Sfântul Ignatie al Antiohiei – Epistole

Epistolele episcopului antiohian sunt scrieri de o profunzime deosebită, caracterizate

prin stilul afectiv, limpede și plin de râvnă duhovnicească, de care Sfântul Ignatie era plin.
După cum sublinia teologul rus, Paul Evdochimov, în lucrarea „Vârstele vieții spirituale”,
cuvântul izvorăște din inimă și de aceea îl putem privi ca pe „chipul verbal” al celui care îl
rostește. Consider a fi foarte potrivită această remarcă, întrucât epistolele părintelui
antiohian reflectă stilul său meditativ și mistic deopotrivă, amintind foarte mult de stilul
paulin, prin temele tratate. Deși nu cunoaștem foarte multe date exacte despre viața marelui
părinte, scrierile lui ne ajută să construim parcursul ultimilor ani de viață ai săi și să facem o
analiză concretă și necesară a viețuirii sale duhovnicești. Contextul în care sunt scrise
epistolele este cel al călătoriei Sfântului de la Antiohia Siriei la Roma, în timpul domniei lui
Traian, care, potrivit mărturiilor tradiției, după victoria repurtată împotriva dacilor, trimite
zece ostași să îl aducă la Roma pe episcopul antiohian. Cel mai probabil, Sfântul Ignatie se
bucura de un mare prestigiu și o aleasă prețuire în rândul creștinilor și asta deoarece,
menționează Tradiția, ar fi fost ucenicul Sfinților Apostoli Petru și Ioan. Tot din tradiție se
mai crede că ar fi fost copilul ținut în brațe de Mântuitorul, după mărturia Evangheliei și dat
ca exemplu de nevinovăție: „De nu se va smeri cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra
în împărăția cerurilor”. Acesta este contextul în care au fost scrise epistolele, adresate
cetăților prin care a trecut Sfântul în decursul călătoriei sale. Despre aceste epistole, Sfântul
Policarp avea să scrie: „veți putea scoate mari foloase, că ele cuprind credință, răbdare și
toată zidirea cuvenită în Domnul nostru.” Aceste mărturii izvorăsc din experiența proprie a
Sfântului Policarp, care îl cunoștea bine pe Sfântul Ignatie și căruia Sfântul Ignatie îi
adresează o epistolă. Toate cele șapte epistole au fost scrise în limba greacă, fiind redactate
în mare grabă și fără o planificare, după cum reiese din analiza textului, însă sunt scrieri
profunde, care evocă dorința de mucenicie a Sfântului și tensiunea momentelor de grele
încercări petrecute în timpul călătoriei. Principalele aspecte vizate de Sfântul Ignatie în textul
epistolelor: mărturisirea lui Dumnezeu Sfânta Treime, a lui Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu
din veci, născut din Tatăl și „în zilele mai de pe urmă” născut din Fecioară spre „înnoirea
vieții veșnice”. Sfântul folosește introduce noțiuni de bază ale vocabularului hristologic
„Dumnezeu întrupat”, „Hristos – voința Tatălui”, „Hristos-Dumnezeu”, „creștini”, „Biserică
universală (catolică)”, „Leacul nemuririi – Euharistia”. Biserica este trupul lui Hristos și
creștinii sunt mădulare; este universală (catolică). Folosește termenul de „biserică catolică”,
în sensul de o singură Biserică, al cărei cap este Hristos care lucrează prin cler și de aceea în
toate epistolele, Sfântul accentuează nevoia de unitate și supunere față de ierarhie. Tot în
legătură cu ascultarea față de ierarhie, Sfântul Ignatie precizează rolul fiecărei trepte
ierarhice și modul în care conlucrează pentru mântuire. Un alt aspect important este că
epistolele Sfântului Ignatie vizează și un caracter doctrinar –apologetic: face referiri la erezia
docheților, subliniind necesitatea afirmării firii umane în Hristos și a unității celor două firi,
chiar dacă vocabularul său hristologic este destul de sărac.

Hristologie: Hristos este voința Tatălui, spune Sfântul Ignatie în epistola către efeseni, pentru
a sublinia legătura dintre Tatăl și Fiul. Hristos este Unul și e neschimbat: „Eu îl știu în trup și
după înviere, cred că este Același”. A afirmat realitatea celor două feluri de existență ale
Mântuitorului Hristos: „născut și nenăscut... mai întâi pătimitor și apoi nepătimitor”, în acest
sens folosind expresii ca „sângele lui Dumnezeu”, „pătimirea Dumnezeului meu”. Dumnezeu
S-a arătat în trup spre înnoirea vieții veșnice – aceasta înseamnă că omul, care fusese creat
de Dumnezeu nemuritor în chip virtual, adică putea ajunge la nemurire, prin ascultare,
pierzând veșnicia, o redobândește pe aceasta prin moartea și Învierea lui Hristos, prin Taine,
la care se face părtaș ca mădular al Bisericii, trupul tainic al lui Hristos. Tot în epistola către
Efeseni, vorbește de trei taine care s-au săvârșit în tăcere: fecioria Maicii Domnului după
naștere, nașterea lui Hristos și moartea Lui. Această „săvârșire în tăcere” înseamnă taina lui
Dumnezeu care justifică totul. În fața tainelor, atitudinea potrivită este de tăcere. De aceea,
Sfântul, în epistola către magnezieni, îndeamnă: „fiți tari în dogmele Domnului și ale
Apostlilor”, refuzând meditațiile filozofice ale ereticilor. Tot în această epistolă, Sfântul
Ignatie lămurește problema unității lui Hristos cu Tatăl: mai înainte de veci era la Tatăl și la
sfârșit s-a arătat, nimic n-a făcut fără Tatăl, cu Care era unit; Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu, Cuvântul Lui ieșit din tăcere, Care în toate a bineplăcut Celui ce L-a trimis.
Patimile lui Hristos sunt învierea noastră; Hristos a înviat cu adevărat din morți și, după
asemănare, Tatăl îi va învia pe toți în Hristos Iisus, pe cei care cred în El. Asemenea Sfântului
Pavel, în epistola a II-a către Corinteni, Sfântul Ignatie leagă învierea noastră de învierea lui
Hristos; dacă Hristos a înviat și noi vom învia spre dobândirea vieții veșnice. Moartea pentru
Sfântul Ignatie este doar o etapă prin care trebuie să trecem pentru a învia întru
nestricăciune. Prin moarte, trupul este „măcinat” și semănat pentru învierea întru viața
veșnică. Astfel, dacă Hristos a pătimit în aparență, trăind în aparență, „degeaba mor”,
spune Sfântul Ignatie; trăind în aparență, pătimind și înviind în aparență, Hristos nu a
vindecat firea noastră. O venire a lui Hristos doar „în aparență” înseamnă că nu a asumat
firea umană așa cum este ea, afară de păcat, ci doar „forma/aparența” ei. Dacă nu a asumat
firea noastră, Hristos nu a vindecat neamul omenesc și deci întruparea Lui nu are niciun
efect în plan soteriologic.

În epistola adresată Romanilor, Sfântul Ignatie se roagă să dobândească putere „pentru ca

nu numai să se numească creștin, ci să și fie găsit creștin.” El se face următor al patimilor
Domnului, aducându-se jertfă lui Dumnezeu, măcinat de dinții fiarelor. Adevăratul ucenic al
lui Hristos nu este cel care doar se numește creștin, ci cel care îl urmează pe Hristos și se
dovedește, prin încercările credinței, ascultător față de Hristos. „Cei care mărturisesc că sunt
ai lui Hristos, se vor arăta prin cele ce fac”. Pentru aceea, el îi sfătuiește pe efeseni să
petreacă „slăvind pe Hristos”, uniți într-o singură ascultare, supuși episcopului. Cel care
trăiește în Hristos, trebuie să fie dovedit a fi cu Hristos prin osteneală. Este același îndemn pe
care îl rostea Sfântul Pavel către Galateni: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit
trupul împreună cu patimile şi cu poftele.” (Gal. 5, 34)

Învățătura despre Biserică este un alt punct important atins de Sfântul Ignatie în toate
epistolele: Biserica este trupul lui Hristos și creștinii sunt mădulare ale trupului. Ierarhia
bisericească este alcătuită din episcopi, preoți și diaconi, preoții și diaconii fiind uniți cu
episcopul precum chitara și coardele sale. Episcopul este chipul lui Hristos în Biserică și acolo
unde este episcopul, este și Biserica. Clerul și credincioșii alcătuiesc Biserica, iar creștinii sunt
datori să asculte pe episcop și să nu facă nimic fără episcop. Preoții pot face, cu aprobarea
episcopului, slujbele pe care le face episcopul. Diaconilor li s-a încredințat doar slujirea. În
epistola către Smirneni, Sfântul Ignatie îndeamnă pe creștini să asculte de episcop ca de
Hristos Iisus, de preoți, ca de Apostoli și de diaconi, ca de porunca Domnului. Un alt aspect
vizat este legat de prescripțiile iudaice: creștinii trebuie să se ferească de rânduielile lor și să
nu cinstească sâmbăta; duminica este ziua creștinilor, fiind ziua Învierii. Numele de „creștin”
este nume de cuviință dumnezeiască, este numele lui Hristos asumat de fiecare în parte.
Episcopul este singurul căruia i s-au încredințat cele ascunse ale lui Dumnezeu. Evanghelia
este desăvârșirea nemuririi. Creștinii sunt „pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru
zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta lui Hristos, care este crucea,
folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie”. Imaginea Bisericii ca templu zidit din pietre,
simbolizând pe creștini, este folosită des în literatura perioadei apostolice, cu precădere la
Herma și Didahia.

Ultima epistolă a Sfântului Ignatie este adresată Sfântului Policarp. În această scriere,
Sfântul subliniază necesitatea pătimirii pentru credință, având în vedere „premiul” –
nestricăciunea și viața veșnică. Îi adresează îndemnuri de a fi tare în fața ispitelor, de a fi
răbdător și plin de nădejde în Hristos, care este nemincinos, fiind gura prin care a vorbit
Însuși Tatăl. „Stai tare ca o nicovală în care se lovește. Acela-i mare atlet, care învinge, deși-i
lovit”. Episcopul, în toată vremea, veghează la liniștea Bisericii, fiind cârmaciul corabiei.
„Timpul îți cere să dobândești pe Dumnezeu, după cum căpitanii corăbiilor cer vânturi bune,
iar naufragiații cer porturi.” Un alt îndemn este de așteptare a Mântuitorului: „Așteaptă pe
Cel mai presus de timp, pe Cel fără de ani, pe Cel nevăzut, pe Cel văzut pentru noi, pe Cel
nepipăit, pe Cel nepătimitor, pe Cel pătimitor pentru noi, pe Cel care pentru noi a răbdat în
tot chipul”. Îndemnul Sfântului Ignatie este unul de priveghere și de ședere cu dorul venirii
lui Hristos. Creștinul trebuie să trăiască în lume mereu cu privirea ațintită spre răsăritul
Împărăției Cerurilor, pentru a nu pierde, prin grija lumească, comoara cea neprețuită. De
aceea, el trebuie să „citească vremurile”, să trăiască potrivit învățăturii Evangheliei, dar să
găsească cele potrivite timpului potrivit.