Dincolo de idealul științei.

De la Tractatus la
Cercetări Filosofice

Mircea Flonta

ANNALS of the University of Bucharest

Philosophy Series

Vol. LII, no. 1, 2003

pp. 3 – 20.
 LUDWIG WITTGENSTEIN
50 DE ANI DE LA PUBLICAREA
CERCETĂRILOR FILOSOFICE

DINCOLO DE IDEALUL ŞTIINŢEI.

DE LA TRACTATUS LA CERCETĂRI FILOSOFICE

MIRCEA FLONTA

Wittgenstein a socotit în mod constant că ţelul ultim al activităţii

filosofice ar trebui să fie obţinerea unui spor de claritate. Claritatea a însemnat
pentru el „pacea în gânduri”1.
S-ar putea, desigur, spune că aspiraţia spre claritate constituie o trăsătură
distinctivă a gândirii filosofice moderne sau, cel puţin, a unora dintre cele mai
influente curente de gândire ale modernităţii. Descartes, şi apoi Kant, au fost
susţinuţi în străduinţele lor de convingerea că vechea tradiţie metafizică a
condus gândirea speculativă pe căi greşite. Ea va putea fi ferită de rătăciri,
credeau ei, doar printr-un efort susţinut de clarificare a fundamentelor gândirii
noastre. Tocmai rezultatele unui efort îndreptat în această direcţie au conferit
operelor lor poziţia unor sisteme de referinţă. Nu trebuie, totuşi, să pierdem din
vedere că ţinta pe care au urmărit-o ei a fost să aşeze speculaţia metafizică pe
temelii mai trainice, mai sigure.
Clarificarea conceptelor a fost asumată drept obiectiv explicit de către cei
mai de seamă filosofi empirişti, de la Locke şi Hume până la Russell. Datorită
operei lui Russell şi a aceleia a empiriştilor logici, supoziţia că logica nouă este
instrumentul principal al clarificării conceptuale a devenit un loc comun în
filosofia analitică a secolului XX. Scrierea din tinereţe a lui Wittgenstein
Logisch-Philosophische Abhandlung, cunoscută ca Tractatus Logico-
Philosophicus, a contribuit în mod hotărâtor la statornicirea acestui punct de
vedere asupra ţelurilor şi metodelor activităţii filosofice. Pentru multe generaţii
de filosofi, îndeosebi din ţările de limbă engleză, această lucrare a conferit
prestigiu şi autoritate punctului de vedere că prima ţintă a filosofului este să
facă gândurile noastre cât mai clare şi că cel mai adecvat şi puternic instrument

1 „Pace în gânduri. Acesta este ţelul spre care năzuieşte cel ce filosofează” (L. WITTGENSTEIN,

Însemnări postume 1914-1951, traducere de M. Flonta şi A.-P. Iliescu, Bucureşti, Humanitas,

1995, p. 88).
4 MIRCEA FLONTA

care ne stă la îndemână pentru a înfăptui acest ţel este analiza logică2. Tema
centrală a Tractatus-ului ar putea fi caracterizată drept reformularea problemei
kantiene a întinderii şi limitelor cunoaşterii ca problemă a determinării limitelor
a ceea ce poate fi spus, a limitelor vorbirii cu sens. Autorul va utiliza
instrumente de analiză ale logicii moderne pentru a preciza conceptul
propoziţiei cu sens. Prin raportare la criteriul propoziţiei cu sens, enunţuri cu
poziţie centrală în marile construcţii metafizice vor fi caracterizate drept
nonsensuri („Cele mai multe propoziţii şi întrebări care au fost enunţate despre
chestiuni de ordin filosofic nu sunt false, ci sunt nonsensuri...”)3. Wittgenstein
contesta posibilitatea atingerii obiectivului metafizicii tradiţionale – cunoaşterea
absolutului, a principiilor existenţei în genere – pe baza răspunsului la
întrebarea „Ce este o propoziţie cu sens ?”, adică în termenii unei teorii asupra
logicii şi a limbajului.
Dacă suntem de acord că năzuinţa de a câştiga mai multă claritate a
orientat gândirea lui Wittgenstein în toate etapele dezvoltării ei, se pune
întrebarea cum poate fi distinsă, sub acest aspect, perspectiva caracteristică
lucrării sale de tinereţe în raport cu cea care capătă contururi nete în scrieri mai
târzii, în primul rând în Cercetările filosofice.
Unii dintre foştii studenţi ai lui Wittgenstein şi nu puţini comentatori au
subliniat elementele de continuitate în evoluţia gândirii sale. Această
continuitate ar consta, între altele, în interesul constant pentru cercetarea
semnificaţiei expresiilor limbajului, ca şi în preocuparea de a scoate în evidenţă
caracterul iluzoriu al pretenţiei că problemele care au stat o lungă perioadă de
timp în centrul atenţiei celor numiţi filosofi, sunt probleme autentice, care pot,
în principiu cel puţin, să primească o soluţie4.
Cu greu s-ar putea contesta anumite apropieri între teme şi idei ale
Tractatus-ului şi cele pe care le întâlnim în Cercetările filosofice. Atât în opera
de tinereţe, cât şi în cea târzie a lui Wittgenstein, transpare cu claritate ideea că
multe probleme recunoscute drept „filosofice” iau naştere datorită unei
înţelegeri nesatisfăcătoare a modului cum funcţionează limbajul. Ceea ce se va
arăta în Tractatus prin cercetarea „logicii limbajului”, iar în Cercetări, prin

2 „Scopul filosofiei este clarificarea logică a gândurilor. Filosofia nu este o doctrină, ci o

activitate. O operă filosofică constă în esenţă din clarificări...” (L. WITTGENSTEIN, Tractatus
Logico-Philosophicus, traducere de M. Dumitru şi M. Flonta, Bucureşti, Humanitas, 2001, 4.ll1.).
3 Ibidem, 4.003.
4
Bunăoară, Stephen Toulmin scrie: „În filosofia sa mai târzie, Wittgenstein a avut în mod
sigur cu totul alte reprezentări despre ceea ce înseamnă a demonstra că unei expresii a limbajului
nu i s-a dat <nici o semnificaţie>. Dar sarcina filosofică fundamentală de a nu pierde din vedere
limitele limbajului în acele puncte în care oamenii cad uşor în confuzie a rămas aceeaşi. Şi
temeiul pentru care este importantă respectarea acestor graniţe s-a păstrat mai departe neschimbat:
dorinţa de a ne pune la adăpost de crampe intelectuale fără rost, de piedici în calea gândirii clare
şi a sensibilităţii autentice în acele domenii în care tocmai acestea contează...” (A. JANIK,
ST. TOULMIN, Viena lui Wittgenstein, traducere de M. Flonta, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 240.).
5 MIRCEA FLONTA

„observaţii de ordin gramatical”. O asemenea continuitate reprezintă însă

continuitate într-un sens foarte slab al termenului, acel sens în care se va putea
vorbi de o relaţie de continuitate chiar şi între gânditori sub multe aspecte
diferiţi, care sunt apreciaţi drept reprezentativi pentru o mare tradiţie filosofică.
Pentru a ne clarifica mai bine asupra relaţiei dintre filosofia timpurie şi cea
târzie a lui Wittgenstein va trebui să examinăm mai îndeaproape raportul dintre
„clarificarea logică a gândurilor” şi „cercetările gramaticale” din opera postumă,
considerând, atât într-un caz, cât şi în celălalt, atât obiectivele, cât şi natura
cercetării. Vom putea astfel aprecia mai bine dacă se poate vorbi de o
reorientare a gândirii lui Wittgenstein şi cât de profundă, de radicală a fost
aceasta.
Voi începe cu o observaţie care priveşte ceea ce stă la suprafaţă, dar ne
poate conduce spre fondul lucrurilor. Să presupunem că unui cititor de filosofie
exersat, care nu cunoaşte încă textele lui Wittgenstein, i-ar fi înmânate câteva
pasaje din Tractatus şi din Cercetări şi că el le va citi în această ordine. Cred că
un asemenea cititor nu va bănui ca acestea sunt texte ale unuia şi aceluiaşi autor.
El va fi înclinat să creadă mai degrabă în cazul pasajelor din prima lucrare decât
din ultima că este vorba de „texte filosofice”. De ce ? Iată un răspuns posibil.
În Tractatus sunt introduse şi precizate concepte, sunt enunţate teze, idei
generale, chiar dacă într-o formă deseori aforistică, sunt formulate concluzii ce
rezultă din aceste teze. Este vorba despre lume, limbaj, logică, gând, propoziţie,
sens, semnificaţie, adevăr ş.a.m.d. Referirile la situaţiile particulare, ca şi
exemplele, sunt foarte rare. Chiar dacă lucrarea nu are o structură argumentativă
transparentă, divizarea textului în paragrafe numerotate sugerează cititorului că
ele constituie paşi ai unei demonstraţii prin care el va fi condus spre principalele
concluzii ale lucrării. Această impresie va fi întărită de un pasaj din Cuvântul
înainte: „Cartea tratează problemele filosofice şi arată – după cum cred eu – că
modul în care formulăm aceste probleme se sprijină pe neînţelegerea logicii
limbajului nostru. Întregul înţeles al cărţii ar putea fi exprimat aproximativ în
cuvintele: ceea ce se poate în genere spune se poate spune clar; iar despre ceea
ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”. Făcând abstracţie de radicalitatea unor
asemenea concluzii, cititorul obşnuit de filosofie se va simţi în Tractatus
oarecum acasă. Şi aceasta, deoarece pornind de la consideraţii despre lume şi
limbaj, despre forma logică a lumii şi a limbajului, autorul formulează un
criteriu pentru ceea ce numeşte propoziţie cu sens şi pretinde că a stabilit în
acest fel limitele a ceea ce „se poate spune”. Se propune, aşadar, o teorie, chiar
dacă cu ajutorul ei se intenţionează să se arate până la urmă imposibilitatea
oricărei teorii filosofice, chiar dacă această teorie va fi caracterizată, în
penultimul paragraf al cărţii (6.54), drept scara pe care cititorul ar trebui să o
arunce după ce a urcat pe ea. Pe scurt, lucrarea conţine ceea ce mulţi aşteaptă să
găsească într-o carte de filosofie: noi concepte, teze şi argumente, precum şi
concluzii derivate din ele.
6 MIRCEA FLONTA

Alta va fi impresia pe care o vor produce asupra aceluiaşi cititor pasaje

din Cercetări. Este de presupus că el va fi descumpănit. Îi va fi greu să
recunoasacă că ceea ce îi stă în faţa ochilor este un text filosofic şi nu va avea
bune motive să creadă că acest text a fost scris de unul şi acelaşi autor ca şi
primul. Într-adevăr, în loc de concepte şi idei generale, el va întâlni aproape tot
timpul doar descrieri ale unor situaţii ce pot surveni în viaţa curentă, situaţii în
care vorbitorii folosesc în moduri din cele mai diferite anumite expresii ale
limbajului. Ceea ce îi va atrage în mod deosebit atenţia şi îl va surprinde este că
asemenea descrieri nu constituie, de cele mai multe ori, baza unor generalizări
sau ilustrarea unor principii. Sunt descrise pur şi simplu situaţii în care sunt
folosite anumite expresii ale limbajului cotidian. Frustrările cititorului, şi cu atât
mai mult ale profesionistului filosofiei, vor fi de înţeles. Şi unul, şi celălalt vor
avea impresia că ceea ce li se spune sunt lucruri pe care le ştie toată lumea. La
capătul unei lungi suite de asemenea descrieri, ei se vor aştepta să întâlnească
consideraţii sistematice, adică ceva „cu adevărat filosofic”. Aşteptări care vor fi
însă dezamăgite. Iată de ce minţi strălucite care s-au consacrat exerciţiului
filosofic au putut fi tentate să creadă că tocmai prin respingerea pretenţiei că
asemenea texte reprezintă „contribuţii filosofice” ei apără dreptul la existenţă şi
demnitatea filosofiei5. Alţi filosofi, mai binevoitori, vor fi înclinaţi să presupună
că, în ciuda asigurărilor contrare ale autorului, Cercetările conţin teze şi teorii
filosofice în stare latentă şi că este o activitate demnă de interes să se încerce
elaborarea lor sistematică6. Prima poziţie ar putea fi caracterizată drept o
contestare deschisă a calităţii de operă filosofică a Cercetărilor, iar cea de a
doua, drept o încercare de a le salva ca operă filosofică. Amândouă pot fi însă
privite şi drept o recunoaştere indirectă a contrastului accentuat dintre filosofia
Tractatus-ului şi ceea ce oferă scrieri mai târzii ale lui Wittgenstein. O poziţie,
ca şi cealaltă, exprimă refuzul de a a accepta că o lucrare din care se desprinde
la fiecare pas lipsa dorinţei de a propune concepte, de a formula şi argumenta
idei teoretice7, ar putea fi socotită o operă filosofică în general, în cel mai bun

5 În autobiografia sa intelectuală, publicată în 1959, Bertrand Russell va contesta orice

calitate operei postume a lui Wittgenstein. El nu va înceta să se mire că oameni cu educaţie

filosofică au putut găsi în ea „o sursă de adevăruri profunde” (Pentru informaţii şi comentarii
asupra acestei teme, vezi M. FLONTA, „Russell şi Wittgenstein. Apropiere şi despărţire”, în
Revista de Filosofie, nr. 3/4, 2002.). Spre deosebire de Russell, Karl Popper, „oponentul oficial”
al lui Wittgenstein pe scena filosofică engleză în anii ‘50-’60, nu a făcut nici cel puţin efortul de a
citi texte scrise de Wittgenstein în a doua parte a vieţii sale. El a discutat doar cu autorul
Tractatus-ului. Vezi, în acest sens, K. R. POPPER, Conjecturi şi infirmări. Creşterea cunoaşterii
ştiinţifice, traducere de C. Stoenescu, D. Stoianovici, Fl. Lobonţ, Bucureşti, Editura Trei, 2001.
6 Vezi, de exemplu, SAUL KRIPKE, Wittgenstein on Rules and Private Language,

Cambridge Mass., Harvard University Press, 1982. Pornind de la câteva rânduri ale prefeţei scrise
de Wittgenstein, în 1945, pentru lucrarea lui postumă, unii filosofi au tras concluzia că acesta ar fi
dorit, dar nu a reuşit să dea gândurilor sale o formă teoretică sistematică.
7 „Ne dăm seama că ceea ce numim <propoziţie>, <limbaj> nu este unitatea formală pe care

mi-am imaginat-o, ci familia structurilor înrudite mai mult sau mai puţin una cu alta.” ( L.
7 MIRCEA FLONTA

caz o operă filosofică încheiată, dusă până la capăt. Concluzia ar fi că ceea ce s-a
numit filosofia târzie a lui Wittgenstein, fie nu există, fie s-ar cere abia să fie
elaborată pe baza sugestiilor cuprinse în manuscrisele lăsate de autor.
Cum i-a văzut însă Wittgenstein pe aceia care, în felul lui Bertrand
Russell, nu puteau să identifice în scrierile sale mai târzii o contribuţie la
gândirea filosofică în genere? Răspunsul pe care doresc să-l sugerez este că el i-a
văzut drept minţi dominate de ceea ce a numit adesea „idealul ştiinţei” sau
„idealul” pur şi simplu. Wittgenstein obişnuia să se raporteze la acest ideal, nu
evocând teme şi teze ale unor mari nume ale tradiţiei filosofice, ci o orientare a
gândirii pe care o ilustrează foarte bine opera lui de tinereţe. O indicaţie clară în
acest sens găsim deja în Cuvântul înainte al Cercetărilor: „Acum patru ani –
scria Wittgenstein în ianuarie 1945 – am avut prilejul să citesc din nou prima
mea carte (Logisch-Philosophische Abhandlung) şi să explic gândurile cuprinse
în ea. Şi atunci mi s-a părut dintr-o dată că trebuie să public aceste gânduri
vechi şi pe cele noi laolaltă: că cele din urmă ar putea fi văzute în lumina
potrivită numai prin opoziţie şi pe fundalul vechiului meu mod de gândire. De
când am început să mă ocup din nou cu filosofia, şi anume de acum şaisprezece
ani, a trebuit să recunosc greşeli grave în ceea ce am scris în acea primă carte.”
Ce avea în vedere Wittgenstein atunci când evoca „idealul ştiinţei” şi cum
se configurează acest ideal în Tractatus? Cercetările, ca şi alte manuscrise
lăsate de Wittgenstein, ne oferă numeroase indicaţii în această privinţă. Iată una
dintre ele: „Gândirea este înconjurată de un nimb. Esenţa ei, logica, prezintă o
ordine, şi anume ordinea a priori a lumii, adică ordinea posibilităţilor, care
trebuie să fie comune lumii şi gândirii. Dar această ordine, aşa se pare, trebuie
să fie deosebit de simplă. Ea precede orice experienţă şi trebuie să treacă prin
întreaga experienţă, ea nu are voie să fie afectată de nici o neclaritate şi
nesiguranţă proprii experienţei... Suntem prizonierii iluziei că ceea ce este
deosebit, profund, ceea ce este esenţial în cercetarea noastră e că ea năzuieşte să
prindă esenţa incomparabilă a limbajului. Adică ordinea care există între
noţiunile de propoziţie, cuvânt, inferenţă, adevăr, experienţă ş.a.m.d. Această
ordine este o supra-ordine – pentru a spune aşa – între supra-noţiuni” (§ 97).
Ţelul cercetării în filosofie ar fi, prin urmare, dezvăluirea unei ordini supreme,
ultime a lumii şi a limbajului care descrie lumea, o supra-ordine exprimată prin
supra-noţiuni. Ne gândim imediat la o scriere cum este Tractatus-ul şi, mergând
mai înapoi, la Critica raţiunii pure. Filosoful inspirat de idealul ştiinţei crede că
trebuie să ne spună ceva despre ceea ce stă dincolo de marea diversitate a
faptelor şi experienţelor particulare şi le face în genere posibile, despre ceea ce
este atemporal, suprasensibil, necondiţionat. Pentru o filosofie inspirată de
idealul ştiinţei sunt în egală măsură reprezentative vechile sisteme metafizice,

WITTGENSTEIN, Cercetări filosofice, traducere de M. Dumitru şi M. Flonta, Humanitas, 2003,

§ 1o8).
8 MIRCEA FLONTA

filosofia transcendentală a lui Kant sau acea caracterizare a ordinii lumii, a

esenţei limbajuluui şi logicii, pe care o propune Tractatus-ul. Supoziţia lor
comună este că varietatea şi complexitatea fenomenelor lumii ar putea fi
dominată prin supra-noţiuni, prin principii universale care dezvăluie supra-
ordinea.
Nu puţine pasaje din Cercetări se referă la modul în care apare această
căutare în Tractatus. Analiza urmăreşte aici determinarea esenţei limbajului, a
propoziţiei, a gândirii. Supoziţiile ei sunt caracterizate astfel: „Căci ea vede în
esenţă nu ceva ce stă deschis în faţa ochilor noştri şi devine clar printr-o
operaţie de ordonare. Ci ceva care stă sub suprafaţa vizibilă. Ceva care stă
înăuntru, ceea ce vedem dacă pătrundem cu privirea lucrurile şi ceea ce o
analiză trebuie să scoată la iveală. <Esenţa ne este ascunsă>, aceasta este forma
pe care o ia acum problema noastră. Întrebăm: <Ce este limbajul ?>, <Ce este
propoziţia ?>, iar răspunsul la această întrebare trebuie dat o dată pentru
totdeauna; şi independent de orice experienţă viitoare” (§ 92).
Filosofii pun, aşadar, întrebări de genul: „Ce este propoziţia ?” Tractatus-ul
este una din acele opere filosofice care oferă un răspuns la o asemenea
întrebare. O teză fundamentală a Tractatus-ului este că dincolo de numele
diferitelor fiinţe şi obiecte stă numele, care desemnează ceea ce este propriu-zis
simplu, lipsit de părţi, iar dincolo de propoziţii, ca relaţii între nume, stă
propoziţia, o combinaţie între nume. „Şi am putea întemeia asta bunăoară aşa:
Un nume propriu în sensul obişnuit este, de exemplu, cuvântul <Excalibur>,
Sabia Excalibur constă din părţi care sunt combinate într-un anumit fel. Dacă
ele sunt combinate în mod diferit, atunci Excalibur nu există. Dar este clar că
propoziţia <Excalibur are o lamă ascuţită> are sens, indiferent dacă Excalibur
este încă întreagă sau dacă este deja ruptă. Dar dacă <Excalibur> este numele
unui obiect, acest obiect nu mai există atunci când Excalibur este ruptă în
bucăţi; şi cum nici un obiect nu ar corespunde atunci numelui, el nu ar avea nici
o semnificaţie. Dar atunci, propoziţia <Excalibur are o lamă ascuţită> ar conţine
un cuvânt care nu ar avea nici o semnificaţie, şi, prin urmare, propoziţia ar fi un
nonsens. Dar ea are sens; aşa încât trebuie ca întotdeauna să existe ceva care
corespunde cuvintelor din care constă ea. Aşadar, atunci când este analizat,
sensul cuvântului <Excalibur> trebuie să dispară, iar locul său trebuie să fie luat
de către cuvinte care numesc obiecte simple. Pe aceste cuvinte le vom numi, pe
bună dreptate, numele propriu-zise” (§ 39).
Asemenea pasaje, în care autorul evocă teze şi concepte ale Tractatus-ului,
exprimă foarte bine înrădăcinarea unui mod răspândit de a gândi în ceea ce
Wittgenstein a denumit „idealul ştiinţei”. Ni se pare cu totul firesc să ne
întrebăm care este „forma generală a propoziţiei” şi important să găsim un
răspuns la această întrebare (Răspunsul Tractatus-ului: „Forma generală a
propoziţiei este: lucrurile stau în cutare şi cutare fel.”). Wittgenstein avea în
vedere asemenea teme şi concepte când nota în Cercetări: „O imagine ne ţine
9 MIRCEA FLONTA

captivi. Şi nu putem ieşi din ea, deoarece ea stă în limbajul nostru şi acesta pare
să ne-o repete într-un mod neîndurător” (§ 115).
Ce îl contrariază pe cititorul obişnuit de filosofie şi îndeosebi pe filosoful
deprins să caute şi să identifice supra-noţiuni, argumente şi contraargumente
pentru principii care pretind o valabilitate universală, la primul contact cu textul
Cercetărilor? În primul rând, faptul că ceea ce întâlnesc, încă din primele
rânduri, sunt descrieri ale unor jocuri de limbaj, descrieri ale modului cum sunt
folosite o varietate de expresii într-o mare diversitate de situaţii, în care relaţia
dintre utilizarea acestor expresii şi activităţile oamenilor este clară, transparentă.
O întreagă gamă de reacţii, de la nedumerire la iritare şi frustrare, nu sunt decât
expresia faptului că ei nu găsesc în textul care le stă in faţă nimic din ceea ce
aşteptau să găsească. Nu pot fi identificate acele probleme conceptuale şi
argumente recunoscute îndeobşte drept „filosofice”. Lipseşte tot ceea ce ei au
fost deprinşi să considere interesant şi semnificativ. Şi nu le trece prin cap sau le
vine greu să înţeleagă că ceea ce se urmăreşte până la urmă este tocmai
scoaterea la lumină, punerea în discuţie şi zdruncinarea unora din acele
presupuneri tacite şi obişnuinţe de gândire pe care se sprijină aşteptările lor, un
obiectiv pe care autorul încearcă să-l atingă prin descrierea a ceea ce el va
aprecia drept greu de văzut, deşi „stă deschis în faţa ochilor noştri”, adică prin
descrierea modului cum sunt folosite sau ar putea să fie folosite expresiile
limbajului în situaţii simple şi familiare. Este ceea ce ni se spune uneori explicit,
de exemplu, în § 109. „Nu trebuie să fie nimic ipotetic în consideraţiile noastre.
Orice explicaţie trebuie să fie lăsată la o parte şi locul ei trebuie să-l ia
descrierea. Iar această descriere îşi primeşte lumina, adică ţelul ei, de la
problemele filosofice. Acestea nu sunt, fireşte, probleme empirice; ci ele vor fi
dezlegate uitându-ne cum lucrează limbajul nostru, şi anume în aşa fel incât
acest mod să poată fi recunoscut: împotriva unei porniri de a-l înţelege în mod
greşit. Problemele sunt dezlegate nu prin producerea unor experienţe noi, ci prin
punerea laolaltă a unor lucruri de mult cunoscute. Filosofia este o luptă
împotriva vrăjirii intelectului nostru cu mijloacele limbajului nostru”.
Acest pasaj reuneşte câteva observaţii care revin de multe ori în textul
Cercetărilor. Mai întâi, ni se spune că nu este uşor să înţelegem cum „lucrează
limbajul nostru”, deoarece există „o pornire de a-l înţelege în mod greşit”.
Apariţia problemelor filosofice este una din consecinţele înţelegerii greşite a
modului în care funcţionează limbajul. Wittgenstein ne lasă să înţelegem că
mari nume pe care le reţine tradiţia filosofică sunt tocmai numele celor care s-au
priceput cel mai bine să modeleze şi să potenţeze această pornire. O înţelegere
mai adecvată a funcţionării limbajului, crede el, nu va putea fi câştigată prin
formularea unor teorii, ci numai printr-o examinare atentă a situaţiilor familiare,
„prin punerea laolaltă a unor lucruri de mult cunoscute”. Adică prin descrierea
jocurilor de limbaj, a acelor situaţii în care expresiile limbajului sunt strâns
corelate cu activităţile şi reacţiile oamenilor şi, drept consecinţă, modul în care
10 MIRCEA FLONTA

sunt ele folosite devine pe deplin clar. În sfârşit, se sugerează că principala

menire a activităţii filosofice este să ofere un spor de claritate în ceea ce priveşte
modul în care „lucrează limbajul nostru”. Cercetarea filosofică îşi poate realiza
această menire, nu propunând noi strategii teoretice, ci încercând să pună în
evidenţă modul cum iau naştere întrebări, probleme recunoscute drept
„filosofice”, contribuind în acest fel la dizolvarea, la dispariţia lor. Menirea
cercetării filosofice este să contrabalanseze, pentru a spune aşa, pornirea noastră
de a înţelege în mod greşit funcţionarea limbajului. În acest sens filosofia este
„o luptă împotriva vrăjirii intelectului nostru cu mijloacele limbajului nostru”.
Semnalând „pornirea” de a înţelege în mod greşit modul cum lucrează
limbajul, Wittgenstein avea în vedere în special o reprezentare care exprimă
într-un mod exemplar influenţa pe care o exercită asupra modului nostru de a
gândi „idealul ştiinţei”. Este vorba de tendinţa de a vedea limbajul drept calcul8.
A vedea limbajul drept calcul înseamnă a percepe folosirea expresiilor
limbajului cotidian prin grila pe care o oferă un limbaj construit pe baza unor
reguli generale, fixe şi rigide. Se presupune că limbajul posedă reguli
asemănătoare regulilor unui calcul. Iar unele din aceste reguli ar fi cele care
fixează semnificaţia expresiilor. Folosirea expresiilor de către vorbitori ar putea
şi ar trebui să fie tot timpul controlată prin raportare la asemenea reguli. Din
această presupunere decurg cel puţin două consecinţe. Prima este că limbajele
construite potrivit unor reguli stricte sunt mai bune decât limba noastră de toate
zilele, iar a doua, că aceasta din urmă ar putea fi ameliorată prin aplicarea
standardelor pe care le oferă celei dintâi. Idealul ştiinţei se exprimă în ceea ce
am putea numi „mitul filosofic al semnificaţiei”. Semnificaţia este concepută
drept gândul asociat expresiei, „mediul eteric pe care cuvântul îl duce cu sine şi
îl transportă în oricare din utilizările lui” (§ 117). Relaţia dintre o expresie şi
semnificaţia ei este văzută ca o relaţie de corespondenţă biunivocă: „Se spune:
contează nu cuvântul, ci semnificaţia lui; şi ne gândim la semnificaţie ca la un
lucru de acelaşi gen cu cuvântul, chiar dacă diferit de cuvânt. Aici cuvântul,
acolo semnificaţia. Banii şi vaca pe care o putem cumpăra cu ei” (§ 120)9.
Multe pagini ale Cercetărilor pot fi mai bine citite pe fundalul contrastant al
acestui mod de a vedea limbajul. Descrierea folosirilor atât de diferite ale uneia
şi aceleiaşi expresii în jocurile de limbaj nu este aici câtuşi de puţin un scop în
sine, „o contribuţie la lexicografie”, cum a fost înclinat să creadă Russell. Prin
asemenea descrieri, Wittgenstein îşi propunea să zdruncine o reprezentare

8 Posibilitatea de a vedea un lucru ca ceva şi ca altceva a fost una din teme asupra căreia a

reflectat Wittgenstein. Vezi îndeosebi § XI din partea a doua a Cercetărilor, mai ale observaţiile
autorului asupra capului iepure-raţă.
9 Este o concepţie asupra învăţării şi înţelegerii expresiilor limbajului de care o exprimă deja

citatul din Augustin, în primul paragraf al Cercetărilor, o concepţie rezumată de Wittgenstein în

termenii următori: „Fiecare cuvânt are o semnificaţie. Această semnificaţie este corelată cu
cuvântul. Ea este obiectul pentru care stă cuvântul”.
11 MIRCEA FLONTA

familiară, care i-a atras în mod irezistibil pe filosofi, reprezentarea că ar exista o

entitate numită semnificaţie şi, prin urmare, o relaţie de corespondenţă
biunivocă între expresiile limbajului şi semnificaţiile lor. Ni se propune, de
exemplu, să reflectăm asupra semnificaţiei cuvântului întrebare. Exprimă oare
acest cuvânt faptul că eu nu ştiu ceva sau că doresc ca altul să-mi spună ceva
sau o stare mintală de incertitudine? Ceea ce ni se sugerează este ca acestea sunt
doar câteva din folosirile cuvântului. Imaginarea unor jocuri de limbaj în care
aceeaşi expresie este folosită în moduri din cele mai diferite ne ajută să vedem
că nu există de fapt o entitate de felul semnificaţiei unei expresii. Diversitatea
activităţilor şi a relaţiilor dintre oameni este răspunzătoare pentru utilizările
foarte variate ale uneia şi aceleiaşi expresii. O varietate pe care nimeni nu o
poate cuprinde cu privirea.
Din această perspectivă, interogaţia cu privire la semnificaţia unei
expresii ne va apărea drept lipsită de sens. Putem să ne „reamintim” modul cum
sunt folosite anumite expresii în anumite jocuri de limbaj şi ne putem imagina
multe alte utilizări. Teoriile asupra semnificaţiei expresiilor limbajului, care au
fost formulate de filosofi, inclusiv de autorul Tractatus-ului, nu ne pot ajuta în
nici un fel. Ele sunt lipsite de obiect. Căci cel care întreabă „Care este
semnificaţia acestui cuvânt?” aşteaptă drept răspuns cu totul altceva decât o
înşiruire a utilizărilor lui efective sau doar posibile. Ce rost are să ne punem o
asemenea întrebare la care nimeni nu poate să răspundă ? Nu există o întrebare
acolo unde nu este în genere posibil un răspuns. Este ceea ce Wittgenstein lasă
să se înţeleagă prin remarce ca acea de la sfârşitul § 108: „Întrebarea <Ce este
propriu-zis un cuvânt ?> este analoagă celei <Ce este o piesă de şah ?>”.
Pentru a ne putea desprinde cât de cât de perspectiva asupra limbajului
centrată pe conceptul de semnificaţie, adică de o perspectivă modelată de
idealul ştiinţei, va trebui să acordăm atenţie modului în care învăţăm să folosim
expresiile limbajului, să ne întrebăm ce ne face să spunem, într-un caz sau altul,
că înţelegem sau nu o anumită expresie. Filosofii care cred că elaborarea unor
teorii generale ale semnificaţiei este o indeletnicire demnă de atenţie nu sunt
însă înclinaţi să se aplece cu atenţie asupra a „ceea ce stă deschis în faţa ochilor
noştri”, asupra modului în care deprindem utilizarea expresiilor.
Numeroase pagini ale Cercetărilor conturează contrastul dintre ceea ce
am putea numi două orientări ale gândirii. Orientării gândirii „logicianului”, o
orientare inspirată de idealul ştiinţei, îi este opus modul în care vede lucrurile
cel care acordă atenţie detaliilor, examinării modului cum sunt folosite
expresiile limbajului în viaţa cotidiană, şi încearcă, pe această cale, să se
elibereze de o optică generată de „ochelari ai gândirii”10. Contrastul este cel

10 „În gândurile noastre, idealul stă ferm, de neclintit. Nu poţi să treci dincolo de el; trebuie

tot timpul să revii la el. Nu există un <în afară>; afară nu se poate respira. – De unde vine acest
lucru ? Ideea stă oarecum ca ochelarii pe nasul nostru şi lucrurile la care ne uităm le vedem prin
ei. Nu ne trece câtuşi de puţin prin minte să-i scoatem.” (§ 103)
12 MIRCEA FLONTA

dintre considerarea cazurilor şi situaţiilor pe care le întâlnim în viaţa practică

drept simple instanţieri ale unui concept general11 şi recunoaşterea faptului că
noi folosim adesea un concept, un termen general, pentru a desemna asemănări
parţiale între lucruri şi entităţi care se deosebesc unele de altele sub multe
aspecte. Sunt asemănări de felul celor care îi apropie pe membrii, altfel foarte
diferiţi, ai unei familii. Un contrast pe care Wittgenstein îl va caracteriza, prin
expresiile a gândi şi a privi. Gândeşte cel care este condus de idealul ştiinţei.
Interesul său se îndreaptă spre ceea ce este comun şi general12. Cel capabil să
privească va acorda atenţie acelor trăsături prin care un lucru se deosebeşte de
altul, anumite activităţi sau anumite situaţii de altele. Ele merită aceeaşi atenţie
ca şi trăsăturile prin care ele se apropie şi se aseamănă. „Consideră, de pildă,
mai întâi, lucrurile pe care le numim <jocuri>. Am în vedere jocuri pe tablă,
jocuri de cărţi, jocuri cu mingea, jocuri sportive ş.a.m.d. Ce le este comun
tuturor acestora ? – Nu spune <trebuie ca ceva să le fie comun, căci altfel ele nu
ar fi numite jocuri> – ci vezi dacă există ceva comun tuturor. – Căci dacă le
priveşti, nu vei vedea ceva care ar fi comun tuturor, dar vei vedea asemănări,
înrudiri şi anume un şir întreg de asemenea lucruri. Cum am spus: nu gândi, ci
priveşte!” (§ 66). Cel care îşi va exersa privirea va putea vedea tot mai bine că
tocmai analogiile de suprafaţă între expresii cu roluri şi funcţii foarte diferite în
limbajul nostru sunt cele care ne pot conduce la formularea unora din acele
probleme pe care le discută neîncetat filosofii. El va putea vedea că filosofii se
lasă adesea fascinaţi de forma unor expresii, identificând lucruri diferite şi
formulând distincţii care sunt, în multe situaţii, lipsite de semnificaţie.
Cei care gândesc – acele minţi care privilegiază jocuri de limbaj în cel
mai înalt grad caracteristice pentru gândirea ştiinţifică şi tehnică modernă – vor
fi înclinaţi, bunăoară, să considere că exactitatea este o valoare în general, ceva
de dorit în orice fel de împrejurări. Ei vor tinde să identifice exactitatea cu
claritatea şi cu eficienţa în genere. A aprecia o noţiune exactă ca fiind
întotdeauna superioară unei noţiuni mai vagi, a considera o indicaţie exactă
drept preferabilă uneia mai puţin exacte, este una din deprinderile de gândire
adânc înrădăcinate ale omului modern. Wittgenstein ne aduce în faţa ochilor
experienţe care nu se conformează acestui stereotip. Discutând cu un
interlocutor care crede că noţiuni ce nu sunt delimitate prin contururi nete ar fi

11 „Ideea că un concept general este o însuşire comună a instanţelor sale particulare este

legată de alte idei primitive, prea simple, despre structura limbajului. Ea este comparabilă cu
ideea că însuşirile sunt ingrediente ale lucrurilor care au acele însuşiri; de exemplu, că
frumuseţea este un ingredient al tuturor lucrurilor frumoase, tot aşa cum alcoolul este un
ingredient al berii şi vinului...” (L. WITTGENSTEIN, Caietul albastru, traducere de M. Dumitru,
M. Flonta, A.-P. Iliescu, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 52).
12 „Căci de ce ar trebui ca ceea ce au comun numerele finite şi transfinite să fie mai interesant

pentru noi decât ceea ce le deosebeşte? Sau, mai curând, n-ar fi trebuit să spun <De ce ar trebui să
fie mai interesant pentru noi>. Căci nu este interesant; iar acest lucru caracterizează modul nostru
de a gândi.” (Ibidem, p. 54).
13 MIRCEA FLONTA

puţin folositoare întotdeauna, el scrie: „Dar este, oare, lipsit de sens să se spună
<stai pe aici>? Închipuieşte-ţi că eu aş sta cu cineva într-o piaţă şi aş spune acest
lucru. Prin asta nu voi trasa vreo graniţă, ci, poate, voi arăta cu mâna – ca şi
cum aş indica un anumit punct. Şi tocmai aşa se explică ce anume este un joc.
Dăm exemple şi dorim ca ele să fie înţelese într-un anumit sens” (§ 71). Există
multe situaţii în care idealul ştiinţific şi tehnic al exactităţii ne apare drept lipsit
de orice relevanţă, iar Wittgenstein crede că este important să ni le „reamintim”.
Ne devine atunci clar că noţiuni sau indicaţii, cât de vagi ar fi ele, sunt în ordine
dacă, în împrejurări normale, ele ne ajută să ne realizăm obiectivele. Ne dăm
seama atunci cât de lipsită de noimă este valorizarea independent de împrejurări
a exactităţii. „<Inexact> este propriu-zis un reproş, iar <exact> o apreciere. Iar
aceasta înseamnă că ceea ce este inexact îşi atinge ţelul într-un mod mai puţin
perfect decât ceea ce este mai exact. Aşadar, aici problema este ce anume
numim noi <ţelul>. Este oare inexact dacă eu nu dau distanţa de la soare la noi
cu o exactitate de un metru sau când nu dau tâmplarului lăţimea mesei cu o
exactitate de 0,00l mm?” (§ 88). Oamenii a căror minte este dominată de idealul
exactităţii vor fi înclinaţi să creadă că noi putem face uz într-un mod pe deplin
satisfăcător de concepte abia atunci când ne-au fost date condiţii necesare şi
suficiente ale aplicării lor. Multe din situaţiile evocate sau imaginate de
Wittgenstein ne aduc aminte de ceea ce tindem să pierdem adesea din vedere, şi
anume că ne putem înţelege foarte bine folosind expresii inexacte deoarece noi
toţi am învăţat anumite jocuri de limbaj. Precizarea condiţiilor de aplicare a
termenilor prin procedee de felul celora pe care le examinează logicianul nu este
de multe ori câtuşi de puţin necesară pentru a putea comunica cu succes cu
semenii. „Spunem de asemenea: <Acum pot să continuu, adică ştiu formula>;
aşa cum spunem: <Pot să merg, adică am timp să fac asta>; dar şi <Pot să merg,
adică mă simt deja destul de bine>; sau: <Pot să merg, cât priveşte starea
picioarelor mele>, atunci când punem în contrast tocmai această condiţie a
mersului altor condiţii. Aici trebuie însă să ne ferim să credem că există, potrivit
naturii cazului, o totalitate a tuturor condiţiilor (de exemplu, pentru ca cineva să
meargă) astfel încât, dacă ele toate sunt îndeplinite, el nu ar putea, pentru a
spune aşa, să facă nimic altceva decât să meargă” (§ 183).
Descrierile lui Wittgenstein ne ajută să vedem deosebirile dintre modul în
care învăţăm să utilizăm multe din expresiile limbajului comun şi cel în care ne
însuşim anumite noţiuni, cum sunt cele ştiinţifice şi tehnice. Nu există nici un
motiv pentru a considera procedeele folosite în ultimul caz drept norme, drept
standarde general valabile. Despre mulţi termeni ai limbajului se poate spune
ceea ce Augustin spunea despre noţiunea de timp. Şi anume, că ştie ce este
timpul dacă nu-l întreabă nimeni, dar nu mai ştie de îndată ce i se cere să ofere
explicaţii altora. „Aceasta – observă Wittgenstein – nu s-ar putea spune despre o
întrebare din ştiinţele naturii (să zicem cea privitoare la greutatea specifică a
hidrogenului). Ceea ce ştim atunci când nu ne întreabă nimeni, dar nu mai ştim
14 MIRCEA FLONTA

atunci când trebuie să dăm o explicaţie, este ceva de care trebuie să ne

reamintim. (Şi evident ceva de care, dintr-un motiv sau altul, este greu să ne
aducem aminte)” (§ 89). Presupunerea că utilizarea corectă a unei noţiuni
depinde în vreun fel de capacitatea celui care o utilizează de a oferi explicaţii şi,
mai mult, de a formula condiţii necesare şi suficiente ale aplicării ei, este una
din expresiile semnificative ale modului în care este modelat felul nostru de a
gândi de idealul ştiinţei. De îndată ce reuşim să „ne reamintim” cum am învăţat
să folosim multe expresii ale limbajului, realizăm cât de multe lucruri ştim fără
să fim în stare să oferim definiţii, temeiuri şi explicaţii13. Formularea de
explicaţii, producerea de temeiuri, argumentarea nu sunt decât jocuri de limbaj,
alături de multe altele; ele se învaţă, ca şi celelalte jocuri de limbaj.
Este instructiv să urmărim cum are loc despărţirea de idealul ştiinţei în
reflecţiile lui Wittgenstein asupra a ceea ce este o regulă, asupra a ceea ce
înseamnă a urma o regulă. Suntem obişnuiţi să asociem regulile cu normele, să
gândim regulile drept norma de acţiune, formulate ca imperative. Este ceea ce
are în vedere, când vorbeşte despre reguli, logicianul, omul de ştiinţă sau
tehnicianul. Conceptul lor de regulă implică distincţia dintre cunoaşterea unei
reguli, ca enunţ general, şi aplicarea ei într-un caz sau altul. Ceea ce se exprimă,
de exemplu, în aprecierea pe care o dăm respectării unor prescripţii precum şi în
reproşurile pe care le formulăm atunci când ele nu au fost urmate. Când
Wittgenstein vorbeşte despre reguli şi urmarea de reguli, el îndreaptă atenţia
cititorului spre modul în care se leagă expresiile limbajului cu activităţile şi
comportarea oamenilor. Din această perspectivă, urmarea unei reguli ni se
înfăţişează drept un obicei, drept o deprindere, un mod de a acţiona în
împrejurări date pe care fiecare individ îl învaţă participând la forme de viaţă
ale unei colectivităţi. El va fi instruit să acţioneze într-un anumit fel şi va face
ceea ce a fost invăţat să facă, ori de câte ori sunt prezente anumite semne şi
indicaţii. Ca orice tipar de comportare, o regulă va fi deprinsă prin participarea
la o anumită activitate, urmărindu-i pe cei care o practică şi exersând, adică
„văzând şi făcând”. Învăţarea de reguli şi urmarea de reguli, înţelese în acest fel,
sunt elemente esenţiale ale socializării individului. Însuşindu-şi practicile
comunităţii în care trăieşte, el va urma, în multe din acţiunile şi reacţiile sale,
anumite reguli, fără să fie însă în stare să le formuleze.
Călătorul sau exploratorul care intră în contact cu o cultură cu totul
diferită în raport cu cea de care aparţine va putea afla cu timpul anumite reguli
pe care le urmează membrii comunităţii, observând modul în care se comportă
ei în anumite împrejurări. El va putea, eventual, să deprindă obiceiuri, tradiţii
ale acestei culturi. Sub anumite aspecte şi într-o anumită măsură, el se va putea

13 Relaţia dintre asemenea observaţii din Cercetări, precum şi din alte manuscrise ale lui

Wittgenstein, care au circulat în cercuri restrânse înainte de publicarea lor, după moartea
autorului, şi binecunoscuta distincţie dintre a şti cum şi a şti că, formulată de către Gilbert Ryle,
ne sare în ochi.
15 MIRCEA FLONTA

integra în forme de viaţă care i-au fost mai înainte străine. Dacă îşi va propune
însă să descrie prin enunţuri generale obiceiurile şi tradiţiile specifice acestei
culturi şi să le facă astfel cunoscute lumii din care provine, atunci el se va
angaja într-o activitate de un anumit gen, cu obiective aparte.
Năzuinţa raţionalizării este, fără îndoială, o năzuinţă inspirată de anumite
practici, cum sunt cele ale ştiinţei şi tehnologiei moderne. În acele cazuri în care
raţionalizarea este posibilă şi de dorit, ne vom strădui să stabilim mai întâi
reguli şi, într-un al doilea pas, să învăţăm să le aplicăm. În activităţile
raţionalizate, „a urma reguli” înseamnă a aplica prescripţii generale în cazuri
particulare. Este însă important să înţelegem că raţionalizarea nu reprezintă un
scop în sine. Ea nu este întotdeauna un obiectiv care merită să fie urmărit. În
multe cazuri, noi putem acţiona foarte bine fără a urma traseul formulare de
reguli generale-aplicarea lor în situaţii particulare. Raţionalizarea este o
activitate omenească, între altele. O activitate oportună în anumite cazuri şi
neoportună în altele. Această observaţie este valabilă chiar şi pentru o practică
cum este cea a cercetării ştiinţifice. Thomas Kuhn a descris în studiile sale de
caz moduri de a gândi şi de a acţiona ale cercetătorilor care sunt caracteristice
pentru forme istoric distincte de viaţă ştiinţifică. Fiecare nouă generaţie
deprinde un anumit mod de a practica cercetarea prin raportarea la realizări
exemplare pentru o tradiţie de cercetare ştiinţifică, la ceea ce Kuhn numeşte
paradigme. Oamenii de ştiinţă integraţi într-o anumită tradiţie de cercetare
urmează reguli, deşi ei nu sunt în stare să le formuleze drept norme explicite.
Acele realizări ştiinţifice consacrate prin care tinerii cercetători intră în contact
cu o anumită tradiţie ştiinţifică şi se integrează în această tradiţie sunt anterioare
oricăror principii şi reguli generale, care pot fi desprinse ulterior din ele. Este
sensul în care vorbeşte Kuhn despre „prioritatea paradigmelor”. El subliniază că
între diferite probleme ale cercetării normale există asemănări parţiale,
asemănări de felul celor descrise de Wittgenstein cu referire la termeni care stau
pentru familii naturale, cum sunt joc sau frunză, şi scrie: „Ceea ce au acestea
(problemele – n.m.M.F.) în comun nu este satisfacerea vreunei mulţimi explicite
sau chiar integral cunoscute de reguli şi prescripţii, care conferă acelei tradiţii
caracterul ei... În schimb, ele se pot înrudi prin asemănări şi prin modelare cu o
parte sau alta a edificiului ştiinţific pe care comunitatea ştiinţifică îl recunoaşte
deja prin realizările ei consacrate. Oamenii de ştiinţă lucrează după modele
dobândite prin educaţie şi prin asimilarea ulterioară a literaturii de specialitate,
adesea neştiind şi neavând nevoie să ştie ce caracteristici au conferit acestor
modele statutul de paradigme ale comunităţii... Paradigmele pot fi anterioare,
mai constrângătoare şi mai complete decât orice mulţime de reguli pentru
cercetare, care ar putea fi în mod univoc abstrase din ele”14.

14 TH. S. KUHN, Structura revoluţiilor ştiinţifice, traducere de R. J. Bogdan, Humanitas

1999, p. 13.
16 MIRCEA FLONTA

Consideraţiile de până acum şi-au propus să atragă atenţia asupra unor

teme ale Cercetărilor, care pot fi socotite reprezentative pentru modul în care a
identificat Wiitgenstein o orientare generală a gândirii inspirată de „idealul
ştiinţei”, precum şi pentru acea exersare originală a resurselor imaginaţiei
conceptuale, prin care el se distanţează de această orientare, proprie de altfel şi
filosofiei sale de tinereţe. În continuare, mă voi referi, pe scurt, la ceea ce
constituie, fără îndoială, o miză centrală a operei sale mai târzii, şi anume
examinarea rolului pe care îl are această orientare a gândirii în însăşi geneza
problemelor filosofice.
Wittgenstein a lăsat să se inţeleagă că speculaţia filosofică a fost condusă,
de la începuturile ei, de un motiv care poate fi socotit definitoriu pentru o
gândire de tip ştiinţific. Despre ce este vorba? Stiinţa teoretică a fost cea care a
dat profil şi a conferit autoritate distincţiei dintre principii şi fapte, adică dintre
ceea ce este esenţial, permanent şi ceea ce este variabil şi trecător. În
transfigurarea ei metafizică, aceasta este distincţia dintre esenţă şi fenomen,
dintre ceea ce este atemporal, etern şi ceea ce este supus schimbării, dintre
aparenţe şi o ordine fundamentală pe care aparenţele o exprimă şi, totodată, o
ascund15. O ordine pe care Wittgenstein o va caracteriza în pasajul citat din § 97
al Cercetărilor, scriind: „Ea precedă întreaga experienţă şi trebuie să treacă prin
întreaga experienţă.” Aspiraţia dintotdeauna a constructorilor de sisteme
metafizice a fost să dezvăluie o asemenea ordine. Prin temele şi conceptele sale,
logica lumii şi logica limbajului, obiecte şi stări de lucruri atomare, nume şi
propoziţii elementare, Tractatus-ul rămâne pe deplin solidar cu o orientare
milenară a gândirii occidentale. Ca şi autorii marilor sisteme metafizice ale
trecutului, autorul Tractatus-ului introduce un număr de supra-noţiuni, destinate
să prindă ordinea fundamentală a lumii şi logica imuabilă a limbajului. Se poate,
prin urmare, afirma, cred eu, că trecerea de la filosofia timpurie la filosofia mai
târzie a lui Wittgenstein a fost marcată de câştigarea şi de explorarea ideii că
încrederea în existenţa unei ordini esenţiale a lumii şi a limbajului, ca şi
distincţia dintre noţiunile obişnuite şi acele supra-noţiuni care exprimă o
asemenea presupusă ordine nu sunt decât consecinţe ale unei înţelegeri greşite a
funcţionării limbajului. Wittgenstein mărturisea că atunci când în mintea lui a
prins pentru prima dată contur această nouă perspectivă, între altele sub
influenţa discuţiilor pe care le-a avut cu Piero Sraffa, el s-a simţit ca un arbore
ale cărui ramuri au fost tăiate16. Textele pe care le-a scris în ultimele două

15 O corelaţie pe care Wittgenstein o semnala studenţilor săi, încă de la începutul anilor ’30:

„Pornirea noastră neînfrânată către generalitate are şi o altă sursa principală: preocuparea pentru
metoda ştiinţei. Mă refer la metoda de a reduce explicaţia fenomenelor la cel mai mic număr
posibil de legi primitive ale naturii ... Filosofii au în mod constant în faţa ochilor metoda ştiinţelor
naturii şi sunt tentaţi în mod irezistibil să pună întrebări şi să răspundă la ele în felul ştiinţelor
naturii.” (Caietul albastru, p. 53).
16 Vezi RAY MONK, Ludwig Wittgenstein. The Duty of Genius, London, 1990, cap. XI.

Vezi, în această privinţă, şi Cuvântul înainte al Cercetărilor.

17 MIRCEA FLONTA

decenii ale vieţii sale pot fi citite ca tot atâtea încercări, întreprinse în diferite
direcţii şi cu diferite mijloace, de a obţine mai multă claritate cu privire la
funcţionarea limbajului. În acest context va putea fi înţeleasă mai bine o
observaţie dintr-un pasaj citat mai sus al Cercetărilor, anume aceea că
străduinţele îndreptate spre o mai bună înţelegere a modului „cum lucrează
limbajul” îşi primesc ţelul de la problemele filosofice. Căci tocmai examinarea
unor limbaje mai simple, mai primitive, care aruncă, prin comparaţie, o lumină
asupra funcţionării formelor mai dezvoltate ale limbajului (vezi § 130) ne ajută
să înţelegem că descoperirea unei ordini fundamentale, identificarea acelor
supra-noţiuni care o exprimă, este o ţintă cu totul iluzorie. Descrierea unei mari
varietăţi de jocuri de limbaj contribuie la destrămarea impresiei noastre
persistente că ar exista o ordine unică, supremă, situată deasupra acelor ordini
particulare pe care le descriu aceste jocuri, aşadar o supra-ordine, că ar exista
noţiuni, termeni, cuvinte cu un statut privilegiat, care ar funcţiona în afara
oricărui joc de limbaj, în mediul presupus pur al gândirii filosofice. Paragraful
97 al Cercetărilor, care se referă la asemenea supra-noţiuni, se incheie cu
observaţia: „În timp ce totuşi cuvintele <limbaj>, <experienţă>, <lume>, dacă
au o folosire, trebuie să aibă una tot atât de umilă ca şi cuvintele <masă>,
<lampă>, uşă>”. Ori de câte ori filosoful sustrage expresii ale limbajului
fluxului vieţii, ele încetează să mai aibă o folosire şi devin ceva asemănător
roţilor care se învârt în gol. Este sensul în care „problemele filosofice apar
atunci când limbajul sărbătoreşte” (§ 38).
Să examinăm, din această perspectivă, o temă memorabilă a filosofiei,
interogaţia cu privire la componentele simple ale realităţii. Metafizicianul crede
că se află în faţa unei probleme autentice şi încearcă să-i răspundă prin
elaborarea unor supra-noţiuni, cum sunt principiu sau substanţă. Descrierea a
ceea ce „stă deschis în faţa ochilor noştri” ne poate ajuta să ne dăm seama că
există tot atâtea folosiri ale expresiei componentă simplă câte jocuri de limbaj în
care intervine această expresie. Impresia că ar exista ceva ascuns, dincolo de
ceea ce este accesibil tuturor, se risipeşte. „Care sunt componentele simple ale unui
scaun? – Bucăţile de lemn din care este făcut ? Sau moleculele, ori atomii? – <Simplu>
înseamnă ceea ce nu este compus. Şi aici, chestiunea în discuţie este: în ce sens
<compus> ? Nu are nici un sens să se vorbească despre <componentele absolut
simple ale unui scaun>”. Şi mai departe: „Dacă, fără nici o explicaţie, îi spun
cuiva: <Ceea ce văd acum în faţa ochilor este compus>, el va întreba pe
bună dreptate: <Ce înţelegi prin compus ? Căci asta poate să însemne
orice!> – Întrebarea <Ceea ce vezi tu este compus ?> are într-adevăr sens, dacă
este deja stabilit despre ce fel de compunere – adică despre care anume folosire
a acestui cuvânt – va trebui să fie vorba” (§ 47). Într-un joc de limbaj sau în
altul cuvintele simplu şi compus sunt folosite în moduri din cele mai diferite. Cei
care cunosc un anumit joc de limbaj au fost învăţaţi să folosească aceste
expresii într-un anumit fel. Tocmai de aceea pentru ei expresiile simplu sau
18 MIRCEA FLONTA

compus funcţionează. Când ne întrebăm însă, aşa cum fac filosofii, „Ce este
simplu şi ce este compus?”, atunci lipseşte tocmai jocul de limbaj în care aceste
expresii primesc o anumită folosire. O observaţie care este valabilă pentru toate
acele expresii care intervin frecvent în scrierile filosofilor: fiinţă, lume, obiect,
subiect, limbaj, propoziţie, semnificaţie etc.17. Această condiţie a termenilor
filosofilor în raport cu noţiunile gândirii comune este exprimată printr-o
splendidă metaforă: „Am ajuns pe o gheaţă lucie, unde lipseşte frecarea, prin
urmare condiţiile sunt într-un anumit sens ideale, şi tocmai de aceea nu putem
să ne mişcăm. Vrem să ne mişcăm; atunci avem nevoie de frecare. Înapoi pe
terenul zgrunţuros!” (§ 107) .
Modul cum a văzut Wittgenstein sensul căutărilor sale ar putea fi
exprimat în termenii acestei metafore. În virtutea unei înclinaţii adânc
înrădăcinate în gândirea omului modern, ne simţim atraşi într-un mod aproape
irezistibil de „gheaţa lucie”. Trebuie să fim asistaţi pentru a rezista acestei
tentaţii pe care o amplifică cântecul de sirenă al filosofilor. A fi asistaţi
înseamnă a fi ajutaţi să vedem ceea ce este greu de văzut, deşi „stă deschis în
faţa ochilor noştri”, a fi ajutaţi să rămânem astfel pe „terenul zgrunţuros”,
singurul pe care se poate merge.
Wittgenstein a ales, pentru cartea la care a lucrat din anul 1936 până
aproape de sfârşitul vieţii sale, titlul Cercetări filosofice. Este, prin urmare,
firesc să ne întrebăm: Ce înseamnă pentru Wittgenstein o cercetare filosofică?
Care era pentru el ţelul cercetării filosofice? Din consideraţiile de mai sus s-ar
putea desprinde un răspuns la asemenea întrebări. Cercetarea filosofică era
pentru Wittgenstein cercetarea modului cum lucrează limbajul, mediul
gândurilor şi activităţilor omeneşti. Limbajul este însă un fenomen de o
complexitate nebănuită. Iată de ce tentaţia de a formula reprezentări
simplificatoare, de a propune teorii ale limbajului, este una copleşitoare.
Construcţiile teoretice, inspirate de idealurile ştiinţei, vor fi centrate pe anumite
forme ale limbajului, pe anumite funcţii pe care le realizează limbajul, în
diferite forme de viaţă şi de activitate a oamenilor. Iată de ce dobândirea unei
înţelegeri cât mai bune a funcţionării limbajului va fi un ţel demn de urmărit al
cercetării filosofice. Acest ţel nu va putea fi atins prin formularea unei teorii, ci
numai examinând mai îndeaproape modul „cum lucrează limbajul” în situaţii
familiare, adică descriind şi imaginând jocuri de limbaj. Ceea ce conferă sensul
unei însemnări care pare, la prima vedere, enigmatică: „Munca filosofului este o
reunire de amintiri pentru un anumit scop” (§ 127). Este important să ne
amintim cum am fost învăţaţi să folosim expresii ale limbajului în diferite
activităţi şi în anumite situaţii ale activităţii. Aceste utilizări vor putea fi apoi

17 „Atunci când filosofii folosesc un cuvânt – <cunoaştere>, <fiinţă>, <obiect>, <Eu>,

<propoziţie>, <nume> – şi încearcă să prindă esenţa lucrului, trebuie să ne întrebăm: este, oare
acest cuvânt folosit, de fapt, în limbajul care este locul său de obârşie, întotdeauna in acest
fel ? – Noi conducem cuvintele din nou de la folosirea lor metafizică la cea cotidiană.” (§ 116).
19 MIRCEA FLONTA

comparate cu expresii pe care le întâlnim în texte filosofice celebre. Pe această

cale vor fi obţinute clarificări cu privire la modul cum iau naştere probleme
filosofice şi se va putea vedea mai bine de ce ele sunt întrebări care nu pot primi
un răspuns. „Care este ţelul tău în filosofie? – Să-i arăţi muştei ieşirea din sticla
cu muşte” (§ 309).
Acest ţel – dispariţia problemelor filosofice, câştigarea păcii în gândire18
– nu va putea fi însă niciodată pe deplin atins. Se poate presupune că o bună
comunicare cu filosofia târzie a lui Wittgenstein îi va fi rezervată doar acelui
cititor care va resimţi însă orice pas în această direcţie drept un câştig însemnat.
Wittgenstein bănuia că oamenii lumii în care a trăit s-ar putea cu greu apropia
de acel mod de a gândi exprimat în însemnări pe care el a ezitat să le publice.
Wittgenstein a dat glas unora din temeiurile scepticismului său profund privitor
la înţelegerea străduinţelor sale, într-o epocă dominată de idealul ştiinţei19.
Există, astăzi, bune motive pentru a crede că acest scepticism a fost mai mult
decât o expresie a firii sale pesimiste. Căci acea orientare a gândirii căreia i s-a
împotrivit autorul Cercetărilor filosofice pare să fie mai puternică decât oricând.
Şi tocmai această împrejurare este cea care conferă gândurilor sale o pregnantă
actualitate. O spune el însuşi, într-o însemnare din anul 1942: „Noi luptăm
acum împotriva unei orientări. Dar dacă această orientare va muri şi va fi
înlocuită cu altă orientare, atunci nu se va mai înţelege argumentarea noastră
împotriva ei; nu se va mai înţelege de ce a trebuit să spunem toate acestea>”20.

18
„Căci claritatea spre care năzuim este, într-adevăr, una deplină. Dar aceasta înseamnă doar
că problemele filosofice vor trebui să dispară complet” (§ 133).
19 „Civilizaţia noastră este caracterizată prin cuvântul <progres>. Progresul este forma ei, şi

una din însuşirile este că progresează. Ea este în mod tipic constructivă. Activitatea ei este să
construiască tot timpul configuraţii mai complicate. Şi chiar şi claritatea serveşte numai acestui
scop, nu este un scop în sine. Pentru mine, dimpotrivă, claritatea, transparenţa este un scop in
sine.” (Însemnări postume, p. 26)
20 Ibidem, p. 87.