NEUROPSIHOLOGIE

DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DE STUDIU AL NEUROPSIHOLOGIEI

Neuropsihologia este o ramură de bază a psihologiei care încearcă să explice modul în

care structura și funcționarea creierului relaționează cu anumite procese psihologice.
Ştiinţă de frontieră, relativ recent apărută, respectiv în primele decenii ale secolului al
XIX-lea, constituită “în jurul raportului dintre substratul neuronal şi funcţionalitatea psihică”
(C.Arseni, M.Golu, L.Dănăilă), neuropsihologia foloseşte date ale neurologiei clinice,
neurofiziologiei, psihofiziologiei, neurociberneticii, neurogeneticii şi neurolingvisticii, oferind
la rândul ei date tuturor acestor ştiinţe. Există mai multe domenii de activitate în care sunt
necesare studiile de neuropsihologie: neurologia clinică, psihologia clinică, medicina
psihosomatică, pedagogia, îndrumarea şi selecţia profesională.
În încercarea de-a defini şi stabili obiectul de studiu al neuropsihologiei vom utiliza
următoarele definiţii:
§ Jean Lhermitte consideră că neuropsihologia este ştiinţa care studiază funcţiile
superioare ale omului – percepţia, memoria, conştiinţa, gesturile, limbajul etc. – In
raporturile lor cu structurile cerebrale şi cu organizarea funcţională a sistemului
nervos.
§ După Hecaen, neuropsihologia este disciplina care tratează funcţiile mintale
superioare, în dubla şi inseparabila lor legătură cu structurile cerebrale, care stau la
baza acestor funcţii şi în legătură cu sistemele de comunicare interumană în care sunt
încorporate.
§ Pentru C.Arseni, M. Golu, şi L. Dănăilă, obiectul de studiu al neuropsihologiei este
“studiul multilateral al raporturilor relevante, logice dintre structura şi organizarea
internă a creierului şi nivelul de realizare al funcţiilor şi activităţilor psihice.
Trecând în revistă aceste definiţii putem conchide că neuropsihologia este ştiinţa care a
luat naştere din necesitatea înţelegerii relaţiei dintre structura sistemului nervos şi activitatea
psihică, în scopul descifrării mecanismelor fiziologice ale comportamentului animal şi uman.
Scopul neuropsihologiei este de a înţelege structura şi funcţiile creierului uman prin
prisma proceselor psihologice şi comportamentelor, studiind relaţiile dintre funcţiile creierului
şi comportament şi în special schimbările de gândire şi comportament care relaţionează cu
integritatea structurală sau cognitivă a creierului. Altfel spus, neuropsihologia este o
modalitate de a studia creierul examinând comportamentul pe care îl produce.
Pentru a cunoaşte şi înţelege în complexitatea ei o acţiune psihică umană se impune mai
întâi cunoaşterea modului de organizare şi funcţionare a sistemului nervos. Viaţa psihică este
o manifestare pur fenomenală, imperceptibilă direct dar cognoscibilă prin manifestările ei
exterioare. Nu există însă viaţa psihică în absenţa creierului, viaţa psihică fiind în primul rând
rezultatul funcţiilor cerebrale.
Creierul reprezintă organul şi mecanismul psihicului uman, iar modul lui de funcţionare
este de tip reflex. Activitatea reflexă a creierului pune în evidenţă două laturi:
§ latura obiectivă, fiziologică, care include ansamblul proceselor nervoase fundamentale
(de excitaţie şi inhibiţie) şi relaţiile dintre ele; procesele nervoase sunt de esenţă
organică, bioelectrică sau biochimică.
§ latura subiectivă, psihologică, care include ansamblul funcţiilor şi proceselor psihice,
care sunt de sorginte şi de esenţă informaţională. Astfel, vorbim de procese senzoriale
(senzaţii şi percepţii), de procese de gândire, de imagini, reprezentări, trăiri afectiv
emoţionale, motive, deliberări, decizii etc.
În cazul relaţiei între psihologic şi fiziologic, psihologicul exprimă dimensiunea
informaţională, iar fiziologicul pe cea energetică a organizării funcţionale a creierului. Între
ele există o relaţie complexă şi contradictorie.
Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede psihologicul,
pregăteşte şi asigură posibilitatea constituirii şi manifestării acestuia din urmă. Nu există nici
un proces psihic care să nu se întemeieze permanent pe un suport fizic, pe o anumită dinamică
a proceselor nervoase fundamentale. Nivelul calitativ al psihologicului este condiţionat de
caracteristicile şi parametrii realizării fiziologicului. Astfel, orice disfuncţie, perturbare în
planul dinamicii fiziologicului, se răsfrânge negativ asupra psihologicului. Cercetările de
specialitate au relevat faptul că viaţa psihică se modifică în raport direct cu modificările
funcţiilor creierului. La baza mecanismelor stărilor sufleteşti stau funcţiile sistemului nervos
central, mai exact funcţiile creierului, lucru afirmat de Aristotel.
Pe măsura constituirii, perfecţionării şi consolidării lor, structurile psihologicului
dobândesc o relativă autonomie, putând exercita la rândul lor o influenţă reglatorie asupra
dinamicii fiziologicului şi chiar asupra celorlalte procese biologice din organism. Se închide
astfel circuitul relaţiilor somato-psiho-somatice, pe care se întemeiază psihoterapia, circuit ce
incumbă două dependenţe: a psihologicului de somatic şi a somaticului de psihologic. Prin
mecanisme de sugestie şi autosugestie, factorul psihologic poate să provoace efecte în plan
somatic obiectiv, fie în sens pozitiv, ducând la ameliorarea sau vindecarea unor maladii, fie în
sens negativ, favorizând sau producând apariţia unor boli psihosomatice. Starea psihică are un
rol important atât în menţinerea stării de sănătate, cât şi în dezvoltarea bolilor. Este cunoscută
relaţia ce există între sistemul imunitar şi starea psihică, efectul emoţiilor pozitive sau
negative asupra rezistenţei organismului la diferite boli. Se consideră că 60% din maladii au o
bază psihosomatică (bolile pielii-psoriazisul-, ulcerul, bolile coronariene etc).
Planul fiziologic, nervos, apare înaintea laturii psihologice. În activitatea creierului, latura
psihică apare şi începe să se manifeste de la un anumit nivel de activare fiziologică în sus. În
somnul profund

Se constată absenţa unor activităţi psihologice, fiind prezente procesele fiziologice

nervoase. În starea de comă se produce fie o suspendare totală a psihismului (după unele
cercetări), sau cvasitotală, dar latura fiziologică continuă să se menţină funcţională.
Relaţia psihic – creier este o relaţie pur fiziologică, cu precizarea că funcţiile creierului
sunt procese care privesc motricitatea, tonusul muscular, sensibilitatea, echilibrul etc. Acestea
la un moment dat suferă un act de “conversiune “în activitatea creierului, rezultând atât
funcţiile neurologice ale creierului, cât şi funcţiile psihice. Nu trebuie făcută confuzie între
funcţiile neurologice ale creierului şi cele psihice, cele din urmă fiind elemente supraadăugate
în cursul evoluţiei şi perfecţionării neurobiologice a creierului în decursul filogenezei (Al.
Jackson, H. Ey).
În ceea ce priveşte natura psihicului uman, neuropsihologia contemporană aduce o
perspectivă nouă, bazată pe principiul comunicării şi interacţiunii informaţionale a creierului
cu surse de semnale din lumea externă şi din mediul intern al organismului.
La naştere, copilul nu posedă o organizare psihică stabilă, încheiată, dar nici nu este tabula
rasa (tablă goală). El se naşte cu o viaţă psihică elementară, constituită pe baza unei moşteniri
genetice şi a interacţiunii cu mediul intrauterin. După naştere, multiplicându-se rapid factorii
externi cu care intră în contact , crește ritmul și conținutul calitativ al dezvoltării psihice
individuale.
În etapele timpurii ale psihogenezei cântăreşte mai mult influenţa factorilor externi, iar în
etapele târzii ale psihogenezei, când structurile cognitive, motivaţionale tind să se
consolideze, ponderea principală revine condiţiilor şi organizării interne a individului.
Dintre nenumăraţii factori externi care participă direct la formarea şi dezvoltarea
structurilor psihice umane, rolul determinant revine factorilor sociali.
Diversitatea organizării şi dezvoltării psihicului uman depinde aşadar, pe de o parte de
nivelul de organizare structurală a creierului, şi pe de altă, parte de complexitatea obiectivă a
mediului şi vieţii sociale. Stimulentul esenţial al dezvoltării funcţiilor creierului este
informaţia. Nivelul cel mai înalt de realizare a integrării informaţiei îl reprezintă procesele
psihice cognitive. Psihicul uman este, din punct de vedere ontologic, în mod esenţial
informaţie.
Viaţa psihică umană este considerată a fi rezultatul a 3 compartimente, strâns legate între
ele: compartimentul de cunoaştere (gândirea, atenţia, orientarea, învăţarea, memoria etc.) cu
ajutorul căreia omul cunoaşte realitatea şi pătrunde în descifrarea legilor ei, compartimentul
afectiv, constituit din trăirile, emoţiile, sentimentele şi pasiunile pe care omul le încearcă în
viaţă şi compartimentul voliţional, constând din totalitatea hotărârilor, deciziilor şi în
perseverenţa îndeplinirii lor. La baza activităţii corticale stau procesele de excitaţie și inhibiţie
neuronale si reflexele condiţionate datorită cărora organismul se adaptează permanent şi
adecvat la condiţiile în continuă schimbare ale mediului extern şi intern.

Învăţarea şi memoria reprezintă caracteristici fundamentale ale sistemului nervos central

(SNC), întregul nostru comportament fiind un proces învăţat, suprapus şi dezvoltat pe baza
unor reflexe necondiţionate. Învăţarea este în strânsă interdependenţă cu alte procese
cerebrale, mai ales cu atenţia şi starea de activitate corticală, care fac scoarţa capabilă să
primească şi să prelucreze informaţiile astfel încât, la o reîntâlnire cu acelaşi stimul, reacţia
declanşată să fie în concordanţă cu cele întâmplate anterior. La procesul învăţării participă, pe
lângă scoarţa cerebrală, şi alte regiuni ale SNC: paleocortexul, talamusul, hipotalamusul şi
formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral.
În neuropsihologie viaţa psihică este studiată pe modelul experimental natural oferit de
clinica neurologică şi neuro chirurgicală sau prin analiza comportamentului. Întreg
comportamentul uman depinde de integrarea unor multitudini de procese în interiorul
organismului, prin intermediul sistemului nervos şi al celui endocrin.
Multe dintre aspectele comportamentului şi ale funcţiilor psihice pot fi înţelese dacă
dispunem de cunoştinţe referitoare la funcţionarea biologică a creierului. O parte a
comportamentului nostru este motivată de înlăturarea unor senzaţii neplăcute, cum ar fi cea de
foame, sete, oboseală, insecuritate, în timp ce vorbirea, gândirea şi rezolvarea de probleme
sunt dependente de activitatea nervoasă superioară, care este extrem de complexă. Toate
aceste procese sunt determinate de modificările electrice şi chimice de la nivelul sistemului
nervos.
 Capacitatea de reacţie şi de adaptare la stimulii din mediul înconjurător este dependentă de
funcţionarea analizatorilor, a sistemului nervos, a sistemului muscular şi a sistemului
endocrin.
În altă ordine de idei, cercetarea modului de acţiune al hormonilor şi neurotransmiţătorilor
a adus date noi privitoare la rolul acestor substanţe în reglarea comportamentului. Astfel, este
cunoscut faptul că diferite regiuni ale creierului secreta anumite substanţe care pot anihila
durerea, substanţe care, adesea, sunt mai eficace decât morfina (endorfine – auto agresivitatea
prin tăietura din personalitatea de tip borderline, în care senzaţia dureroasă duce la secreţia de
endorfine).
A explica un proces psihic nu înseamnă doar un răspuns la întrebarea “ce este el, cum se
individualizează în raport cu alte procese psihice”, ci şi la întrebarea “cum se produce, care
este mecanismul lui”. Psihologul trebuie să ştie că orice proces pe care îl studiază şi orice act
comportamental presupune un anumit mecanism neurofiziologic care trebuie dezvăluit.

CATEGORII DE FUNCŢII ALE CREIERULUI

În ansamblu există trei categorii de funcţii ale creierului:

· Funcţii pur neurologice – motorii, senzoriale, de echilibru, de coordonare şi reflexe;

· Funcţii instrumental simbolice: gnozii, praxii, limbaj, orientare spaţială, construcţie

spaţială, schema corporală. Toate acestea intră în sfera psihicului;

· Funcţii integratoare: atenţia, orientarea, dispoziţia afectivă, memoria, activitatea,

comportamentul, conştiinţa. Funcţiile integratoare reprezintă sfera proceselor psihice
propriu – zise, la care se adaugă conştiinţa, adică totalitatea funcţiilor legate de starea de
vigilenţă în raport cu propria persoană şi cu realitatea extracorporală.

„Îndeplinind în cadrul organismului şi al relaţiei individului cu mediul rolul de

mecanism reglator specializat, crierul are ca funcţie intrinsecă colectarea, prelucrarea şi
utilizarea informaţiei. În forma sa cea mai înaltă de exprimare informaţia procesată şi
integrată o reprezintă procesualitatea psihică, ce se întinde între inconştientul profund şi
conştiinţa cea mai acută „(M. Golu).
SISTMUL NERVOS- EVOLUTIA SISTEMULUI NERVOS

Omul, ca sistem biologic, realizează schimburi permanente de informaţie, energie şi

materie cu mediul extern. Integrarea în acest mediu presupune o colaborare strânsă între
organele de simţ, sistemul nervos, sistemul endocrin şi sistemul locomotor.

Activitatea psihică se află în strânsă legătură cu substratul ei material şi prin acesta cu

întregul organism. Viaţa psihică este legată indisolubil de activitatea somatică generală şi de
activitatea celulelor cenuşii care alcătuiesc cortexul cerebral.

Creierul uman este principalul coordonator și centru de comandă al organismului, care cu

ajutorul a milioanelor de celule, direcţionează şi monitorizează toate activităţile noastre –
chiar şi când dormim.

Construcţia SISTEMULUI NERVOS s-a realizat de-a lungul unor etape, a unor salturi
calitative ce au existat şi au marcat evoluţia progresivă a filogenezei, şi care se repetă în
ontogeneză. Aceste etape evolutive au rămas fixate în memoria biologică a elementelor
fundamentale ale celulelor cenuşii şi-au devenit condiţionate genetic. Astfel, celulele cenuşii
au devenit depozitarele sociale ale individului. Creierul uman este și va continua să rămână
unul din marile mistere ale lumii moderne, ale cărui taine nu am reușit să le descifrăm în
totalitate. Ceea ce putem afirma până la ora actuală este că acesta cântăreşte 2% din greutatea
corpului, dar foloseşte 20% din energia corpului. Această energie este suficientă pentru a
aprinde un bec de 25 watti.
Un creier uman generează mai multe impulsuri electrice într-o zi decât toate
telefoanele din lume. Zilnic, ne trec prin cap in jur de 70 000 de gânduri. După vârsta de 30 de
ani, creierul pierde cate 0,25% din masa anual. În lipsa oxigenului creierul poate rămâne în
viață intre 4 si 6 minute.

Modelul creierului triunic (Paul MacLean)

Creierul uman este rezultatul unui proces evolutiv care a început acum 300 milioane
de ani din nevoia adaptării la mediu. Când primele reptile au fost nevoite să se adapteze vieții
pe uscat au apărut formațiunile care formează creierul reptilian și anume: măduva spinării,
trunchiul cerebral, cerebelul, formațiunea reticulată. După încă 100 de milioane de ani au
apărut primele mamifere. Pentru a face faţă condiţiilor de mediu s-au dezvoltat structurile
sistemul limbic, care au în centrul lor hipotalamusul. Ca urmare a apariției primatelor, au
apărut structuri noi care s-au dezvoltat în ultimele două milioane de ani., atingând nivelul
maxim în ultimii 50.000 ani. Acest al treilea creier, creierul raţional (neocortexul), asigură o
adaptare mai bună la condiţiile de mediu, fiind responsabil de o memorie mai dezvoltată,
gândire şi limbaj.
După teoriile biologiştilor Mac Lean, Brown, Auroux, Laborit toate fiinţele vii au la
origine un creier reptilian de la care omul a păstrat instinctele de bază; peste el s-a grefat
creierul limbic, sediul emoţiilor. Şobolanul are numai creier reptilian şi limbic, schiţarea
cortexului este timidă. Cortexul apare la mamiferele superioare (câinele, pisica).
Neurofiziologul, Paul MacLean a propus modelul creierului triunic potrivit căruia
creierul uman de-a lungul evoluției sale a moştenit trei nivele structurale ce păstrează o semi
autonomie: un creier reptilian propriu reptilelor (cerebelul, măduva spinării şi trunchiul
cerebral,) care funcţionează prin comportamente stereotipe instinctuale; creierul emoţional
(cortexul limbic), un creier propriu mamiferelor inferioare, cu rol în emoţii si activităţi viscero
somatice; creierul raţional (neocortexul), propriu mamiferelor superioare, care permite omului
exprimarea comportamentelor instinctive, a stărilor emoţionale în comunicare prin vorbirea
articulată, scris, acte deliberate...

Creierul reptilian - reprezintă structura neuronală de bază, cea mai veche din creierul
nostru. Deşi ca mărime este foarte mic, ca funcţie este complex el controlând funcţiile vitale:
respiraţia, circulaţia sanguină şi digestia. Acest creier conţine şi rudimente emoţionale, ceea
mai puternică trăire fiind frica, emoţie aflată în serviciul supravieţuirii. Datorită formațiunii
reticulate care controlează nivelurile de vigilenţă ale creierului, de la somn la veghe creierul
reptilian este un filtru de informaţii selectând maximum nouă elemente care pot fi prezente
simultan în câmpul conştienţei noastre: sunete, culori, forme, gusturi, mirosuri, mişcări,
cuvinte. Stimulii sunt selectaţi în funcţie de ceea ce crede că e important pentru noi. Aici se
află sediul unor reflexe rapide cu valoare majoră pentru vieţuire. Nucleul acestui creier, cel
amigdalian, comandă agresivitatea, priveşte grija pentru teritoriu, este sediul gesturilor
automatizate, vizează comportamentul nonverbal. Conectarea la acest creier este o conectare
directă la corp, cu toate senzaţiile lui proaspete, nealterate de interpretări şi evaluări cognitive.

Creierul emoțional. Imediat deasupra se găseşte creierul paleo mamifer, reprezentat de

sistemul limbic, considerat centru al emoţiilor. Funcţia esenţială a lui este de a menţine
adaptarea la mediul social. Creierul limbic (creierul emoţional) este elementul esenţial care
pune în acord formaţiunile cerebrale mai vechi cu cortexul. Acest creier răspunde de
afectivitate şi memorie. Formaţiunile lui nervoase nu sunt incluse în cortex, el având o
anumită autonomie în raport cu cortexul. La nivelul creierului emoţional emoţiile sunt
decodificate biochimic si etichetate ca plăcute sau neplăcute. Recepţionarea emoţiilor se face
în hipotalamus, care acţionează apoi asupra hipofizei (glanda șefă a sistemului hormonal). În
urma unei comenzi locale sau la distanta, urmează deversarea în circulația sanguina a
hormonilor stresului sau fericirii (endorfine), fiecare emoţie declanșând secreţii hormonale
fară știrea creierului raţional. O emoţie deosebit de intensă provoacă o reacţie a sistemului
limbic şi blochează orice activitate a zonelor corticale. Frica, emoţiile foarte puternice nu
dispar pe cale raţională. Empatia, relaţiile interpersonale, convingerile, credinţele, impulsul de
atac şi de apărare, sentimentul de securitate sau insecuritate sunt coordonate de sistemul
limbic, nu de cortex.

Creierul emoţional controleaza tot ceea ce este responsabil de bunăstarea psihica și o

mare parte a fiziologiei corpului: funcţionarea inimii, tensiunea arteriala, hormonii, sistemul
digestiv si chiar sistemul imunitar. Tulburările emoţionale sunt consecinţele disfuncţiilor
acestui creier emoţional. In cazul multor persoane, aceste disfuncţii sunt cauzate de experiente
dureroase pe care le-au avut in trecut si care, desi nu au nici o legătura cu prezentul, continua
sa le controleze comportamentul, uneori chiar la zeci de ani după evenimentele neplăcute. In
aceste situaţii, sarcina principala a psihoterapeutului este de a " reprograma" creierul
emoţional, în aşa fel încât el sa se adapteze prezentului in loc sa continue să reacţioneze la
experientele din trecut.

Creierul limbic are un rol foarte important în constituirea memoriei de lungă durată.
Persoana înregistrează caracterul plăcut sau neplăcut al experienţelor de viaţă, anticipându-le
pe cele pozitive şi evitându-le pe cele negative, fiind responsabil de dobândirea experienţei.
Creierul nostru nu uită nimic din trecutul său. Acţiunea trăită este înregistrată de sistemul
limbic şi trecută prin cortex devine reflecţie. Modul de acţiune a acestui creier este mai întâi
acţiunea, apoi reflecţia. Creierul limbic are un rol cognitiv care constă în producerea de
imagini, este sediul emoţiilor, impulsurilor, al memoriei de lungă durată, al acţiunii imediate -
negândite şi al elaborării de imagini.

Creierul rațional. Peste amândouă se află cortexul neo mamifer, (neocortexul), sediu al
funcţiilor complexe ale gândirii. Cortexul este răspunzător pentru operarea cu simboluri, cu
limbajul, fiind sediul gândirii logice si abstracte. Cortexul permite omului să aibă limbaj.
„Mamă a invenţiei, tată al gândirii abstracte, cortexul permite apărarea şi procesarea ideilor”
(Mac Lean).
Prin raportarea la celelalte formaţiuni nervoase, cortexul are o plasticitate şi o supleţe, care nu
prea există la structurile nervoase anterioare, dar el se sprijină pe acestea. La om, cortexul s-a
dezvoltat foarte mult în detrimentul celorlalte formaţiuni mai vechi, aşa cum limbajul şi logica
au luat locul intuiţiei şi a comunicării nonverbale. Este de datoria noastră să ne reîntoarcem la
aceste abilităţi “pierdute”.

Cercetările recente tind să demonteze această teorie, deoarece este dovedit că absolut
toate regiunile cerebrale sunt interconectate, fapt ce duce la imposibilitatea negării
caracterului unitar a ceea ce pare a fi (şi chiar este) un singur organ.

Creierul este principalul coordonator şi centru de comandă al organismului. Asemenea

unei centrale telefonice, preia mesaje provenind de la ochi, urechi, nas, limbă şi piele şi
trimite semnale spre muşchi şi glande. Creierul funcţionează şi ca un computer, înmagazinând
si procesând informaţii.

În interiorul său se află un „system de e-mail” care trimite mesajele spre zonele în care
acestea pot fi descifrate. Activitatea creierului nu se referă doar la manipularea datelor. Prin
intermediul analizatorilor, sistemul nervos captează informațiile pe care apoi le transmite
creierului unde are loc analiza acestora. În urma analizei informațiile sunt transmise centrilor
care îndeplinesc anumite funcții.

Elemente de embriologie

În ceea ce privește evoluția embrionară a sistemului nervos, în săptămâna a 4-a, din

prima lună de viață apare a treia foiță a embrionului, numită ectoderm. Primii neuroni se
formează în această săptămână de viață a fătului, ei înmulțindu-se cu o viteză uluitoare
(250000 pe minut). Doar 30% dintre neuroni sunt deplin dezvoltați la naștere, cu terminații
dendritice, axonice și sinaptice.

Din ectoderm se diferențiază în luna a 4a tubul neuronal, care reprezintă forma primară a
SNC. Din această lună nu mai vorbim de spre un embrion, ci despre un fetus, fapt pentru care
nu se mai fac întreruperi de sarcină.

Din ectoderm apar următoarele componente organice: pielea, părul, unghiile, tot sistemul
nervos, atât cel periferic (SNP), cât și cel central (SNC). ÎN SNP. Apar analizatorii: ochiul,
urechea, olfacția, ceea ce înseamnă că tot sistemul este integrat.
Din evoluția embrionară a tubului neuronal în faza finală vor apare cele 5 formațiuni mari:
mielencefalul (din care se dezvoltă bulbul rahidian), metencefalul (din care se dezvoltă
structurile punții lui Varolio, iar în porțiunea dorsală cerebelul), mezencefalul, diencefalul
(din care se structurează talamusul și hipotalamusul) și telencefalul (din care se formează
structurile emisferelor cerebrale, adică cortexul). Fiecare structură anatomică se caracterizează
printr-un mare grad de complexitate, având un număr mare de neuroni și o diversitate
morfologică și funcțională, între ele existând conexiuni și interacțiuni.

În luna a 5-a funcționează destul de bine urechea, copilul aude vocile și le recunoaște. La 6
luni și jumătate sistemul este suficient de dezvoltat încât fetusul să fie viabil, chiar dacă se
naște înainte de termen. În acest moment al dezvoltării, sistemul nervos central este deja
alcătuit din cele două modalități ale sale: sistemul nervos vegetativ (SNV) și sistemul nervos
somatic (SNS).

La naștere funcționează foarte bine analizatorul auditiv, cel olfactiv (recunoaște mama după
miros, recunoaște vocile, tresare la zgomote) și cel gustativ.

„La naștere fătul este înzestrat cu o sută de miliarde de neuroni conectați prin cincizeci de
trilioane de sinapse care în douăsprezece luni ajung la o mie de trilioane (Bazelton, Sparrow,
2004).

La naștere, SNC are funcții vegetative (SNV- de pilot automat): marele reflex de supt,
reflexul de înghițit, sughițul, tusea etc. Funcțiile somatice (SNS) nu-s dezvoltate, ele sunt un
potențial, existând structura anatomică, dar funcția nefiind dezvoltată – ea se crează prin
învățare. La 3-4 ani SNS începe să fie mai puternic decât cel vegetativ.

La vârsta de 2 ani sistemul nervos al copilului are cu 50% mai multe conexiuni
neuronale decât va avea la vârsta de 16 ani. În această perioadă are loc un proces de reducere
a conexiunilor și de moarte a unor celule neuronale. Explicația acestei distrugeri o constituie
specializarea, maturizarea ariilor cerebrale și perfecţionarea funcţiilor. În primii doi ani, are
loc o proliferare uluitoare a circuitelor neuronale. (Ana Muntean, 2006). Sub influența
experienței cu mediul, în această perioadă se și formează conexiuni (de exemplu, achiziţia
limbajului presupune conexiuni neuronale care se structurează în experiențele copilului cu
mediul social). Achiziţia limbajului este un proces foarte important în maturizarea creierului.
La adult, centrii limbajului sunt plasaţi pe emisfera stângă. La copil, creierul nu este înca
specializat, maturizat și, pana în jurul vârstei de 1 an, copilul raspunde la stimulările verbale
cu întregul creier (http://www.pbs.org/wnet/brain).

La început, pana în jurul vârstei de 2-3 ani, creierul pare capabil să corecteze orice; după
această vârstă, datorita specializării prin incorporarea elementelor importante ale culturii
noastre, plasticitatea scade. (Ana Muntean, 2006).

Ariile perceptive și motoare ale sistemului nervos se maturizează treptat, mielina

îmbrăcând terminaţiile nervoase și permiţând o transmitere mai rapida a impulsului nervos.
Mielinizarea este influenţată de hormonii tiroidieni. Creşterea rapidă, imediat după naştere, a
creierului e mult influenţată de hormonii tiroidieni.

Hormonii au o importantă implicare în maturizarea creierului. Luând exemplul hormonului

tiroidian, lipsa acestuia conduce la cretinism tiroidian (dezvoltarea fizică anormală și retard
mental masiv). Dacă anomalia se depistează de la naştere, poate fi urmat tratament medical
care împiedică dezvoltarea retardului. Hormonii influenţează, de asemenea, dezvoltarea
arborelui dendritic și a enzimelor ce reglează activitatea neurotransmiţătorilor. Trebuie amintit
și faptul că introducerea unor substanţe chimice în organism înainte de maturizarea neuronala
poate conduce la alterarea funcţionarii programate genetic a neuronului.

Maturizarea ariilor creierului se face în etape diferite. Aria motoare și vizuală

subcorticală este matură la vârsta de 3 luni, pe când zona asociativă corticală, motoare și
vizuală abia în jurul vârstei de 7 luni. În ceea ce priveşte auzul, la 7-9 luni este maturizată
zona subcorticală, iar aria asociativă, corticala abia pe la vârsta de 5-6 ani este pe deplin
matură. (Ana Muntean, 2006).

Aria subcorticala emoţională, care girează comportamentele de apropiere/evitare, este deja

matura la naştere. În jurul vârstei de 12-15 ani se dezvoltă procesul de rezolvare a
problemelor, conceptul de sine, procesele de planificare a acţiunii care sunt localizate
predominant in lobul frontal.

Aceste etape de maturizare a creierului au corespondent în dezvoltarea

comportamentului. Perioadele de maturizare și integrare sunt înnăscute, fiind tipare de
comportament fixe, programate genetic. La confluența cu experiența, aceste tipare fixe
evoluează, generând complexitatea fiinţei umane. Reflexele sunt un set de tipare fixe de
comportament, înnăscute, universale pentru fiinţa umana. (Ana Muntean, 2006).
 La naștere zâmbetul copilului este un comportament reflex ce apare automat în
prezența celui care îl îngrijește, probabil cu scopul de a atrage atenția adultului de care este
dependent. El devine un comportament social, controlat de copil abia la 4 luni. Și copilul orb
din naștere zâmbește în jurul vârstei de 2-3 luni, dar neavând șansa să vadă zâmbetele de
răspuns, acest comportament neântărit, se va şterge pana în jurul vârstei de 4 luni, vârsta la
care, la copilul văzător, zâmbetul devine un comportament controlat.

Concluzionând, procesul dezvoltării, modelează creierul prin influenţarea calităţii

conexiunilor sinaptice din acesta. Această influenţare poate avea variate forme de manifestare
(Siegel, 2001, apud. Ana Muntean, 2006):

1. sinapsele primare formate prin codarea genetica pot fi întărite, slăbite sau eliminate;
2. ca răspuns la experiente, se formează noi sinapse;

3. în cazul memoriei pe termen scurt sau al memoriei de lucru, pot apărea creşteri temporare
ale legăturilor dintre neuroni;

4. mielinizarea (acoperirea cu teaca de mielina a terminaţiilor neuronale) sporeşte

funcţionalitatea conexiunilor, făcând sa crească viteza de transmisie a potenţialului electric de
acţiune, de-a lungul axonilor.

Indiferent de originea sinapselor, informaţia genetică, substanţele toxice, experiențele

stresante, lipsa de stimulare pot conduce la eliminarea sinapselor.

Concluzionând, sistemul nervos are rolul de a recepţiona, transmite şi integra informaţiile din
mediul extern şi intern, pe baza cărora eliberează răspunsuri adecvate, motorii şi secretorii.
Prin funcţia reflexă, care stă la baza activităţii sale, sistemul nervos contribuie la realizarea
unităţii funcţionale a organismului şi a echilibrului dinamic dintre organism şi mediul
înconjurător.

Elementele de bază ale S.N. sunt celulele nervoase, numite neuroni, în număr de mai multe
milioane (la naştere:10 la puterea 14), care împânzesc tot organismul uman, asemănător unor
conductori dintr-un aparat electric complicat. Rolul lor este cel de a primi informaţii dintr-un
anumit punct al organismului şi de a le transfera altor celule nervoase, care vor declanşa o
anumită reacţie (de exemplu contracţia anumitor grupuri muscular).

Celulele nervoase pot fi afectate de stimuli exteriori: leziuni mecanice, infecţii,

presiune, modificarea chimică a mediului înconjurător sau lipsă de oxigen, toţi aceşti factori le
pot deteriora. Deteriorarea celulei nervoase poate avea consecinţe grave, deoarece celulele
distruse nu se refac niciodată.

Modelul funcţional al sistemului nervos

La nivelul neuronilor din scoarţa cerebrala au loc în permanenţă două procese

fiziologice fundamentale, care reprezintă două stări funcţionale ale neuronului: excitaţia şi
inhibiţia.
Excitaţia - este un proces activ o starea de activitate a neuronilor dintr-un centru nervos, care
transmisă la un organ efector (muşchi, glanda etc), provoacă, menţine sau accelerează
activitatea acestuia. Stimulii care se transmit prin sinapse excitatorii provoacă o stare de
excitaţie a centrilor.

Inhibiţia este tot un proces active, ce se opune excitaţiei şi se manifestă prin diminuarea sau
încetarea activităţii neuronului, deci ulterior a organului efector.

Fiziologul rus I.P.Pavlov pornind de la cele două procese fiziologice fundamentale,

excitaţia și inhibiţia, ce fac posibilă activitatea nervoasă superioară și de la raporturile dintre
ele, descrie mai multe tipuri de temperamente. Personalitatea umana are ca trăsături de baza:
temperamentul, caracterul si aptitudinile.

Temperamentul constituie latura dinamico energetică a personalităţii; este forma de

manifestare a personalităţii sub aspectul energiei, rapidităţii, regularităţii și intensităţii
proceselor psihice. Este latura dinamică a personalităţii, cu influență asupra caracterului.

Aceste trăsături sunt înnăscute, neconditionând valoarea persoanei din punct de vedere moral,
cultural sau profesional, dar constituindu-se în premise (potenţial) în devenirea social-morală
a omului. Ele se manifesta de la cea mai frageda vârsta și se menţin toată viaţa.

Temperamentul se refera la nivelul energetic al acţiunii, al comunicării, la dinamica

acţiunii și se manifestă prin particularităţi ale activităţii, ale afectivităţii si prin
comportamentul exterior (prin mişcări și, îndeosebi, prin vorbire). Acţiunile umane se pot
desfăşura mai încet sau mai repede, în tensiune sau relaxare, cu inerţie sau încordare, cu
emotivitate, cu nervozitate etc.
 Se poate spune că temperamentul este expresia manifestării particulare, în plan psihic
și comportamental, a tipurilor de activitate nervoasă superioară manifestare mediată de o serie
de factori socioculturali si psihologici (influenta caracterului, de exemplu). Temperamentele
nu sunt bune sau rele, de dorit sau indezirabile. În general, nu avem de a face cu un tip de
temperament pur, ci cu elemente aparţinând mai multor tipuri, dar unul dintre tipuri este
dominant pentru fiecare persoană. În acelaşi timp, deși înnăscut, temperamentul se poate
educa, poate fi influenţat într-o anumită măsură.

Temperamentul se exprima în conduita și comportamentul persoanei, existând o serie de

indicatori psiho comportamentali care ne pot ajuta sa îl identificam:

• -Ritmul și viteza trăirilor și stărilor psihice;

• Impresionabilitatea și impulsivitatea;
• Intensitatea vieţii psihice;
• Durabilitatea manifestărilor psihocomportamentale;
• Capacitatea de adaptare la situaţii noi;
• Modul de folosire a energiei disponibile.

În ceea ce priveşte baza biologică a temperamentului, odată cu maturizarea

sistemului nervos se produc schimbări legate de caracteristicile temperamentului. Controlul de
inhibare, care sporeşte odată cu dezvoltarea persoanei, educă într-o anumită măsură
temperamentul.

Excitaţia şi inhibiţia se caracterizează prin mobilitate (în locul unui proces de

excitaţie poate surveni inhibiţia şi invers), forţă (fiecare din aceste procese are o anumită tărie
relativă) şi echilibru dinamic.

Activităţile creierului implică modificări de ordin electric şi chimic în interiorul

neuronilor. De fiecare dată când un neuron este excitat, el transmite un impuls sau un mesaj
nervos asemănător cu un mic curent electric. În funcţie de direcţia, de sursa mesajelor şi de
numărul lor, fiecare centru al creierului le examinează sau le transmite unei alte porţiuni, unde
vor fi procesate.

Mecanismul de bază al activităţii sistemului nervos este reflexul. La baza proceselor

corticale stau actele reflexe. Reflexul reprezintă reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la
stimularea unei zone receptoare. Termenul de reflex a fost introdus de către matematicianul și
filosoful francez Réne Descartes (1596-1650). Răspunsul reflex poate fi excitator.

Există două categorii de reflexe: necondiţionate şi condiţionate.

Dacă activitatea se desfăşoară după un program prestabilit, ereditar, avem de-a face cu
reflexe necondiţionate; dacă reacţia se realizează după un “program dobândit, învăţat”,
reflexele sunt condiţionate.

Reflexele necondiţionate sunt reacţii înnăscute, ereditare ale organismului la acţiunile unor
stimuli din mediul extern şi intern. Arcul lor reflex se închide la nivelele inferioare ale axului
cerebro spinal (măduvă, trunchi cerebral) şi au căi preformate (există de la naştere). Unele
reflexe necondiţionate sunt simple: clipit, tuse, strănut, vomă, secreţie salivară etc, altele, care
se produc în lanţ şi sunt cunoscute sub numele de instinct, sunt reflexe complexe absolute
necesare pentru menţinerea vieţii organismului (ex. Alternarea inspiraţiei cu expiraţia,
reglarea activităţii aparatului cardiovascular, reflexele legate de digestie, reacţii legate de
reproducere, reacţii de apărare la stimuli dureroşi, alimentar, de apărare, de reproducere etc.).
Ele constituie fundamentul echilibrării organismului cu mediul.

Reflexele condiţionate sunt reacţii dobândite în cursul vieţii individului şi sunt declanşate de
anumiţi stimuli – semnale, a căror semnificaţie s-a construit prin suprapunere cu stimuli care
au deja o semnificaţie bine consolidată pentru organism. Nu au căi preformate, arcurile lor
reflexe se închid la nivelul cortexului. Reflexele condiţionate se formează pe baza celor
necondiţionate, prin suprapunerea repetată în timp a doi excitanţi, unul necondiţionat şi unul
condiţionat.

Activitatea electrică - creierul este tot timpul activ, prin el circulând milioane de impulsuri în
fiecare secundă. Unele dintre aceste mesaje sunt legate de activităţi conştiente, cele asupra
cărora deţinem controlul, cum ar fi mersul, vorbitul şi scrisul. Alte mesaje provin din
procesele vitale ale organismului, ce se desfăşoară în mod automat, spre exemplu respiraţia,
bătăile inimii şi digestia alimentelor pe care le consumăm.

Legile activităţii nervoase superioare.

 Dinamica proceselor fundamentale corticale se desfăşoară după trei legi: legea
iradierii şi concentrării, legea inducţiei reciproce, legea analizei şi sintezei.

Legea iradierii şi concentrării. Atât procesul de excitare cât şi cel de inhibiţie au o

fază iniţială de extindere pe suprafeţe mari de cortex (iradiere) urmată de o fază de
restrângere într-o zonă limitată (concentrarea). Cu alte cuvinte, pentru început informaţia se
revărsa pe toată suprafaţa cortexului, după care se va concentra doar in zona corticala
specifica ei.

Legea inducţiei reciproce. Orice proces de excitaţie, determină în jurul său apariţia
unui proces inhibitor, care îi limitează iradierea. La fel se întâmplă şi în cazul inhibiţiei;
aceasta este o inducţia reciprocă simultană. O altă formă este inducţia reciprocă succesivă,
care constă în faptul că fiecare proces excitator este urmat de unul inhibitor şi invers. Se
realizează astfel imaginea unui mozaic cortical cu nenumărate zone de excitaţie inhibiţie ce
iradiază, se concentrează şi se înlocuiesc reciproc.

Legea analizei şi sintezei. Scoarţa cerebrală, pe baza mecanismelor menţionate

anterior, operează în fiecare moment analiza fină a tuturor stimulilor din mediul extern şi
intern şi elaborează reacţii de sinteză complexa, care asigură atât integrarea tuturor funcţiilor
într-un tot unitar, cât şi integrarea organismului în mediul extern natural şi social.

Funcţiile sistemului nervos

Principala funcţie a cortexului animal este cea de semnalizare. Ansamblul

structurilor ce participă la această activitate (receptori, căi, centrii) reprezintă primul sistem de
semnalizare, comun animalelor şi omului.

Cuvântul este un "semnal al semnalelor". Totalitatea structurilor ce participă la

transmiterea informaţiilor prin cuvinte reprezintă al doilea sistem de semnalizare, specific
omului. Pe baza cuvântului, noţiunilor şi judecăţilor, se realizează cea mai înaltă formă a
activităţii creierului uman, care este gândirea abstractă.

Prin funcţiile sale esenţiale, reflexa şi de conducere, sistemul nervos integrează organismul
uman în mediul de viaţă şi realizează unitatea funcţională a acestuia.
Funcţia reflexa realizează legătura între părţile componente ale organismului şi între
organism şi mediu. Este coordonată de către centrii nervoşi din substanţa cenuşie (din cortex).
Baza anatomica a actului reflex este arcul reflex, alcătuit din cinci componente anatomice:
receptorul, calea aferenta, centrii nervoşi, calea eferenta si efectorii.

Arcul reflex este un mecanism de autoreglare, prin care organismul îşi păstrează integralitatea
şi echilibrul dinamic.
Arcul reflex, alcătuit din:
- Receptor (analizatorul - preia informaţia);
- Cale aferenta (calea de conducere a informaţiei de la receptor la centrul
nervos);
- Centru nervos (locul de analizare a informaţiei primite de la receptor si de
emitere a comenzii către efector);
- Cale eferenta (calea de conducere a comenzii de la centrul nervos la efect);
- Efector: muşchi si glande.

Receptorii sunt structuri care transforma diferitele variaţii ale formelor de energie in impuls
nervos. Ei se clasifica după localizare in:

A) Exteroceptori
- de contact (receptorii tactili);
- telereceptori (receptori la distanta).
B) Interoceptori
- visceroceptori (situaţi in viscere (organe);
- proprioceptori (muşchi, tendoane si articulaţii).

Funcția de conducere se realizează prin substanţă albă, care formează căi lungi (de proiecţie)
ascendente şi descendente şi căi scurte (de asociaţie şi inter segmentare).
Arcul reflex

MICROSTRUCTURA SISTEMULUI NERVOS :

NEURONUL ȘI CELULELE GLIALE

9SNC este compus din aproximativ 75% celule. Dintre acestea, circa 35% sunt
neuroni, iar 40% celule gliale. În plus, mai găsim 15% substanţă extracelulară şi 10% sânge şi
vase sangvine.Cu alte cuvinte ţesutul nervos consta in 2 tipuri principale de
celule: neuronii si celulele gliale.
Celulele nervoase sau neuronii transmit impulsurile nervoase, care transporta informaţia de-
a lungul corpului către creier.

Celulele gliale au diverse funcţii, cea mai importanta fiind cea de susţinere a celulelor
nervoase. Spre deosebire de acestea ele nu transmit impulsurile nervoase.

A)Neuronul reprezintă unitatea de bază a sistemului nervos, o celula specializata, care deţine
“secretul funcţionării” creierului. Neuronul este o celulă adaptată la recepționarea și
transmiterea informației, unitatea elementară (celulară), embriologică, anatomică,
funcțională, trofică (întreţine axonul) și metabolică a sistemului nervos. Conceptul de neuroni,
ca unitate principală a sistemului nervos a fost introdusă de anatomistul spaniol Santiago
Ramón y Cajal. El a arătat ca neuronii sunt celule individuale care comunică între ele. O
contribuție fundamentală la cunoașterea celulei nervoase în stare normală și patologică a
constituit-o, la vremea sa, monografia lui Gheorghe Marinescu, La cellule nerveuse (Ed.
Doin, Paris, 1909).
Neuronul este o celula specializată în recepţionarea, conducerea și transmiterea informaţiei.
Neuronul este unitatea celulară elementară, embriologică, anatomică, funcţionala și
metabolică a SN.

Neuronii se hrănesc cu glucoză, în prezența obligatorie a oxigenului – orice modificare

a metabolismului glucidic (neuropatia diabetica, neuropatia secundară cirozei hepatice,
neuropatia datorată insuficienței renale) sau a nivelului de oxigen antrenează modificări până
la distrugere a neuronului. În lipsa oxigenului, neuronul suferă modificări structurale
ireversibile, adică apar fisuri, ajungându-se până la moartea neuronului. De aceea psihologii
trebuie să ştie dacă au existat traume majore, asfixii, intervenţii chirurgicale majore, asfixii
din anumite comportamente sexuale, care toate presupun privarea de oxigen a neuronului şi
deci posibile leziuni. În anumite boli sistemice în care metabolismul glucidic este perturbat,
apar perturbări de funcţie a neuronului, care în plan secundar se reflectă în modificări de
personalitate.

În corpul celular al neuronului au loc procese de analiză și sinteză a informaţiei –

operaţii de comparaţie, discriminare și clasificare, specifice specializării funcţională a
respectivului neuron.

STRUCTURA ANATOMICA A NEURONULUI:

Ca orice altă celulă, neuronul este alcătuit din membrana, citoplasma si nucleu.

Membrana neuronului:
Este o structură celulară ce delimitează și compartimentează conținutul celular. Ea constituie
o barieră selectivă pentru pasajul moleculelor și ionilor spre si dinspre celula, fiind
caracterizata printr-o permeabilitate selectiva.Membrana celulară este formată din lipide și
proteine. Elementul structural fundamental este dublul strat lipidic, care se comportă ca o
barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile. Colesterolul conferă
membranei rigiditate.
Proteinele membranare, asociate dublului strat lipidic, asigură funcționalitatea membranei.
Ele sunt implicate în multiple procese, printre care:
• transportul molecular și ionic transmembranar prin intermediul pompelor ionice si a difuziei
facilitate
• imunitatea celulară;
Transportul diferitelor substanţe prin membrana celulară se poate realiza și după
gradientul de concentrație – din regiunea unde concentrația substanţelor este mai mare în
regiunea unde concentrația lor este mai mică (difuzie pasiva).
Proprietăţile membranei neuronale fac posibilă apariţia potenţialului electric (impuls nervos,
influx nervos), conducerea si transmiterea lui.

Citoplasma neuronului:
Este de consistenta gelatinoasă.La nivelul citoplasmei funcţionează o serie de microaparate:
aparatul Golgi (cu rol în secţia de neurotransmitatori-mediatori chimici); reticulul
endoplasmatic rugos (cu rol în gestiunea ionilor de calciu Ca 2+); mitocondrii (cu rol în
producerea energiei necesare funcţionării celulei - acestea se găsesc foarte multe și la nivelul
butonilor terminali, unde intervin în sinteza și distrugerea nerurotransmitatorilor-mediatorilor
chimici); ribozomi (cu rol în producerea –sinteza - de proteine); microfilamente și
neurofilamente (care formează citoscheletul celulei și au rol în păstrarea formei celulei);
microtubuli (cu rol în transportarea rapida a proteinelor si veziculelor de neurotransmiţător).

Nucleul neuronului:
De obicei este unic și este înconjurat de o membrană proprie, dar comunică cu corpul celular
prin porii acesteia. Este cel mai important organit celular și conţine materialul genetic (ADN
si ARN).
La nivelul neuronului descriem doua porţiuni distincte: corpul celular și axonul.

Corpul celular:
La acest nivel se găseşte nucleul neuronului, iar membrana neuronală poartă numele
de neurilemă.
Corpul celular are un număr de prelungiri scurte și multiple, numite dendrite.
Dendritele vin în contact cu germinaţiunile presinaptice ale altui neuron și astfel sunt
stimulate, ducând la apariţia impulsului nervos, care va fi întotdeauna transmis într-o singură
direcţie, și anume de-a lungul axonului. Principala funcţie a dendritelor este recepţia, adică
primirea impulsului nervos şi transmiterea lui, prin intermediul axonului, către alţi neuroni.
Acestea recepţionează impulsul nervos şi îl conduc spre corpul neuronului.
În corpul neural au loc procese de analiză-sinteză a informaţiei. Prin urmare, neuronul este
asemenea unui microprocesor logistic, capabil să efectueze operaţii de comparaţie,
discriminare şi clasificare bazate pe criterii de ordin pragmatic, semantic şi sintactic. Natura şi
conţinutul transformărilor efectuate depinde de specializarea funcţională a neuronilor. Din
acest punct de vedere putem întâlni neuroni senzitivi, motori şi de asociaţie.
Axonul:
Este o prelungire unică și lungă a neuronului, care asigura transmiterea de-a lungul lui a
impulsului nervos, către un alt neuron sau către un efector (muşchi sau glanda), provocând la
acest nivel fie o contracţie musculara, fie o secreţie glandulară.
Axonul este zona declanşatoare a PA (potenţial de acţiune).
La acest nivel membrana neuronului poartă numele de axolema, iar citoplasma, de axoplasmă.
Axonul nu produce substanţe nutritive – acestea sunt produse exclusiv în corpul celular și
transportate prin citoplasmă la nivelul axonului, pe care îl hrănesc.
Axolema poate fi acoperită sau nu de teaca de mielină – axonul poate fi mielinizat sau
nemielinizat. Mielina are rolul de a izola axonul (astfel se păstrează impulsul nervos în axon)
și de a mări viteza de transmitere a impulsului nervos. Teaca de mielină prezintă din loc în loc
strangulaţii (noduri Ranvier), care fac posibil ca impulsul nervos să sară din nod în nod și nu
să meargă din aproape în aproape, mărind astfel viteaza de transmitere a acestuia. Teaca de
mielină începe să se formeze în a 2-a lună de viaţă, proces ce continua până în jurul vârstei de
2 ani. Peste teaca de mielină există teaca Schwann (formată din celule gliale) și teaca Henle
(formată din celule conjunctive).
Axonul se termină la capătul sau distal cu ramuri fine numite terminațiuni sinaptice, care au la
capătul lor nişte umflaturi (butoni terminali sau butoni sinaptici). La nivelul acestor
terminaţiuni are loc transmiterea informaţiei către dendritele unui alt neuron.
Din punct de vedere funcţional, descriem la nivelul neuronului trei regiuni:
• regiunea receptoare, recepţionează și procesează informația, fiind formată din dendrite
și soma. Aici se stabilește contactul cu alți neuroni .
• regiunea conductoare: leagă regiunea receptoare de cea efectoare. Ea este formată din
porțiunea axonului de la locul în care acesta iese din corpul celular, hilul axonic și
până la arborizația sa. Aici au loc potențialele de acţiune.
• regiunea efectoare: în care informația (potențialul de acțiune) este recodificată sub
formă chimică și transmisă prin sinapsă regiunii receptoare a următorului neuron.

CLASIFICAREA NEURONILOR:

1. Dupa specializarea funcţionala:

a)Neuroni senzoriali sau aferenţi (transmit informaţia ascendent) – aceştia, prin dendritele
lor, recepţionează stimuliI din mediul extern sau intern al organismului şi îi transmit către
S.N.C. Această recepţie se face prin intermediul receptorilor din organele de simt, celule
specializate în determinarea schimbărilor fizice sau chimice şi în transformarea acestora în
impulsuri nervoase. Organele de simţ pot vehicula informaţii de la cele cinci simţuri externe:
ale pielii (tactil, termic, de presiune), gust, miros, auz, văz cit si de la nivelul analizatorului
kinestezic. Receptorii pentru fiecare dintre aceste simţuri sunt diferiţi: sub formă de cuanta
luminoasa pentru ochi; de unde sonore în cazul auzului... Rolul receptorilor este cel de a
traduce informaţia de intrare într-o formă inteligibilă pentru creier, adică ei traduc informaţia
în impulsuri electrice şi o codifică astfel încât creierul să poată interpreta mesajul transmis.

b)Neuroni motori sau eferenţi (comandă descendentă) - transmit impulsurile nervoase de la

nivel cortical sau medular către efectori (muşchi sau glande). Sunt specializaţi în elaborarea si
transmiterea mesajelor de comandă. Comenzile pot fi de tip excitator sau inhibitor. De
exemplu, in cazul unei comenzi de tip excitator, când impulsul motor ajunge la muşchi ei se
contracta, iar când impulsul ajunge la o glandă ea secreta.
c)Neuroni de asociaţie (intercalari) – aflaţi doar la nivel cortical, retinian şi medular, primesc
semnalul de la neuronii senzitivi şi le transmit neuronilor motori sau altor neuroni de
asociaţie. Ei pot direcţiona impulsurile senzitive primare către centrii corespunzători pentru a
fi prelucraţi şi interpretaţi sau către neuronii motori.
2. Dupa forma: stelari (coarnele anterioare ale măduvei), sferici sau ovali (în ganglionii
spinali) şi fusiformi (în stratul profund al scoarţei cerebrale).

3. Dupa numărul de prelungiri:

 Neuroni multipolari, cu număr mare de prelungiri (cei mai multi dintre neuroni).
 Neuroni bipolari, cu două ramificații la extremități (o dendrita si un axon).
 Neuroni unipolari, cu o singură prelungire axonică.
 Neuroni pseudounipolari, cu o prelungire – axon - în formă de T: prelungirea inițială
se desparte în două.
 Neuroni lipsiţi de axon.

PROPRIETĂŢILE FUNCŢIONALE ALE NEURONULUI:

Excitabilitatea este proprietatea de a intra în acţiune sub influenta unui stimul, adică
reprezintă capacitatea de a genera impulsuri nervoase atunci când se aplică un stimuli.
Conductibilitatea este proprietatea fibrelor nervoase (axonului) de a conduce impulsurile
nervoase.
Conductibilitatea se face diferit, în funcţie de tipul fibrei nervoase:
• in cele amielinice – se face lent, din aproape in aproape
• in cele mielitice – se face saltator, impulsul sare de la o strangulaţie Ranvier la alta.

Comunicarea (transmiterea sinaptica): reprezintă transmiterea impulsului nervos de la un

neuron la altul. Se face prin sinapse sau prin contiguitate (din aproape în aproape - joncţiuni
interneuronale). Sinapsele pot fi chimice sau electrice (gap). Transmiterea în sinapsele
chimice se face prin neurotransmiţători (mediatori chimici) sau neuromodulatori (modulează
activitatea sinapsei). Comunicarea se mai poate face şi la distanţă, pe cale endocrină, prin
neurohormoni.

Degenerescența se referă la degradarea neuronului în condiții de lezare serioasă a axonului.

Regenerarea este proprietatea de a se reface după anumite leziuni. Regenerarea are uneori
loc atunci când leziunea priveşte regiunea proximala a axonului (cea apropiata de corpul
celular) și se face prin înmugurirea unor celule din teaca Schwann. Acest proces se regăseşte
rareori la vertebratele superioare si la om, dar are loc frecvent la vertebratele inferioare si la
nevertebrate.

B. CELULELE GLIALE

Celulele gliale mai poartă și denumirea de celule nevroglice și au rolul de susținere a

neuronilor, de hrănire a acestora, de transmitere a influxului nervos, de digestie a resturilor
neuronale. Intervin in sinteza tecii de mielina, sinteza de ARN.Celulele gliale sunt capabile de
diviziune, spre deosebire de neuron care nu este.

Din punct de vedere al numărului, acestea depăşesc de 10 ori numărul neuronilor, iar forma si
dimensiunile lor sunt variabile.

Exista mai multe tipuri de celule gliale și anume: celula Schwann, microcitul, astrocitul,
oligocitul.

TRANSMITEREA INFORMAŢIEI LA NIVELUL NEURONULUI: POTENŢIALUL

DE
 MEMBRANA ȘI SINAPSA

POTENŢIALUL DE MEMBRANA

Membrana celulara delimitează și compartimentează conţinutul celular, constituind o

barieră selectivă (are permeabilitate selectivă) pentru trecerea moleculelor și ionilor spre și
dinspre celulă.
Producerea și transmiterea influxului nervos la nivelul neuronului sunt legate de proprietăţile
membranei neuronale.
Această membrană are doua proprietăţi importante:
• este un foarte bun izolator electric
• are permeabilitate selectivă pentru diferiţi ioni (are o permeabilitate foarte mare pentru ionii
de K+ și una mult mai mică pentru ionii de Na+).
Datorită acestor proprietăţi, neuronul se comportă ca un conducător electric, având
sarcini negative la interior celulei și pozitive la exteriorul ei.
Intre cele doua fețe ale membranei se creează o diferenţă de potenţial electric, care se numeşte
potenţial de membrana.

Potenţialul de membrană:
Reprezintă diferenţa de potenţial electric existenta între interiorul și exteriorul unei
celule biologice. Când neuronul nu este excitat, acest potenţial este cuprins între -60 si -80
mV și poarta denumirea de potenţial de repaus.

Potenţialul de repaus:
Reprezintă starea de polarizare a unui neuron când nu este stimulat. In această stare,
neuronul are sarcini pozitive în exterior și negative în interior, de obicei diferenţa de potenţial
electric rezultată fiind de -70mV.
Potenţialul de repaus se realizează prin:
• Difuzia ionilor: inegalitatea distribuţiei ionilor de Na+ si K+ de o parte și de alta a
membranei cât și permeabilitatea inegala a membranei pentru aceste doua tipuri de
ioni duce la apariția potenţialului de repaus
• Transportul de Na+ si K+ prin difuzia facilitata: trei ioni de Na+ sunt expulzați din
celulă, iar doi ioni de K+ sunt atrași în celulă. Transportul ionic Na +/K + are loc
 astfel: ionii de sodiu din interiorul spre exteriorul celulei, iar ionii de potasiu din
exteriorul spre interiorul celulei. Acest transport se realizează cu ajutorul proteinelor
Membrana celulei în repaus este încărcată negativ deoarece proteinele încărcate negativ nu
pot ieși din celulă, în timp ce proteinele încărcate pozitiv pot traversa ușor membrana celulara.
Când celula este stimulată, apare o schimbare a diferenței de potențial, ceea ce duce la
apariția fia a unui potenţial local, când stimulul are o valoare subliminala; fie a unui potenţial
de acţiune, când stimulul are o valoare supraliminală.

Potenţialul local:
Reprezintă modificarea potenţialului de repaus al unui neuron în urma unei stimulări
subliminale (sub nivelul de prag necesar), ce nu produce un potenţial de acţiune.
Stimulii subliminali determină deschiderea unui număr mic de canale ionice de Na+ și produc
o depolarizare insuficientă pentru a declanşa potenţialul de acţiune, mai mică de 15 mV.
Influxul de K+ poate restabili potențialul la o valoare de repaus.
Totuși, potențialul local sensibilizează pentru un timp neuronul, iar prin sumarea spațială sau
temporală a mai multor potențiale locale se poate produce în final un potențial de acțiune, ce
este transmis mai departe la altă celulă. Potențialul local în sine nu se transmite mai departe,
decât dacă are loc sumarea.

Potenţialul de acţiune:
Reprezintă modificarea potenţialului de repaus, după stimularea supraliminală a
celulei. Un potenţial de acţiune este un eveniment de scurtă durată, în care potenţialul electric
al membranei unei celule crește rapid. Potenţialul de acţiune în neuroni este cunoscut sub
numele de "impuls (influx) nervos".
Polarizarea membranei apare ca efect al unui proces activ, dependent de metabolismul celular,
care comportă două momente:
• Pătrunderea ionilor de sodiu în interiorul celulei .
• Ieşirea ionilor de potasiu în exteriorul celulei.

Potenţialul de acţiune este generat de tipuri speciale de canale de ioni încorporate în

membrana plasmatica a unei celule. Aceste canale sunt închise în cazul în care potenţialul de
membrană este aproape de potenţialul de repaus al celulei, dar încep rapid să se deschidă în
cazul în care potenţialul de membrana creste la o valoare de prag definita cu precizie (nu mai
mic de 15mV). Când canalele sunt deschise, acestea permit intrarea in celula a unui flux activ
de ioni de sodiu Na+, ce schimbă gradientul electrochimic, care, la rândul său, produce o
creştere în continuare a potenţialului de membrană. Această creştere determină deschiderea
unui număr si mai mare de canale de Na+, producându-se un curent electric si mai mare, și
aşa mai departe. Acest schimb rapid deplasează potenţialul de membrană de la -65 la
aproximativ +55mV, în timp de aproximativ 0,5 milisecunde. Procesul decurge exploziv pină
când toate canalele de ioni disponibile sunt deschise, rezultând potenţialul de acţiune.
Potenţialul de acţiune se produce datorită creşterii rapide a permeabilităţii pentru Na+ (de
aprox. 5000 de ori). La potenţialul de -70mV, canalele de Na+ sunt închise. Când potenţialul
creste la -65mV, canalele de Na+ se deschid si ionii pătrund în celula, realizând depolarizarea
neuronului. Afluxul rapid de ioni de sodiu Na+ provoacă polarizarea inversa a membranei
plasmatice, adică pozitivă în interior și negativă în exterior, apoi inactivare ei rapida. La un
moment dat, ionii de sodiu Na+ nu mai pot intra în celula și sunt transportaţi în mod activ în
afara membranei plasmatice. Canalele de potasiu K + sunt apoi activate, și există un curent
dinspre exterior înspre interior de ioni de potasiu K +, intervenind asupra gradientului
electrochimic, activând astfel potenţialul de repaus.
Se produce, astfel, de-a lungul membranei o unda de excitante ca un curent electric, care
poarta denumirea de potenţial de acţiune. La nivel neuronal informaţia e condusă
unidirecţional, de la dendrite spre capătul axonului, sub formă de impuls electrochimic.
Potenţialul de acţiune este o modificare temporară a potenţialului de membrană, care codifică
o informaţie. Factorii care pot declanşa o astfel de activitate pot fi mecanici, termici, chimici,
electrici. Potenţialul de acţiune este un răspuns de tipul “totul sau nimic “, adică stimulul cu o
intensitate inferioară pragului, subliminal, nu provoacă depolarizarea şi declanşarea unui
impuls, iar stimulul supraliminal nu determină o reacţie mai amplă decât stimulul de prag.
După un potenţial de acţiune, există o schimbare tranzitorie negativă, numită perioada
refractară absoluta, generata de curenţii suplimentari de potasiu K + si in care celula nu mai
este activabilă. Acest mecanism (perioada refractara) permite circulaţia influxului nervos într-
un singur sens, împiedicând reîntoarcerea potenţialul de acţiune. Urmează apoi o altă perioadă
scurtă de timp pentru a reveni la starea iniţială, perioadă numită perioadă refractară relativă.
În aceasta perioada, doar o stimulare puternică (când celula primeşte impulsuri de la un număr
mare de alţi neuroni) va putea produce activarea celulei. Când un grup de neuroni trece printr-
o perioadă refractara absolută, un alt grup este activat, adică se produce “principiul salvei “.
Viteza de transmitere a potenţialului de acţiune de la dendrite la axoni variază între 3 şi
320 km pe oră, în funcţie de diametrul axonului şi de prezenţa sau absenţa tecii de mielină.
In fibrele mielinice (care au teaca de mielina), transmiterea influxului nervos este saltatorie,
adică influxul nu mai parcurge întreaga lungime a fibrei ci sare de la un nod Ranvier la altul,
mărind astfel viteza de propagare a informaţiei. In fibrele amielinice (lipsite de mielina)
transmiterea influxului nervos este continua, din aproape in aproape.
Atunci când potenţialul electric axonal atinge terminaţiile presinaptice (butonii
terminali), determină deschiderea canalelor de Ca2+, care angrenează dupa sine în spaţiul
fantei sinaptice molecule de substanţe biochimice ce poartă denumirea de neurotransmiţători
și, în acelaşi timp, se produce o descărcare de curent care induce un potenţial electric în
membrana postsinaptică (dendrita sau corpul celular al neuronului postsinaptic).
Moleculele de neurotransmiţători difuzează în spaţiul sinaptic şi stimulează neuronul următor,
realizând astfel transmiterea chimica a informaţiei de la un neuron la altul.
La nivelul terminaţiilor presinaptice (butonii terminali) ale unui neuron senzorial, frecvenţa
potenţialului de acţiune determină cantitatea de neurotransmiţători eliberaţi. Astfel este
codificată informaţia în corelaţie cu nivelul stimulului. Dendrita care va prelua informaţia este
dotată cu receptori pentru neurotransmiţători, a căror prezență va facilita deschiderea
canalelor de sodiu din neuronul postsinaptic și deci, apariţia potenţialului de acţiune.
Rezultă ca funcţia principala a neuronului este aceea de transmitere a influxului
nervos. Acesta este un proces specific celulei nervoase.
Posibilele riscuri de distorsiune pe traseul de comunicare al informaţiei pot apărea la
următoarele nivele:
• la nivel periferic (senzaţii şi nervi);
• la nivel sinaptic;
• la nivel SNC (integrare şi analiză).
SINAPSA

Sinapsa este zona în care se realizează transmiterea impulsului nervos de la un neuron

la altul, de la axonul unui neuron la dendrita altui
La nivelul SN, informaţia se transmite de la un neuron la altul sub formă de impuls nervos.
Impulsul trece de la o dendrită la corpul sau celular, apoi la axon şi terminaţiile sale. După
traversarea spatiului sinaptic, impulsul parcurge dendrita şi corpul celular al altui neuron.
Adică, sinapsele transmit întotdeauna dinspre neuronul care secretă transmiţătorul (neuron
presinaptic) spre neuronul asupra căruia acţionează transmiţătorul (neuron postsinaptic).
Procesul de traversare al spaţiului sinaptic poartă numele de transmitere sinaptică.
Neuronii, precum celulele Purkinje, pot avea peste 1000 de ramificații dendritice, făcând
conexiuni cu alte zeci de mii de celule. În creierul uman există un număr imens de sinapse.
Fiecare neuron din cei 1014 are în medie 7 000 de conexiuni sinaptice cu ceilalți neuroni. La
un copil de trei ani avem 1015 sinapse, acest număr scazand cu vârsta, ajungând între 1014 și
5×1014 la un adult.
.Activitatea sinaptică se referă la codarea chimică a informației și transmiterea acesteia prin
sinapse.

Imaginea 1 - sinapsă - Transmiterea sinaptică A) Componenta presinaptică B) Componenta

postsinaptică 1. Mitocondrie 2. Vezicule cu mediator 3. Autoreceptor 4. Fanta sinaptică 5.
Receptor 6. Canal ionic Ca++ 7. Vezicula ce eliberează mediatorul 8. Pompa de reabsorbite a
mediatorului

2.Structura sinapsei:
• zona presinaptica (axon) - reprezentata de butonii terminali ai axonului neuronului
presinaptic, adica cel de la care se transmite impulsul ;
• fanta sinaptică - spatiul dintre neuroni, aceştia nu se află în contact direct ;
• zona postsinaptica - este reprezentata de dendrita sau corpul celular al axonului
postsinaptic, adica a neuronului la care se transmite impulsul nervos.Impulsul nervos
ajuns la capatul butonului terminal, determina la acest nivel deschiderea canalelor de
Ca+(calciu) din membrana presinaptica. Ca+ trage dupa el, la exterior,
neurotransmitatorul (mediatorul chimic, cel mai frecvent acetilcolina sau
noradrenalina), care se varsa astfel in fanta sinaptica. Apoi,mediatorul chimic se
aseaza pe receptori specifici din membrana postsinaptica. In momentul atasarii
 mediatorului de receptor, se deschid canalele pentru Na+ si acesta intra in neuronul
post sinaptic. In acest fel apare potentialul de actiune in neuronul post sinaptic, adica
Na+depolarizeaza neuronului postsinaptic. Acest potential se numeste potential
excitator postsinaptic si dureaza 20 msec.

Mediatori chimici pot fi:

• excitatori: taurina, glutamat, aspartat ( se gasesc doar la nivelul SNC)
• inhibitori: glicine, purine, NO, GABA (ac gama amino butiric)
• excitatori si inhibitori: acetilcolina, noradrenalina, serotonina, dopamina
Pentru ca efectul de transmitere sinaptica sa fie incheiat, nu trebuie sa mai existe la nivelul
fantei sinaptice cantitati de mediator chimic – de aceea in fanta sinaptica exista o enzima care
degradeaza mediatorul chimic eliberat.

3. Clasificarea sinapselor :

a. Din punct de vedere funcţional, sinapsele pot fi excitatorii sau inhibitorii.

Sinapsele excitatorii sunt sinapse care determină activarea unui neuron, adică cresc
permeabilitatea membranei, permiţând depolarizarea ei - se declanşează un potenţial
postsinaptic excitator (EPSP)
Sinapse inhibitorii au un efect preponderent invers, de hiperpolarizare , scade permeabilitatea
membranei – se declanşează un potenţial postsinaptic inhibitor (IPSP).
Unul şi acelaşi neurotransmiţător poate avea efecte diferite în funcţie de receptori (tipul de
receptor determină efectul)
b.După mecanismul de transmitere se clasifica in :
 sinapse chimice (cu neurotransmiţători) –la nivelul sinapsei sunt eliberaţi
neurotransmiţătorii sau “mediatorii chimici “în spaţial sinaptic. Conducerea influxului
nervos este unidirecţionala, dinspre terminaţia presinaptica spre cea postsinptica.
Aproape toate sinapsele din SNC, din placa motorie şi cele din SNV sunt chimice.
 sinapse electrice (prin joncţiuni gap) – când potenţialul electric axonal atinge
terminaţiile presinaptice se produce o descărcare de curent care induce un potenţial
electric si în membrana postsinaptică. Are loc trecerea ionilor catre neuronul
postsinaptic prin aceste locuri de joncţiune. Foarte puţine în SN. Acest tip de sinapse
se pot produce doar atunci cind neuronii (cel presinaptic si cel postsinaptic) sint foarte
apropiati. Spatiul sinaptic al acestor sinapse este mult mai mic decit cel al sinapselor
 de tip chimic.
 sinapse mixte (cuplaj intre sinapsa electrica si cea chimica ). Sunt rare

4.Particularitatile transmiterii sinaptice:

• Este unidirectionala - adica numai de la neuronul pre- la cel postsinaptic
• La fiecare sinapsa, impulsul nervos intarzie 0,5 mS
• Sinapsele obosesc, adica la stimularea repetitiva a unei sinapse, apar timpi de latenta
din ce in ce mai lungi
• Facilitarea post- tetanica, reprezinta o metoda prin care poate fi produsa transmiterea
sinaptica mai rapid.Ex. daca stimulam de mai multe ori un neuron,si apoi lasam o
pauza, transmiterea sinaptica se va face mai repede la urmatoarul stimul
• In caz de hipoxie, transmiterea sinaptica se sisteaza
• Anestezicele blocheaza transmiterea sinaptica

Concluzionând, unitatea de bază a SN este neuronul, celula specializată. Este format

din corp neuronal, axon, dendrite şi terminaţii sinaptice. Corpul neuronal prezintă o serie de
prelungiri scurte, denumite dendrite şi o prelungire unică, lungă denumită axon.
Stimularea dendritelor sau a corpului neuronal duce la formarea impulsului nervos, care este
transmis de-a lungul axonului. Acest impuls nervos (potenţial de acţiune) este datorat unui
mecanism de auto propagare, denumit depolarizare, prin care se produc recodificari ale
permeabilităţii membrane celulare pentru diferite tipuri de ioni (atomi sau molecule încărcate
electric), care intră şi ies din celula. Potenţialul de acţiune odată declanşat este transmis prin
axon către terminaţiile sinaptice (butonii situaţi în segmental distal al axonului); aceste
terminaţii sinaptice eliberează anumite substanţe chimice, denumite neurotransmiţători, prin
intermediul cărora se realizează transferul semnalului către alt neuron. Neurotransmiţătorii
difuzează în spaţiul sinaptic şi se combină cu neuro receptorii existenţi în membrana celulară
a neuronului receptor. Unele din aceste combinări ale neurotransmiţătorilor cu neuro
receptorii provoacă depolarizarea membranei celulare, iar altele polarizarea acesteia.
Producerea potenţialului de acţiune este un proces care se desfăşoară după legea “totul său
nimic”. Există mai multe tipuri de interacţiuni între neurotransmiţători şi receptori şi acest
lucru explică diferitele categorii de fenomene psihice.