Comunicaţiile.

Comunicaţiile dintre diferitele regiuni europene au fost mult ameliorate în timpul

imperiului. Mediterana rămîne un ax prioritar, pe căile maritime se transportă spre marile porturi
mediteraneene ale Europei produsele imperiului. Ostia asigură aprovizionarea Romei şi Italiei, în
timp ce portul Aquileia face tranzitul produselor între regiunile Europei centrale şi Italia. Pe
forumul din Roma, o bornă kilometrică de aur simbolizează rolul
EUROPA ROMANA 87
fundamental al drumurilor, a căror reţea s-a dezvoltat considerabil jn Italia şi în toate provinciile.
E suficient să amintim Via Appia, de !a Roma spre Italia de sud, sau marile axe europene precum
cele de la Cadiz (Gades) pînă la Roma, de pe valea Rhonului pînă la Boulogne (Gesoriacum,
Bononia) sau de la Mainz (Moguntia, jyloguntiacum) trecînd prin Lyon (Lugdunum), de la
Londra (Londinium) pînă la Valul lui Hadrian sau reţeaua rutieră a limes-ului şi marile drumuri
alpestre, drumul Adriaticii pînă la Byzantium, prin Macedonia şi Tracia. în realitate, importanţa
crescîndă a regiunilor frontaliere în viaţa imperiului tinde să deplaseze marile curente de
circulaţie, la început centrate pe Medite-rana, spre regiunile septentrionale ale imperiului, în
sectorul Rin-Dunăre.
Integrarea religioasă
Sincretismul. Sincretismul e forma caracteristică a acestei integrări în care panteonul roman nu
întîlneşte obstacole şi fuzionează cu zeităţile locale. Marii zei romani ca lupiter, Marte, Mercur
sau Minerva sînt atestaţi în toate regiunile europene, dar îşi pierd deseori caracterele propriu-zis
romane şi preiau elemente indigene: lupiter reprezentat cu o roată aminteşte de zeul celtic
Taranis, iar propagarea cultului iupiterian în zone rurale sau de munte este fructul unei asimilări
cu zei indigeni. Societăţile provinciale acceptă fără dificultate aceste culte care sînt foarte
apropiate în formele lor de propriile lor tradiţii religioase, în acelaşi timp, Roma îşi introduce
reprezentările iconografice şi monumentale prin construirea de temple sau altare votive, adoptate
de provincii.
Dezvoltarea cultului imperial se înscrie în dorinţa de a da coeziune religioasă provinciilor
europene. Ataşamentul faţă de împărat se poate manifesta în cadrul provinciei în jurul templului
provincial la Tarragona (Tarraco), Colchester (Camulodunum Colonia, t-olcestria) sau al
altarului celor Trei Gallii la Lyon (Lugdunum), dar şi în cetăţile care ridică monumente familiei
imperiale: tem-P'ul de la Conimbriga (Condeixa-a-Velha, Coimbra), templul Maison Caree şi
altarul din Jardin de la Fontaine de la Nîmes (Ne-^ausus) - ori templul Romei şi al lui Augustus
pe Acropola Atenei, lr> -3ţa Parthenonului. Toate acestea sînt adevărate complexe arhi-
88
AFIRMAREA EUROPEI
tecturale, amenajate în oraşe pentru a cinsti dinastia imperială, ca, de pildă, sanctuarul Le
Cigognier de la Avenches (Aventicum), din Elveţia, care cuprinde templul, porticul şi teatrul.
Astfel, acest cult se înscrie temeinic în peisajul arhitectural provincial.
Moduri de viaţă
O civilizaţie a vinului. Introducerea vinului în practicile alimentare ale Europei este într-adevăr
una dintre marile transformări care se fac simţite în aceste regiuni. Partea estică a Europei
romane întrebuinţa vinul încă din epoca grecească, în care viţa de vie şi vinul erau simboluri ale
zeului Dionysos. Introdus în Occident de greci, vinul nu cunoaşte o adevărată răspîndire decît o
dată cu cucerirea romană. Mai întîi exportat de pe coastele italieneşti (regiunea Campania), vinul
devine foarte repede una dintre marile producţii ale provinciilor iberice şi gallice, în detrimentul
vinurilor italieneşti, care continuă totuşi să aprovizioneze piaţa romană. Iată de ce, în perioada
imperială, asistăm la configurarea unei noi geografii viticole a Europei, în care un rol
preponderent îl deţin regiunile Catalonia (Tarraconensis — n. t.), Bordelais (veche regiune a
Franţei, cu capitala la Bordeaux/Burdigala — n. t.}, Bourgogne (Burgundia, veche regiune a
Franţei — n. t.), valea Mosellei, a Rinului etc. Producţia, transportată în amfore sau butoaie, este,
în mare parte, destinată armatei din regiunile de la hotar.
Apariţia unei producţii de consum. Consumul vinului nu este decît un element dintr-un proces
mai general de uniformizare a modurilor de viaţă. Dezvoltarea şi înmulţirea centrelor urbane au
ca rezultat sporirea nevoilor. Săpăturile arheologice pun în evidenţă răspîndirea de produse care,
cu anumite variaţii pe plan regional, se găsesc aproape peste tot. Cîmpia Padului, Aquileia, zona
Rinului sînt centre unde se produc obiecte de sticlărie, ras -pîndite din abundenţă pe pieţele
europene, ca şi de ceramica, vase, veselă, statuete, ce provin din numeroasele ateliere locale sau
regionale. Notabilităţile indigene îşi afirmă de asemenea adeziunea la civilizaţia romană,
adoptînd obiceiurile şi modul de viaţă ale cuceritorilor; se poartă, de exemplu, toga, care
consacră integrarea în cultura romană, chiar dacă se mai poartă şi îmbrăcămintea rnai bine
adaptată condiţiilor climatice, cucullus (manta cu glugă) sau bracae (un fel de pantaloni, cuvînt
prezent în românescul a îmbrăca, a dezbrăca — n. t.).
EUROPA ROMANĂ 89
Habitatul. Habitatul urmează această evoluţie, constituind unul dintre aspectele ei esenţiale, în
zonele provinciale europene, construcţiile indigene fac loc unor vile amenajate după model
mediteranean; *peristiluri cu coloane, camere ornate cu mozaicuri şi picturi murale, precum şi
grădini prevăzute cu bazine de apă se întîlnesc atît în vilele din provinciile meridionale ale
Galliei şi Peninsulei Iberice, cît şi în vilele din ţinuturile germane sau din Rhaetia. Oraşele se
organizează în jurul unor mari ansambluri urbanistice cu forum, bazilică, templu, monumente
pentru spectacole (teatru, amfiteatru, circ); toate acestea, ca şi construirea de terme, reprezintă o
pătrundere caracteristică a obiceiurilor mediteraneene. Astfel, un călător ce parcurge Europa
găseşte în oraşe principalele monumente, simboluri ale apartenenţei lor la aceeaşi cultură.
IDENTITĂŢI REGIONALE ŞI FORŢE NOI
Importanţa tradiţiilor
Lumea indigenă. Transformările ce afectează Europa nu determină totuşi dispariţia
particularităţilor locale, în numeroase domenii, formele tradiţionale ale mediului indigen au
persistat şi chiar s-au consolidat: înflorire sub impulsul condiţiilor noi sau rezistenţă la
pătrunderea influenţelor romane? — răspunsul e greu de dat. în orice caz, cultele indigene
cunosc, în mod sigur, o dezvoltare remarcabilă în toate regiunile. Dedicaţiile votive adresate unor
divinităţi locale absolut indigene se înmulţesc: Endovellicus în Lusitania, Epona sau Borvo în
Gallia, Nehalennia în Delta Rinului, Brigantia în Bretagne ori cultul consacrat Mamelor
(Matres), deosebit de râspîndit în regiunile Rinului şi Dunării. Aceste divinităţi sînt deseori
asociate unor zei romani, Marte Ocelus şi Apollo Anextlo-marus în Bretagne, Hercule
Magusanus în Germania, Marte Vesontius protector al oraşului Besancon (Vesontio) sau Apollo
Grannus în Gallia şi Noricum. Larg răspîndite în zona rurală, aceste culte sînt prezente de
asemenea în oraşe: templul zeiţei Sulis Minerva la Bath (Aquae Solis sau Aquae Calidae), în
Britannia, sau al zeiţei Vesunna, la Perigueux (Petrocorii). în multe cazuri, sanctuarele indigene
cu planul centrat, numit romano-celtic, nu sînt decît continuarea sanctuarelor indigene
preromane.