Afirmarea Europei

l
l. Europa preistorică:
de la activitatea de pradă la cea agricolă
Intre homo erectus, bătrîn de aproximativ două milioane de ani, şi producătorul, crescător de
animale şi cultivator de pămînt, care a trăit pe la 4000 f. Cr., a avut loc o evoluţie marcată de
stăpînirea focului pe la -350000, dispariţia treptată a omului de Neandertal şi apariţia lui homo
sapiens, care populează Europa către -35000, şi înflorirea artei paleoliticului superior. Pe spaţii
care merg din Balcani, locul celei mai vechi urme de economie de producţie, pînă pe ţărmurile
atlantice are loc o colonizare a teritoriului european şi, o dată cu ea, o relativă omogenizare a
modului de trai.
Trecutul Europei, vreme de sute de mii de ani, nu ne e cunoscut' decît prin rarele urme materiale
care au rezistat degradării produse de timp. Pentru perioadele cele mai îndepărtate, cîteva unelte
de piatră şi os, rare urme de locuire şi resturi de hrană, cîteodată opere de artă, în mod
excepţional rămăşiţe umane permit înţelegerea acestei evoluţii lente. Asistăm la luarea în
stăpînire de către grupuri de vînători-culegători a zonelor de unde au dispărut gheţarii,
descoperim progresele tehnicilor pe care le foloseau, modificările spiritualităţii lor, apoi trecerea,
pe la 8000 î. Cr., la o economie de producţie. Pentru epocile protoistorice, documente mai
bogate, uneori texte, constituie inestimabile mărturii care pun în lumină aspecte pînă aici greşit
înţelese ale vieţii primilor europeni — avîntul unor clase sociale (meşteşugari, războinici),
organizarea politică a teritoriului, punerea bazelor urbanizării... — şi permit o abordare de-acum
cvasiistorică a evenimentelor.
Primii locuitori ai Europei
Acum zece milioane de ani, întîlnim hominizi în Europa (Grecia) şi în Africa. Nu se cunoaşte
evoluţia liniei europene. *Australopitecii apar în familia africană a hominizilor, acum patru
' Cuvintele precedate de un asterisc figurează în glosar, pp. 507-531.
26
AFIRMAREA EUROPEI
milioane de ani. Două milioane de ani mai tîrziu, mai evoluaţi, apar oamenii. Cele două grupuri,
a căror coabitare e atestată, se pare că au avut un strămoş comun: australopitecul afarensis
(celebrul / celebra Lucy). Dintre oameni, dacă genul homo habilis (primii care au conceput şi
realizat o unealtă şi şi-au amenajat un sălaş) se limitează la Africa, un altul, homo erectus, se
răspîndeşte acum două milioane de ani în Lumea Veche; ea constituie prima răspîndire
cunoscută a genului homo.
Acum două milioane de ani, homo erectus cucerea teritoriul european. Homo erectus va evolua
în Europa într-un mod original. Anumite situri din Masivul Central, ca Soleilhac şi La Roche-
lambert, Vallonet pe Coasta de Azur, dar şi din Italia, Germania, Istria şi Ungaria, atestă o
prezenţă urnană anterioară anului -700000. Se cioplesc pietre de rîu şi se şlefuieste osul, dar nu
se cunoaşte focul.
Cea mai veche fosilă umană de pe continent, găsită în apropiere de Heidelberg, datează
aproximativ din anul -650000; în-cepînd din această epocă, urmele lăsate de anteneandertalieni
devin mai numeroase în partea din Europa unde gheţarii se topiseră, din Spania pînă în
Azerbaidjan, trecînd prin Roussillon (Tau-tavel) şi Germania. Uneltele evoluează; acheuleanul
(numit astfel după localitatea Saint-Acheul, din Somme), care dispare înainte de —200000,
utilizează numeroase unelte *bifaciale. S-au găsit urme ale unor activităţi de vînătoare, care se
specializează (predilecţie pentru elefanţi la Torralba, în Spania), de cules, de strîns cochilii.
Uneltele păstrează urme de cioplire, de tăiere, dar şi de prelucrare a pielii şi osului. Colibele
corespund unor popasuri temporare de vînătoare (Terra Amata, în apropiere de Nisa). O dată cu
stăpînirea focului, către -350000, asistăm la organizarea vieţii în jurul vetrelor (Vertesszolos,
Ungaria) şi amenajarea internă a sălaşului (Grota Lazaretului, Nisa). Vestigii posterioare anului -
200000 se găsesc într-o bună parte a Europei; majoritatea corespund unei noi unelte de piatră,
care va cunoaşte apogeul, între -100000 şi -30000, o dată cu omul de *Neand'ertal.
Europa de nord sub gheţari; din Crimeea pînă la Atlantic, omul de Neandertal (de la -80000 la -
35000). Locuitorii Europei, la începutul ultimei perioade glaciare, aparţin unei ramuri stinse a
evoluţiei umane. Urmele şi resturile fosile scoase la iveală de la Gibraltar
EUROPA PREISTORICĂ 27
pînă în Belgia şi de la Charente pînă în Crimeea permit o bună cunoaştere a acestor oameni şi a
activităţilor lor. Neandertalienii, robuşti şi de statură mijlocie, trăiesc în grupuri de cîteva zeci de
indivizi, parcurgînd pădurea din regiunile mediteraneene şi, mai ales, tundrele cu arbuşti bogate
în vînat care se întind din Bretagne pînă la Ural. îi întîlnim de asemenea în pădurile boreale de pe
ţărmurile Mării Nordului şi ale Mării Baltice.
în funcţie de variaţiile climatice şi regiuni, ei ocupă colibe în aer liber sau amenajează peşteri.
Popasurile de vînătoare, atelierele de cioplit, locurile unde se tranşau animalele arată limpede
rolul jucat de activităţile de pradă. Vînatul lor preferat rămîn animalele de mărime mijlocie (cai,
cervide, mistreţi...). Dacă pescuitul rămîne o activitate secundară, culesul pare să se practice
peste tot. Tehnicile de cioplire perfecţionate, apărute către -200000, permit confecţionarea unor
unelte de piatră variate: răzuitoare, cuţite, vîrfuri, unelte *bifaciale... Totalitatea tipurilor de
unelte şi diferitele tehnici de tăiere permit evidenţierea unor „faciesuri" la nivelul *complexului
musterian; e vorba probabil de tradiţii regionale (Franţa, Germania, Europa de est) legate de
activităţi specifice. Unele obiecte le anunţă pe cele din paleoliticul superior. Uneltele musteriene
nu constituie de altfel apanajul neandertalienilor; folosite înainte, ele vor fi confecţionate şi de
homo sapiens sapiens din Orientul Apropiat.
Mai multe trăsături de comportament ale europenilor de atunci indică o anumită spiritualitate:
gropi, ofrande, oseminte de animale depuse pe morţi arată o reală preocupare pentru practica
funerară (La Ferassie în Franţa, Kiik Koba în Crimeea). Cîteva obiecte de podoabă (Tata,
Ungaria) constituie semnul unei gîndiri simbolice. Pare foarte probabil că aceşti oameni au
posedat un limbaj.
Mai multe elemente, printre care descoperirea la Saint-Cesaire (Charente) a unui neandertalian
asociat unei activităţi de la începutul paleoliticului superior arată limpede că neandertalienii şi
sapiens sapiens au fost contemporani şi că dispariţia neandertalienilor a fost un proces lent, şi nu
trebuie excluse încrucişări între cele două tipuri umane.
Apogeul vînătorilor-culegătorilor (de la -35000 la -8000). Omul modern, homo sapiens, apare
devreme, poate încă din —100000, în Orientul Apropiat; probabil că a populat Europa spre -
35000,
28
AFIRMAREA EUROPEI
printr-o migraţie de la est spre vest. O dată cu schimbarea climei, ce marchează sfîrşitul ultimei
glaciaţii, el se instalează în zonele de unde dispăruseră gheţarii, în voia oscilaţiilor climatice
(Danemarca va putea fi ocupată către -15000; sudul Scandinaviei, doar spre -8000), în zone de
stepă reci. Grupurile regionale sînt caracterizate prin multe trăsături diferite. Unealta litică nu
este elementul cel mai reprezentativ, dar e cel mai rezistent la degradarea provocată de timp,
slujind la definirea mediilor culturale. Acestea, stabilite deseori pe baza siturilor din sud-vestul
Franţei, au fost adaptate mai mult sau mai puţin adecvat pentru restul Europei.
De-a lungul fazelor vechi, tradiţiile paleoliticului mijlociu se menţin în Europa occidentală
(Châtelperronian), în Ungaria şi Cehoslovacia, ca şi pe malurile Donului. Mai tîrziu, complexul
aurignacian dezvoltă, din Belgia pînă în Spania, dar şi pe valea Donului, folosirea lamelelor şi a
*lamelor gîtuite. ca şi a metodei *retuşei în solz. Gravettianul priveşte Europa de sud-vest:
regiunile mediteraneene rămîn izolate de culturile solutreene, care folosesc *retuşele „în
despicătură". De-a lungul Dunării, în Ucraina şi pe valea Donului, evoluţia este destul de diferită,
între -13000 şi -8000, dacă secvenţa magdaleniană rămîne cunoscută mai ales în zona atlantică,
tendinţa microlitizării în execuţia uneltelor, predilecţia pentru *lamelele retuşate sau cu marginea
teşită se regăsesc în cea mai mare parte a Europei. Faciesurile de pe valea Donului, din bazinul
Desnei sau din nordul Germaniei vădesc caractere specifice. Mai mult decît evoluţia uneltelor de
piatră, structurile habitatului, riturile funerare, abundenţa şi calitatea operelor de artă afirmă
bogăţia şi varietatea culturilor regionale.
Habitatul exprimă limpede dependenţa de mediu şi adaptarea la activităţile de vînătoare.
Sălaşurile uşoare cu armătură de prăjini din bazinul parizian corespund unor popasuri sezoniere.
Colibele mai voluminoase prevăzute cu stîlpi grei de pe terasele Rinului (regiunea Koblenz),
amenajarea intrărilor peşterilor (sudul Franţei) constituie locuinţe mai durabile, în regiunile
orientale (Ucraina), din lipsă de lemn, au fost folosite, pentru realizarea structurii şi a pereţilor,
oseminte de mamut. În locuinţe, grupate cîte trei sau patru, se disting spaţii specializate: pentru
odihnă, arii de prelucrare a pietrei sau a materialului osos, vetre în jurul cărora se pregăteşte
hrana.
Un număr relativ important de rămăşiţe omeneşti ajunse pînă la noi permit o abordare corectă a
riturilor funerare. Corpurile apar
l
EUROPA PREISTORICĂ 29
cel mai adesea depuse în proximitatea aşezărilor, în gropi, acoperite cu ocru şi însoţite de cîteva
podoabe şi obiecte. Rămîne totuşi sesizabilă diversitatea procedeelor, diferite după regiuni, vîrstă
şi sex: se practică legarea şi depunerea în poziţie chircită (adunată) pe partea stîngă (Franţa), în
poziţie lungită (Liguria), pe partea dreaptă (Moravia); mormintele feminine individuale, ca şi
cele ale copiilor de vîrstă mică apar rar. înhumările de femei conţin un inventar mai puţin
abundent decît în cazul bărbaţilor. Bogatele morminte de la Sungir, la nord de Moscova, în care
morţii poartă perle, coliere şi fastuoase vesminte de blană, rămîn o excepţie. Aceste manifestări
trebuie puse probabil în legătură cu o întreagă mitologie, ce transpare şi din reprezentările
artistice.
înflorirea artei rămîne, fără îndoială, trăsătura dominantă a paleoliticului superior. Diferitele
stiluri subliniază o varietate de expresii regionale. Interpretarea lor (magie? dualitate sexuală a
lumii? sentiment estetic? marcă a grupurilor sociale?...) nu e desigur unitară pentru întreaga
durată a acestei perioade: s-a scurs acelaşi interval de timp între primele opere aurignaciene şi
Lascaux, ca între Lascaux şi noi! Arta parietală, reprezentată de sculptură, gravură si, mai ales,
pictură, reuneşte scene cu totul realiste, în care domină figurările animaliere deseori prin cupluri
(cai, bizoni...), reprezentări umane schematice şi moţi v e abstracte cît se poate de enigmatice.
Ele se limitează la zona franco-cantabrică, chiar dacă se cunosc cîteva peşteri pictate în Italia,
România sau în sudul Uralului.
Obiectele decorate abundă atît în peşterile regiunilor atlantice, cît şi în siturile în aer liber
răsăritene. Gravura şi sculptura în os şi fildeş transformă obiectele vieţii cotidiene (spatule,
^propulsoare, elemente de îmbrăcăminte, podoabe...) în adevărate opere de artă. Găsim teme
animaliere (reni...) şi motive geometrice. Reprezentările umane, poate de natură religioasă,
folosesc predominant imaginea femeii. Toate aceste realizări, cu toate că diferă într-o oarecare
măsură în Franţa şi Spania, în zona renană, în Moravia sau în Rusia centrală, afirmă talentul
artistic de netăgăduit al omului modern, subliniind, în acelaşi timp, măiestria în folosirea
simbolurilor.
Naşterea Europei rurale
Ultimii vînători-culegători. La începutul celui de-al zecelea mileniu, frigul începe să scadă din
intensitate, chiar dacă amploarea şi ritmul acestui proces variază după regiuni. Mediul şi
condiţiile de
30
AFIRMAREA EUROPEI
viaţă se schimbă: pădurea se întinde; fauna de climă rece dispare sau urcă spre nord. Europenii
de atunci se vor adapta la noua situaţie : vînătoarea şi pescuitul nu încetează la sfîrsitul perioadei
glaciare. Echipamentul lor evoluează; sînt tot mai căutate uneltele mici de silex. În fazele
evoluate, confecţionarea într-un număr tot mai mare a pieselor geometrice poate corespunde unor
metode noi (răspîndirea folosirii arcului...).
Din Crimeea pînă la Oceanul Atlantic, grupuri umane păstrează o parte a tehnicilor şi tradiţiilor
prădătorilor din paleoliticul superior. E cazul, la începutul perioadei, al azilianului din sudul
Franţei sau al culturii Ahrensburg, în Germania. Apar noi zone de populare: Irlanda, Anglia
(acesta e momentul în care creşterea apelor o separă de continent), Germania de Nord,
Scandinavia, Polonia Rusia. Anumite grupuri, bine adaptate mediului, care trăiesc izolate de
zonele dinamice, se menţin pînă în mileniul al V-lea şi, uneori, chiar pînă în cel de-al IV-lea,
chiar dacă suferă unele influenţe ale mediului neolitic, în Rusia meridională, pe ţărmurile Mării
Baltice, în Danemarca, pe litoralul atlantic al Portugaliei pînă în Bretagne, ca şi în interiorul
uscatului au fost descoperite locurile de popas, uneori mormintele acestor mici grupuri ce trăiau
din culesul cochiliilor, din pescuit şi vînătoare.
Vînătorii-culegătorii din Europa mediteraneeană, în peşterile sau colibele lor, posedă un mod de
viaţă, tehnici şi o alimentaţie similare. Mediul lor ecologic şi geografic face ca aceste grupuri
*mezolitice să devină receptive la schimbările aflate în acea perioadă în stare de latenţă în
Orientul Apropiat, în mileniile al VUI-lea şi al Vll-lea, în Argolida se consumă măzăriche şi
mazăre — iată premise ale agriculturii. Pe ţărmurile Mediteranei occidentale, apare oaia, ceea ce
face dovada începuturilor creşterii animalelor şi ale navigaţiei (atestarea cabotajului), în zona
Porţilor de Fier, se construiesc case foarte meşteşugite, cu paviment din mortar de calcar
colorat... Chiar dacă scenele de viaţă cotidiană, ilustrate de picturile din răsăritul Spaniei, arată
întreaga importanţă economică a vînătorii, în aceste regiuni se pun bazele trecerii la noi tehnici
de procurare a hranei.
Apariţia economiei de producţie în punctul de contact dintre Orient şi Valea Eufratului.
Schimbările ce se pregăteau în Orientul Apropiat şi Mijlociu încă din mileniul al IX-lea se afirmă
în cursul mileniilor al VlII-lea şi al VH-lea. Creşterea oilor şi a caprelor ia locul
EUROPA PREISTORICĂ 31
vînării diferitelor specii de muflon; cultura grîului şi a orzului ia locul recoltării gramineelor
sălbatice. Fenomene similare se observă pe ţărmurile Mării Egee. O dată cu aceste achiziţii
alimentare, apar, mai mult sau mai puţin simultan şi în mod autonom, sedentarizarea, ca şi
stocarea şi utilizarea ceramicii.
Evoluţia continentului european spre stadiul tehnoeconomic neolitic variază după regiuni.
Rapiditatea şi amploarea schimbării depind de datele geografice, ca şi de experienţa populaţiilor
mezo-litice indigene în ce priveşte stăpînirea mediului înconjurător vegetal şi animal.
Cele mai vechi urme europene ale unei economii de producţie se găsesc în Balcani. Condiţiile
ecologice (înlocuirea timpurie a stepei de către pădurea de foioase) mai puţin favorabile, dar
oarecum similare celor din Orientul Apropiat, pot explica această întîietate. încă de la sfîrşitul
mileniului al Vll-lea, e atestată o economie bazată pe creşterea animalelor (oi, apoi capre, dar şi
porci şi vite) şi practicarea cultivării griului, a orzului şi a lintei în Creta, Cipru, ca şi în Tesalia,
Argolida, Macedonia şi Muntenegru. Utilizarea ceramicii se răspîndeşte cu repeziciune, în cea de
a doua jumătate a mileniului al V-lea şi, cu deosebire, în Tesalia, se dezvoltă civilizaţia de la
Sesklo, puternic marcată de Anatolia vecină (vase pictate, idoli antropomorfi din argilă).
Mai la nord, Ungaria meridională, sudul Ucrainei, România, Bulgaria şi o parte a Iugoslaviei
cunosc, pînă la sfîrşitul mileniului al V-lea, o cultură — numită Starcevo-Cris/Koros — care se
demarchează faţă de influenţele anatoliene. Creşterea animalelor, dar şi vînătoarea şi pescuitul
joacă un rol economic important. Aşezări permanente sau seminomade se stabilesc pe văi
(cultura grîului şi a meiului); se construiesc locuinţe de lemn îmbrăcate în argilă. Afinităţile cu
grupurile din nordul Greciei apar în decorurile spiralate ale vaselor şi folosirea figurinelor
schematice din argilă (femei obeze). La începutul mileniului al V-lea, apar, la periferia
septentrională a acestei vaste regiuni curentele de colonizare danubiene.
Trecerea la o economie de producţie, evidentă în punctul de contact din Balcani, încă din -5600
pe ţărmurile adriatice din sudul Italiei, apoi, către -5300, pe cele tireniene pare limpede
împămîntenită în jurul anilor -5200 pe coastele franco-iberice ale Mediteranei. Fenomenul e
atestat puţin mai tîrziu pe litoralul atlantic, din Algarve pînă la Loara. Folosirea cochiliei de Car
diurn