia,
Moesia şi Dacia.
Apărarea imperiului
Armata. Puterea imperială şi securitatea în imperiu se întemeiază în primul rînd pe armată.
Protecţia teritoriilor europene e asigurată aşadar de un dispozitiv militar cuprinzînd legiuni
compuse din cetăţeni romani şi din trupe auxiliare, flancuri de cavalerie şi cohorte de infanterie,
recrutate din rîndul populaţiilor indigene ale imperiului. Marina staţionează în Italia, în porturile
Misenus (Miseno) şi Ravenna, pentru controlarea Me-dîteranei, în timp ce flotilele protejează
regiunile periferice ale
DE LA CETATE LA IMPERIU 77
Britanniei, Rinului şi Dunării. Repartizarea forţelor este inegală şi depinde de importanţa
strategică a sectoarelor, ca şi de variaţia geografică a pericolelor externe. Dacă în Peninsula
Iberică, la Leon, se menţine o singură legiune (Legio septima gemina sau Germanica — n.t.),
Britannia e apărată de patru, apoi de trei legiuni, stabilite în Caerleon (Isca Silurum), York
(Eboracum) şi Chester (Chestria). Cea mai mare parte a trupelor e concentrată pe Rin şi Dunăre:
de la opt la patru legiuni pe Rin, cu tabere la Nijmegen (Noviomagus), Xanten (Castra vetera),
Neuss (Niusa, Nova Castra sau Novaesium), Mainz (Moguntia sau Moguntiacum), Strasbourg
(Argentoratum)... şi între optsprezece şi douăzeci de legiuni pe Dunăre, adică aproximativ 200
000 de oameni cu trupele auxiliare, repartizaţi în taberele de la Viena (Vindobona, Flaviana
castra, luliobona), în Austria, Mosonmagyarovăr (Arrabona), în Ungaria, Belgrad (Singidu-num),
în Serbia, şi, de asemenea, spre vărsarea Dunării, la Igliţa (Troesmis), în România.
Sistemul defensiv. Desemnat în general cu termenul latinesc limes şi structurat pe reţeaua de dn
imuri şi fortificaţii, acest sistem a fost creat în Germania Superior pentru a apăra regiunile dintre
cursul inferior al Rinului şi al Dunării, „Decumates agri". Şanţuri, pali-sade sau ziduri, mici
fortăreţe separă astfel lumea romană de Germania independentă, de la Koblenz (Confluentes)
pînă în provincia Rhaetia. Acest tip de apărare se găseşte şi în Dacia şi Moesia. în ce priveşte
Britannia. există un adevărat zid, construit de Hadrian (Vallum Hadriani) spre anul 122 î. Cr.,
care începe de la estuarul rîului Tyne şi se întinde pînă la Solway Firth (Itunae -iEstuarium), pe
128 de kilometri, cu şanţuri, turnuri şi fortificaţii. Antoninus completează sistemul printr-un zid
(Vallum Antonini) mai spre nord, între Firth of Clyde (Clota) şi Firth of Forth (Bode-riae sau
Bodotriae ^Estuarium), dar acesta, mai puţin rezistent (pămînt şi lemn) şi mai expus, e abandonat
la sfîrsitul secolului al U-lead. Cr.
Astfel, în secolul al H-lea d. Cr., Europa se divizează în mod în două ansambluri: o Europă
mediteraneană a cetăţilor ce ,meau de Roma şi o Europă a popoarelor în care predomină
miŞcările migratorii ale germanilor.
78 AFIRMAREA EUROPEI
DOCUMENT Regiuni ale Europei, văzute de autori antici
l. Peninsula Iberică şi zona ei septentrională:
„Prima ţară a Europei dinspre asfinţit este, aşa cum am spus, Iberia. Cea mai mare parte a ei
oferă grele condiţii de locuit, pentru că populaţia are laîndemînă păduri şi cîmpii cu un strat
subţire de sol cultivabil, şi chiar acesta nu în întregime şi nu deopotrivă brăzdat de ape. Apoi,
regiunea ei nordică este cu desăvîrşire rece, pe lîngă relieful său stîncos, şi este situată la ocean,
ceea ce i-a pricinuit izolarea şi lipsa de relaţii comerciale cu alte regiuni; în felul acesta, ea
depăşeşte, în condiţii mizere, orice loc de aşezare. Aceasta este deci înfăţişarea părţii de
miazănoapte a Iberici. Regiunea ei sudică, dimpotrivă, aproape în întregime este roditoare [...].
Iberia seamănă cu o piele de bou, care se întinde în lungime dinspre apus spre răsărit [...] Pirineii
[formînd] latura ei răsăriteană. Acest munte, ce se întinde în lung dinspre sud spre nord, desparte
Celtica de Iberia. [...] Toţi muntenii sînt sobri, beau numai apă şi se culcă pe pămînt, lăsîndu-si
părul să crească lung ca la femei; în luptă însă îl leagă strîns pe frunte. Se hrănesc mai ales cu
carne de ţap... Muntenii se hrănesc două părţi ale anului cu ghindă de stejar după ce o usucă şi o
pisează, fac apoi din ea făină şi pîine care se conservă multă vreme. [...]
Aşa este deci, după cum spuneam, felul de viaţă al muntenilor, mă refer la populaţiile care
mărginesc coasta nordică a Iberiei, la callaici, asturi, cantabri, pînă la ţinutul vasconilor şi la
Pirinei, pentru că felul de trai al tuturor acestora este acelaşi. Şovăi să dau mai multe nume,
ferindu-mă de grafia lor neobişnuită [...]. Azi totuşi ei suferă mai puţin de acest neajuns, datorită
păcii instaurate şi a frecventării lor de către romani; cei care se împărtăşesc mai puţin din acest
avantaj sînt mai greoi
si mai sălbatici [...].
*
Se povesteşte că unul dintre geţi cu numele Zamolxis a fost sclavul lui Pythagoras şi cu acest
prilej a învăţat de la filozof unele ştiinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la egipteni,
deoarece a pribegit şi prin acele părţi ale lumii. După ce s-a întors în patrie, el a cîştigat o mare
trecere înaintea mai marilor şi a neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti, în cele din
urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtăşească domnia cu el, întrucît este în stare să le vestească
vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un
timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo
şi-a petrecut o bucată de vreme, întîkiindu-se rar cu cei de afară, decît doar cu regele şi cu
slujitorii săi. Regele, cînd a văzut că oamenii sînt mult mai supuşi faţă de el decît mai înainte, ca
faţă de
DE LA CETATE LA IMPERIU 79
unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit pînă în
vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la
geţi acest om era numit chiar zeu. Pînă şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfînt şi aşa îl şi
numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al rîului care curge pe lîngă el. Apoi cînd peste geţi
a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o
expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne
a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxis. [...]
Cît priveşte pe geţi, să lăsăm la o parte ştirile vechi. Informaţiile din vremea noastră pe care le
avem despre ei iată cum se prezintă: Burebista, bărbat get, luînd în mîini cîrma neamului său, a
ridicat poporul copleşit de nevoi din pricina nesfîrsitelor războaie şi atît de mult l-a îndepărtat
prin anumite deprinderi, viaţă cumpătată şi ascultare de porunci, încît, doar în puţini ani, a făurit
o mare împărăţie şi a adus sub stăpînirea geţilor pe cei mai mulţi vecini. Ba chiar şi de romani
era de temut, deoarece trecea neînfricat Istrul şi prăda Tracia pînă în Macedonia şi în Illyria. [...]
Pentru convingerea poporului, el a conlucrat cu Deceneu, un vraci, care a pribegit prin Egipt şi a
învăţat anumite semne prevestitoare prin care desluşea vrerile divinităţii, în scurt timp, Deceneu
însuşi a fost socotit pătruns de suflu divin, la fel cum am spus cînd am vorbit despre Zamolxis.
Şi, în semn de supunere, geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin.
Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mînă de oameni,
mai înainte ca romanii să trimită împotrivă-i o expediţie. [...]