Introducere

Europa: cuvîntul şi spaţiul

„Despre Europa nu ştie nimeni [...] nici de unde şi-a luat acest nume, nici cine ar putea să fie cel
care i l-a dat..." (Herodot, Istorii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, voi. l, c. IV, traducere de
Felicia Vanţ-Ştef, p. 327 — n. t.). Cu cinci secole înainte de Isus Cristos, Herodot se face
purtătorul unei incertitudini care avea să dureze. Nu ştim nici azi de unde provine acest cuvînt,
nici ce a reprezentat în gîndirea celor care l-au folosit, şi nici limitele spaţiale în care-l înscriau...
Şi totuşi, Europa există.
Europa — cuvînt, istorie şi legendă
A fost odată, la Tyr, o prinţesă care se numea Europe, într-o noapte, întinsă în propriul iatac din
palatul tatălui ei, regele Age-nor, ea avu un vis: se făcea că două ţinuturi, cu chip de femei,
„ţinutul Asiei" şi „ţinutul din faţă", se certau a cui să fie ea. Cea dintîi voia s-o ocrotească şi s-o
păstreze, a doua voia, conform dorinţei lui Zeus, s-o ducă cu ea dincolo de ape. Prinţesa se trezi
şi rămase pe gînduri, apoi reveni la activitatea şi jocurile obişnuite, împreună cu alte prinţese,
prietenele ei, se duse la malul mării să culeagă flori. Acolo, îşi făcu apariţia un taur, maiestuos şi
blînd, care o convinse să i se urce pe spinare, ceea ce, nu fără să stea la îndoială, tînăra se învoi
să facă. După care taurul se ridică, iuţi pasul spre mare si, traversînd valurile, îi dezvălui că e
Zeus şi că, arzînd de dragoste pentru ea, îmbrăcase această formă de animal ca s-o răpească.
Europe ajunse astfel în Creta, se căsători cu taurul, devenind „mamă unor fii aleşi", în acest timp
însă, Agenor era neliniştit de dispariţia fiicei sale; îşi trimise fiii s-o caute. Unul dintre ei,
Cadmos, se duse la Pythia din Delfi să-i ceară sfatul si, povăţuit de ea, renunţă s-o mai caute;
urmări însă o vacă; aceasta, sfîrşită, avea să cadă exact pe locul unde Cadmos avea să ridice un
oraş: Teba, cu fortăreaţa ei, Cadmeea.
14
INTRODUCERE
Iată, aşadar, rezumat în cîteva cuvinte, principalul mănunchi de legende greceşti grupate în jurul
cuvîntului Europe/Europa. Ele ilustrează constituirea unui spaţiu ce se individualizează în raport
cu Asia, precum şi aspiraţia acestuia de a se structura ca o lume nouă. Am putea să ne mulţumim
cu atît şi să nu reţinem decît numele lui Hesiod, primul autor care aminteşte numele Europei, sau
pe cel al lui Moschos, autorul alexandrin al fermecătoarei idile pe care am amintit-o în parte mai
sus. Dar tradiţia căreia i-a dat naştere legenda e prea însemnată ca să nu fie reţinută. Roma a
difu-zat-o în întregul Occident. Ovidiu, în Metamorfozele sale, o reia. Scenele răpirii Europei sau
ale traversării mării decorează zidurile oraşului Pompei (s-au descoperit şaptesprezece!) şi ale
caselor din Italia, Gallia, Britannia şi Germania. Evul Mediu şi timpurile moderne, mai ales prin
intermediul imaginii, au urmat tradiţia. Manuscrise medievale ale operelor lui Ovidiu sînt
ilustrate cu peripeţiile Europei. Perugino, Veronese, Jordaens si, mai ales,-Boucher, în Europa
Luminilor, se inspiră din ele.
Această permanenţă dovedeşte pregnant continuitatea gustului pentru Antichitate. Ea ajută însă,
în aceeaşi măsură, şi la materializarea entităţii europene. Boccaccio şi Christine de Pisan
consemnează că prinţesa Europe a dat numele continentului nostru, iar, la sfîrsitul secolului al
XVI-lea, Caesare Ripa spune limpede că Europe este fiica lui Agenor, dar reprezintă şi
continentul sub forma unei minunate doamne.
Europe e aşadar prinţesă şi continent. Dar mai sînt şi alte tradiţii, care fac din Europe una dintre
Oceanide, fiicele lui Oceanos şi ale zeiţei Tethys, ori cea care s-a unit cu Poseidon, dînd naştere
lui Euphemos, unul dintre argonauţi, însoţitorul lui lason în căutarea Lînii de Aur. Incertitudine
aşadar, o incertitudine pe care etimologia nu o rezolvă, căci se atribuie fără prea mare siguranţă o
origine indo-europeană cuvîntului, origine, după părerea unora, fără îndoială egeeană preelenică,
şi tot aşa se pun faţă în faţă hirib, Europa, însemnînd „apus", şi agou, Asia, însemnînd „răsărit".
Mai există apoi şi o altă tradiţie, creştină de data asta şi mai tîrzie, care porneşte din aceeaşi grijă
de a diferenţia continentul european, dar care reconsideră numele însuşi de Europa, în veacul al
IV-lea, într-adevăr, Sfîntul Ieronim şi Sfîntul Ambrozie reiau, din capitolele 9 şi 10 ale Cărţii
Genezei, istoria lui Noe, afectînd fiecăruia dintre fiii săi un teritoriu: Ham, fiul necuviincios,
EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL 15
primeşte Africa, Sem — Asia, iar lafet — Europa. O confuzie între lafet, fiul lui Noe, şi lapet,
unul dintre Titani, tatăl lui Prometeu, va permite revenirea la trecutul greco-roman şi-i va
autoriza pe Guillaume Poştei să spună, în secolul al XVI-lea, că Europa ar fi trebuit să se
numească lafeţia, iar pe Bossuet să afirme, un veac mai tîrziu, că „lafet a populat cea mai mare
parte a Occidentului [si] a rămas celebru sub numele faimos de lapet".
întrebarea pe care şi-o pusese Herodot persistă aşadar. Dar miturile astfel puse în legătură sînt
purtătoare de învăţăminte, căci ne ajută să înţelegem cum au fost determinate, puţin cîte puţin,
limitele Europei. Mai întîi, în epoca grecească, Mediterana orientală este locul unde s-au
confruntat trei continente pe care Ie separă istmul Suez şi Bosforul, aici apărînd preocuparea de a
diferenţia Libya sau Africa, Asia şi Europa, în aceste locuri, topo-grafiile sînt cunoscute, şi
limitele teritoriale evidente, în alte părţi însă, situaţia e cu totul alta, şi vor trebui să treacă secole
ca să se înţeleagă că şi Africa îşi are propriile limite, Asia pe ale sale, dar că Europa are cu mult
mai puţine decît s-ar putea crede, în timpul romanilor, Strabon, Pliniu cel Bătrîn descriu
configuraţia mediteraneană şi, la capătul ei, Coloanele lui Hercule, ţărmurile atlantice ale
Peninsulei Iberice, ale Galliei şi ale sudului insulelor britanice. Dar, în interiorul continentului,
spre nord, dincolo de Rin, Alpi şi Ister (Dunărea), acolo unde locuiesc germanii, geţii şi sarmaţii
care trăiesc de-a lungul fluviului Tanais (Don), totul e nesigur. Ptolemeu, la mijlocul veacului al
II-lea d. Cr., continuă să creadă că Scandinavia e o insulă în Oceanul Sarmatic. şi aşa va rămîne
timp de veacuri, după cum o dovedeşte acea alegorie din secolul al XVI-lea cu trăsăturile unei
Fecioare încoronate, al cărei cap e Spania, inima Franţa, abdomenul Germania, braţele Italia şi
Anglia, iar rochia uriaşă cu faldurile neclare — orizontul confuz al cîmpiilor ruseşti. Harta
Europei pe care Montesquieu o face tîrziu, în secolul al XVIII-lea, se opreşte la Volga; cît despre
Voltaire, el propune stabilirea limitelor unui „continent arctic" care să meargă de la Baltica pînă
în China. Or, la vremea aceea, cazacul Iermal începuse de mult cucerirea Siberiei prin trecerea
Uralului. Treptat, se va conveni să se atribuie acestei linii de relief funcţia de limită, pe care o
atestă azi, la kilometrul l 777 al transsiberianului, obeliscul ce marchează, prin două inscripţii
prevăzute cu săgeţi, la est direcţia Asiei, la vest pe cea a Europei.
16
INTRODUCERE
In sfîrsit, nici nu mai trebuie spus că ideea unei puteri politice care să asigure administrarea unui
spaţiu atît de imprecis nu putea să apară decît tîrziu şi prin mijlocirea, la început, a vizionarilor şi
visătorilor. La mijlocul veacului al XVII-lea, Sully, retras din afaceri, imagina, în lucrarea sa
Sages et Royales Economies, un Consiliu al Europei care să ţină în mînă unsprezece monarhii şi
patru republici, dar excluzînd Rusia. Saint-Simon, în 1814, voia „să reorganizeze societatea
europeană", iar Victor Hugo, în 1851, vorbea de Statele Unite ale Europei. Insă abia în secolul
nostru a încercat prinţul Coudenhove-Kalergi o acţiune, pe care o voia concretă, de realizare a
unei „Paneurope", după cum abia în ultimele decenii şi-au luat anumite instituţii calificativul de
europene, pe temeiul unor realităţi, de altfel doar în parte, europene.
Europa şi spaţiul ei
Dincolo de confuzia de cuvinte, de reprezentările şi realităţile pe care le-au îmbrăcat de-a lungul
veacurilor, acum există o Europă. Ea e prezentă, şi s-a ajuns la un consens care permite să se
spună ce este ea şi care-i sînt principalele caracteristici.

Trebuie mai întîi să definim acest spaţiu european. Parte a blocului asiatic, cuprins între Atlantic
şi Ural, Oceanul îngheţat de Nord şi Mediterana, amănuntul limitelor sale ridică puţine probleme.
La est, se întinde şirul crestelor Munţilor Ural şi axa care, în prelungirea acestora, face legătura
cu Marea Caspică. La sud, Caucazul — cui trebuie oare să-i atribuim: Europei ori Asiei Muntele
Elbruz, care, cu cei 5 633 de metri ai săi, eclipsează cei 4 807 metri ai Mont Blanc-ului? —,
Marea Neagră şi Mediterana, cu toate insulele sale. La vest, Oceanul Atlantic cu mai multe
insule, Islanda — dar nu Groenlanda —, insulele britanice si, la 1000 şi 1400 de kilometri de
continent, Madeira şi Insulele Azore. În sfîrsit, la nord, partea din Oceanul îngheţat de Nord
ocupată de arhipelagul Svalbard cu Spitzbergen, Marea Barents, arhipelagul Novaia Zemlia şi
partea vestică a Mării Kara.
Un continent mic, cu deschideri şi cu o geografie armonioasă. Acest ansamblu are, prin mărimea,
forma şi poziţia lui pe glob, caractere specifice. Mai întîi, este mic. Cu cele 10 milioane de
kilometri pătraţi, Europa nu ocupă decît 7% din suprafaţa uscatului, în timp ce Asia ocupă 30,
America 28, iar Africa 20.4 000 de kilometri
EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL 17
separă Capul Nord de insula Creta, 4 300 acelaşi Cap Nord de extremitatea sud-vestică a
Portugaliei şi 5 000 Lisabona de Ural. Or, pe celelalte continente, distanţele maxime sînt de două
ori mai mari: 9 000 de kilometri de la Ankara pînă la Tokyo, 8 000 de la Alger pînă la Cape
Town, 8 500 de la New York pînă la Buenos Aires.
Apoi, e deschis şi pătruns din belşug de mări. Peninsula europeană nu e atît înconjurată de ape,
cît pătrunsă de ele. între cele trei mari ieşinduri de uscat, care au fost comparate cu un cub de
piatră pentru pavaj, o cizmă şi, respectiv, o mănuşă, Mediterana îşi strecoară printre insulele mari
şi puţin numeroase la vest, nenumărate şi mici la est, ramificaţiile tireniană, adriatică şi egeeană,
unindu-se, prin Marea Marmara, cu Marea Neagră şi Marea Azov, care, şi ele, comunicau, acum
cîteva mii de ani, cu Marea Caspică şi Marea Arai. La vest, Oceanul Atlantic înaintează, între
lanţul cantabric şi Bretagne, pînă în adîncul Golfului Gascogne; ba, mai mult, strecurîndu-se
printre insule şi peninsule, Marea Mînecii, Marea Nordului, Marea Baltică, cu cele două
apendice ale sale, Golfurile Botnic şi Finic, pătrund pînă în inima continentului. În sfîrsit, la
nord, Marea Barents înaintează, în acelaşi fel, în pămîntul rusesc prin apendicele Mării Albe.
Pătrundere prin mări deci, dar şi prin fiorduri şi estuare: în Norvegia, Sognefjord pătrunde pe o
distanţă de 150 de kilometri în uscat, în insulele britanice crestăturile litorale de la est şi de la
vest reduc uneori uscatul la simple istmuri, iar în Franţa, Estuarul Gironde pătrunde în
pămînturile Aquitaniei pe o distanţă de 75 de kilometri. Această cvasiomniprezenţă maritimă se
poate de altfel formula şi în felul următor: nici un punct al Europei nu se află la mai mult de 700
de kilometri de mare, nesocotind U.R.S.S., sau l 600, socotind U.R.S.S., în timp ce în Asia
această distanţă se ridică la 2 500 de kilometri, în sfîrsit, ea se poate exprima prin cei doar 400 de
kilometri ce separă Atlanticul de Mediterana în dreptul Pirineilor sau Marea Albă de Golful Finic
la sud de Peninsula Kola; prin cei 900 de kilometri care separă sudul Danemarcei de partea de
nord a Mării Adriatice; şi cei l 150 de kilometri care despart — sau apropie — Marea Baltică de
Marea Neagră.
în sfîrsit, în raport cu ansamblul globului, continentul european are o poziţie de două ori
caracteristică. Situat între 35° şi 71° latitudine nordică şi la vest de blocul eurasiatic, el n-are
deloc de-a face cu zonele tropicale, nu intră decît puţin în zonele polare — pe
18
INTRODUCERE
o suprafaţă de aproximativ 6-7% —, fiind deschis influenţelor temperate ale marilor vînturi de
vest. Situat în inima „emisferei uscatului" — comparaţia cea mai exactă dintre emisfera care
grupează cea mai mare parte a uscatului şi „emisfera mărilor", în care nu întîlnim decît
Antarctica, Australia, Indonezia şi partea îngustă a Americii de Sud se poate face într-adevăr
luînd drept pol regiunea Nantes —, el beneficiază, cel puţin teoretic, de o capacitate specială de
legături cu celelalte continente. Şi tocmai aceste interacţiuni le sublinia în 1873 Vidai de La
Blanche, cînd, inau-gurîndu-si cursul la Facultatea de Litere de la Nancy, îşi intitula în mod
revelator lecţia de deschidere consacrată Europei „Peninsula europeană, oceanul şi Mediterana".
Un continent divers, cu forme variate de relief, rareori ostil implantărilor umane. Marile
ansambluri care alcătuiesc continentul european s-ar putea vedea conturîndu-se cel mai bine
dintr-un satelit sau dintr-un punct de observaţie imaginar, situat deasupra Uralului, în prim-plan,
marea cîmpie triunghiulară — care prelungeşte, dincolo de şirul Munţilor Ural, cîmpia Siberiei
Occidentale — întinsă pe mai multe mii de kilometri în U.R.S.S., pe 600 în Polonia, pe 200 în
Germania şi al cărei vîrf se termină în Flandra franceză, în depărtare, la nord-vest, o mărgineşte o
coastă muntoasă care pleacă de la insulele britanice şi se prelungeşte pînă la Capul Nord. în toată
partea sudică, uriaşa barieră alpină, flancată de vechi masive semeţe, de vaste cîmpii, se întinde
de la lanţul cantabric prin Alpi, Carpaţi pînă în Caucaz.
O lungă istorie geologică şi climatică explică această repartiţie; o putem evoca în două faze cu o
lungime foarte inegală. Una acoperă perioadele anteprimară, primară, secundară şi terţiară, cînd
s-au constituit marile ansambluri europene. Cealaltă, cu mult mai scurtă, urmăreşte viaţa omului
în cuaternar. La început, avem aşadar scutul anteprimar al Cîmpiei Ruse şi scutul spaţiului
ocupat azi de Marea Baltică. Acestea sînt înconjurate de fose sedimentare, care, în era primară,
se înalţă în două cutări; una, cea caledoniană, acoperă Anglia, Scoţia, Norvegia de azi, iar
cealaltă, cea hercinică, se întinde de la ansamblul Spania-Franţa—Irlanda de sud pînă în Boemia.
De-a lungul erei secundare, aceste cutări se vor eroda, în timp ce, la sud, oceanul — Tethys —
care separă Africa de Eurasia se umple de sedimente. Pentru ca, în era terţiară, tocmai această
parte să fie repusă în mişcare prin deplasarea spre nord a
EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL 19
uriaşei plăci africane. Aceasta se loveşte de placa eurasiatică, forţează sedimentele să se cuteze,
construind imensul lanţ care se întinde de la Atlasul marocan pînă la Himalaia, înglobînd
bazinele scufundate ale Mediteranei, inclusiv braţele de mare care se vor umple cu aluviuni
(Cîmpia Panonică, Cîmpia Fadului) şi vor încorpora porţiuni de socluri şi roci vechi, care cînd se
rup, se scufundă şi se ridica, cînd rezistă şi servesc ca puncte de sprijin în jurul cărora au loc
fenomenele de cutare (meseta spaniolă).
Cealaltă istorie e mai scurtă. Mai bine cunoscută, trăită, în parte cel puţin, de om, ea e cea a
marilor glaciaţii şi interglaciaţii ale erei cuaternare, care se întinde pe perioada ultimelor patru
milioane de ani. E caracterizată de instabilitate climatică, ce are ca efect diversitatea faunei şi
florei. În ultimul milion de ani, s-au succedat, în patru reprize, mari răciri şi mari încălziri ale
climei. Gheţarii polari au coborît pînă la Londra, pînă în partea centrală a Germaniei şi pe cursul
mijlociu al Donului; din Alpi, gheţarii au atins regiunea lyoneză şi valea Dunării, în timp ce
reţinerea apei de către gheţari a făcut să scadă nivelul mărilor. Dimpotrivă, au existat perioade cu
climat cald, cînd pe pămîntul Europei creştea pădurea tropicală; limita nordică a pădurii a urcat
pînă la Marea Barents, cu 500 de kilometri la nord faţă de limita actuală. S-a putut calcula că
acum doar douăzeci de mii de ani, înaintea ultimei faze glaciare, Marea Baltică, Marea Albă şi
Marea Barents, pe de o parte, Marea Caspică şi Marea Neagră, pe de altă parte, comunicau între
ele, în timp ce Scandinavia beneficia iarna de temperaturi superioare cu 30 grade celor actuale. A
urmat însă ultima fază glaciară (numită „Wiirm" la vest şi „Valdai" la est), cînd gheţarii pluteau
în Atlantic cît Gibraltarul de înalţi, în timp ce iarna scandinavă înregistra temperaturi inferioare
cu aproximativ 15 grade celor de azi. Iar interglaciaţia pe care o cunoaştem şi care a început prin
a fi cu mult mai caldă şi umedă decît în zilele noastre nu va dura decît o perioadă pe care omul
poate că îşi va lua răspunderea — şi acesta e un fapt nou — să o prelungească sau să o scurteze.
Aceste schimbări de climă şi mişcările de gheţari au sfîrşit prin a modela detaliile fizionomiei
Europei. Gheţarii au săpat fiordurile, dar după topirea lor au rămas roci caledoniene vechi, care
creează iluzia unor „Alpi norvegieni"; ei au lăsat pe un sol încreţit, amintind de o turmă de oi,
puzderia de lacuri din Finlanda şi Rusia; au depus „rămăşiţe de gelivaţie" deseori nefertile în
20
INTRODUCERE
Europa centrală, dar si, cînd vîntul permitea acumularea de granule mai fine, bogatele soluri pe
care le întîlnim începînd cu cîm-piile Ucrainei şi pînă la lowlands din Anglia. Au erodat masivele
muntoase şi au lărgit văile prin care, ca pe rîul Inn din inima Alpilor, lanţurile de munţi pot fi
străbătute cu uşurinţă.
Diversitate de privelişti aşadar, ca şi diversitate climatică sau mai degrabă instabilitate.
Latitudinea sa plasează partea cea mai importantă a Europei în contact cu masele de aer polar ori
tropical cald, făcînd posibilă confruntarea lor. în partea occidentală, influenţele de două ori
temperate, de către vînturi şi curenţii marini, ale oceanului prelungit prin mările interioare se
suprapun şi determină creşterea instabilităţii. Dar, cu excepţia teritoriilor situate aproximativ la
nord de 65° latitudine nordică, aceste mişcări introduc un climat temperat peste tot suportabil de
către om. Excesele de climă desigur că nu sînt absente: căldura uscată a verii mediteraneene
aduce prejudicii ciclului vegetativ, nesiguranţa precipitaţiilor oceanice provoacă temeri în
privinţa excesului sau insuficienţei apei pentru recolte în regiunile occidentale, iar frigul
provocat de uriaşul anticiclon siberian, în timpul iernii ruseşti, izolează ţara sub gheaţă şi zăpadă,
în timp ce, primăvara, încălzirea vremii o izolează, din nou, în noroi şi apele provenite din
dezgheţ. Dar nicăieri, în afara zonelor polare şi pe marile înălţimi, nu există ţinuturi atît de
neprimitoare ca Sahara, Himalaia sau Amazonia — în Africa, Asia sau America.
Toate aceste elemente concură aşadar la a face din acest continent o regiune deschisă
comunicaţiilor. Deşi acestea nu sînt uşoare, ele sînt posibile. Pe de o parte, există accesele
periferice. Accese periferice pe mări, prin estuare, pe marile fluvii care, puţin cîte puţin, vor fi
amenajate prin reţeaua de canale, dar şi acces terestru prin importantul culoar de la Turgai
(Poarta Turgai), între Ural şi Marea Caspică, pe care-l vor folosi toţi năvălitorii plecaţi din Asia
şi prinşi în capcana europeană, receptacul necesar al tuturor mişcărilor de populaţii dinspre est
spre vest. Dar şi legăturile interne sînt posibile, chiar dacă trebuie făcute unele nuanţări. Desigur,
spaţiile plate din nord pun probleme puţine, ca şi reliefurile periferice ale ansamblului alpin. De-
a lungul secolelor şi în grade diferite, marile fluvii care le parcurg, Sena, Rinul, Elba, Volga şi
Dunărea, pentru a nu le aminti decît pe acestea, au fost căi de comunicaţie şi de civilizaţie. De
asemenea, desigur că nici munţii n-au fost cîtuşi de puţin de netrecut: bascii şi catalanii, la
EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL
21
fiecare extremitate a Pirineilor, pot depune mărturie că munţii mai degrabă unesc decît despart;
Bolzano şi Mittenwald în relaţie cu Brenner, Gemona şi Villach în relaţie cu Tarvis
demonstrează cu prisosinţă că oraşele alpine au putut prospera datorită traficului de mărfuri de pe
o parte pe alta a muntelui. Mai trebuie amintite doar funcţiile de refugiu, de protecţie şi izolare
pe care le-au îndeplinit munţii balcanici de-a lungul veacurilor, ca şi — dovadă a contraria a
greutăţilor întîlnite înainte — îmbunătăţirea pe care au adus-o amenajările de trecători şi tăierea
de tuneluri. Totul poate fi aşadar străbătut, dar prin munca omului.
Şi, cu asta, am ajuns într-un punct unde trebuie să ne oprim. Nu se poate nega că Europa se află
în centru printre celelalte continente, că are un climat temperat, că posedă soluri fertile şi că
ocupă un teritoriu unde se poate ajunge uşor, unde circulaţia e posibilă. Se poate însă deduce din
asta necesitatea vreunui rol special pe care acest continent l-ar avea de jucat în istoria lumii ?
Rămîne să ne convingem. Dar, obnubilaţi de aventura lui Alexandru sau de epocile de
expansiune colonială, ar trebui atunci să explicăm fazele de regresiune, cînd arabii, mongolii,
turcii sau americanii au poposit în inima continentului. Ar trebui să explicăm de asemenea de ce
au dezvoltat egiptenii şi mayaşii civilizaţii în regiuni netemperate şi să dovedim că în Chan-si şi
Chen-si, leagăne ale civilizaţiei chinezeşti, clima e blîndă, deşi nu e deloc. Ar trebui să spunem
că Rinul şi Sena au fost axe importante ale vieţii europene, dar să explicăm şi de ce nu a fost şi
Volga în aceeaşi măsură, sau, îndreptîndu-ne privirea spre alte zări, să vedem dacă americanii, în
marşul lor spre vest, au ţinut seama de reţeaua aparent atît de favorabilă a unui ansamblu
Missouri-Mississippi, care însă e orientat de la nord spre sud. Egiptul a fost un dar al Nilului, s-a
spus. Fără îndoială, însă un dar al Nilului şi al egiptenilor. Mutatis mutandis.,. Europa este, pur şi
simplu, ceea ce au făcut europenii din ea.