Copac uscat în plina toamna

Nimeni nu stie ca nu te-ai mai trezi,

Te desfrunzesti cu cei vii deodata
Dar mort în fiecare zi.

Fluiera vântul prin ramurisul sterp

Ca si ceilalti te desfasori sub stele,
Copac uscat eu nimanui nu spun
Ca tu esti mort în codrul existentei mele.

Azi-noapte te-am vazut sleit

cum te stergeai de lacrimi cu degetele goale,
Nechezul unui cal smintit
lovea în scoarta ta în rotocoale.

Lampa mea stinsa prin geamuri auzea

Ultima ruga îngenunchiata-n zare
Pamântul straveziu din tine cobora,
Ardea un plop a prima lumânare.

Pâna la primavara nimeni nu va sti

Ca tu esti mort de un amar de vreme,
Padurarii te vor îngriji
Topoarele te vor ocoli
Norii vor binecuvânta
Moarta nelinistea ta.
Si tu uscat, încremenit acolo-n zare,
N-ar fi mai bine sa-i spunem de-acuma primaverii viitoare?
Vazduh sa nu mai împarta
Pentru coroana ta moarta,
Vânturile albastre sa si le retraga
Din capatâna asta bolnava,
Sa si le-nabuse, cuvânt de cuvânt,
Stelele depuse la temelia ta în pamânt.