Johann Schneider

Ecleziologia organică
a mitropolitul Andrei Şaguna
şi fundamentele ei biblice,
canonice şi modeme

Traducere de
diac. Ioan I. Icăjr

<Deisis
Sibiu 2008
 5. Liniile principale ale ecleziologiei
mitropolitului Şaguna

Pentru a putea descoperi înţelegerea Bisericii de către

Şaguna trebuie să nu pierdem din vedere contextul concret
şi genul scrierii în care vorbeşte despre Biserică. Astfel, în
pastoralele către credincioşi el foloseşte des şi bucuros
expresia „sfânta noastră biserică” 1 sau o denumeşte drept
„maică bună” care „primeşte şi îmbrăţişează în sânul său
de maică naţionalităţile tuturor popoarelor sale”2. Deşi
Şaguna nu indică nici o sursă cu privire la originea şi uzul
expresiei „maica biserică”, e foarte probabil că recurge la
metafora Bisericii-mamă predilectă în catolicismul din
Imperiul Habsburgic3. Motivul Bisericii-mamă a fost la fel
de iubit atât în contextul catolic, cât şi în Biserica luterană
săsească din Ardeal4. Imaginea emoţionantă a mamei se
potrivea foarte bine pentru Şaguna pentru a explica credin­
cioşilor ortodocşi scopurile lui pastorale şi a-i motiva pentru

1Gh. T ulbure, Mitropolitul Şaguna, p. 145, 162, 170, 225, 269, 271.
2 A. Şaguna, Compendiu, p. XV (trad. germ., p. XII).
3 Despre contextul mai larg al motivului ecleziologic al „mamei”, a se
vedea II. Schnackers, Kirche als Sakrament und Mntter. Zur Ekklesiolo-
gie von Henri de Lubac, Frankfurt a. M., 1979, p. 176-179.
4 A se vedea cuvântarea lui Georg Daniel Teutsch la alegerea sa ca
episcop în 1867, în care vorbeşte despre Biserică drept „mamă şi ocroti-
loare a bunătăţilor veşnice ale lui Dumnezeu”, în: L. Binder, Die Bischofe,
II. Teii, p. 35.

225
colecte, donaţii etc., cu atât mai mult cu cât Şaguna nu cm
departe de mariologia catolică populară a timpului său5.
O definiţie explicit „teologică” a noţiunii de „Biserică"
o prezintă laicilor şi preoţilor adunaţi în 1864 în cel de-nl
doilea Sobor/Sinod diecezan6:
„Ne amu adunatu, dîcu, ca Biserica. Sub «Biserica» in
tielegemu acele doue concepe, care in Iimb’a grecesca se
exprime cu «ekklesia si kyriakon», va se dîca: adunarea
si cas’a Domnului”7.
Plecând de la Ieremia 31, 31-34 Şaguna interpretează si
nodul diecezan drept o adunare duhovnicească, în care tre­
buie dezbătute toate chestiunile ce ţin de moştenirea cereas­
că a creştinilor. Şaguna motivează convocarea sinodului
drept o reînviere şi restaurare a vechii practici a creştinis­
mului primar şi a organizării sinodale, întrerupte doar di*
condiţiile politice ostile din Transilvania8. în acest contcxl
el pune sinodalilor adunaţi întrebarea (retorică):
„Cine nu scie, ca totu omulu porta in sine unu simliti
inascutu alu dependintiei sale dela fiinti’a cea inalta
domnidieeasca? Manifestarea acestui simtiu se chiama
«Religia» sî lucra asia de poternicu asupr’a omului,
încâtu vatamarea cea mai mica, ce i se face omului in
privinti’a simtiului seu religionariu, este pentru elu su-
perarea cea mai durerosa [.,.]”9.
Definiţia „Bisericii”, descrierea „religiei”, care aminteşte pu­
ternic de definiţia dată religiei de Friedrich Schleiermacher

5 Sare în ochi faptul că în pastoralele sale la Naştere vorbeşte foarte des

despre „maica noastră Biserica”, dar critică icoana Naşterii lui Hristos,
pentru că în ea Maica Domnului e reprezentată întinsă pe pat, deşi în naşle-
rea supranaturală a lui Hristos n-a avut dureri de naştere, A. Şaguna,
Enchiridionu, Sibiiu, 1871, p. 150.
6 Actele sinodului din 1864, Sibiiu, 1864, p. 60-64.
7 Ibid., p. 60.
8 Ibid., p. 62.
9 Ibid., p. 61.

226
■

ca „sentiment al dependenţei pur şi simplu”, ca şi evocarea

indirectă a libertăţii religioase şi de conştiinţă servesc doar
scopului fundamentării ecleziologice a dreptului şi nece­
sităţii mitropoliei române ortodoxe de sine stătătoare din
Ardeal10.

5.1. Fundamentarea biblică

Dacă privim referinţele biblice prin care Şaguna descrie

fundamentarea nou-testamentară a Bisericii în Compendiul
său, sare în ochi mai întâi faptul că se referă exclusiv la
afirmaţii din Evanghelie care trebuie să „dovedească” fap­
tul că Hristos e întemeietorul Noului Legământ şi al Bise­
ricii. Drept textul cel mai important e citată aşa-numita
rugăciune arhierească a lui Iisus din Ioan 171 . într-un al
doilea pas al argumentaţiei sunt citate Epistolele către
Efeseni (1,22-23; 4, 15) şi'Coloseni (1,25; 1,18; 2 ,9 -1 0)12:
după enunţul „Christos este capul bisericei, iar biserica este
trupul lui Christos”, citatele biblice sunt înşirate fără co­
mentariu13. Scopul acestui „lanţ” de citate biblice este în mod
evident acela de a identifica, din perspectiva Bisericii ca
Trup al lui Hristos, pe Hristos drept unicul Cap al Bise­
ricii, şi de a descrie prin intermediul celuilalt aspectul paulin
al Bisericii, cel de pleromă, creşterea organică a Trupului
lui Hristos spre Hristos. După ce se precizează că „prin­
cipiile bisericei” sunt „credinţa, dragostea şi nădejdea”14, o

10 Nu trebuie să presupunem însă că Şaguna l-a citit pe Schleiermacher,

întrucât în biblioteca sa nu găsim nici un indiciu în acest sens. Mult mai
probabil este ca el să fi folosit ca bază literară pentru cuvântarea sa primul
capitol (§ 1. „Die Kirche”) al lucrării prietenului său J. Rannichhr lland-
buch des evangelischen Kirchenrechts, 1lermannstadt, 1859, întrucât şi
acesta deduce (p. 1-3), ca şi Şaguna, „biserica” din ekklesia şi kyriakon.
11 Compendiu, § 22, ed. III, p. 9.
12 Ibid., § 23, p. 20.
13 Ibid., § 24, p. 20-21.
14 Ibid., § 25, p. 21.

227
argumentaţie de tipul „dacă/atunci” 15 tratează despre unita­
tea Bisericii:
„Dacă Hristos este unul, şi dacă Christos este capul
bisericei, şi biserica este trupul lui, atunci prea fireşti*
urmează că şi biserica întemeiată de Christos este una,
ceea ce se documentează I. cu cuvintele proprii ale lui
Christos, carele cu tot prilejul a cuvântat despre una
biserică, despre una turmă şi un staul al oilor, despre un
botez şi una cuminecătură”16.
„Caracterul ecumenic al Bisericii” (§ 28) se manifestă pen­
tru Şaguna în răspândirea mondială a Bisericii17. De aici
trage, în ce priveşte forma Bisericii, concluzia necesarei ei
uniformităţi exterioare; aceasta trebuie să devină evidentă
prin Tainele ei, prin „Tatăl nostru” şi prin „canoanele
apostolice şi sinodale, care obligă deopotrivă pe toţi fără
deosebire de naştere, stare şi de orişice împrejurări, pre­
cum şi fără deosebire de loc şi de timp”. Abia aici citează
Şaguna 1 Corinteni 12, 20-23 şi subliniază că „dacă bise­
rica este un trup, deşi are mai multe mădulări”, acestea din
urmă „nu trebuie să fie între sine desbinate, ci să se gri-
jească unul de altul”. 1 Corinteni 12, 20 şi 23 servesc drept
fundament biblic exclusiv şi pentru „statutul organic”:
„Teori’a aceast’a este basata pe cuvintele Apostolului
Pavelu catra Corinteni [...]. De unde urmeadia, ca deaca
funcţionarea graduale a unei parti mai mici organice,
saru luă câ o dependentia a ei dela celelalte parti mai
mari organice, atunci negresitu trebue sâ se dica: ca pana
unde se estinde dependinti’a unei parti mai mici orga­

15 Plecând de la mersul argumentaţiei despre unitatea Bisericii (§ 26)

devine limpede şi procedura urmată de Şaguna în citarea textelor biblice:
după ce în propoziţia principală prezintă o teză („unitatea Bisericii”), se
înşiră texte biblice în care un cuvânt corespunde cuvântului din propoziţia
principală.
16 Ibid., § 26, p 22.
17 Ibid., § 27, p 23.

228
 nice dela alta parte mai mare organica, pan’acolo se
estinde midilocitu si dreptulu ei de a participa in aface­
rile bisericesci, şcolari, si fundationali ale pârtii mai mari
organice, va sa dica: ca dreptului aceast’a de participare
in afaceri se estinde asupra intregului organismu alu unei
Mitropolii” 18.
Pasajul paulin 1 Corinteni 12, 14-27 îi serveşte aşadar lui
Şaguna drept referinţă principală pentru înţelegerea „orga­
nică” a conştiinţei Bisericii. în centrul interesului său stă
însă în acest context nu multiplicitatea şi unitatea membre­
lor în Trupul lui Hristos, ci „funcţiile normale şi harmo-
nice ale părţilor organice în trupul cel mare al bisericei”19.

5.2. Funcţia armonică a „elementuluipersonal

şi social ”20 în organismul Bisericii

„Pe baza acestei învăţături apostolice desmembrăm noi

elemente organismului bisericei în două feluri, adică în
elemente personale şi în cele sociale”21. „Elementele so­
ciale” sunt „parohiile, mănăstirile, protopresbiteratele, epar­
hiile, mitropoliile şi patriarhiatele”22, iar „elementele perso­
nale” cuprind pe „arhierei, presbiteri, diaconi şi creştini”23.
Viziunea categorială a Bisericii sub aspectul social/perso-
nal era o diferenţiere curentă în canonistică la mijlocul
secolului XIX24.
Preocuparea specifică a lui Şaguna în cadrul discuţiei
contemporane lui cu privire la forma constituţiei ortodoxe
e juxtapunerea „harmonică” a diferitelor „elemente” în j
armonie cu Sfânta Scriptură şi dreptul canonic şi o apărare |
18
A. SlAGUNA, Proiectu, p. 5-6.
19
Compendiu, § 131, p. 86.
20
Ibid., § 132, p. 86.
21
Ibid.
22
Ibid., § 132, II, p. 88.
23
Ibid., § 136, p. 93.
24
N. M ilasch, Das Kirchenrecht, p. 7-8.

229
 t împotriva „absolutismului în biserică”25, în care vede prin
1 cipala cauză a stării deplorabile a Bisericii Ortodoxe n
timpului său:
„Absolutismul acesta în biserică, precum este cunoscul
îndeobşte, vatăm’ simţul şi presupunerile naturale ale
clerului şi poporului credincios şi provoacă sminteală şi
împărechere faţă de partizanii absolutismului în şi afară
de biserică”26.
ţ Ca alternativă la absolutismul criticat Şaguna prezintă un
proiect „organic” de constituţie a Bisericii, în care fiecare
\
membru al ei
j „va săvârşi acţiunea sa potrivit poziţiunei şi îndatorirei
sale; pentru că precum în trupul omenesc mădulările
sunt felurite şi acţiunile lor sunt normate în sânta scrip­
tură şi în canoane sub un Cap Christos; pentru aceea ac­
ţiunile lor felurite nu pot veni laolaltă în nici o colisiune,
până când membrii funcţionează în consonanţă cu sânta
scriptură şi canoane”27.
Şaguna vedea realizată întrepătrunderea armonioasă a mem­
brilor Bisericii în Statutul Organic.

5.3. Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe din Transilvania

Şaguna privea sistemul consistorial28 în vigoare din 1782

pentru ortodocşii sârbi, şi ulterior cu modificări pentru toţi
ortodocşii din monarhia habsburgică, drept o formă de or-

25 Compendiu, § 133, p. 89—90.

26 tbid. Deşi Şaguna nu-i menţionează pe reprezentanţii absolutismului
bisericesc, referinţa sa la „simţul şi presupunerile naturale ale clerului şi
poporului credincios” vizează fără nici o îndoială poziţia oponentului său
de la Cernăuţi Eugeniu Ilacman, pe care Şaguna o criticase aspru în
Anthorismos-ul său din 1861 din pricina atitudinii de refuz a acestuia faţă
de conlucrarea sinodală a laicilor.
27 tbid., § 134, p. 91.
28 Cf. Die Habsburgermonarchie IV, p. 406—409.

230
ganizare străină de Biserica Ortodoxă şi contrară dreptului
canonic:
„Noi suntem siliţi a mărturisi aici că luându în conside­
raţie din punctu de vedere strânsul alu Constituţiei Bise-
ricei noastre Consistoriale din Austria nu putemu alta a
zice despre ele Iară aceea că toată organisarea lor este
anticanonică, căci întră cele multe scăderi şi abnormităţi
ce cuprinde în sine organisarea aceasta pomenimu aici
numai doaî, că adică Asesorii consistoriali au avutu voie
a da la consultări părerile sale cum au vrutu, daru Epis-
copulu era silitu a da votul său pe partea majorităţii, deşi
ar fi fost aceasta împotriva convingerii sale! [...] O carte
întreagă am putea scrie despre abnormităţile ce Organi­
sarea pană acum a Consistorielor noastre din Austria
cuprinde în sine, însă ne mărginim numai la aceea că
numirea „Consistoriu” este străină în ortodocsia noastră;
noi avemu alte instituţiuni în Biserica noastră, adică
Instituţiuni de Sinoade universale”29.
Sistemului consistorial criticat, şi bazat pe o dependenţă
absolută a Bisericii de stat, Şaguna îi opune Statutul
Organic, pe care într-o primă formă30 îl prezentase public
încă din 1864 celui de-al doilea Sinod diecezan şi în care
în ciuda criticii menţionate menţine noţiunea de „consisto­
riu”31. în timpul primului Congres Naţional-Bisericesc al
românilor ortodocşi desfăşurat între 16 septembrie-7 oc­
tombrie 1868 (stil vechi) Şaguna a supus proiectului de --
constituţie unei comisii a sinodului prezidată de Gheorghe
Ioanovici32 şi în cele din urmă Congresul a adoptat Stalu-

29 Anthorismos, 1861, p. 51 [trad. germ. p. 53].

30 A . SiAGUNA, Proiectu de unu Regulamentu pentru organisarea trebi-
loru bisericesci, şcolare, si fundationale romane de Relegea greco-orien-
tale in Statele austriace, Sibiiu, 1864.
31 tbid., p. 7.
32 în jurul persoanei şi influenţei lui Gheorghe Ioanovici de Dulău, care
ca şi Emanuil Gojdu trebuie să fi aparţinut unei loji masonice, a existat în
1933 o discuţie critică între ziarele Patria din Cluj şi Telegraful Român din
Sibiu. Reproşul din Patria era acela că versiunea originară a „Statutului”

231
tul Organic. Articolul IX al legii ungare din 24 şi 30 iunie
1868 „în chestiunea credincioşilor greco-orientali”33 tra­
tează despre separaţia Bisericii Ortodoxe româneşti de cea
sârbă şi înfiinţarea unei arhiepiscopii greco-orientale tran­
silvănene. Paragraful 7 sună:
„Prima sarcină de ambele părţi a unui astfel de congres
convocat va fi de a asigura organismului congresului
permisiunea Maiestăţii Sale”34.
în fapt Statutul a fost sancţionat de împăratul Francisc Iosif
abia pe 28 mai, respectiv pe 14 august 1868, fiind ratificai
apoi şi de Adunarea Naţională a Ungariei.
Statutul Organic35 cunoaşte cinci corpuri „organice” de
sine stătătoare edificate unul peste altul: parohia (§ 1-28),

realizată de Şaguna a fost până într-atât modificată sub influenţa masonu­

lui Ioanovici, încât Şaguna nu mai poate fi socotit autorul lui. Dumitru
Stăniloae, pe atunci redactor al Telegrafului Român, a comparat atunci
într-o minuţioasă analiză proiectul lui Şaguna, versiunea elaborată de co­
misia Ioanovici şi forma finală, ajungând la concluzia că nu poate fi iden­
tificată nici o urmă de influenţă masonică asupra Statutului: „Cine spune
în general că Statutul organic e operă francmasonică e un calomniator
ordinar”. D. Stăniloae, în zadar: Statul organic e şagunian, Sibiu, 19.1)
(retipărire din Telegraful Român nr. 75/1933). — Gh. Ioanovici a fost un
om politic român care, ca deputat în parlamentul din Pesta (1865-1881) şi
secretar de stat la ministerul cultelor din Pesta (1866-1871), a luptat ţoală
viaţa sa pentru autonomia Bisericii şi şcolilor ortodoxe, pledând în acelaşi
timp pentru un viitor politic comun al românilor şi maghiarilor. Ca execu­
tor testamentar al bogatului avocat aromân Emanuil Gojdu (1802-1870)
care, potrivit dorinţei lui Şaguna, şi-a plasat întreaga avere într-o fundaţie
pentru bursieri ortodocşi, a contribuit la construirea multor şcoli poporale
ortodoxe şi a făcut ca mai multe mii de români ortodocşi ardeleni şi bănă­
ţeni să poată studia şi promova în străinătate. în jurul patrimoniului Funda­
ţiei „Emanuil Gojdu”, îndeosebi în jurul retrocedării mai multor valoroase
edificii din centru istoric al Budapestei, a existat după 1918 o aprinsă con­
troversă româno-ungară, reaprinsă din 1990 încoace.
33 Landesgesetzsammlung f. d. Jahr 1868 hg. v. k. ung. Justiz-Ministe-
rium, Ofen, 1868.
34 Ibid.
35 Statutu organicu alu bisericei ortodocse române din Ungari’a şi
Transilvani'a, Tipariu d.c.r. tipografiei de curţi si stat [1868]. Traducere
germană: Archiv fur katholisches Kirchenrecht 25 (1871), p. 235-276.

232
 protopopiatul (§ 29-55), mănăstirea (§ 56-84), eparhia
(§ 85—142) şi mitropolia (§ 143-176). Fiecare corp are
dreptul şi îndatorirea de a administra de sine stătător trebu­
rile lui bisericeşti, şcolare şi fundaţionale, iar corpurile in­
ferioare (parohie, protopopiat etc.) îşi continuă activitatea
prin reprezentanţi aleşi în corpurile nemijlocit superioare.
Organul de conducere al parohiei e adunarea parohială
(sinodul parohial) la care iau parte toţi membrii adulţi ai
comunităţii. Sarcinile cele mai importante ale adunării pa­
rohiale sub preşedinţia preotului paroh sau a protopopului
sunt alegerea comitetului parohial, a epitropului, a preo­
tului, diaconului, învăţătorului şi grija pentru întreţinerea
parohului, învăţătorului şi a familiilor lor, ca şi a clădirilor
bisericii şi a cimitirului.
Organele de conducere ale protopopiatului sunt proto­
popul, adunarea protopopială, comitetul protopopial şi epi-
tropii protopopiali. în competenţa exclusivă a protopopului
cad chestiunile canonice legate de căsătorie, pentru care este
şi prima instanţă de judecată36, ca şi supravegherea preoţi­
lor şi învăţătorilor, în timp ce corpurile alese împlinesc la
nivelul protopopiatului aceleaşi sarcini ca şi în parohie.
în Statutul Organic mănăstirea are toate însuşirile unei
parohii, dar e supusă doar episcopului, respectiv egumenu­
lui sau egumeniţei. Organele de conducere ale mănăstirii
sunt: adunarea mănăstirească (sinodul mănăstiresc), Ia care
iau parte cu vot decisiv numai ieromonahii şi economul,
întâi-stătătorul (prepositul) mănăstirii şi monahii sunt
obligaţi potrivit tipicului la viaţa de obşte (nu idioritmie).
Unele reglementări privesc credincioşii care trăiesc în

36 încă în primul său proiect de constituţie bisericească Şaguna arătase

că, din vechime, în parohiile ortodoxe chestiunile canonice legate de căsă­
torie, disputele, divorţurile erau tranşate întotdeauna de protopop. Şaguna
menţine această practică din raţiuni pastorale. Ca observaţie generală se
constată că el schimbă practica în vigoare până atunci numai în cazurile în
care aceasta contravine flagrant dreptului canonic, ca, de exemplu, în cazul
lăsării moştenire a preoţiei şi parohiilor.

233
apropierea mănăstirii, întrucât în biserica mănăstirii se
interzice celebrarea de boteze, logodne şi căsătorii.
Organele de conducere ale eparhiei sunt: adunarea epar­
hială (sinodul eparhial) şi consistoriul. între atribuţiile cele
mai importante ale sinoadelor eparhiale se numără apăra­
rea autonomiei bisericeşti în afară şi alegerea noului epis­
cop. Ales e candidatul care a întrunit majoritatea absolută
a voturilor. Consistoriul are trei diviziuni (senate) separate:
senatul restrâns bisericesc, din care fac parte doar proto­
popii, senatul şcolar şi senatul epitropesc (economic), în
care sunt reprezentaţi preoţi şi laici. Toate chestiunile
dogmatice şi pur spirituale sunt decise în mod exclusiv şi
definitiv de episcop împreună cu senatul bisericesc.
Organele de conducere ale mitropoliei sunt: sinodul
mitropolitan (congresul naţional-bisericesc)37, consistoriul
mitropolitan şi sinodul episcopesc.
Fundamentul canonic pentru o participare majoritară a
laicilor se baza pe distincţia între treburile „dogmatic-spi-
rituale”, care rămâneau rezervate episcopului şi clerului, şi
„afacerile biserico-economice”38, la care laicii trebuie să
conlucreze majoritar.
O comparaţie a Statutului Organic cu (noua) constituţie
a Bisericii Evanghelice CA din Ardeal39 arată că în struc­
tura organizatorică la nivelul parohiei/comunităţii şi proto-
popiatelor/decanatelor pot fi observate în litera celor două

37 în jurul chestiunii dacă hotărârile sinodului eparhial şi mitropolitan

sunt obligatorii pentru episcop sau cum anume trebuie procedat dacă sino­
dul ajunge la altă hotărâre decât episcopul, au fost în continuare mai multe
dispute canonice. Din punct de vedere formal, hotărârile sinoadelor eparhi­
ale şi mitropolitane luate de laicii majoritari erau obligatorii pentru episcop
sau mitropolit. Privind retrospectiv, Liviu Stan (Mirenii, p. 196-198) apre­
cia că de fapt nu s-a ajuns niciodată la un conflict serios între sinod şi epis­
cop, întrucât, fiind limitat la treburile administrative şi şcolare, sinodul a
întărit de fapt autoritatea ierarhică a episcopului.
38 Compendiu, § 206, p. 171.
39 J. Rannicher, Die neue Verfassung der evanghelischen Landeskir-
che Augsburger Bekenntnisses in Siebenbiirgen auf Grundlage ămtlicher
Quellen, Hermannstadt, 1857. A se vedea mai sus cap. 2.3.2.

234
 constituţii o serie de paralele, care ar putea susţine teza că
Şaguna a modelat constituţia ortodoxă a Bisericii la nivelul
parohiei şi protopopiatelor după modelul constituţiei Bise­
ricii saşilor ardeleni. De exemplu, ambele constituţii bise­
riceşti, atât cea evanghelică, cât şi cea ortodoxă, cunosc
Ia nivelul corpurilor bisericeşti trei organe reprezentative:
adunarea tuturor credincioşilor (de sex masculin) din co­
munitate (adunare parohială, comitet parohial/presbiteriu,
şi epitropi/curatori); la fel şi la nivelul districtelor sau
protopopiatelor (adunare districtuală/protopopială şi comi-
tet/consistoriu protopopial/protopopesc). Ambele constitu­
ţii disting Intre parohii-mame (matre) şi filiale (filii), iar în
ce priveşte modul alegerii au aceleaşi formulări: alegătorii
trebuie să fie adulţi, alegerile trebuie anunţate de paroh cu
opt zile înainte, trebuie să fie secrete, orice corp trebuie să
aibă la constituire pe cineva însărcinat cu procesul verbal,
rudele de gradul întâi (tată, fiu, ginere, bunic) nu trebuie să
fie membri în comitetul parohial/presbiteriu etc.
Aceste paralele sunt însoţite însă de diferenţe fundamen­
tale: în timp ce în corpurile bisericeşti ale saşilor evanghe­
lici trebuia să existe în principiu totdeauna o paritate între
laici şi clerici40, cu alte cuvinte, clericii alcătuiau jumătate

40 în epoca dinaintea (noii) constituţii bisericeşti (înainte de 1856 şi,

respectiv, 1861), Biserica Evanghelică luterană CA nu cunoştea în genere
reprezentanţi mireni aleşi. în consistoriul superior din Sibiu şi în consisto-
riile locale şi domesticale şedeau funcţionarii politici saşi evanghelici ai
respectivelor corpuri politice teritoriale. Acestea erau supuse direct minis-
teriului cultelor din Viena, respectiv cancelariei aulice a Transilvaniei şi
guberniului şi trebuiau să transpună în practică legile imperiale. Superin-
tendentul luteran îşi avea reşedinţa în îndepărtatul Biertan, iar pastorii erau
organizaţi încă dinainte de Reformă în capitluri şi sinoade în care din prin­
cipiu laicii nu erau reprezentaţi. La nivelul comunităţii locale însă, vecină­
tăţile şi frăţiile reprezentau comunitatea civilă identică cu comunitatea
eclezială. Dreptul alegerii pastorului nu era o „inovaţie” reformatorică, ci
exista din secolul XII pe baza organizării bisericeşti proprii saşilor. A se
vedea: Tu. P itters, „Die Entwicklung des Kirchenverstăndnisses in unse-
rer Kirche im 19. und 20. Jahrhundert”, în: C h . Klein / H. P itters (ed.),
Ordnung und Verantwortung. FS zum 80. Geburtstang von Bischof

235
din efectivul lor, constituţia bisericească a românilor orto­
docşi respectă în principiu regula ca, în afara „corpurilor
pur bisericeşti”, la care participau numai preoţii şi episco­
pul, laicii trebuiau să fie două treimi, iar clericii o treime.
Dreptul de alegere al pastorilor la saşi era limitat exclusiv
la comunitatea locală; decanul [echivalentul protopopului]
era din evul mediu ales de capitlul clerical, în timp ce ve­
chiul mod de alegere al superintendentului din Biertan nici
nu era menţionat în constituţia bisericească a saşilor evan­
ghelici. înfiinţarea în 1861 a decanatelor evanghelice care
nu mai coincideau cu corpurile politice teritoriale era o
noutate în istoria constituţiei bisericeşti a saşilor. Românii
ortodocşi însă erau încă din 1788 organizaţi în protopopiate
sub conducerea unui protopop, întrucât episcopul sârb al
Ardealului, Ghedeon Michitici (1784-1788), organizase
eparhia ardeleană după modelul de la Carloviţ41. Poziţia
proeminentă a protopopului datează nu de la Şaguna, ci de
la reformele lui Nichitici. De asemenea, Congresul Naţio-
nal-Bisericesc de la Carloviţ, la care până în 1850 partici­
pau şi români, era compus încă din secolul XVIII din două
treimi laici şi o treime clerici42. E de presupus că în privinţa
majorităţii de două treimi a laicilor Şaguna a avut sub ochi
modelul Carloviţului, întrucât încă din 1849 un sobor din
eparhia Ardealului ceruse să fie readuse la viaţă „soborul
mic” şi „soborul mare”, care înainte de 1700 aveau loc în
fiecare an, şi ca în ele laicii să fie reprezentaţi în proporţie
de două treimi43.
Elementele comune din cele două constituţii sugerează
că în structura formală Şaguna a putut recepta din constitu­
ţia bisericească din 1856 unele precizări şi formulări ca, de

D. Alberst Klein, Sibiu-Hermannstadt, 1996, p. 178-188; L. B inder ,

Die Kirche der Siebenbiirger Sachsen, Erlangen, 1982, p. 17 şi 47-66.
41 I. Lupaş, Istoria bisericească a Românilor ardeleni, Sibiiu, 1918,
p. 125-127.
42 E. T urczynski, Konfession, p. 53.
43 L. STAN, Mirenii, p. 193, 201-202.

236
 exemplu, modul de alegere şi constituirea corpurilor bise­
riceşti Ia nivelul comunităţii, pe care Ie-a inserat în Statutul
Organic. Aşa cum reiese din corespondenţa lui Şaguna cu
Rannicher, pasajul despre supravegherea ultimă a împăra­
tului a fost formulat de Rannicher44. Este îndoielnic însă că
am avea de-a face cu un „model”, întrucât deosebirile pre­
cumpănesc. Prin Statutul său Şaguna urmăreşte să-i lege i
pe laicii ortodocşi în lucrarea comună a Bisericii şi să le
predea răspunderea pentru susţinerea materială a Bisericii
şi şcolii. Strict vorbind, sunt noi doar configuraţia formală '
a corpurilor bisericeşti şi alegerea prescrisă organizatoric a
preotului, protopopului şi episcopului de un organ electiv
alcătuit din laici şi clerici. Alegerea preoţilor, protopopilor
şi în parte şi a episcopului de către parohiile ortodoxe nu
era ceva „nou”: încă de la înfiinţarea lor, coloniile „gre­
ceşti” din Braşov şi Sibiu îşi alegeau preoţii şi învăţătorii.
Prin introducerea alegerilor Şaguna voia să desfiinţeze
lăsarea moştenire a preoţiei din tată în fiu şi licitarea paro­
hiilor bogate practicate încă de înaintaşul său.
Reproşul canonistului romano-catolic Friedrich Vering45
că Statutul Organic” şi legile bisericeşti de Ia Carloviţ ar
contrazice constituţia fundamental ierarhică a Bisericii Ră­
săritene, întrucât „comunitatea şi prezenţa predominantă a
laicilor ar revendica o voce hotărâtoare în toate treburile
administrative ale Bisericii” pleacă de la o înţelegere a
Bisericii exclusiv episcopal-hierocratică. Această înţelegere
vine din interiorul tradiţiei juridice occidentale ca ecou
târziu al disputei medievale pentru învestitură şi al rolului
decisiv al principilor în introducerea Reformei protestante
şi postulează o opoziţie între laici şi cler diametral opusă !|

44 Pe baza acestui drept formal de inspectare, de exemplu, alegerea în

1874 ca mitropolit al Ardealului a Iui loan Popasu a fost declarată invalidă.
Despre împrejurările politice şi bisericeşti ale acestui refuz de stat, care a
rămas unic în felul lui, a se vedea amplul comentariu al lui I. P uşcariu,
Un comentariu la § 96 al Statutului organic bisericesc gr[eco] orfiental]
român după 30 de ani, Braşov, 1899.
45 F. V ering, Lehrbuch, ed. III, 1893, p. 372.

237
înţelegerii Bisericii de către Şaguna. Vering urmăreşte în
general să discrediteze soboarele de la Carloviţ şi Sibiu
pentru a combate poziţiile catolicilor reformatori din Ger­
mania şi Ungaria. Ca şi Teodor Mandici, care alcătuise
pentru Soborul de la Carloviţ proiectul înfiinţării de paro­
hii după modelul patentei protestante ungare din 185946,
Şaguna n-a avut rezerve în a fructifica proiectele evanghe­
lice pentru Statutul Organic, întrucât potrivit practicii ca­
nonice ortodoxe şi spiritului timpului voia să lege laicii de
Biserică, nu să-i excludă, şi nu intenţiona o poziţie absolut
monarhică a episcopului. La fel a făcut în 1917—1918 şi
Soborul Bisericii Ortodoxe din Rusia.
Astfel, în ce priveşte, de exemplu, posibilităţile de con­
lucrare ale laicilor la administrarea şi conducerea parohiei
se pot stabili multe asemănări şi în parte şi corespondenţe
între prevederile Statului Organic din Ardeal cu privire la
parohia ortodoxă şi statutul parohiei (Prichodskij Ustav)47
adoptat de Soborul rusesc în 1918. Deşi Statutul Organic
era cunoscut cititorilor revistei petersburgheze Christianskoe
Ctenie încă din anii 1870-1872, pe baza protocoalelor So­
borului moscovit nu se poate stabili nici un indiciu care să
sugereze că statutul parohial preconizat pentru Biserica Or­
todoxă Rusă în 1918 ar sta în relaţie sau dependenţă directă
de Statutul Organic. în contextul general european însă, prin
Statutul Organic Şaguna realizase încă din 1868 în contex­
tul întregii Europe o constituţie bisericească responsabilă
biblic şi canonic, prin care se reglementa conlucrarea laici­
lor la conducerea şi administrarea Bisericii, în timp ce în
Rusia acest proces s-a încheiat provizoriu abia în 191848.

46 T h . B remer, Ekklesiale Struktur, p. 28-29.

47 P. Hauptmann / G. Stricker , Die Orthodoxe Kirche in Rufiland.
Dokumente ihrer Geschichte (1860-1980), Gottingen, 1988, p. 654—657;
G. SCHULZ, Das Landeskonzil der Orthodoxen Kirche in Rufiland 1917/18
— ein unbekanntes Reformpotential, Gottingen, 1995, p. 133—167.
48 Faptul că datorită evoluţiilor politice ulterioare din Rusia devenită
URSS hotărârile Soborului din 1917-1918 n-au putut fi transpuse în prac­
tică nu diminuează cu nimic conţinutul lor teologic şi canonic.

238
5.4. Laicii în Biserică

Potrivit proiectului ecleziologic al lui Şaguna, conlucra­

rea „armonioasă” între episcop, preoţi şi popor se constituie
prin faptul că statutul „creştinilor”49 în organismul Biseri­
cii e caracterizat, pe de o parte, prin datorii sau obligaţii,
iar, pe de altă parte, prin drepturi şi libertăţi, şi că fiecare
creştin „îşi săvârşeşte acţiunea sa potrivit poziţiunii şi
îndatorirei sale”50.
Atât laicii, cât şi preoţii şi monahii „sunt datori să vieţu­
iască după poruncile lui Hristos”, „după învăţăturile Apos­
tolilor, care sunt scoase după poruncile lui Christos”, şi
după aşa-numitele porunci bisericeşti”51. Aceasta înseamnă
că „legea divină” a Sfintei Scripturi şi a dreptului canonic
bisericesc sunt valabile şi pentru laici fără restricţie. Şaguna
întemeiază însă aceste „îndatoriri” doar printr-un lanţ de
citate biblice din corpusul ioaneic {loan 12,26; 17,24;
1 loan 1,7; 2, 3-4. 6) şi nu citează nici o referinţă din
dreptul canonic răsăritean, deşi acesta cunoaşte un mare
număr de canoane şi prevederi care privesc practica litur­
gică, mai cu seamă îndepărtări temporare de la cuminecare
şi penitenţe date la spovedanie52. Laicii reprezintă cu viaţa
lor Biserica, întrucât Biserica nu constă numai din cler, ci
şi din laici, monahi şi cler.
întrucât episcopii şi preoţii învaţă şi acţionează în virtutea
unui mandat apostolic, „în treburi religioase şi morale”53
laicii „sunt datori cu ascultare şi împlinirea poruncilor afară

49 în listarea ierarhică a aşa-numitelor elemente personale ale organis­

mului Bisericii {Compendiu, ed. I, p. XXIX-XXXIII: Archierei, Presbiteri,
Diaconi, Calugeri si Calugerite, Christiani) Şaguna îi desemnează pe laici
drept „christiani”; pe lângă acest apelativ mai foloseşte drept sinonime şi
„mireni” sau „laici”.
50 Compendiu, § 134, ed. III, p. 91.
51 Ibid., § 202, p. 167.
52 A se vedea rezumatul sintetic făcut de Şaguna al canoanelor privitoare
la laici („Crestiniloru”), în: A. SlAGUN’A, Enchiridionu, p. XXIII-XXIV.
53 Compendiu, § 203, p. 168.

239
de toată îndoiala”54. în perspectiva „funcţional-armonică”
a lui Şaguna sunt excluse diferenţe fundamentale cu privire
la sarcinile şi slujirile specifice ale laicilor şi preoţilor, res­
pectiv episcopului, întrucât
„funcţiunile membrilor constitutivi din organismul bise­
ricii nu pot veni unul cu altul în nici o colisiune până
atunci când fiecare va săvârşi acţiunea sa potrivit pozi-
ţiunei şi îndatorirei sale; pentru că precum în trupul
omenesc mădulările sunt felurite şi acţiunile lor sunt
normate prin una şi aceeaşi lege veşnică, şi de aceea nu
vin între şi cu sine în nici o solisiune: aşa şi în trupul
bisericesc membrii sunt feluriţi, precum şi acţiunile lor
sunt felurite, dar fiindcă acţiunile lor sunt normate în
sfânta scriptură şi în canoane sub un Cap Christos, pen­
tru aceea acţiunile lor felurite nu pot veni laolaltă în nici
o colisiune, până când membrii funcţionează în conso­
nanţă cu sfânta scriptură şi canoane”55.

Acestei viziuni funcţionale a membrilor din Trupul lui

Hristos, respectiv din organismul Bisericii, îi corespunde
negarea unei opoziţii ontologice între cler şi laici. Laicii şi
preoţii îşi percep sarcinile specifice fiecăruia în imaginea
întregului organic sub Capul Hristos şi sunt legaţi între ei
organic în virtutea calităţii comune de membre ale Tru­
pului lui Hristos. Deşi Şaguna nu întreprinde o definiţie
explicită a „funcţiilor” laicilor, monahilor şi clericilor, se
poate totuşi spune că în sarcinile şi slujirea lor laicii orto­
docşi se raportează nemijlocit la Hristos şi nu au funcţii
„delegate” de un cler care sigur are deplinătatea puterilor.
încă în secolul XVII, în asprele confruntări în jurul in­
troducerii forţate a „unirii” cu Roma în regatul polono-
lituanian laicii ortodocşi au fost cei mai importanţi apără­

54 Ibid. Pastorala cu condamnarea traducerii biblice a lui Heliade-

Rădulescu arată că Şaguna acorda o mare valoare obligaţiei ascultării.
55 Ibid., § 134, p. 91.

240
 tori ai Ortodoxiei56. La fel în secolul XVIII, fără rezistenţa
latentă şi în parte făţişă a laicilor şi monahilor, „unirea” ar
fi fost introdusă aproape peste tot în Ardeal potrivit voinţei
multor clerici. Disputa intraortodoxă cu privire la sarcinile
şi drepturile laicilor în Biserică declanşată de la începutul
secolului XIX în întreaga Ortodoxie n-a pus niciodată în
chestiune în mod principial descrierea funcţional-organică
a slujirii membrilor mireni ai Bisericii; o dispută aprinsă a
existat doar asupra extensiunii exacte şi a participării con­
crete a laicilor la treburile bisericeşti, la alegeri, la admi­
nistrarea fundaţiilor şi corpurilor bisericeşti, la autoritatea
învăţătorească etc.57.
Intervenţia lui Şaguna pentru dreptul laicilor de a parti­
cipa la toate alegerile bisericeşti, respectiv de a reprezenta
majoritar în răspundere sinodală împreună cu clerul toate
treburile „nebisericeşti”, e făcută însă în cadrul unei înţe­
legeri a Bisericii marcată de teologia de şcoală. Un rol
dogmatic al poporului ca păstrător constitutiv al credinţei
ortodoxe, aşa cum explică, de exemplu, Aleksei S. Homia-
kov, nu stă în vederile lui Şaguna, întrucât pentru el dogma
Bisericii e „normată” la modul absolut în Sfânta Scriptură
şi în dreptul canonic şi nu e supusă nici unor schimbări sau
transformări.
Prin urmare, în viziunea lui Şaguna „pentru că sunt
membrii trupului duhovnicesc al lui Christos şi ca atare
sunt partea constitutivă subiectivă în organismul bisericii”,
laicilor ortodocşi „li se cuvine dreptul de a lua parte la alegeri
de arhierei şi de ierei şi la toate afacerile biserico-econo-
mice prin aleşii săi”58. Dreptul de alegere al laicilor e pentru

56 K.Ch. Felmy, „Der Aufbruch der orthodoxen Laien in Polen-Litauen im

16. und 17. Jahrhundert”, în: K.Ch. Felmy, Diskos. Glaube, Erfahrung und
Kirche in der neueren orthodoxen Theologie, Erlangen, 2003, p. 147—160.
57 Cf. B. Schultze, „Die byzantinisch-slawische Theologie uber den
Dienst der Laien in der Kirche”, în: Ostkirchliche Studien 5 (1956),
p. 243-284.
58 Compendiu, § 206, p. 170-171.

241
Şaguna o expresie a demnităţii individualităţii59 la care îi
ridică pe creştini corpurile bisericeşti. Semnificativ pentru
argumentaţia lui Şaguna e faptul că pentru dreptul de
alegere al laicilor el nu citează canoane, ci doar referinţe
biblice (7 Corinteni 3, 17; 2 Corinteni 3 ,2 -3 ). Fiindcă
într-adevăr dreptul de alegere al laicilor nu e reglementat
de dreptul canonic al Ortodoxiei bizantine, chiar dacă
poate fi demonstrat în practica canonică în toate secolele60.
Şaguna citează o singură referinţă patristică:

„Scrierea sfântului Ioan Hrisostom «Despre preoţie» este

plină de dovezi că creştinii iau parte la alegerile arhie­
reilor şi iereilor. Cel care are vreo îndoială despre aser-
tul nostru [aserţiunea noastră], poftească a ceti cartea
clasică a acestui ierarh mare, şi îndoiala lui se va risipi
ca şi pulberea prin vânt”61.

Şaguna era în acelaşi timp departe de a da laicilor o poziţie

dominantă în Biserică, întrucât în viziunea sa Biserica nu
putea fi condusă nici exclusiv de episcopi, nici doar de
laici, ci numai împreună de episcopi, preoţi şi laici, fiecă­
rui grup revenindu-i drepturi şi îndatoriri specifice potrivit
canoanelor şi Sfintei Scripturi62.
La o analiză mai atentă, contextul cultural-bisericesc în
care a intervenit Şaguna pentru drepturile laicilor ortodocşi
în Biserică nu este unul exclusiv ortodox, ci unul transcon-
fesional; e vorba de culminaţia aprigei dispute din Biserica
Romano-Catolică dinainte şi după Conciliul Vatican I între
„ultramontanişti” şi „catolicii reformatori”. în viziunea unui
intim apropiat al papei Pius IX, capitularul domului San
Pietro de la Vatican, George Talbot, laicii catolici n-aveau
nici un drept de a se amesteca în treburile bisericeşti:

59 Ibid., Cuvânt-înainte, p. XIV.

60 L. Stan, Mirenii, p. 110-709.
61 Compendiu, § 207: „însemnare” finală, p. 172.
62 Ibid., § 133, p. 90.

242
 „Care e domeniul laicilor? Să vâneze, să tragă cu puşca
şi să se distreze. Aceste lucruri ei le înţeleg; dar n-au
nici un drept să se amestece în treburile bisericeşti”63.
între „îndatoririle” laicilor din parohii, pe care Şaguna le
explică cel mai în detaliu, se numără cea de susţinere ma­
terială a clerului. întrucât în reforma bisericească a lui
Şaguna multiplicatorul central este preotul ortodox, el urmă­
reşte să-i elibereze pe preoţi de munca zilnică a câmpului
şi de creşterea animalelor, inclusiv de transhumanţă, şi să
le rezerve drept ocupaţie zilnică principală slujirea duhov­
nicească. Pentru ca preotul să-şi poată împlini slujirea du­
hovnicească zilnică, şi anume:
„săvârşirea serviciului dumnezeiesc în toate zilele preste
an, exacta administrarea a tainelor celor ce le cer fără
deosebire de timp, studiarea şi prepararea lui pentru
cuvântări bisericeşti, pentru catehizarea tinerimei şcolare
şi a celei înainte în vârstă în zilele de Dumineci şi sărbă­
tori, vegherea lui pentru mângâierea sufletească a celor
ce aleargă la dânsul spre acest scop ş.a.”64,
el trebuie să se poată hrăni pe sine însuşi şi familia lui din
contribuţiile şi taxele fixe ale membrilor parohiei sale.
Abstracţie făcând de scopurile pastorale pe care Şaguna le
are în vedere aici, o atare răspundere materială a laicilor
corespundea cel mai bine coloniilor „greceşti” de negustori
din Braşov şi Sibiu, foarte puţin însă practicii din parohiile
ortodoxe ardelene. De regulă, preotul ortodox primea —
după lungi confruntări cu grofii unguri sau comunităţile
săseşti — o aşa-numită „porţie canonică”, adică o bucată
de pământ, de care trebuia să se ocupe şi din care în cele
mai multe cazuri nu putea trăi, astfel că pentru a-şi putea
câştiga pâinea zilnică pentru ei şi pentru familiile lor mulţi

63 J.H. N ewman, Briefe und Tagebuchaufzeichmmgen aus der katholi-

schen Zeit seines Lebens, ed. M. Knoepfler (J.H. N ewman, Ausgewahlte
Werke 2/3), ed. II, Mainz, 1975.
64 Compendiu, § 204, p. 169.

243
preoţi erau ocupaţi zilnic să se tocmească pe pământuri
drept zilieri sau ciobani, ori să facă comerţ cu băuturi spir­
toase65.
Reformele lui Şaguna au condus ulterior la o schimbare
„radicală” a imaginii exterioare şi a înţelegerii de sine a
preoţilor ortodocşi: datoria preotului de a purta zilnic sutană
cu pălărie în locul portului ţărănesc obişnuit crea într-un
anume fel o distanţă faţă de popor şi-l făcea prin aceasta
recognoscibil şi în public drept preot; în acelaşi timp însă
îi obliga la slujire liturgică regulată şi la citirea regulată de
cărţi. în timp ce până Ia mijlocul secolului XIX preotul
putea fi întâlnit, de exemplu, aproape zilnic la coasă, la fân
sau secerat, de acum înainte el trebuia să se găsească în
cazul ideal numai în altar, la şcoală sau în casa parohială!

5.5. Libertatea şi autonomia Bisericii în stat

Relaţia Bisericii Ortodoxe cu statul în monarhia habs-

burgică a avut încă de Ia început o încărcătură politică ex­
plozivă, întrucât într-un stat imperial în care religia romano-
catolică îndeplinea aproape funcţia unei religii de stat,
Biserica Ortodoxă ca Biserică „neunită” era mereu suspec­
tată de lipsă de loialitate religioasă şi politică.
în ce priveşte posibilităţile absolute de influenţă ale sta­
tului, Biserica Ortodoxă beneficia de acelaşi tratament ca
şi cea Romano-Catolică: şi în una şi în alta împăratul nu­
mea episcopii şi angaja Bisericile şi preoţii lor în obiective
de stat, ca, de exemplu, în politica educativă, militară,
economică şi impozitară. Pe lângă acestea, promovarea
sau discriminarea Bisericii Ortodoxe era adeseori determi­
nată de relaţiile de politică externă cu Rusia şi Imperiul
Otoman. Legăturile cu alte Biserici Ortodoxe din afara

65 J. N iessen, „Die wirtschaftliche Lage der rumănischen Kirchen und

das Problem der osterreichischen Subventionen (1850-1863)”, în: Forschun-
gen zur Volks- und Landeskunde, voi. 36, nr. 1, p. 58-64.

244