Metode de interpretare a Bibliei

a) Metoda istorico-critică (diacronică)

Aşa cum indică numele, metoda clasică a exegezei este, în primul rând istorică. Nu numai pentru că
studiază texte antice, ci pentru atenția acordată laturii istorice a textelor biblice şi la procesele care au
condus la formarea lor (analiză diacronică). În al doilea rând, metoda este critică, se folosește de
criteriile ştiinţifice, cu scopul de a face cât mai accesibil cititorului modern semnificaţia unor texte aflate
la depărtare în timp şi spaţiu. Aplicarea metodei cere:
i. critica textuală, cu scopul de a stabili un text cât mai original;
ii. traducerea fidelă din limbile originale;
iii. analiza morfo-sintactică, lingvistică și semantică, cu aportul filologiei;
iv. critica literară: genuri și forme literare și ambientul unde au luat ființă;
v. critica izvoarelor și a tradițiilor (spre ex. cele patru izvoare care ar fi stat la baza formării
Pentateuhului; sursele evangheliilor sinoptice).
vi. critica redacţională: se examinează textul unitar, încercând să se discearnă și mesajul său.
Metoda are mai mult misiunea de a identifica sensul literal al Scripturilor, încercând să descifreze
intenția autorului și mesajul.
b) Metode critico-literare (sincronice)
Metoda analizei narative pleacă de la constatarea că numeroase texte biblice sunt constituite din
narațiuni. Mai mult, fiind vorba de istoria mântuirii, o cale privilegiată pentru a o descrie e cea narativă.
Această metodă ia în considerare procedeele artei de a povesti (nara): factorul ce declanșează acțiunea,
peripețiile și derularea faptelor, punctul culminant al narațiunii, personajele, perspective asupra
evenimentelor (ex. Ex 1-14). Se ține cont, de asemenea, de faptul că povestirile biblice au, nu doar un
scop informativ, ci și unul „performativ”, adică să îl provoace pe cititor și să îl introducă în sfera relatării
(cf. spre ex. Mc 1-8). În istoria biblică, se poate observa la tot pasul apelul lui Dumnezeu, chemarea sa la
mântuire.
Metoda realizează o distincție între autorul real și implicit. Autorul real sau istoric este acela despre
care dă mărturie tradiția (Marcu pentru evanghelia ce îi poartă numele). Autorul implicit este portretul ce
se poate desprinde din scrierea sa, observând vocabularul folosit, stilul, limbajul, sensibilitatea.
De asemenea există și distincția dintre cititorul real și implicit. Cititorul real este comunitatea istorică
căreia îi este destinată o anumită scriere biblică. În timp ce, cititorul implicit este orice persoană din
orice timp care se regăsește și se recunoaște în paginile acelei opere biblice.
Metoda analizei retorice. Retorica a avut o mare răspândire în perioada culturii clasice greco-romane.
Existau trei tipuri principale de discurs: a) judiciar: discursul din tribunal; b) deliberativ: discursul politic
din adunările publice; c) discursul demonstrativ: ținut în general în școli. Discursurile aveau o schemă
fixă, urmărind un scop anume și ținând cont totdeauna de auditoriu.
Exponenții acestei metode susțin că mare parte din textele ce conțin discursuri (sau expuneri) în
Biblie, ar fi influențate de elementele retoricii antice. Teza este confirmată și de faptul că textele biblice
au intenția de a convinge, de a suscita sau confirma credința.
În ultimele decenii s-a dezvoltat „noua retorică”, aceasta valorificând ideile de „ethos” al autorului,
„pathosul” cititorului și „logosul” mesajului, toate cele trei aspecte fiind într-o strânsă legătură.
c) Abordări și alte tipuri de lectură
Una dintre cele mai utile abordări este cea canonică, punct de vedere ce ține cont de evoluția și
unitatea Canonului. Potrivit acestui tip de lectură, un text biblic trebuie interpretat în lumina Scripturii
văzută ca normă (regulă) de credință a unei comunități de credincioși (Israel pentru Vechiul Testament,
Biserica pentru Noul Testament). În același timp, trebuie observată evoluția re-interpretării și actualizării
constante a textelor până când au ajuns la forma canonică finală. Această lectură a Bibliei are măcar trei
aspecte pozitive. În primul rând, realizează o lectură armonioasă a întregii Scripturi privită în mod
unitar. În al doilea rând, consideră Biblia drept „regula fidei”, normă de credință.
În fine, pune în lumină raportul dintre Biblie și comunitatea de credincioși, acolo unde au apărut și au
fost interpretate textele biblice.
În paralel, s-au evidențiat și alte abordări, precum cea sociologică, antropologică și psihologică ale
Bibliei.