Actualizarea mesajului creştin

Pericolul demodării mesajului

creştin Locul permanenţei în
creştinism O instituţie
Fapteie lui Dumnezeu Experienţele Doctrinele Un mod de viaţă
Două încercări de a actualiza teologia
Transformatorii Traducătorii
Criterii ale permanenţei
Prezenţa unei învăţături de-a lungul succedării a diferite culturi Apariţia intr-un cadru
universal Un factor permanent recunoscut ca bază
O legătură indisolubilă cu o experienţă care este considerată esenţială
Felul în care este reflectată învăţătura în punctul culminant al revelaţiei progresive

Pericolul demodării mesajului creştin

O problemă de un interes deosebit pentru teolog, şi bineînţeles pentru întreaga
Biserică creştină, este aparenta diferenţă dintre lumea Bibliei şi lumea
contemporană. Nu numai limbajul şi conceptele par foarte diferite, dar în unele
cazuri până şi întregul cadru de referinţă. începem acest capitol cu descrierea unei
concepţii extremiste despre această diferenţă.
Rudolf Bultmann a şocat lumea teologică cu eseul său „New Testament and
Mythology".1 în acest eseu el observă că Noul Testament ne oferă o imagine mitică a
lumii. Acest lucru se vede cel mai bine în cosmologia sa. După Bultmann, Noul
Testament consideră că lumea este un edificiu cu trei etaje: deasupra cerul care îl
găzduieşte pe Dumnezeu cu îngerii Săi, la mijloc pământul, reşedinţa omului, şi
dedesubt iadul, cu Diavolul şi demonii lui. Până şi pe pământ, se întâmplă o serie
de evenimente supranaturale. Au loc miracole: apare Dumnezeu, iar îngerii Lui
comunică mesaje şi îl asistă pe om. Demoni din lumea de jos îl năpăstuiesc pe om,
aducând boli şi alte nenorociri, şi ajungând chiar să îl posede pe acesta în anumite
ocazii. Dumnezeu poate inspira gândurile omului sau îi

1. Rudolf Bultmann, „New Testament and Mythology", In Kerygmn and Myth, ed. Hans Bartsch,
New York, Harper and Row, 1961, p. 1-44.

96
Actualizarea mesajului creştin 97

poate călăuzi acţiunile. El îi poate da viziuni cereşti. îi poate insufla puterea

supranaturală a Duhului Său. Lumea este câmpul de bătălie unde are loc o mare
luptă între aceste forţe ale binelui şi ale răului. însă vine vremea, şi aceasta cât de
curând, când toate acestea vor ajunge la un sfârşit cataclismic. Vor avea loc
necazurile din urmă, după care va veni din cer Judecătorul, morţii vor învia, va
avea loc judecata finală şi fiecare va trece în starea sa finală, fie cea de mântuire
veşnică, fie cea de condamnare veşnică.2
După Bultmann, această perspectivă mitologică asupra lumii a fost concepţia
generală despre realitate din perioada în care a fost scrisă Biblia. Ea poate fi regăsită
în miturile apocaliptice iudaice şi în miturile gnostice ale răscumpărării. Cu alte
cuvinte, nu există nimic unic în cosmologia Bibliei. Ea nu face altceva decât să
reflecte o perspectivă proprie primului secol. Prin urmare, ideile ei cu privire Ia
aceste probleme sunt învechite pentru noi cei de astăzi.3
Bultmann susţine că ideea universului cu trei nivele este de neconceput pentru
cineva din zilele noastre. Copemic este cel care a adus această schimbare în
mentalitatea oricărei persoane conştiente, raţionale şi receptive, din vremea noastră,
sau, la drept vorbind, din orice vreme de la acest om de ştiinţă încoace. (Pur şi
simplu nu este posibil să mai renască ideea unui pământ plat, în ciuda persoanelor
care sunt membre ale Societăţii Pământului Plat. Aceşti oameni susţin că secvenţele
spaţiale simt montaje obţinute toate într-un studio, aşa-zisele imagini ale
Pământului văzut de pe Lună fiind simple înşelătorii.) Pentru marea majoritate a
persoanelor de astăzi, ideea antică a unui pământ plat cu patru colţuri este
imposibil de susţinut. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la ideea că bolile sunt
cauzate de posesiune demonică. Medicina modernă ne-a arătat că bolile sunt
cauzate de bacterii şi viruşi, şi nu de posesiune demonică. Având în vedere noua
noastră concepţie despre cauzalităţile naturale, miracolele din Noul Testament nu
mai sunt considerate miraculoase, întocmai cum ideea înălţării lui Isus spre un loc
ceresc a dispărut o dată cu pierderea miticului univers cu trei nivele. 4 în mod
similar, escatologia mitică biblică este de neconceput, dacă nu pentru alt motiv
atunci pentru că cea de-a doua venire a lui Cristos nu a avut loc. Dacă aşteptăm
totuşi ca la un moment dat să aibă Ioc im sfârşit al universului cunoscut de noi, fără
îndoială că ne aşteptăm ca el să survină mai degrabă sub forma unei catastrofe de
genul unui holocaust nuclear, decât prin evenimentul mitic al reîntoarcerii lui
Cristos. Este imposibil ca aceste mituri să fie luate literal. Ceea ce sugerează
Bultmann este o reinterpretare a lor.5
Dacă Bultmann ridică obiecţii logice împotriva ideilor pe care le consideră
mituri demodate, mai există de asemenea şi o dificultate psihologică. Creştinul de
rând, chiar cel care frecventează regulat serviciile religioase, trăieşte în două lumi
diferite. Duminică dimineaţa, de la ora 11 până la prânz, el trăieşte într-o lume în
care fierul securii pluteşte, râurile se opresc din cursul lor de parcă ar fi zăgăzuite,

2. Ibid., pag. 1-2. Prin mit Bultmann înţelege acea imagistică derivată din lumea sensibilă cu
ajutorul căreia omul încearcă să exprime felul în care se înţelege pe sine însuşi şi puterile spirituale
invizibile
3. Ibid., p. 3.
4. Ibid., p. 4.
5. Ibid., p. 5.
98 Studiindu-L pe Dumnezeu

măgarii vorbesc, oamenii umblă pe ape, persoane moarte învie chiar după mai
multe zile de la moartea lor, iar unei fecioare i se naşte un copil. însă în timpul
săptămânii creştinul se mişcă intr-un mediu cu totul diferit. Un mediu în care norma
este reprezentată de tehnologie, de aplicarea descoperirilor ştiinţifice moderne. El
pleacă de la biserică în maşina lui modernă, cu comenzi automate, direcţie
automată, servo-frână, radio-casetofon stereo cu unde AM-FM, aer condiţionat şi
alte fleacuri. Merge la casa lui, la fel de bine echipată, în realitate cele două lumi
sunt în conflict una cu cealaltă. în lumea biblică a creştinului, atunci când cineva e
bolnav, se rostesc rugăciuni în vederea unei vindecări divine, în lumea lui seculară
oamenii merg la doctor, sau dacă lucrurile se înrăutăţesc la Mayo Clinic. Cât timp
poate fi menţinută acest gen de schizofrenie? După cum vede Bultmann situaţia,
acestea sunt problemele.

Locul permanenţei în creştinism

Bultmann susţine că aceste concepţii demodate pot şi trebuie să fie schimbate,
însă făcând aceasta nu pierdem specificul creştinismului. Este tot creştinism. Dar, de
fapt, procedând astfel, n-a pierdut el esenţa religiei? Aici trebuie să punem
următoarea întrebare: Ce anume trebuie să păstrăm pentru ca să menţinem un
creştinism veritabil, sau pentru a rămâne cu adevărat creştini? Teologii şi exponenţii
diferitelor segmente ale creştinismului au sugerat răspunsuri variate cu privire la
elementul de durată în creştinism: (1) o instituţie, (2) faptele lui Dumnezeu, (3)
experienţele, (4) doctrinele, (5) un mod de viaţă.

O instituţie

Un prim răspuns este că elementul permanent al creştinismului este cel

instituţional. Probabil că forma tipică a acestui răspuns este concepţia romano-
catolică. Potrivit acestei concepţii, Dumnezeu a dat Bisericii o cantitate decisivă de
adevăr. Revelaţia a încetat o dată cu moartea ultimului apostol. De atunci încoace
Biserica nu a adăugat nimic la conţinutul revelaţiei, ci doar a declarat şi a definit
ceea ce fusese revelat. Ea adaugă dogme noi, însă nu şi revelaţie nouă. Biserica, în
calitate de succesoare a apostolilor cărora le fusese încredinţat adevărul, are
autoritatea de a promulga aceste dogme noi prin expunerea lor. Ea este de asemenea
şi interpreta infailibilă a acestor dogme o dată ce ele au fost promulgate, în
consecinţă, Biserica este factorul constant. Adevărul care trebuie crezut este
învăţătura curentă a Bisericii. în timp ce dogma se poate dezvolta şi modifica,
Biserica rămâne constantă.6

Faptele lui Dumnezeu

Un alt răspuns dat în ultimii ani este că elementul permanent al creştinismului

este reprezentat de anumite evenimente istorice cu caracter unic sau fapte pline de
putere ale lui Dumnezeu. Aceasta este poziţia pe care o ia şcoala de „teologie

6. „Dogma", în New Catholic Encyclopcdin, New York, McGraw-HilS, 1967, voi. 4, p. 947-948.
Actualizarea mesajului creştin 99

biblică" sau curentul de gândire numit „Heilsgeschichte". 7 Cele mai multe relatări
biblice nu sunt neapărat exacte sau normative, deoarece Biblia include mult mai
multe lucruri decât aceste fapte unice şi centrale. Religia biblică este alcătuită din
răspunsul făpturilor umane la aceste acte ale lui Dumnezeu. Astfel, majoritatea
naraţiunilor sunt doar interpretări a ceea ce au crezut oamenii Legământului că a
făcut Dumnezeu. Exodul este marele eveniment al Vechiului Testament, măreaţa
faptă a lui Dumnezeu. Evenimentele descrise ca fiind precedente exodului sunt
interpretarea dată de către evrei trecutului lor în lumina credinţei dobândite cu
prilejul exodului. Acestea nu sunt atât istorisiri despre ceea ce a făcut Dumnezeu, ce
se cer a fi luate literal, cât parabole care exprimă credinţa evreilor. Ele reprezintă
ceea ce se aşteptau evreii să săvârşească genul de Dumnezeu pe care ei îl
experimentaseră. Tot astfel, relatările de după exod trebuie înţelese ca fiind părerile
lor în legătură cu evenimentele ulterioare, din perspectiva credinţei pe care o
dobândiseră la exod. Ei vedeau mâna lui Dumnezeu la lucru în întâmplările de
orice fel.
Pentru această şcoală de gândire există, în esenţă, două fapte ale lui Dumnezeu:
exodul din Vechiul Testament şi „evenimentul Cristos" din Noul Testament. Astfel,
Biblia nu este atât o relatare a faptelor Iui Dumnezeu, cât o prezentare a religiei
evreilor. A avut Ioc o schimbare subtilă. Accentul nu mai este pus pe Dumnezeu în
calitatea Sa de referent al verbelor din Biblie, ci pe credinţa evreiască şi pe minţile
evreieşti în calitatea lor de subiecte ale verbelor cărţilor moderne despre înţelesul
Bibliei. După cum a subliniat Langdon Gilkey într-un articol clasic, schimbarea este
mascată de punerea verbelor la diateza pasivă („a fost considerat", „s-a crezut că
este", adică de către evrei).8
Pe această bază, elementul permanent şi autoritar din cadrul creştinismului este
reprezentat de faptele lui Dumnezeu, şi nu de relatările biblice. Aici devine decisivă
deosebirea dintre teologia biblică, arătând ce credeau evreii, şi teologia sistematică,
însumând ceea ce credem noi. Gilkey vede această abordare ca pe un punct de
vedere care este pe jumătate liberal şi modern şi pe jumătate biblic şi ortodox. 9
întrucât cei care susţin acest punct de vedere afirmă că atunci când ne elaborăm
propria noastră teologie pentru prezent, sau la drept vorbind propria noastră
religie, noi trebuie să păstrăm ca normative faptele lui Dumnezeu. Ele au avut loc o
dată pentru totdeauna. Pe de altă parte, interpretările asociate cu unele evenimente
anterioare sau ulterioare pot fi înlocuite uşor cu unele explicaţii mai potrivite şi mai
la zi.

Experienţele

Un alt răspuns însă este că experienţele care dăinuie reprezintă esenţa, factorul
permanent al creştinismului. în timp ce convingerile doctrinare se pot schimba,

7. G. Emest Wright şi Reginald H. Fuller, Book of the Acts of God, Garden City, N.Y., Doubieday,
1959; Bemhard Anderson, Understanding thc Old Testament, ediţia a treia, Englewood Cliffs, N.J.:
Prentice-Hall, 1975.
8. Langdon Gilkey, „Cosmology, Ontology, and the Travai! of Biblical Language", Journal of
Religion 41,1961, p. 194-205.
9. Ibid., p. 194,198.
100 Studiindu-L pe Dumnezeu

oamenii din toate timpurile au aceleaşi experienţe. Un exemplu remarcabil al unei

astfel de experienţe este speranţa universală a nemuririi. Harry E. Fosdidk consideră
că ideea biblică despre învierea trupului este de fapt modul în care persoanele din
acea vreme au exprimat nădejdea lor în nemurire. Dată fiind concepţia iudaică
despre Şeol - un loc sub scoarţa pământului în care sălăşluiesc cei morţi, ducând o
existenţă goală şi lipsită de sens - nu este surprinzător faptul că oamenii sperau că
va avea loc o revenire pe pământ, o înviere din Şeol. 10 La aceasta s-a adăugat şi
influenţa zoroastrismului, care în timpul exilului a devenit matricea în care au fost
turnate aşteptările evreieşti în legătură cu o viaţă de dincolo de moarte. Astfel,
nădejdea că moartea nu va fi finală a ajuns să ia forma familiară a unei credinţe într-
o stare intermediară în perioada dintre moarte şi ziua judecăţii, într-o înviere
generală a celor drepţi şi a celor nedrepţi şi o judecată urmată de încredinţarea
acestor ansambluri, formate din suflet şi trup, cerului sau iadului. Cu excepţia unor
mici modificări, Noul Testament prezintă această concepţie de bază. 11
Fosdick găseşte că ideea unei învieri în trup este materialistă în mod grosolan.
După părerea lui nu este necesar să se păstreze această doctrină specifică. Esenţial
este să se reţină trăirea care dăinuie, detaşând-o de ceea ce i-a determinat apariţia şi
de nevoia pe care o îndeplineşte ea. Această trăire este de fapt aşteptarea unei vieţi
viitoare. Această aşteptare poate fi păstrată în diferite „structuri mentale". Fosdick
este conştient de faptul că el schimbă anumite înţelesuri doctrinare sau
conceptuale.12 Totuşi, acest lucru nu are nici o importanţă pentru el, de vreme ce
nimic din istoria umană nu pare atât de schimbător ca şi categoriile mentale. Ele
apar, se înalţă, se prăbuşesc şi dispar. Ele sunt doar expresii trecătoare ale unor
convingeri şi trăiri permanente. Fosdick sugerează că nădejdea nemuririi poate fi
păstrată, în timp ce ideea învierii în trup este înlocuită cu un sens doctrinar diferit.
Noul sens pe care îl propune el este acela al nemuririi sufletului. Această concepţie
specifică a fost propusă pentru prima dată de Origen. Fosdick susţine că, bazându-
se pe ajutorul acestei concepţii, el şi alţii ca el i-au mângâiat pe cei care au suferit o
pierdere grea, au făcut ca „perseverenţa plină de răbdare" a celor în vârstă să
conţină mai multă bucurie şi ca lupta tinerilor pentru dobândirea unui caracter să
aibă sens. Această concepţie ajută la clarificarea experienţei universale a evreilor din
antichitate şi a creştinilor de astăzi.13

Doctrinele

Unii au afirmat că permanentul şi imuabilul din creştinism este reprezentat de

anumite doctrine care au apărut în vremurile biblice şi dăinuie până în prezent. Spre
deosebire de Fosdick, cei care susţin acest punct de vedere insistă asupra faptului
că, reflecţiile modeme nu pot fi substituite doctrinelor biblice. J. Gresham Machen a
fost un apărător iscusit al acestui punct de vedere. El ia în considerare în special
încercarea de a separa învăţătura etică a lui Isus de doctrina care o

10. Harry E. Fosdick, The Modern Usc ofthc Bible, New York, Macmillan, 1933, p. 99.
11. Ibid., p. 100.
12. Ibid., p. 101.
13. Ibid., p. 103.
Actualizarea mesajului creştin 101

însoţea. Unii, de exemplu, au afirmat că prin faptul că şi-au înrădăcinat credinţa în

evenimentul vieţii şi morţii lui Isus, ucenicii Lui au trecut de fapt dincolo de
intenţiile Lui. Potrivit acestui punct de vedere, Isus a proclamat doar o împărăţie a
lui Dumnezeu, fără a face din Sine însuşi obiectul credinţei. El nu S-a considerat pe
Sine Mesia. Această teorie s-a dovedit totuşi a fi imposibil de susţinut. 14 Cu toate că
William Wrede şi Adolf von Harnack au reconstituit un Isus lipsit de concepţia
mesianică despre Sine, ei au făcut aceasta pe baza unei selectări atente a pasajelor. Şi
totuşi, în ciuda acestei alegeri pline de precauţie a unor anumite porţiuni cum ar fi
Predica de pe munte, mai rămâne totuşi o problemă imposibil de eradicat. Deoarece
până şi în acest pasaj, în care Isus a vorbit mai mult despre felul de comportament
care trebuie să-i caracterizeze pe cetăţenii împărăţiei, exista o notă specifică. în timp
ce profeţii spuneau: „Aşa vorbeşte Domnul", Isus a declarat: „Eu vă spun vouă". în
mod evident El considera că este o Persoană care are dreptul să dea la o parte Legea,
şi aceasta în virtutea propriei Sale autorităţi.15
Dar să lăsăm de-o parte pe moment consideraţiile de acest gen, şi să vedem ce se
va întâmpla dacă vom clădi un creştinism care păstrează şi aplică numai învăţăturile
etice ale lui Isus. Să presupunem că vom considera că doctrinele există şi au fost
propovăduite de Isus, dar nu suntem obligaţi să stăruim în ele. Avem libertatea să le
ignorăm (de vreme ce ele sunt acum uşor de combătut) şi să ne interesăm doar de
punerea în practică a sublimelor învăţături etice ale lui Isus. Care va fi însă
rezultatul? Să luăm de exemplu, regula de aur, spune Machen. Dacă întreaga
societate ar aplica-o („Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel"), ar
rezolva acest lucru problemele ei cu adevărat? în anumite cazuri regula ar putea
veni foarte bine în sprijinul răului şi nu al binelui. Să ne gândim, de exemplu, la
cazul unui om care vrea să se lase de băutură. Foştii Iui tovarăşi de petreceri, dacă
urmează regula, îi vor oferi ceva de băut, bineînţeles, deoarece aceasta este ceea ce ar
vrea ei să le facă lor alţii. Astfel, regula de aur devine un obstacol redutabil în calea
înaintării morale. Totuşi, problema aici nu este cu regula, ci cu înţelegerea scopului
ei. Ca şi restul Predicii de pe munte, ea nu a fost adresată întregii lumi. Intenţia lui
Isus a fost ca ea să fie practicată de către ucenicii Săi, cetăţenii împărăţiei lui
Dumnezeu. (Aici intrăm într-o problemă de doctrină.) Ei au trecut printr-o
transformare morală şi spirituală. Dacă ei fac altora ceea ce ar dori să le facă lor alţii,
vor face ceea ce este bine, căci lucrurile pe care le doresc ei din partea altora sunt
înalte şi curate. Şi dincolo de aceasta, capacitatea de a face altora ceea ce vrei ca alţii
să îţi facă ţie, presupune o transformare şi o infuzie de putere spirituală. învăţătura
etică este insuficientă fără realitatea despre care vorbeşte doctrina din spatele regulii
de aur. Daca ignorăm sau deformăm doctrina, învăţătura etică îşi pierde
valabilitatea.16 Din această cauză, experienţele despre care Fosdick vorbeşte cu atâta
entuziasm nu sunt posibile fără adevărurile doctrinare care le garantează.

Un mod de viaţă

Un ultim punct de vedere plasează locul permanenţei în cadrul unui mod de

14. J. Gresham Machen, Christianity and Liberalism, Grand Rapids, Eerdmans, 1923, p. 34.
15. Lbid., p. 36.
16. lbid., p. 37-38.
102 Studiindu-L pe Dumnezeu

viaţă aparte sau al unei etici aparte. Mergând în direcţia indicată de Immanuel Kant
şi ulterior de Albrecht Ritschl, cei care susţin acest punct de vedere consideră că
esenţa religiei constă mai degrabă în comportament decât în crez. Walter
Rauschenbusch a fost unul dintre susţinătorii de frunte ai acestui punct de vedere.
Pentru a determina natura şi scopul real al creştinismului, observă
Rauschenbusch, noi trebuie să îl vedem în forma lui pură şi nepervertită, aşa cum
era el în inima lui Isus Cristos, deoarece a fost modificat considerabil de-a lungul
istoriei Bisericii. Concepţia şi ideile lui Isus despre creştinism pot fi însumate în
expresia simplă „domnia lui Dumnezeu". Ea era miezul parabolelor şi profeţiilor
Lui. Ea era temelia tuturor faptelor Lui. Aceasta este prima şi cea mai importantă
dogmă a credinţei creştine. Domnia lui Dumnezeu este idealul social pierdut al
creştinismului (Reforma din secolul al XVI-lea a fost doar o reactualizare a teologiei
pauline). Rauschenbusch militează pentru o reînnoire a spiritului şi a obiectivelor
lui Isus însuşi.17
După părerea lui Rauschenbusch, învăţătura lui Isus cu privire la domnia lui
Dumnezeu în inimile omeneşti nu a fost ceva nou şi fără precedent. Dacă ar fi fost,
nu ar fi dobândit niciodată reacţia pozitivă de care a avut parte. Mai exact, El a
continuat şi a prelucrat doar accentul pus de profeţi pe dreptate personală şi
socială.18 Isus S-a opus concepţiilor populare acolo unde ele veneau în conflict cu
aceste idealuri. Ceea ce a propus EI este o împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ; El
nu a asociat-o niciodată cu cerul. 19 Miezul învăţăturii şi practicii lui Isus a fost
preocuparea pentru dreptate, justiţie, egalitate socială şi democraţie. Aceasta ar
trebui să fie şi idealul nostru.

Două încercări de a actualiza teologia

În urma concepţiei despre religie care a fost adoptată în primul capitol, ar trebui
să fie evident faptul că una dintre componentele majore ale creştinismului este
conţinutul doctrinar şi, din acest motiv, el trebuie conservat. Având în vedere
scopurile noastre din cadrul acestui volum, el va fi considerat cel mai important
element permanent. Dacă vrem să menţinem însă caracterul adecvat al religiei
creştine, trebuie să introducem o preocupare suplimentară la acest punct: în ce fel
am putea traduce teologia în limbaj contemporan.
Există două orientări diferite în mijlocul celor care consideră că crezurile
implicate în creştinism sunt importante, dar au nevoie de o formulare
contemporană. (în această secţiune nu mai luăm în considerare acele persoane care
nu consideră conceptele de mare importanţă şi care prin urmare sunt oarecum
indiferente faţă de ceea ce se face cu ele.) Clasificarea întrebuinţată de William
Hordern este utilă. El denumeşte cele două orientări în următorul fel: cea a
traducătorilor şi cea a transformatorilor.20 Traducătorii sunt teologi care simt

17. Walter Rauschenbusch, Christianizing the Social Order, New York, Macmillan, 1919, p. 49.
18. Ibid., p. 50 şi urm.
19. Ibid., p. 66.
20. William Hordern, New Directions in Theology Today, voi. 1, Intrbduction, Philadelphia,
Westminster, 1966.
Actualizarea mesajului creştin 103

nevoia reexprimării mesajului într-o formă mai inteligibilă, dar intenţionează să

păstreze conţinutul, la fel ca cei care traduc dintr-o limbă în alta. în schimb
transformatorii, cum indică şi numele lor, sunt pregătiţi să facă modificări destul de
serioase în conţinutul mesajului pentru a-1 raporta la lumea modernă. Vom analiza
mai întâi acest al doilea punct de vedere, mai radical.

Transformatorii

Transformatorul este convins că lumea a trecut printr-o prefacere serioasă de la

vremurile biblice încoace. Fie că se gândeşte la schimbările tehnologice din ultimii
câţiva ani, sau la schimbările mari din domeniul ştiinţelor fundamentale din acest
secol sau de mai devreme, transformatorul consideră că lumea de astăzi pur şi
simplu nu mai este cea în care a apărut şi s-a dezvoltat creştinismul. Mai mult decât
atât, crezurile aferente creştinismului, aşa cum sunt ele, sunt legate într-un mod atât
de inseparabil de acea străveche concepţie despre lume, încât nu pot fi susţinute
independent de ea. Cu alte cuvinte, crezurile reprezintă variabila dependentă, iar
mediul intelectual mai larg, constanta independentă. Realmente nu există nici o
posibilitate de a le reţine prin simpla lor reformulare sau modernizare.
Liberalii adoptă această poziţie. Deşi există unii care preferă să li se aplice
eticheta de modernişti, pe considerentul că actualizează credinţele vechi, aceştia nu
cred cu adevărat că esenţa creştinismului este strâns legată de doctrinele specifice
pe care le-au susţinut credincioşii din vechime. Aşadar nu este necesar să se
conserve sau să se păstreze acele doctrine.
Transformatorii mai cred că omul s-a schimbat radical o dată cu trecerea
timpului. Chiar dacă la un moment dat este posibil ca mesajul să fi fost
corespunzător şi de folos omului, pe lângă că era acceptabil, în prezent omul este
atât de diferit şi natura lui este atât de schimbată, încât mesajul va întâlni urechi
surde, sau chiar ostile.21
Aici omul modern devine măsura adevărului. întrucât adevărul este considerat
în mare măsură relativ, astăzi omul este judecătorul a ceea ce este bine sau rău. Nu
există deloc ideea unei revelaţii de la Dumnezeu, care să fie într-un fel sau altul
sursa şi criteriul adevărului. Astfel, nu există nimic normativ în afara experienţei
omeneşti, nimic care să poată judeca ideile omului. Dacă ar fi posibil să existe vreo
modificare în urma căreia să rezulte un acord între creştinismul tradiţional şi
gândirea omului modern, atunci doctrina creştină este cea care trebuie să se
schimbe, şi nu omul. Cuvântul cheie este mai degrabă relevanţă, decât autoritate.
Dacă mesajul creştin nu se dovedeşte a fi acceptabil pentru om, atunci el poate şi
trebuie să fie modificat după cum este necesar. Prin urmare sursele din care se
extrage conţinutul creştinismului vor fi considerabil mai cuprinzătoare decât în
cazul creştinismului tradiţional. Trebuie consultate nu numai câteva documente
sacre despre adevăr, ci mai degrabă întreaga paletă a literaturii, filozofiei şi
ştiinţelor atunci când se construieşte crezul creştin.
Un caz limpede de orientare transformatoare este teologia morţii lui Dumnezeu,
care a avut o viaţă scurtă, dar spectaculoasă pe la mijlocul anilor '60.

21. Ibid., p. 141-142.

104 Studiindu-L pe Dumnezeu

A fost o teologie specific americană, cu toate că a existat ceva asemănător şi în alte

părţi, ca în cazul gândirii lui John A. T. Robinson din Anglia. Cei mai bine cunoscuţi
reprezentanţi ai mişcării au fost Thomas J. J. Altizer, William Hamilton şi Paul Van
Buren. Chiar denumirea mişcării este elocventă pentru dârzenia cu care aceşti
bărbaţi au dorit să îndeplinească obiectivul lor de transformare a mesajului creştin.
Ei erau gata să renunţe până şi la credinţa tradiţională în Dumnezeu, dacă ar fi fost
necesar. Cu siguranţă că nici unul din elementele creştinismului nu ar putea fi mai
important decât Dumnezeu.
Aceşti teologi au considerat conceptul de Dumnezeu imposibil de susţinut.
Pentru unii dintre ei moartea lui Dumnezeu însemna lipsa de conţinut a ideii de
Dumnezeu sau a cuvântului Dumnezeu. Urmărind metoda filozofiei analitice, Paul
Van Buren a găsit conceptul lipsit de semnificaţie într-o lume orientată empiric. 22 în
parte, toate acestea au rezultat din ceea ce teologii adepţi ai teoriei morţii lui
Dumnezeu considerau că este o prăbuşire în cadrul concepţiei neoortodoxe despre
revelaţie.23 Potrivit neoortodoxiei, Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin natură sau
cu ajutorul unor experienţe la îndemâna tuturor oamenilor într-un mod general şi
universal, ci prin intermediul şi în cadrul întâlnirii Lui speciale şi personale cu
omul, însă această întâlnire - cu neputinţă de controlat sau de provocat - nu părea să
mai aibă loc în viziunea adepţilor teoriei morţii lui Dumnezeu. Aparent exista o
absenţă a prezenţei lui Dumnezeu. în plus, capacitatea obişnuită de a-L experia pe
Dumnezeu părea să fi dispărut la mulţi oameni moderni. Unii creştini II găsesc
relevant pe Dumnezeu în cadrul anumitor decoruri. Un sanctuar liniştit, vitralii, o
orgă la care se execută un anumit gen de muzică, toate acestea evocă sentimente
religioase pentru mulţi oameni, pur şi simplu din cauza reflexelor lor condiţionate
provocate de aceşti stimuli. Unele persoane nu pot să asculte sau să cânte „O,
Doamne mare" fără să încerce un sentiment de pioşenie. Totuşi, un număr din ce în
ce mai mare de persoane contemporane nu au o asemenea reacţie. Ei nu au avut
niciodată acest gen de trăire. Astfel - au conchis adepţii teoriei morţii lui Dumnezeu
- „sentimentul prezenţei lui Dumnezeu" trebuie să fie mai degrabă un fenomen
psihologic, decât unul religios.
Aici se pune de asemenea şi problema a ceea ce Dietrich Bonhoeffer a numit „o
lume ajunsă la maturitate". în trecut Dumnezeu a fost rezolvarea enigmelor şi
soluţia problemelor. Orice lucru care nu putea fi înţeles era pus pe socoteala lui
Dumnezeu. Acest fapt a dus la expresia „dumnezeul golurilor" - golurile fiind
lacune în cunoaşterea omului. în orice caz, pe măsură ce cunoaşterea s-a extins,
spaţiul pentru Dumnezeu ca principiu explicativ s-a micşorat în mod
corespunzător. Pentru început El S-a retras dintr-un anumit domeniu, iar apoi dintr-
un alt domeniu. Geologia, biologia şi psihologia L-au înlăturat fiecare rând pe rând
pe Dumnezeu. Cealaltă funcţie tradiţională a lui Dumnezeu, aceea de soluţie a
problemelor, a avut şi ea tendinţa de a dispărea. în vremurile biblice, atunci când
nevasta unui bărbat era stearpă, se adresau rugăciuni lui Dumnezeu ca să-i
„deschidă pântecul", astfel încât să li se poată naşte copii. Sara şi Ana sunt

22. Paul Van Buren, The Secular Metming of thc Gospel, New York, Macmillan, 1963.
23. William Hamilton, „The Death of God Theologies Today" în Thomas J. J. Altizer şi William
Hamilton, Radical Theology and thc Death of God, Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1966, p. 27.
Actualizarea mesajului creştin 105

două exemple biblice de seamă în acest sens. în zilele noastre, femeia merge la un
ginecolog care îi prescrie un tratament fertilizator; şi se naşte un copil (sau mai
mulţi). In Biblie, dacă era secetă, omul se ruga lui Dumnezeu să trimită ploaie, şi
ploua. în zilele noastre, omul modem caută un nor corespunzător, zboară pe
deasupra lui şi îl stropeşte cu iodură de argint sau ceva de genul acesta şi vine
ploaia! Dumnezeu este, cum s-ar spune, şomer. Locul familiar pe care El îl ocupa în
cadrul experienţei umane este acum ocupat de alţii. El nu este necesar ca parte a
lumii, şi în consecinţă conceptul de Dumnezeu nu are sens pentru om. 24
Problema, în orice caz, nu este epuizată. Dificultatea omului nu constă numai în
neputinţa de a-L cunoaşte din experienţă pe Dumnezeu. 25 Ci de fapt în experierea
absenţei lui Dumnezeu. Problema răului este reală şi serioasă. Pentru cineva care
crede într-o fiinţă divină atotputernică este dezolantă priveliştea distructivităţii
naturii. Şi dincolo de aceasta este problema răului moral. Cruzimea şi indiferenţa
omului faţă de semenul lui sunt înspăimântătoare. Dacă Dumnezeu ar fi cu
adevărat Dumnezeu, dacă El ar fi atotputernic şi plin de dragoste, El ar dori cu
siguranţă să înlăture acest gen de rău din lume şi ar fi capabil să o facă. Prezenţa
continuă a răului, sub ambele forme, pare să pledeze cu tărie şi cu elocvenţă
împotriva existenţei unui astfel de Dumnezeu.
Dacă Van Buren şi Hamilton ajung la această problemă în urma unui proces
intelectual temeinic, Altizer vine cu o abordare mult mai subiectivă, aproape
mistică. El nu accentuează atât încetarea experierii lui Dumnezeu, cât moartea
Dumnezeului primordial şi transcendent. Acest Dumnezeu a trecut de bună voie
printr-un proces de transformare de la o fiinţă din afara lumii, care acţionează din
când în când în cadrul ei, la o fiinţă contopită în întregime cu procesele acestei lumi.
în timp ce în teologia de factură ortodoxă întruparea a fost considerată actul prin
care Dumnezeu a devenit una cu rasa umană, pentru Altizer ea nu este decât un
simbol, doar una dintr-o întreagă serie de asemenea veniri. în cursul istoriei
Dumnezeu a tot venit la om. Procesul este acum complet. însă, spre deosebire de
ortodoxie, în cadrul căreia Dumnezeu continuă să fie şi Fiinţa primordială, aici El se
transformă dintr-o fiinţă transcendentă într-una imanentă. El lasă în urmă caracterul
primordial al naturii Lui, iar pasul este ireversibil. Astfel moartea lui Dumnezeu
este sinuciderea Dumnezeului primordial şi naşterea unuia imanent. 26
Adepţii teoriei morţii lui Dumnezeu recomandau o credinţă cu totul seculară, în
locul descoperirii lui Dumnezeu într-o manieră transcendentă, prin intermediul
închinării şi rugăciunii, această mişcare propunea regăsirea Lui prin intermediul
activităţii, cum ar fi implicarea în mişcarea pentru obţinerea de drepturi civile.
Acest nou creştinism secular trebuia să fie unul care afirmă lumea, care speră să îl
găsească pe Dumnezeu în experienţe seculare şi care speră să identifice o cale mai
degrabă de a se bucura de Dumnezeu, decât de a-L folosi sau de a avea nevoie de
El.27
În cadrul acestui mod de gândire standardul este reprezentat de omul modern şi
ceea ce lui i se pare rezonabil, poate fi acceptat. Nu există nici un cuvânt

24. Ibid., p. 35-36,39.

25. Ibid., p. 25.
26. Thomas J. J. Altizer, The Gospel of Christian Atheism, Philadelphia, Westminster, 1966, p. 102-112.
27. Hamilton, „The Death of God Theologies Today", p. 37-42.
106 Studiindu-L pe Dumnezeu

autoritar din partea unui Dumnezeu care Se revelează pe Sine din afara lumii.
Iluminarea este căutată mai degrabă cu ajutorul viziunilor unor autori ca William
Blake şi Friedrich Nietzsche.28 Adevărul vine mai curând prin aceste viziuni decât
prin cele ale profeţilor evrei. De altfel, când a fost solicitat să definească temelia
ultimă a credinţei lui, Altizer a spus: „Moby Dick!" Marea balenă albă, dispărând în
ape pentru ultima oară, este cea mai completă imagine a Dumnezeului primordial
care a venit în lume.

Traducătorii

Traducătorii sunt de părere că transformatorii nu au reformulat mesajul, ci l-au

înlocuit cu un altul. Un creştinism fără Dumnezeu, sau cel puţin fără unul
transcendent, şi fără un loc unic din punct de vedere calitativ pentru Isus Cristos, nu
pare vrednic de a mai fi numit astfel. Traducătorii împărtăşesc cu transformatorii
dorinţa de a vorbi lumii moderne prin cuvinte actuale şi inteligibile. Totuşi, ei
accentuează mult mai puternic nevoia de a avea încredinţarea că ceea ce se
propovăduieşte este mesajul care are autoritate divină. Unul dintre obiectivele lor
este să păstreze conţinutul de bază al mesajului. în acest sens traducătorii sunt
conservatori. Un alt obiectiv de-al lor este să dea mesajului o formă nouă, să se
exprime în limba ascultătorului. întocmai cum cineva nu s-ar gândi să rostească o
predică în greaca biblică în faţa cuiva care nu cunoaşte această limbă, tot aşa, este de
o importanţă crucială să scăpăm de expresiile vechi şi lipsite de familiaritate şi să
folosim sinonime din viaţa contemporană. Traducătorii încearcă să spună ceea ce ar
spune Biblia dacă ne-ar fi fost adresată nouă în situaţia noastră de astăzi. 29
În cercurile creștine conservatoare pare să existe o dorință reală după acest tip
de preocupare. Popularitatea traducerilor parafrazate ale Bibliei confirmă existenţa
acestei nevoi menţionate. Living Bible, versiunea J. B. Phillips şi chiar versiunea
Cotton Patch fac ca evenimentele Bibliei să pară reale. în timp ce traducătorii şi
exegeţii biblici deplâng frecvent traducerea sărăcăcioasă ale acestor parafrazări ale
Bibliei (ele nu au avut, desigur, niciodată intenţia să fie traduceri), persoanele laice
din zilele noastre le găsesc adeseori folositoare şi edificatoare. Succesul
parafrazărilor poate sugera faptul că în trecut experţii biblici au făcut o treabă mai
bună atunci când era vorba să descopere ce anume a însemnat Biblia pentru
ascultătorii iniţiali, decât atunci când se punea problema să afirme ce anume
înseamnă ea pentru prezent.
Traducătorul susţine că omul nu este măsura adevărului. Adevărul vine de sus,
dintr-o sursă superioară. Dumnezeu este Cel care vorbeşte, iar omul cel care stă pe
banca inculpaţilor, şi nu invers. Dacă este nevoie de transformare, atunci omul, şi nu
mesajul, este cel care trebuie să se transforme. în timp ce traducătorul urmăreşte să
facă mesajul inteligibil sau uşor de înţeles, el nu se aşteaptă să-i facă acceptabil în
termenii omului modern. Există o anumită dimensiune zidită în mesaj care va fi
întotdeauna o cauză de poticnire pentru omul firesc. Există astfel

28. Thomas J. J. Altizer, „Theology and the Death of God", în Radical Theology and the Denth ofGod,
p.98-101.
29. Hordern, New Directions, voi. 1, p. 146-147.
Actualizarea mesajului creştin 107

un sens în care mesajul trebuie să fie ostil înţelegerii contemporane a realităţii şi

critic la adresa ei. El trebuie să reprezinte o provocare la adresa mentalităţii
contemporane, nu doar să se adapteze la ea.30
Nu numai învăţăturile doctrinare pot cauza tensiuni între Biblie şi omul
contemporan. Poate chiar mai ofensive decât ansamblurile de crezuri ale Bibliei
sunt învăţăturile ei etice. Acestea par să pună sub semnul întrebării nu numai ceea
ce crede cineva, ci şi ceea ce face şi este. Mesajul biblic va crea o fricţiune - fie de
natură doctrinară, fie etică - o fricţiune pe care nici teologul şi nici Biserica nu
trebuie să încerce să o înlăture.
Traducătorul trebuie să deosebească cu atenţie mesajul de interpretările şi
tradiţiile care au ieşit din el. Cele din urmă au devenit uneori la fel de influente ca
mesajul în sine. Intr-adevăr, unele persoane sunt incapabile să deosebească
interpretarea de mesaj. în accepţiunea lor orice încercare de reformulare a
mesajului este o falsificare şi o modificare sau abandonare a lui. Totuşi, ele trebuie
să fie atente deoarece necreştinul poate găsi că o anumită interpretare este
neplăcută şi, prin urmare, poate respinge mesajul. Nu există nici o virtute - din
punctul de vedere al traducătorului - în încercarea de a adopta pentru totdeauna un
anumit mod de exprimare al unui concept. Interpretările specifice ţin mai degrabă
de domeniul teologiei istorice - ceea ce s-a crezut, decât de cel al teologiei
sistematice - ceea ce trebuie să credem.
O parte din dificultăţile întâmpinate la actualizarea mesajului provin din faptul
că revelaţia biblică a venit în anumite situaţii specifice. Astfel mesajul a luat o forma
localizată. Problema este să se descopere ce trebuia crezut şi făcut doar în acea
situaţie şi ce este de o aplicabilitate mai largă. Exemplele nu lipsesc: Este oare
spălatul picioarelor o practică ce trebuie continuată de Biserică în aceeaşi măsură în
care este continuată practica botezului sau Cina Domnului, sau este ceva ce ţine de
situaţia biblică? Este oare modul în care se săvârşeşte botezul esenţial pentru act în
sine, astfel încât trebuie să determinăm şi să încercăm să păstrăm maniera exactă
folosită în timpurile biblice? Şi ce putem spune despre conducerea bisericească? Dă
oare Noul Testament varianta normativă pentru toate timpurile, sau doar nişte
sugestii, pe care să le putem adapta la nevoile existente?
O altă complicaţie decurge din faptul că Biblia nu elucidează problemele legate
de anumite doctrine. în actualizarea mesajului trebuie oare să ne limităm la
afirmaţiile explicite ale Scripturii, sau putem presupune că scriitorii biblici ar fi
spus mai multe dacă s-ar fi confruntat cu probleme mai complexe, cum ar fi cele cu
care ne confruntăm noi? Un exemplu este doctrina Trinităţii, care nu este tratată
explicit şi direct nicăieri în Scriptură. Ceea ce nu înseamnă că în vremurile biblice
nu au existat concepţiile cu privire la Trinitate, ci că reflectarea asupra acestei
doctrine şi enunţarea ei nu au ajuns într-un asemenea stadiu încât să permită o
formulare exactă a ei în cadrul Scripturii. Prin urmare, ea nu este pe deplin
elucidată în Biblie aşa cum este, de exemplu, doctrina justificării, pe care a tratat-o
Pavel,
O altă dificultate provine din necesitatea de a raporta revelaţia biblică la

30. Ibid., p. 148-149.

108 Studiindu-L pe Dumnezeu

modul mult mai complet în care înţelegem noi în prezent revelaţia generală. De
exemplu, Pavel învăţa destul de clar că toţi oamenii sunt păcătoşi (el a discutat în
detaliu natura noastră păcătoasă, coruptă şi statutul nostru de persoane vinovate în
faţa lui Dumnezeu, care decurge din această natură). El atribuia într-un fel toate
acestea lui Adam şi păcatului lui (Romani 5:12-21). în zilele noastre, biologia,
antropologia, psihologia, sociologia şi numeroase alte discipline ridică noi întrebări
cu privire la natura umană, la suflet (inclusiv daca există sau nu), şi cu privire la
fundamentul trăsăturilor personale. Dacă ar fi să raportăm revelaţia biblică la
cultura noastră modernă, ni s-ar cere să răspundem la unele întrebări pe care Pavel
nu le-a avut de întâmpinat. Dacă el le-ar fi discutat cumva prin inspiraţia pe care a
avut-o nu ar fi fost înţeles de primii săi cititori.
în plus, unele adevăruri biblice sunt exprimate în anumite forme care sunt
lipsite de semnificaţie pentru persoanele care trăiesc în prezent. Nu uitaţi că ne
referim mai curând la forma în care apare un adevăr, decât la esenţa lui. Doctrina
despre providenţa lui Dumnezeu este învăţătura potrivit căreia Dumnezeu
supraveghează şi călăuzeşte tot ce există şi tot ce se întâmplă. Pentru a ilustra acest
adevăr, Biblia îl compară pe Dumnezeu cu păstorul cel bun care poartă de grijă
oilor; ea menţionează de asemenea că Dumnezeu protejează păsările cerului,
hrănindu-le şi păzindu-le de pericole. Multe dintre persoanele de astăzi care trăiesc
în aşezări urbane văd rareori păsări şi se poate să nu fi văzut niciodată un păstor
purtând de grijă oilor lui. Dacă ar fi să li se dea o imagine concretă despre
providenţă unor asemenea persoane, ar trebui să fie aleasă o imagistică complet
schimbată. Care este, de exemplu, relaţia providenţei lui Dumnezeu cu cibernetica
sau cu războiul nuclear modern?
Se spune uneori că există doi paşi pe care trebuie să-i parcurgem dacă dorim să
păstrăm conţinutul unei învăţături biblice în timp ce îi dăm o formă contemporană:
primul pas este să determinăm însemnătatea pe care a avut-o în contextul ei original
şi al doilea pas e să spunem ce înseamnă ea astăzi. Ceea ce se propune este o
traducere directă a semnificaţiei trecute pentru cea din prezent. Acest lucru este în
genul unei metode de învăţare a unei anumite limbi străine, la care majoritatea
dintre noi am fost probabil expuşi.
în cadrul acestei metode învăţăm care cuvânt dintr-o anumită limbă este
echivalent cu un anumit cuvânt dintr-o altă limbă. Astfel, persoanele care vorbesc
engleza şi învaţă germana, sunt învăţate că echivalentul cuvântului der Stuhl din
germană este în limba engleză the chair (scaunul). Noi memorăm această echivalenţă.
Căutăm un cuvânt german în dicţionarul german-englez pentru a găsi un echivalent
în limba engleză. însă semnificaţia lui der Stuhl nu este „the chair". Sensul real al
cuvântului denotă un obiect cu un şezut, un spătar şi patru picioare. „The chair" este
doar particularizarea acelei semnificaţii într-o limbă, engleza în cazul nostru, la fel
cum der Stuhl este o particularizare în germană, In chaise în franceză, la silln în
spaniolă şi aşa mai departe. Observaţi că noi nu încercăm aici să pledăm în favoarea
platonismului. Noi nu argumentăm că semnificaţia reală a lui der Stuhl este
„scaunitate" (prezentă în mintea tuturor oamenilor). Noi ne referim la un anumit
obiect. Ne referim la acea semnificaţie a acelui obiect care este comună tuturor
culturilor. Nu vrem prin urmare, să 31

31. Aceste probleme vor fi discutate mai detaliat în capitolul 9.

Actualizarea mesajului creştin 109

pledăm în favoarea inspiraţiei conceptual-dinamice (opusă celei verbale). 31 Problema

cu acest mod de învăţare a unei limbi străine este că nu poate funcţiona decât în
cazul în care luăm mai mult de două limbi specifice deodată. Iar atunci când în
oricare dintre cele două limbi unul dintre cuvintele implicate capătă şi semnificaţii
diferite, exprimarea adevărului ajunge să fie depăşită.
Există şi o altă metodă de predare a unei limbi străine, care poate fi folosită
simultan în cazul persoanelor care vorbesc diferite limbi. în această situaţie
instructorul nu spune: „Der Stuhl (sau la chaise sau la silla) înseamnă scaunul." EI
doar arată sau atinge un scaun şi spune „der Stuhl''. (Elevii vor înţelege de obicei
după inflexiunile vocii lui sau după ceea ce face că trebuie să repete cuvântul după
el.) El atinge peretele şi spune „die Wand". De asemenea, se pot preda prin
demonstrare cuvinte care desemnează diferite acţiuni. Conceptele abstracte, care
abundă în teologie, sunt mai dificil de exprimat, însă pot fi şi ele transmise o dată ce
cuvintele şi semnificaţiile mai concrete şi elementare au fost însuşite.
Am adus în discuţia noastră despre metodologia teologică acest al doilea mod
de predare a unei limbi străine în vederea atingerii unui punct crucial. în procesul
actualizării unei afirmaţii biblice noi trebuie să introducem un pas intermediar între
determinarea a ceea ce a însemnat ea în contextul ei original şi exprimarea a ceea ce
înseamnă în prezent. Astfel, primul mod de predare al unei limbi străine reprezintă
o metaforă inadecvată. Aceasta deoarece noi trebuie să găsim semnificaţia esenţială
care stă la baza tuturor expresiilor particulare ale unei învăţături biblice. Astfel, dacă
învăţătura biblică este că Dumnezeu e înălţat deasupra pământului, noi trebuie să-i
descoperim elementul esenţial, şi anume că Dumnezeu este transcendent. EI nu este
limitat la un anumit punct din natură. El este mai degrabă dincolo de natură. El nu
are cunoaşterea limitată pe care o avem noi. Dragostea Lui, mila Lui şi toate celelalte
atribute ale Lui depăşesc cu mult orice lucru care se găseşte în fiinţele umane. Să faci
ca acest adevăr să aibă sens pentru zilele noastre, înseamnă să-i dai o expresie nouă
şi concretă, exact cum s-a procedat în vremurile biblice. Observaţi că noi nu dăm un
„echivalent dinamic" al afirmaţiei biblice. Ceea ce facem în schimb este să dăm o
expresie nouă şi concretă aceluiaşi adevăr de durată care a fost exprimat într-un
mod concret în vremurile biblice prin intermediul unor expresii şi imagini obişnuite
pe-atunci.

Criterii ale permanenţei

Este evident pe baza celor discutate anterior că sarcina cu adevărat importantă a

teologiei este de a identifica adevărurile veşnice, esenţa doctrinelor, şi de a le separa
de forma trecătoare în care au fost exprimate, astfel încât să poată fi creată o nouă
formă. Cum putem noi oare localiza şi identifica acest element permanent sau
această esenţă? în unele cazuri este destul de simplu, întrucât adevărul veşnic este
prezentat sub forma unei afirmaţii didactice universale. Astfel de exemple sunt
destul de numeroase în Psalmi. Unul se găseşte în Psalmul 100:5: „Căci Domnul este
bun; bunătatea Lui ţine în veci, şi credincioşia Lui din neam în neam." în alte cazuri
adevărul veşnic trebuie extras dintr-un pasaj narativ sau dintr-o învăţătură dată ca
răspuns la o problemă specifică. Există câteva criterii cu ajutorul
110 Studiindu-L pe Dumnezeu

cărora factorii permanenţi sau esenţa doctrinei pot fi identificaţi: (1) dăinuirea unei
învăţături de-a lungul succedării a diferite culturi; (2) apariţia într-un cadrul
universal; (3) un factor permanent recunoscut servind ca bază; (4) o legătură
indisolubilă cu o experienţă care este considerată esenţială şi (5) felul în care este
reflectată învăţătura în punctul culminant al revelaţiei progresive.

Prezenţa unei învăţături de-a lungul succedării a diferite culturi

Suntem conştienţi de multitudinea culturilor prezente în lumea noastră de

astăzi, şi de perioada vastă de timp care ne desparte de vremurile biblice. Ceea ce
uităm uneori este că perioada biblică nu era alcătuită dintr-un ansamblu uniform de
situaţii. împrejurările temporale, geografice, lingvistice şi culturale din cadrul
Scripturilor canonice diferă în mare măsură. S-au scurs multe secole din momentul
scrierii primelor cărţi ale Vechiului Testament şi până la scrierea ultimelor cărţi din
Noul Testament. împrejurările geografice şi culturale aparţin unei largi palete ce se
întinde de la cadrul pastoral al Palestinei antice până la cel urban al Romei
imperiale. Există anumite diferenţe între limba ebraică şi cea greacă şi între culturile
respective, diferenţe care, deşi uneori exagerate, sunt totuşi foarte reale. Daca, deci,
există o permanenţă a unei învăţături biblice de-a lungul câtorva cadre, se poate
foarte bine să ne aflăm în posesia unei veritabile constante culturale sau chiar a
esenţei doctrinei. Variaţiile pot fi considerate ca făcând parte din forma doctrinei.
O ilustrare a permanenţei de-a lungul diferitelor culturi este principiul ispăşirii
prin jertfă şi respingerea concomitentă a oricărui fel de îndreptăţiri prin fapte. Acest
principiu îl găsim prezent în sistemul de jertfe al Vechiului Testament, îl găsim, de
asemenea, şi în învăţătura Noului Testament cu privire la moartea ispăşitoare a lui
Cristos. Un alt exemplu este centralitatea credinţei în Isus Cristos care acoperă orice
prăpastie dintre evrei şi neamuri. Petru a predicat-o de ziua Cincizecimii, în
Ierusalim, evreilor ce proveneau din diferite culturi. Pa vel a declarat-o temnicerului
din Filipi într-un cadru specific neamurilor (Fapte 16:31).

Apariţia într-un cadru universal

Un alt procedeu prin care se poate determina esenţa unei doctrine este acela de
a se observa care sunt elementele prezentate într-o manieră universală. Botezul nu
este menţionat numai în legătură cu situaţiile specifice în care a fost practicat, ci şi în
cadrul universal al Marii însărcinări: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe
pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.
Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28:18-20).
Există câteva consideraţii pe baza cărora putem socoti acest fragment un cadru
universal: (1) Afirmaţia lui Isus despre faptul că 1-a fost dată tontă autoritatea
sugerează că, în clipa în care îşi transmite funcţiile şi responsabilităţile ucenicilor El
are în minte o sarcină care, după câte s-ar putea presupune, trebuie îndeplinită de-
acum înainte până într-un moment viitor nedefinit. (2) Acel „din toate neamurile"
sugerează o universalitate a
Actualizarea mesajului creştin 111

locului şi a culturii (cf. însărcinării din Fapte 1:8: şi-Mi veţi fi martori ... până
la marginile pământului"). (3) Faptul că Isus va fi cu ei în toate zilele, chiar până la
sfârşitul veacului, sugerează că această însărcinare întreită trebuie să aibă o
aplicabilitate permanentă. Pe baza acestui gen de consideraţii, putem conchide că
botezul nu era doar un fenomen izolat, care trebuia să aibă loc într-o anumită
perioadă şi într-un anumit loc. El este de o aplicabilitate permanentă.
Pe de altă parte, incidentul spălării picioarelor din Ioan 13 nu este pus într-un
cadru general sau universal. Deşi Isus a spus: „... voi sunteţi datori să vă spălaţi
picioarele unii altora" (v. 14), nu se pomeneşte nimic despre durata practicii. Deşi El
a zis: „Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu" (v. 15), există motive
să se creadă că nu era neapărat necesar ca exemplul Lui să fie aplicat în mod
universal sub această formă precisă. El nu dă de înţeles că practica trebuie repetată
continuu. Motivaţia acţiunii Lui apare în afirmaţia Lui referitoare la faptul că robul
nu este mai mare ca stăpânul lui (v. 16). Isus încearcă să întipărească în ucenicii Lui
atitudinea unui slujitor: smerenia şi dorinţa de a pune pe alţii pe primul loc. în
cadrul acelei culturi spălarea picioarelor simboliza o asemenea atitudine. însă, într-o
altă cultură, acelaşi lucru ar putea fi exprimat mult mai bine printr-un alt act.
Deoarece găsim învăţătura despre smerenie şi în alte locuri din Scriptură, fără a fi
menţionată însă spălarea picioarelor (Matei 20:27; 23:10-12; Filipeni 2:3), tragem
concluzia că atitudinea de smerenie, şi nu actul specific al spălării picioarelor, este
componenta permanentă a învăţăturii lui Cristos.

Un factor permanent recunoscut ca bază

O învăţătură specifică, bazată pe un factor permanent recunoscut, poate la
rândul ei să fie permanentă. De exemplu, Isus îşi bazează învăţătura cu privire la
permanenţa căsătoriei pe faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om parte bărbătească şi
parte femeiască şi pe aceştia doi i-a declarat una (Matei 19:4-6, citând Geneza 2:24).
Precedentul este considerat a fi ceva ce a avut loc o dată pentru totdeauna dar
posedă o semnificaţie permanentă. De aici este dedusă natura permanentă a
căsniciei. în mod similar, preoţia tuturor credincioşilor se bazează pe faptul că
slăvitul nostru Mare Preot „a străbătut cerurile" o dată pentru totdeauna. Din acest
motiv noi putem „să ne apropiem... cu deplină încredere de scaunul harului" (Evrei
4:14-16). Mai mult decât atât, întrucât Isus este Preot pe vecie (Evrei 7:21,24), rămâne
întotdeauna valabil faptul că toţi cei care se apropie de Dumnezeu prin El, sunt
mântuiţi (v. 25).

O legătura indisolubilă cu o experienţă care este considerată esenţială

în perspectiva lui Rudolf Bultmann, Geschichte al învierii (reînnoirea nădejdii şi a

deschiderii faţă de viitor pe care noi o experimentăm) este independentă de Historie
(întrebarea dacă Isus a înviat cu adevărat). însă Pa vel susţine că trăirea este
dependentă de învierea lui Cristos. El spune: „...dacă n-a înviat Cristos, credinţa
voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre" (1 Corinteni 15:17). Dacă
experierea de către noi a învierii este reală şi permanentă, învierea lui Cristos trebuie
să fie efectivă, permanentă şi universală. înlocuirea sau schimbarea în orice
112 Studiindu-L pe Dumnezeu

fel a acestei doctrine va fi însoţită de o schimbare similară în domeniul trăirii. Dacă

noi considerăm că această experienţă este esenţială, abandonarea a ceea ce Biblia
afirmă că este cauza va reclama găsirea unei alte baze pentru explicarea rezultatului.
Acea trăire a noastră care este cauzată de încredinţarea că răul va fi învins se bazează
pe credinţa într-o anumită lucrare supranaturală a lui Dumnezeu ţinând de a doua
venire a lui Cristos. Experienţa lui Fosdick având la bază încredinţarea că răul va fi
învins este cu totul diferită, deoarece el o clădeşte pe încrederea în progres, care cere
un anumit gen de efort uman şi este însoţit de un grad corespunzător de nesiguranţă.
Aşadar, experienţa lui este clădită pe o temelie care nu este solidă şi se va dovedi a
nu fi permanentă. Pe de altă parte, ori de câte ori experienţa noastră se dovedeşte a fi
reală şi permanentă, putem fi încredinţaţi că doctrina biblică de care e dependentă
este şi ea permanentă.

Felul în care este reflectată învăţătura în punctul culminant al revelaţiei progresive

Un ultim criteriu se leagă de problema revelaţiei progresive. Dacă noi îl

concepem pe Dumnezeu ca pe Unul care a lucrat în cadrul unui proces de realizare a
răscumpărării pentru om, revelându-Se pe Sine şi planul Său în mod treptat, vom
acorda o importanţă mai mare evenimentelor mai târzii decât celor mai timpurii.
Presupunerea este că avem forme tranzitorii în cazurile mai timpurii, şi că cel din
urmă caz reprezintă forma finală. Dacă apare un element absolut, putem trage
concluzia că ultimul caz exprimă esenţa doctrinei la care variantele mai timpurii au
participat sub forma unor anticipări. Un exemplu ar fi lucrarea ispăşitoare a lui
Cristos. In timp ce Vechiul Testament cerea jertfe neîntrerupte în curtea cortului,
jertfe de tămâie de două ori pe zi în prima încăpere a cortului, şi o jertfă anuală adusă
de marele preot în a doua încăpere a cortului, în Locul preasfânt (Evrei 9:1-10),
Cristos a pus capăt acestui proces aducându-1 la apogeul său (v. 12). Jertfa Lui,
constând din propriul Lui sânge, a fost o dată pentru totdeauna. Mai mult decât atât,
Isus a spus adeseori: „Aţi auzit că s-a zis... dar Eu vă spun..." în toate aceste cazuri
Isus stabilea esenţa doctrinei pentru a o pune în locul aproximărilor ei precedente.
în unele cazuri esenţa unei doctrine nu a fost percepută în întregime în vremurile
biblice. De exemplu, statutul femeilor în societate a fost îmbunătăţit într-un mod
covârşitor de către Isus. în mod similar, Pavel a acordat un statut neobişnuit
sclavilor. Cu toate acestea situaţia majorităţii acelora care aparţineau acestor grupe
nu s-a îmbunătăţit în măsura în care ar fi trebuit. Astfel, pentru a detecta esenţa
modului în care asemenea persoane ar trebui să fie tratate, noi trebuie să privim la
principiile care au fost enunţate sau sugerate în legătură cu statutul lor, şi nu la
relatările despre felul în care au fost de fapt tratate ele în vremurile biblice.

Noi vom încerca să ajungem la esenţa mesajului, recunoscând că revelaţia are un

punct culminant. Nu vorbim aici despre separarea miezului de coajă - cum au făcut
unii ca Harnack - urmată de renunţarea la coajă. Nici despre „renunţarea la bagajul
cultural", cum fac unii interpreţi ai Bibliei din zilele noastre orientaţi spre
antropologie. Noi ne referim la găsirea adevărului spiritual cu caracter esenţial, pe
Actualizarea mesajului creştin 113

care se sprijină o anumită parte a Scripturii, şi la descoperirea aplicaţiei lui

contemporane.
Se face frecvent observaţia (justă) că foarte puţini creştini se orientează înspre
genealogiile din Scriptură în vederea unor scopuri devoţionale. însă chiar şi aceste
porţiuni trebuie să aibă o anumită semnificaţie. O încercare de a parcurge direct
traseul de la „ce a însemnat o anumită genealogie" la „ce înseamnă ea" se va dovedi
a fi frustrantă probabil. Trebuie să ne întrebăm în schimb: „Care sunt adevărurile
care stau la baza ei?" Ne vin în minte mai multe posibilităţi: (1) toţi avem o
moştenire umană din care se trage o mare parte din ceea ce suntem; (2) cu toţii ne-
am primit viaţa de la Dumnezeu printr-un lung proces de dependenţă; (3)
Dumnezeu lucrează providenţial în istoria umană, realitate de care ne vom da
seama într-un mod acut dacă vom studia această istorie şi felurile lui Dumnezeu de
a se purta cu omul. Aceste adevăruri au o semnificaţie pentru situaţiile noastre din
prezent. în mod similar, regulile din domeniul igienei şi sănătăţii din Vechiul
Testament ne vorbesc despre preocuparea lui Dumnezeu pentru sănătatea şi
bunăstarea umană şi despre importanţa luării unor măsuri pentru păstrarea acelei
bunăstări. Controlul poluării şi adoptarea unor regimuri alimentare înţelepte ar fi
aplicaţiile moderne ale adevărului de la baza acestor reguli vetero-testamentare.
Pentru unii exegeţi aceasta va suna ca o alegorizare. însă noi nu suntem în căutare
de simbolism, de semnificaţii spirituale ascunse în referinţele literale. Mai curând,
noi propunem ca fiecare să se întrebe care este motivul real pentru care a fost rostită
sau scrisă o anumită afirmaţie.
Făcând toate acestea, trebuie să fim atenţi să recunoaştem că înţelegerea şi
interpretarea noastră sunt influenţate de propriile noastre circumstanţe istorice,
pentru ca nu cumva să identificăm din greşeală forma în care expunem o învăţătură
biblică cu esenţa ei permanentă. Dacă nu vom recunoaşte acest lucru, vom
absolutiza forma noastră şi nu vom fi în stare să o aducem la zi atunci când se va
schimba situaţia. Am audiat odată un teolog romano-catolic trasând istoria
formulării doctrinei revelaţiei. El a încercat apoi să descrie esenţa permanentă a
doctrinei şi a expus foarte clar şi cu exactitate o concepţie din secolul al XX-lea,
neoortodoxă, şi de nuanţă existenţialistă despre revelaţie!
Este important să observăm că descoperirea esenţei de durata nu înseamnă
studierea teologiei istorice cu scopul de a extrage cel mai mic numitor comun din
variatele formulări ale unei doctrine. Din contră, teologia istorică arată că toate
formulările postbiblice simt condiţionale. Afirmaţiile biblice însele, sunt cele de la
care trebuie să extragem esenţa, şi ele sunt cele care reprezintă criteriile permanente
de validitate ale acelei esenţe.