Studierea acestor culte pune de asemenea în evidenţă că, deşi structurile sociale indigene au

evoluat în perioada imperială, ele şi-au păstrat şi originalitatea. Triburile din văile adinei ale
Macedoniei, Traciei sau din regiunile alpestre îşi conservă, în mare parte, propria organizare,
acelaşi fenomen observîndu-se în Europa occidentală, unde studierea numelor (onomastica) şi a
legăturilor de rudenie constituie o mărturie preţioasă a forţei tradiţiilor. Pe de altă parte, locuitorii
rămîn foarte legaţi de zeul lor de origine: atingem, prin acest aspect, limitele unei romanizări
care, oricît de importantă ar fi fost, n-a înlăturat caracterele regionale specifice. Ea a îngăduit
chiar, într-o anumită măsură, conştientizarea mai accentuată a apartenenţei la o comunitate al
cărei dinamism se poate afirma în cadrul sistemului provincial.
Elenismul. La un alt nivel, elenismul este, de asemenea, o componentă esenţială a tradiţiei
culturale a Imperiului Roman. Cu toate că ponderea politică a lumii greceşti este de acum înainte
secundară, cultura elenică îşi păstrează în schimb întregul prestigiu şi beneficiază chiar de o
creştere a interesului, care permite să se vorbească de o renaştere grecească în secolul al II-lea d.
Cr., îndeosebi în timpul domniilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Atena rămîne pe mai departe o
capitală intelectuală în care tinerii romani vin să se iniţieze în doctrinele filozofice ale Scolii
*pîato-nice sau *aristotelice, în *epicurism sau, mai ales, în *stoicism; Marc Aureliu creează aici
chiar o catedră de retorică şi filozofie. Obiceiul grecesc al energetismului, principiu conform
căruia individul face daruri cetăţii sale în speranţa că amintirea îi va fi păstrată de concetăţeni, se
răspîndeşte în toate provinciile europene, contribuind la înfrumuseţarea arhitecturală a oraşelor
(Odeonul din Atena, oferit de Herodes Atticus, în secolul al H-lea). Tot din Grecia şi din Orient
se răspândesc noile curente religioase.
Noile forţe religioase
Cultele orientale, Propunînd o liturghie întemeiată pe rituri iniţiatice celebrate în cadrul
„misterelor" şi oferind perspective de mîntuire, religiile orientale, de-acum bine integrate în
lumea grecească, se răspîndesc în toate regiunile europene. Italia o acceptase deja pe
EUROPA ROMANĂ 91
teritoriul ei pe zeiţa frigiană Cybele, asociată lui Attis. La sfîrsitul perioadei republicane,
divinitatea egipteană Isis, atestată în Grecia şi în insulele egeene vizitate de negustorii din Italia,
ca, bunăoară, insula Delos, ajunge pînă în Campania şi la Roma. în secolul I d Cr., zeul iranian
Mithra pătrunde, la rîndul lui, în Peninsula Italică cu un tip de sanctuar subteran, mithraeum-u\,
pe care-l întîlnim în Campania, la Ostia şi la Roma. Aceste culte se răspîn-desc în provincii cu o
intensitate ce variază de la o provincie la alta. Peninsula Iberică, de multă vreme deschisă
influenţelor venite din Orient, e un teren propice pentru cultele orientale, care ajung nu numai în
porturi, ci şi în rândurile populaţiei din interior. Isis e cinstită la Tarragona (Tarraco) şi Valencia
(Valentia Edetanorum), dar şi la Valladolid (Pintia) şi Guadix (Acei), în apropiere de Granada;
Mithra are un mithraeum la Merida (Emerita Augusta). Gallia e favorabilă mai ales Cybelei, curn
o dovedeşte suita de altare de la Lectoure (Lactora) ori importantul centru de cult care este Lyon
(Lugdunum). Dar religiile orientale au foarte multă trecere mai ales în regiunile militare. Astfel,
Mithra are mare succes în rîndurile soldaţilor în Britannia, în zona Valului lui Hadrian, în zonele
de graniţă germanice şi în ţinuturile dunărene, unde acest cult cunoaşte o mare dezvoltare în
Noricum şi în provinciile Pannonia Inferior şi Superior şi Moesia Inferior şi Superior.
Apariţia şi dezvoltarea creştinismului. Apărut în Palestina, creştinismul e atestat în Europa o dată
cu misiunile apostolului Pavel, în anii 50, prin comunităţile creştine de la Salonic şi Corint, unde
se stabilise pentru un timp apostolul, în aceeaşi perioadă, împăratul Claudiu îi izgoneşte pe
creştini din Roma, în 64 fiind declanşată prima persecuţie ordonată de împăratul Nero; ea pune in
lumină afirmarea acestei comunităţi romane vizitate de apostolii Petru şi Pavel, care mor la
Roma. La începutul secolului al II-lea, mormîntul lui Petru este deja un loc de veneraţie, pe
Campus Vaticanus. Dar situaţia creştinilor rămîne dificilă; refuzul *°r faţă de cultul imperial şi
afirmarea unei religii monoteiste se lovesc de puterea imperială şi de opoziţia populaţiilor.
Răspîndirea creştinismului în Europa este încă foarte lentă. Spre 200, se cunosc lr* Italia trei
episcopii: Roma, Mediolanum (Milano) şi Ravenna. r»na mărturie a prezenţei creştinilor în
Gallia este martiriul pe
92
AFIRMAREA EUROPEI
îftSiS?
care-l îndură comunitatea creştină din Lugdunum, în 177. în această acţiune, sînt executaţi
episcopul Pothinus (Photinus) şi Sfînta Blandina. Abia în secolul al III-lea se creează episcopii la
Arles (Arelas, Arelate), Marsilia (Massilia), Paris (Lutetia, Parisii), Reims (Remi, Durocortorum)
şi Trier (Treveri, Treviri). De asemenea, tot din secolul al III-lea se cunosc primele episcopii în
Peninsula Iberică, la Merida (Augusta Emerita), Zaragoza (Caesa-rea Augusta) şi Le6n-Astorga
(Asturica Augusta), în schimb, Britannia şi regiunile de la Rin şi Dunăre nu sînt încă atinse de
acest curent religios, deosebit de bine implantat în Orient.
în două secole, s-a realizat o organizare a Europei romane, unificată pe baza aceleiaşi culturi
greco-latine întemeiate pe cetate, dar confruntată cu o altă Europă, cea a populaţiilor germanice
— „barbare" în ochii Romei —, care, prin presiunea continuă exercitată asupra hotarelor,
ameninţă fragilul echilibru de forţe.
DOCUMENTUL l Două bilanţuri ale prezenţei romane în Britannia
l. (Pătrunderea civilizaţiei romane)
„Iarna următoare [78-79 d. Cr.] a fost întrebuinţată pentru măsurile cele mai binefăcătoare. Intr-
adevăr, pentru ca nişte oameni, trăind răzleţ şi sălbatic şi prin însuşi acest fapt dispuşi la război,
să se deprindă în mod plăcut cu odihna şi liniştea, Agricola sfătuia pe fiecare în parte, ajuta
obştile să construiască temple, pieţe şi case, lăudînd pe cei activi şi mustrînd pe cei trîndavi.
Astfel, rîvna pe care el o trezea ţinea loc de constrîngere. într-adevăr, el iniţia în artele frumoase
pe copiii şefilor de trib... De acum, ajunse la cinste şi portul nostru, iar toga era la modă. Cu
încetul, se prinseră în lanţul viciilor noastre: începură să aibă galerii, băi şi să prindă gust pentru
ospeţe alese."
2. (Discursul unui luptător breton, Calgacus, către trupele sale)
„Jefuitori ai lumii, după ce le lipseşte pămînt pentru pustiire, acum [romanii] scormonesc şi
marea. Dacă duşmanul este bogat, ei îi rîvnesc averea, de e sărac, ei sînt dornici de stăpînire, aşa
încît nu i-a săturat pînă
EUROPA ROMANĂ
93
acum nici Răsăritul, nici Apusul: din toţi, singuri ei doresc să înghită cu aceeaşi furie bogăţia şi
sărăcia. Furtul, măcelul şi jaful ei le numesc cu termenul mincinos de stăpînire, iar pacea lor e
tăcerea pustiului.
Natura a vrut ca fiecăruia să-i fie mai dragi copiii şi rudele, dar aceştia ne sînt smulşi prin
înrolare, ca să servească aiurea. Soţiile şi surorile noastre, chiar de ar scăpa de brutalitatea
duşmană, ne sînt batjocorite în numele prieteniei şi ospitalităţii. Bunurile şi averile sînt înghiţite
pentru impozite, produsele anuale ale ogoarelor pentru prestaţii de grîne, iar corpurile şi braţele
noastre ne sînt strivite în deschiderea drumurilor prin păduri şi mlaştini, în bătăi şi înjurături."
Tacit, Viaţa lui Agricola XXI, XXX-XXXI
(trad. de N. I. Niculiţă, in Viaţa lui Agricola
[Din istoria, geografia şi etnografia Britaniei],
Tiparul Universitar, Bucureşti, 1944)
Agricola, guvernator al Britanniei sub Flavieni, acţionează în vederea integrării popoarelor în
civilizaţia romană, esenţialmente urbană. Cucerirea e însă marcată şi de exploatarea ţinuturilor
supuse, idee dominantă a discursului lui Calgacus, care se opune înaintării romane în Caledonia
(Scoţia). Forţa şi modernitatea discursului pe care i le atribuie Tacit sînt remarcabile.
DOCUMENTUL 2
Un oraş roman în Elveţia: Aventicum (Avenches)
Oraşul Aventicum din ţinutul helveţilor a căpătat statutul de colonie sub domnia lui Vespasian,
luînd cu această ocazie numele de Colonia Pia Flavia Constans Emerita Helvetiorum Foederata.
Această promovare a fost însoţită de amenajarea unui important sanctuar al cultului imperial, în
afara spaţiului construit datînd din epoca lui Augustus şi în strînsă legătură cu teatrul. Sanctuarul
Le Cigognier ilustrează locul ocupat de cultul imperial în cetate.
Poarta estica
AFIRMAREA EUROPEI
(după R. Etienne, „ Un complexe monumental de culte imperial â Avenches", Bull. de
l'association Pro Aventico, 29, 1985, pp. 5-26)
6. De la unitate la divizare
]}in secolul al lll-lea pînă în secolul al V-lea, Europa, limpede delimitată de veacurile
precedente, e martora redistribuirii forţelor. Imperiul Roman, încă puternic, e într-o continuă
reorganizare, transformare — în special, prin adoptarea creştinismului —, dar trebuie să-şi
transfere capitala în regiunile estice si, confruntat cu mişcările populaţiilor germanice, trebuie să
le recunoască acestora puterea în partea vestică: se conturează o nouă Europă.
Situaţia începe să se degradeze încă din a doua jumătate a secolului al II-lea d, Cr. Populaţia
europeană e atinsă de epidemia de ciumă adusă din Orient de armata lui Marc Aureliu. Războiul
civiî care izbucneşte la moartea împăratului Commcdus (192) divizează imperiul, iar legiunile se
înfruntă atît în Europa estică, unde viitorul împărat Septimiu Sever trebuie să asedieze Bizanţul,
cît şi în Occident, în jurul oraşului Lugdunum, în 197. Invaziile germanice care reîncep în veacul
al III-lea compromit redresarea realizată de dinastia Severilor.