Titlu

O recenzie a cărţii Isus din Nazaret, vol. I, de Benedict al XVI-lea

de Marius Mitrache

Cartea Isus din Nazaret, a papei Benedict al XVI-lea, publicată de Grupul Editorial RAO,
este una dintre cele mai reprezentative lucrări existente despre viaţa şi misiunea lui Iisus
Christos. Lucrarea explorează prăpastia dintre Christosul istoric (profilul istoric ce diferă
de cel ) şi Cel kerygmatic1 (din evanghelii predicat de biserică), adâncită începând cu
jumătatea secolului trecut prin analiza istorico-critică a Bibliei.

Scopul lui Benedict al XVI-lea, în această carte, este să demonstreze că figura istorică a lui
Christos, aşa cum este prezentată în Evanghelii, este mult mai reală decât reconstrucţiile
analizei istorico-critice. Benedict precizează că lucrarea sa nu este un „act magisterial” (p.
17) ci, mai degrabă, expresia căutării personale a „chipului Domnului” și, astfel, cititorul
are libertatea de a-l contrazice. Desigur, cititorii catolici se vor întreba dacă este posibil ca
un suveran pontif să scrie o lucrare teologică fără să-şi exercite magisteriumul, adică
infailibilitatea papală în probleme de credinţă şi doctrină.

Papa Benedict al XVI-lea (născut Joseph Aloisius Ratzinger, 1927) este al

265-lea papă. Născut în Germania, Ratzinger a avut o carieră remarcabilă ca teolog şi
cadru universitar înainte de a fi numit Arhiepiscop de München şi Freising. Profesor
la Universitatea din Bonn în 1959, Ratzinger s-a mutat, patru ani mai târziu, la
Universitatea din Münster. A participat la Conciliul Vatican II (1962-1965), servind ca
peritus (consultant teologic) al Cardinalului Frings de Cologne. În timpul conciliului a
fost perceput drept reformator, cooperând cu teologi ca Hans Küng şi Edward
Schillebeeckx. L-a admirat pe renumitul teolog catolic Karl Rahner, un susţinător al
reformării bisericii. În 1966, Joseph Ratzinger a fost numit la catedra de teologie
dogmatică a Universităţii Tübingen. În cartea sa Introduction to Christianity (1968),
Ratzinger a subliniat datoria papei de a asculta diferitele voci din cadrul bisericii
înainte de a lua o decizie, minimalizând astfel centralizarea puterii în mâinile
suveranului pontif. A fost ales ca succesor al Papei Ioan Paul al II-lea în 2006,
alegându-şi numele de Benedict al XVI-lea.Pe lângă germana nativă, Benedict al
XVI-lea vorbește fluent franceza și italiana. De asemenea, stăpânește Latina, vorbește
în mod adecvat engleza și spaniola și puțin portugheza. Poate citi greaca clasică și

1
1
ebraica biblică. Cântă la pian și preferă Mozart și Bach.

Iisus este introdus ca un nou Moise. Dacă primul Moise a vorbit cu Dumnezeu gură către
gură şi L-a văzut „pe dinapoi”, Iisus este noul Moise căruia I se va dărui ceea ce I s-a
refuzat primului Moise – să vadă nemijlocit chipul Domnului şi să aibă o cunoaştere
deplină a lui Dumnezeu.

Episodul ispitirii lui Iisus în pustie primeşte un spaţiu generos de analiză. Autorul
recunoaşte că adevăratul conţinut al ispitirii devine vizibil când se constată că ispitele s-au
repetat de-a lungul istoriei în forme noi. Este amintită încercarea Imperiului German
Creştin de a transforma credinţa într-un factor politic al unităţii statului. S-a dorit atunci ca
împărăţia lui Christos să ia forma unui stat politic. Ratzinger face o afirmaţie uimitoare:
„Imperiul creştin sau puterea seculară a papilor nu se mai constituie astăzi ca ispitiri; dar a
interpreta creştinismul ca o reţetă a succesului şi a proclama bunăstarea ca ţel al tuturor
religiilor este noua formă a aceleiaşi ispite.” (p. 52-54) Recunoaşterea faptului că dorinţa
de putere seculară a papilor a fost nu doar o simplă dorinţă pământească, ci o manifestare a
celei de-a treia ispitiri, este cât de poate surprinzătoare. Atitudinea papilor din Evul Mediu
şi aceea a bisericii contemporane care caută succesul şi bunăstarea sunt puse în contrast cu
persoana şi mesajul lui Christos.
Un capitol este dedicat Predicii de pe Munte. Fericirile sunt interpretate ca o
biografie ascunsă a lui Iisus Christos, un portret care trebuie să se regăsească în fiecare
dintre urmaşii Săi. Repetarea Legii este privită de autor nu ca abolire a Legii lui Moise, ci
ca o aprofundare a ei. Puterea predicării lui Isus nu se referă la calitatea retorică a
cuvântărilor Sale, ci la pretenţia de a sta El Însuşi la acelaşi nivel cu Legiuitorul, cu
Dumnezeu. Iisus Se consideră pe El Însuşi Tora, Cuvântul lui Dumnezeu în persoană.
Ratzinger susţine că duminica devine ziua celebrării învierii Domnului, Biserica
preluând funcţia socială a Sabatului. Nu îşi argumentează însă ideea că Sabatul are o
funcţie socială, nici nu discută rolul Sabatului de memorial al creaţiei lumii. Ratzinger
afirmă că problematica este relaţia dintre credinţă şi ordinea socială, dintre credinţă şi
politică. Tocmai respectarea neştirbită a Scripturii aduce ordinea socială. Lupta în apărarea
duminicii, afirmă Ratzinger, face parte din marile sarcini asumate de Biserică în prezent,
un prezent caracterizat de atâtea dezagregări ale ritmului vremii, pe care se întemeiază
comunitatea.2Va „reînvia” Constantin cel Mare? Istoria viitoare va dezvălui acest lucru.
2
Ibid., p. 115.

2
 Capitolul despre Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) face legătura cu Decalogul.
Expresia „sfinţească-se Numele Tău” este asociată cu porunca a treia care interzice luarea
în deşert a Numelui lui Dumnezeu. Expresia „Tatăl nostru” îi reuneşte pe toţi creştinii, iar
„pâinea noastră” înseamnă că omul se roagă şi pentru pâinea fraţilor săi. Autorul vede în
referirea la pâine o imagine a euharistiei, a transsubstanţieri. Este unul dintre punctele în
care se observă influenţa metodei de interpretare alegorică, ce permite interpretului să
spiritualizeze orice cuvânt al Bibliei, justificându-şi astfel orice concluzie dogmatică.
Autorul abordează, de asemenea, parabolele din Evanghelia după Luca şi marile
tablouri din Evanghelia după Ioan. Aceste imagini sunt asociate cu aspecte ale religiilor
precreştine: imaginea viţei de vie şi a vinului este privită ca o împlinire a mitului lui
Dionisos, idee preluată de la Filon din Alexandria. Este un exemplu privind modul în care
Şcoala din Alexandria îşi spune cuvântul în sistemul hermeneutic al lui Joseph Ratzinger.

Despre hermeneutica ratzingeriană

Încă din introducerea cărții, Ratzinger îşi prezintă orientarea hermeneutică,
străduindu-se parcă să găsească punţi între cele abordarea istorico-critică și cea istorico-
gramaticală asupra evangheliilor. Totuși, îmbrățișarea celor trei principii de bază ale
metodei istorico-critice – îndoiala metodologică3, principiul analogiei4 şi principiul
corelării5, face ca sistemul propus de autor să fie inconsecvent: în primul rând, este greu de
conciliat lipsa minunilor presupusă prin principiul analogiei cu abundenţa minunilor
biblice. În al doilea rând, abordarea istorico-critică reduce textul la timpul în care a fost
scris, făcându-l irelevant pentru contemporaneitate.
Ratzinger promovează, de asemenea, o tendință recentă în hermeneutica biblică –
indendența textului față de intenția autorului: „orice cuvânt omenesc cu oarecare greutate
poartă în sine o relevanţă superioară înţelesului imediat de care a fost conştient autorul în

3
Principiul îndoielii metodologice: toată cunoştinţa se bazează pe judecata ştiinţei istorice,
primind statutul de probabilitate.

4
Principiul analogiei: experienţele din prezent reprezintă un criteriu de evaluare al celor din
trecut, toate evenimentele fiind similare în esenţă.

5
Principiul corelării: evenimentele sunt atât de legate între ele, încât o schimbare a unui
fenomen necesită o schimbare a cauzelor şi efectelor acestuia.
3
acel moment.” (p. 14) Deși există câteva situaţii când autorii biblici nu au înţeles
conţinutul revelaţiei primite de la Dumnezeu, totuşi, despărţirea textului de intenţia
autorului sau minimalizarea relaţiei dintre autor şi text îl aşază pe interpret într-o poziţie
riscantă în raport cu Biblia. Interpretul devine ultimul şi cel mai credibil criteriu de
interpretare, luându-şi libertatea de a trece, când consideră necesar, dincolo de intenţia
autorului biblic. E posibil că Ratzinger să dorească astfel să minimizeze impactul pe care
metoda istorico-critică îl are asupra textului biblic, folosind separarea dintre text şi intenţia
autorului tocmai pentru a aduce textul biblic în contemporaneitate.
În continuarea aceluiași fir logic, autorul menţionează „patru dimensiuni ale
cuvântului” biblic şi scrie că aceste „patru sensuri ale Scripturii nu au semnificaţii
separate, juxtapuse, ci sunt dimensiuni ale cuvântului unic, care transcende momentul” (p.
14). Poate să fie o aluzie la hermeneutica Şcolii din Alexandria, ai cărei reprezentanţi de
seamă au fost Origen şi Clement din Alexandria. Origen a comparat Biblia cu natura
omului (trupească, morală, spirituală), iar Clement a spus că legile lui Moise au o împătrită
semnificaţie: naturală, mistică, morală, profetică. Metoda alegorică a fost principala
metodă de interpretare a Bibliei folosită de teologii alexandrini. Deşi arată reverenţă faţă
de Scriptură, metoda ignoră sensul simplu, literal, al Bibliei. De exemplu, comentând
interdicţia mozaică în privinţa consumului de porc, şoim, vultur şi corb, Clement afirmă:
„Porcul este emblema poftei voluptoase şi a hranei necurate. Vulturul – hoţie, şoimul –
nedreptate şi corbul – lăcomie”. Nu este de mirare că mariajul dintre concepţia că textul
devine independent de intenţia autorului şi metoda alegorică de interpretare au dus la
denaturarea Scripturii.
Ratzinger porneşte de la ceea ce spune Conciliul6 şi exegeza modernă despre
genurile literare7, despre intenţionalitatea afirmaţiilor8, despre contextul comunitar al
Evangheliilor9 şi adresarea lor în contextul contemporan10. Conciliul e prezentat ca un

6 Conciliul este format din cei ce au dreptul să voteze și sunt convocați din întreaga lume sub președinția
papei sau a legaților săi și ale căror decrete, având confirmarea papală, îi obligă pe toți creștinii.
http://www.newadvent.org/cathen/04423f.htm

7 În Biblie se întâlnesc mai multe genuri literare (proză, poezie, profeție, literatură sapiențială, epistolă),
care au principii specifice de interpretare.

8 Această afirmație surprinde inteția autorului biblic.

9 Contextul comunitar surprinde condițiile istorice, culturale, economice, politice etc din perioada lui
Iisus Christos.

10 Scriptura are calitatea de Cuvânt al lui Dumnezeu nu doar pentru oamenii din vremea când a fost
scrisă, ci pentru toate timpurile, bineînțeles tinând seama de context.

4
criteriu hermeneutic, fiind primul din listă. Faptul indică importanţa tradiţiei în această
carte. Pe de altă parte, autorul nu se îndepărtează foarte mult de interpretarea istorico-
gramaticală a Bibliei şi, adesea, oferă perspective profunde şi demne de admirat asupra
unor pasaje biblice despre Iisus Christos.

Contribuții semnificative ale cărții

Cartea aduce perspective noi asupra persoanei şi lucrării lui Iisus Christos. Mesajul
este profund, iar limbajul este accesibil cititorului fără o pregătire teologică. Benedict al
XVI-lea reafirmă prin această carte rolul evangheliilor de primă sursă informațională și
credibilă cu privire la profilul istoric al lui Iisus Christos. Pe de altă parte, cartea surprinde
și alte perspective despre profilul lui Iisus prezentat de alți teologi.
Modul în care contraargumentează este elegant, făcând uneori concesii
abordărilor, care contrazic raportul evangheliilor. Stăpânind cu uşurinţă abordările
teologice conservatoare şi liberale din catolicism, Benedict al XVI-lea încearcă să ridice
între acestea o punte de legătură. Această carte pare să aibă nu numai un scop teologic, ci
și unul eclesiologic, anume, coabitarea tuturor abordărilor teologice sub același acoperiș,
Biserica Romano-Catolică.
Recomand această carte pentru profunzimea ei, pentru ideile noi pe care le oferă,
dar recomand în același timp și precauție.