Erminia sectară și erminia integratoare

În secolul al XIII- lea, împărțirea cărților biblioce în capitole și versete este realizată
de un oarecare Langton, cancelar al univerității din Paris. Pe lângă facilițățile pe care le-a
oferit în special cercetării științifice și uzului didactic al Bibliei, a constituit și una din
premisele principale pentru folosirea sectară a Sfintei Scripturi.
Ruperea de context și considerarea în sine a unui verset, conform celor mai elementare
norme exegetice sau de analiză textuală, viciază mai întâi înțelesul propriu zis al versetului
respectiv și, în al doilea rând afectează înțelegerea unitară a fragmentelor sau unitășilor
textuale logice din care este alcătuită o carte și chiar a cărților în întregimea lor. Această
practică transformă Sfânta Scriptură într-o antologie de versete fără legătură între ele, care în
mentalitatea celor mai mulți este asimilată oricărei colecții sau antologii de sentințe, maxime
sau reflecții. Se păcătuiește astfel grav la adresa bibliei unitare pe care o consemnează Sfânta
Scriptură.
Maniera sectară de folosire a Bibliei este arhicunoscută. Punctează deosebirea dintre
aceasta și o perspectivă integratoare, unitară a Bibliei, care presupune, mai întâi înțelegerea
fiecărui text biblic, apoi raportarea acestuia la istoria biblică, adică la întreaga iconomie
dumnezeiască.
Este de știut că cea mai mare parte dintre sectari refuză preoția sacramentală, invocând
între altele și textul de la 1 Timotei 2, 5 unde citim că Unul este și Mijlocitorul între
Dumnezeu și oameni: omul Hristos Isus”.
Îndemnul Sfântului Pavel adresat lui Timotei și Bisericii din Efes de a face ” cereri,
rugăciuni” și chiar ” mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru(...)”.
Același îndemn la rugăciunea pentru toți oamenii este argumentat și prin faptul că este ” Un
singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor pentru toți”, în consecință nu trebuie să excludă pe
nimeni din rugăciuni pentru că toți au același Dumnezeu.
Dacă înțelegerea și erminia textului invocat de sectanți împotriva ”mijlocirii” sfinților
și a preoției sacramentale s-ar ține seama de contextul general sau de întreaga atmosferă a
epistolei I Timotei, ca și a celor trei Epistole Pastorale în ansamblul lor, s-ar constata cu
ușurință că întreaga atmosferă a epistolei nu numai că îngăduie o astfel de erminie, ci
pledează pe un ton categoric împotriva ei.
Iată deci cum, rupt de contextul sau atmosfera generală a cărții sau a grupului de cărți
din care face parte, un citat biblic este folosit în sprijinul unei idei potrivite acestei cărți. O
perspectivă sectară a Bibliei folosește împotriva preoției harice un text din Epistolele
Pastorale, scrieri nou testamentare care afirmă cu claritate și fermitate distincția dintre preoția
sacramentală și preoția tuturor credincioșilor, care au drept temă centrală preocupările
Apostolului și ale ucenicilor săi de a asigura Bisericii episcopi, preoți și diaconi.
Continuând perspectiva integratoare a erminiei biblice, care reclamă cu necesitate
înțelegerea părților ( verset, fraagment, carte, grup de cărți) în contextul întregului din care fac
parte și, în cele din urmă, al Bibliei în ansamblul ei, putem cu ușurință observa că preoția este
afirmată de la un capăt la celălalt al Bibliei ca o parte distinctă în sânul ”poporului lui
Dumnenzeu” al Vechiului și Noului Israel.
O erminie corectă, ar interpreta textul sau textele respective în contextul mai generos
pe care îl constituie realitatea din care Biblia însăși face parte. Această realitate este Biserica.
Biblia este rod al Bisericii, ea exprimă viața aceluiași popor al lui Dumnezeu, ăn perioada
vechiului legământ și a noului legământ. Biblia nu este o realitate autonomă, izolată, o
mărime obiectivizată cu care se poate opera izolat și în orice context. Ea este organic
articulată la o altă realitate care este Biserica. Biserica este realitatea ultimă numai în măsura
în care ea este înțeleasă ca trup al lui Hristos, în natura sa dumnezeiască și omenească, drept
spațiu al prezenței și lucrării lui Dumnezeu în istorie, deci spațiu al întâlnirii și al comuniunii
dintre Dumnezeu și lume. Pentru că reperul ultim în funcție de care este definită întreaga
realitate este Dumnezeu Însuși.
Erminia are o anumită bază teologică. De felul în care este percepută relația lumii, a
omului cu Dumnezeu depinde percepția și erminia întregii realități, prin urmare și a Bibliei.
Neputința de a vedea și înțelege unitatea dintre Dumnezeu și lume, izolează, autonomizează,
transformă componentele realității în obiecte în sine autonome, care, pentru a-și justifica și
păstra poziția intră într-o oarecare tensiune sau concurență cu celelalte.
În contrast cu această diviziune se află perspectiva și erminia integratoare, care
percepe realitatea în mod unitar, definind fiecare parte în relație cu întregul, și în cele din
urmă, definind realitatea prin raportarea ei la Dumnezeu, înțelegând că lumea nu este o
realitate autonomă, izolată, de sine, nu-și are cauza și nici finalitatea în sine, ci în Dumnezeu,
prin urmare nu poate fi definită și înțeleasă decât în contextul relației cu Dumnezeu.