În literatura engleză comportamentul este menţionat ca fiind un –“comportament de autorănire”.

O
definiţie mai elaborată este următoarea (5) : « Comportamentul de autorănire este un comportament
îndreptat către propria persoană constând în rănirea propriului corp fără un scop în repetate rânduri;
care cauzează contuzii şi sângerări sau alte daune ţesutului corporal. Este de asemenea un
comportament de autorănire şi în cazurile în care comportamentul ar fi putut fi dăunător dacă nu ar fi
fost obiecte protectoare, reguli stricte, şi /sau intervenţii specifice. » Câteva caracteristici ale
automutilării sunt : comportamentul este îndreptat către propia persoană, comportamentul cauzează
daune fizice, comportamentul este stereotip. Automutilarea este un posibil simptom al persoanelor cu
schizofrenie, sau al persoanelor cu handicap mental sau autism. Este de asemenea un posibil simptom al
sindromului Lesch-Nyhan (agresarea degetelor şi buzelor într-un mod foarte sever) , sindromul Cornelia
de Lange, sindromul Gilles de la Tourette, depresii.(2) Comportamentul poate fi periculos pentru
anumite funcţii cum ar fi de exemplu vederea (şansa de a deveni orb prin loviri repetate ale ochilor).
Impactul automutilării este mare atât pentru persoana în cauză cât şi pentru alte persoane din mediu
(familie, îngrijitori). Adesea acest comportament autodistructiv trebuie tratat de către personal calificat
împreună cu alte persoane ale echipei multidisciplinare (şi în comunicare cu familia dacă acest lucru este
relevant). Acest comportament este adesea foarte greu de tratat, în special în acele situaţii în care
comportamentul există deja de o perioadă lungă de timp. O explicaţie pentru această dificultate în
tratament este aceea că, comportamentul pentru acea persoană are mai multe funcţii (atragerea
atenţiei, stimulare regulată). Automutilarea , dar adesea într-o formă moderată , este un fenomen care
apare la oameni normali ( cum ar fi de exemplu rosul unghilor, scărpinatul, tăiatul ). Autorănirea oferă
persoanei o senzaţie pozitivă iar acest comportament are de asemenea aspecte de dependenţă,
obişnuirea cu acest comportament duce la repetarea acestuia tot timpul. Ca tipuri de automutilare pot fi
observate următoarele tipuri de comportamente distructive : lovirea capului de pereţi sau alte obiecte,
lovirea propiului corp sau de exemplu ochii, urechile, stomacul sau alte părţi ale corpului, frecarea unor
părţi ale corpului de obiecte sau pereţi , băgarea degetelor în ochi, scărpinatul intens sau tăiatul,
trântitul de podea, smulgerea părului din cap, lovirea dinţilor . Automutilarea este un tip de tulburare de
comportament iar aceasta înseamnă deasemenea că alte persoane (îngrijitori, familie) au probleme cu
comportamentul distructiv al persoanei. Problema de comportament dăunează de asemenea atât
persoanei cât şi/sau mediului (altor persoane) ce nu o pot tolera datorită aspectelor extreme şi
periculoase ale comportamentului. Automutilarea pare să fie mai prevalentă în instituţiile pentru
persoane cu handicap mental şi deasemenea printre persoanele cu o vorbire limitată care funcţionează
în sfera dizabilităţilor intelectuale profunde şi severe. (5). În literatură, cercetătorii descriu că
automutilarea apare la o vârstă timpurie la copii: în 68% dintre cazuri automutilarea apare înaintea
vârstei de 6 ani. Părinţii menţionează ca motiv dificultatea copilului handicapat mental de a exprima
comunicarea şi de asemenea un fel de expresie a faptului că nu se simte bine. Poate că este de
asemenea un mod pentru copil de a compensa sentimente neplăcute prin exprimarea unui
comportament de automutilare copleşitor. Durerea ca « împăciuitor » pentru altă durere.(3) Câteva
caracteristici ale copiilor cu automutilare sunt (cu privire la aspectele organice) : foarte senzitivi la
impresiile date de simţuri, este foarte greu să linişteşti copilul, probleme de somn sau probleme în
ritmul somn-veghe, comportament hiperactiv; (cu privire la interacţiunile cu ceilalţi ): dificultăţi cu
privire la comunicare, absenţa deprinderii de a vorbi, nivel scăzut de înţelegere a limbajului, suferinţa
cauzată de a nu avea posibilitatea de a exprima sentimente şi dorinţe, părinţii nu îi înţeleg, dificultăţi în
interacţiunile cu alţii şi absenţa flexibilităţii sociale, considerarea multor situaţii ca fiind ameninţătoare,
sentimente de depresie.(5) Automutilarea poate fi obsesiv compulsivă şi permanent prezentă sau
apărând periodic. Poate fi prezentă în momente în care este stimulare mai puţină sau în momente în
care este o stimulare mai mare şi la trezire . Tipic este de asemenea caracterul stereotip al
comportamentului (acelaşi mod de automutilare, de exemplu lovirea capului de pereţi). Există un număr
de teorii despre automutilare. Câteva teorii medicale sunt următoarele (2) : Teoria endorfină: datorită
stimulării repetate cauzate de comportamentul distructiv al unei persoane, va fi o creştere a aşa numitei
substanţe numită endorfină din creier; aceasta are ca urmare faptul că persoana va deveni dependentă
de automutilare; câteva terapii medicamentoase sunt bazate pe această idee. Teoria dopopoaminei : a
doua teorie presupune o suprasensibilitate a unor receptori ai dopoaminei ; aşa numiţii receptorii 1 ai
dopoaminei din creierul persoanei cu automutilare . Alte teorii neurologice se referă la influenţa altor
procese neurologice pentru sistemul de transmitere chimic/electric din creier ( de exemplu o lipsă a
serotoninei pare a fi o cauză a automutilării). Automutilarea poate fi de asemenea cauzată de durere ca
rezultat al unei probleme medicale . Câteva medicamente cu efecte secundare cum sunt tranchilizantele
, pot avea probabil consecinţe negative . Alte teorii şi idei despre automutilare (mai mult psihologice)
sunt descrise de Dosen : (4) Automutilarea este o formă primitivă de agresivitate : agresivitatea este
îndreptată către persoana însăşidupă frustrare, de exemplu; durerea cauzează mai multă frustrare
având ca consecinţă automutilare mai frecventă, apoi durere mai mare, un aşa numit cerc vicios este
format, care trebuie rupt prin tratament. Este cauzat de o autostimulare intensă : persoana are
sentimente de plictiseală iar simţurile persoanei nu sunt stimulate deajuns- aşa numita deprivare
senzorială; consecinţa este că persoana respectivă se va stimula printr-un comportament autodistructiv;
este cunoscut faptul că deprivarea nu este cauzată de disturbări ale simţurilor ci este cauzată de o
interacţiune inadecvată a persoanei cu sine însăşi şi cu alte persoane din mediu. Stimularea socială
scăzută este compensată de către persoană cu un comportament stereotip (mişcare) şi autodistructiv.
Un cercetător, (4) remarcă în acest caz că automutilarea la copii a scăzut cu 40% pentru că aceştia au
învăţat să comunice cu semne. Este cauzat de o interacţiune deficitară între persoană şi mediu :
comportamentul este învăţat de către persoanele cu automutilare; acest comportament este învăţat de
către copil de exemplu ca un răspuns la felul neadecvat de a se comporta cu el al persoanelor din mediul
său; automutilarea are funcţia unui mod de interacţiune dintre copil şi alte persoane din mediu . Este
cauzată de daune specific organice şi probleme cu metabolismul , daune ale sistemului nervos central.
Este un simptom al unei boli psihice : psihoza şi depresia