UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE
ANUL DE STUDIU: I SEM. 1
ANUL UNIVERSITAR: 2020-2021

NEUROPSIHOLOGIE
curs

Prof. Univ. Adrian PAPARI

Conf.univ.dr. Livica FRĂŢIMAN

CONSTANŢA
11
 CUPRINS

Definiţia şi scopul neuropsihologiei;

• Natura psihicului uman
• Componentele psihicului uman
• Direcţiile de dezvoltare a cercetării în neuropsihologie.

Relaţia dintre creier şi viaţa psihică

• Principiile organizării morfo-funcţionale a creierului
• Categorii mari de funcţii ale creierului
• Rolul emisferelor cerebrale în procesele şi mecanismele psihice

Structura funcţională a sistemului nervos

• Unitatea structural-funcţională a sistemului nervos:
- Neuronul
- Nevroglia
- Sinapsa
- Reţelele neuronale

Structura funcţională a măduvei spinării

• Funcţiile măduvei spinării
• Patologie medulară
• Aspecte psihosociale ale bolnavilor medulari

Structura funcţională a trunchiului cerebral

• Structura anatomică şi funcţională a bulbului rahidian
• Sindroame clinice produse prin leziuni ale bulbului rahidian.
• Puntea lui Varolio, structură şi funcţii
• Mezencefalul, structură şi funcţii
• Formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral

Cerebelul
• Structura funcţională a cerebelului
• Semne clinice ale leziunilor cerebeloase

Diencefalul
• Structura anatomică şi funcţională
• Talamusul

Metatalamusul, subtalamusul, epitalamusul

Hipotalamusul
Funcţiile hipotalamusului I
• Menţinerea homeostaziei organismului
• Reglarea foamei şi a aportului de hrana
• Reglarea setei şi a aportului de lichide

Funcţiile hipotalamusului II
• Reglarea metabolismului glucidic, lipidic şi proteic
12
• Reglarea comportamentului afectiv-emoţional
• Reglarea ritmului veghe-somn

Telencefalul
• Emisferele cerebrale
• Sistemul limbic – structură funcţională

Sistemul nervos periferic şi sistemul nervos vegetativ

• Nervi spinali şi nervi cranieni
• Sistemul nervos simpatic
• Sistemul nervos parasimpatic
• Neurotransmiţătorii

13
 INTRODUCERE

DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL NEUROPSIHOLOGIEI

Neuropsihologia este o disciplină de graniţă între ştiinţele neurale, psihologice,

sociale şi ştiinţele tehnice. Ea funcţionează ca ştiinţă pe principiul interdisciplinarităţii şi
complementarităţii.
Există mai multe denumiri care, în decursul timpului, au fost date acestui domeniu.
În secolul trecut, studiul relaţiilor dintre procesele mintale, comportament şi procesele
fiziologice a purtat numele de psihologie fiziologică. Au mai fost folosite denumiri precum:
psihologia biologică, fiziologia comportamentului sau neuroştiinţa comportamentului. Dar,
când s-a ajuns la concluzia că trebuie să se evidenţieze relaţia dintre psihologie şi
neurologia clinică, s-a impus termenul de neuropsihologie sau cel de neurologie
comportamentală. În esenţă, toate aceste denumiri evidenţiază scopul de a studia baza
neurofiziologică a proceselor psihice, a limbajului şi a comportamentului cu sublinierea
aspectelor clinice ale acestora. Neuropsihologia trebuie privită ca ştiinţa care studiază
problema raportului între psihic şi creier, în întreaga sa complexitate, bazându-se atât pe
date experimentale, efectuate în laborator pe animale şi pe om, cât şi pe date oferite de
clinica neurologică şi neurochirurgicală. Din acest motiv, neuropsihologia nu este doar o
disciplină experimentală, ci şi o disciplină teoretică fundamentală.

DIRECŢIILE DE EVOLUŢIE ALE STUDIULUI ORGANIZĂRII

PSIHO-NEURO-COMPORTAMENTALE

În prezent, studiul organizării psiho-neuro-comportamentale se desfăşoară pe 4

direcţii principale:
DIRECŢIA DESCRIPTIVĂ, prin care se evidenţiază elementele componente ale
unui anumit comportament, succesiunea acestora în spaţiu şi timp şi corelaţiile ce se
stabilesc între ele. Această direcţie permite studiul rolului specific al diferitelor componente
în cadrul activităţii psihice generale a unui individ.

14
 DIRECŢIA EVOLUŢIONISTĂ urmăreşte desprinderea şi formularea unor
legităţi generale ale devenirii psiho-comportamentale, pe toată scara animală, precum şi
evidenţierea diferenţelor calitative între diferitele niveluri ale ierarhiei filogenetice.
DIRECŢIA ONTOGENETICĂ permite stabilirea stadiilor parcurse de entităţile
psihocomportamentale, de la apariţie şi până la desăvârşire şi maturizare, în strânsă
dependenţă de maturizarea structurilor cerebrale, de maturizarea unui set de neuroni sau
a unui anumit circuit neuronal.
DIRECŢIA NEUROPSIHOLOGICĂ, în cadrul căreia accentul cade pe
dezvăluirea şi explicarea mecanismelor concrete prin care se realizează, la nivelul
creierului, un act psihocomportamental sau altul.
În ultima vreme, se manifestă un interes deosebit pentru alte două modalităţi de
studiere a creierului:
MODALITATEA CIBERNETICĂ, în care creierul este considerat ca o reţea de
tip computer cu autoreglare;
MODALITATEA FIZICĂ, în care sunt luate în considerare câmpurile
electromagnetice ce însoţesc activitatea psihică, schimbul de particule elementare,
precum şi orice alt proces fizic care permite realizarea unor analogii între sistemele vii şi
cele nevii.
Există mai multe domenii de activitate în care sunt necesare studiile de
neuropsihologie: neurologia clinică, psihologia clinică, medicina psihosomatică,
pedagogia, îndrumarea şi selecţia profesională etc.
Domeniile neuropsihologiei în care se fac studii şi cercetări susţinute sunt
numeroase. Din acest punct de vedere este cunoscut faptul că determinismul psihologic
al maladiilor poate ajunge până la un procent de 50%. Pe de altă parte, se consideră că
aproximativ 65% dintre boli au o bază pur psihosomatică.
Este cunoscută relaţia strânsă ce există între sistemul imunitar şi starea psihică.
Efectul emoţiilor pozitive sau negative asupra rezistenţei organismului la diferite boli este
cunoscut din cele mai vechi timpuri. Cercetările în acest domeniu au evoluat până la a se
demonstra că răspunsul pielii la reacţiile de hipersensibilizare poate fi accelerat sau
încetinit prin sugestie şi hipnoză.
În alt compartiment, cercetarea modului de acţiune al hormonilor şi
neurotransmiţătorilor a adus date noi privitoare la rolul acestor substanţe în reglarea
comportamentului. Astfel, este cunoscut faptul că diferite regiuni ale creierului emit

15
anumite substanţe care pot anihila durerea, substanţe care, adesea, sunt mai eficace
decât morfina.

NATURA PSIHICULUI UMAN

În ceea ce priveşte natura psihicului uman, neuropsihologia contemporană aduce o

perspectivă nouă, bazată pe principiul comunicării şi interacţiunii informaţionale a
creierului cu surse de semnale din lumea externă şi din mediul intern al organismului.
Astfel, afirmaţia unanim cunoscută, cum că psihicul este o funcţie a creierului, trebuie
precizată prin sublinierea a două aspecte:
- psihicul se realizează ca o funcţie de receptare, prelucrare, interpretare şi stocare
a informaţiei;
- informaţia se constituie prin prelucrări şi integrări succesive la nivelul creierului, în
unităţi distincte, pe care le numim procese şi stări psihice. Această informaţie este furnizor
de diverse categorii de semnale mecanice, fizice, chimice şi socio-culturale, ce acţionează
din afară asupra receptorilor individuali.
La naştere, copilul nu posedă o organizare psihică stabilă, încheiată, dar nici nu
este tabula rasa (tablă goală). Din punct de vedere biofiziologic, el dispune de un grad de
organizare suficient de ridicat, care îi permite să comunice la un nivel rudimentar, dar activ
şi selectiv cu mediul extern. Deci el se naşte cu o viaţă psihică elementară, constituită pe
baza unei moşteniri genetice şi a interacţiunii cu mediul intrauterin. După naştere,
multiplicându-se rapid factorii externi cu care intră în contact, creşte ritmul şi conţinutul
calitativ al dezvoltării psihice individuale.
Din punct de vedere al dezvoltării psihice optime, raportul dintre factorii externi şi
condiţiile interne este simetric şi reversibil.
Spre exemplu, absenţa auzului, fiind o condiţie internă, are acelaşi efect asupra
dezvoltării percepţiei auditive ca şi absenţa sunetelor, factor extern; sau deficitul funcţional
al creierului, condiţie internă, se răsfrânge în aceeaşi măsură negativ asupra dezvoltării
intelectuale a individului, ca şi deficitul de instruire şi de informare, care este factor extern.
În etapele timpurii ale psihogenezei, cântăreşte mai mult influenţa factorilor externi.
În etapele târzii ale psihogenezei, atunci când structurile cognitive şi motivaţiile tind să se
consolideze, ponderea principală revine condiţiilor şi organizării interne a individului. Sub
aspect comportamental, sensul de derulare a stadiilor dezvoltării psihice rezidă în trecerea

16
de la determinarea externă către autodeterminare, pe bază de analiză, evaluare, decizie şi
corecţie.
Orice dezvoltare psihică presupune, pe de o parte, transformarea influenţelor
externe în conţinuturi şi stări subiective interne, iar pe de altă parte, transformarea
conţinuturilor şi stărilor subiective interne în procese externe obiective. Prin urmare, sursa
dezvoltării psihice umane este constituită nu dintr-un mediu extern brut, ci dintr-un mediu
umanizat, impregnat cu subiectivitate.
Dintre nenumăraţii factori externi care participă direct la formarea şi dezvoltarea
structurilor psihice umane, rolul determinant revine factorilor sociali. Diversitatea
organizării şi dezvoltării psihicului uman depinde, aşadar, pe de o parte, de nivelul de
organizare structurală a creierului, şi pe de altă parte de complexitatea obiectivă a
mediului şi vieţii sociale. Stimulentul esenţial al dezvoltării funcţiilor creierului este
informaţia. Nivelul cel mai înalt de realizare a integrării informaţiei îl reprezintă procesele
psihice cognitive. Psihicul uman este, din punct de vedere ontologic, în mod esenţial
informaţie.
Atât psihicul cât şi informaţia nu pot fi catalogate nici ca substanţă şi nici ca energie,
nu posedă dimensiuni măsurabile sau perceptibile nemijlocit. Prezenţa şi individualitatea
componentelor psihice se evidenţiază numai prin intermediul actelor comportamentale.

COMPONENTELE PSIHICULUI UMAN

Ca elemente componente, sistemul psihic uman include mai multe entităţi:

ENTITĂŢI DE TIP COGNITIV – conţin senzaţiile, percepţiile, reprezentările,
gândirea, cu elementele ei, judecăţile şi raţionamentul. Acestea permit o orientare
adecvată în raport cu obiectele şi fenomenele externe.
ENTITĂŢI DE TIP MOTIVAŢIONAL - conţin informaţii despre stările de
necesitate, semnalizând deviaţiile de la echilibru sau de la tendinţele şi finalităţile evolutive
ale organismului individului.
ENTITĂŢI DE TIP EMOŢIONAL AFECTIV - conţin informaţii despre raportul
dintre semnificaţia situaţiilor şi evenimentelor externe şi dinamica motivaţională a
sistemului individului, dirijând în mod corespunzător energia care realizează şi susţine
actul comportamental exteriorizat sau ascuns. Deosebirea esenţială a psihicului uman de
cel animal rezidă din apariţia integrării de tip conştient. Fiecare proces psihic individualizat
17
dobândeşte, la nivelurile sale cele mai înalte, atributele conştientizării, realizându-se ca
fapt de conştiinţă. Procesul care concentrează în sine cel mai bine determinările
structurale şi funcţionale ale conştiinţei este gândirea. La un anumit nivel, a fi conştient
devine echivalent cu a gândi. Nivelul de organizare şi dezvoltare a conştiinţei depinde în
foarte mare măsură de gradul de dezvoltare a conţinutului gândirii şi de nivelul structurilor
de operare a gândirii.

RELAŢIA DINTRE CREIER ŞI VIAŢA PSIHICĂ

Există o relaţie directă între organizarea morfologică a creierului şi funcţiile

acestuia, incluzând şi funcţiile psihice.

PRINCIPII DE ORGANIZARE MORFOFUNCŢIONALĂ

A CREIERULUI

Organizarea morfofuncţională a creierului are la bază un ansamblu de principii care

explică raportul dintre creier şi viaţa psihică. Aceste principii sunt:
PRINCIPIUL NEURONULUI – are la bază faptul cunoscut că unitatea
morfologică şi funcţională a creierului este neuronul.
PRINCIPIUL CENTRALIZĂRII – principiul de convergenţă reciprocă şi de
grupare a neuronilor în ansambluri organizate în centri nervoşi.
PRINCIPIUL CEFALIZĂRII este legat de planul general de organizare a
organismului şi de planul de organizare a sistemului nervos central.
PRINCIPIUL CORTICALIZĂRII stabileşte faptul că scoarţa cerebrală, care
este cea mai nouă formaţiune filogenetică, tinde să devină centrul superior de comandă şi
control al sistemului nervos central, subordonând activitatea formaţiunilor subiacente.
PRINCIPIUL DIFERENŢIERII ŞI SPECIALIZĂRII stabileşte faptul că
encefalul este un sistem morfofuncţional neomogen, fiind diferenţiat atât structural cât şi
funcţional şi având o specializare funcţională a elementelor din care este alcătuit.

18
 PRINCIPIUL IERARHIZĂRII ŞI INTEGRĂRII SISTEMICE stabileşte legile
după care se realizează diferenţierea şi specializarea în organizarea funcţională a
creierului. Din punctul de vedere al acestui principiu, se creează un tip de relaţie cu dublu
sens: un sens ascendent, de la nivelele inferioare către cele superioare şi un sens
descendent, de la nivelul superior către cele inferioare.
PRINCIPIUL COMUTĂRII implică două aspecte: primul se referă la
diversificarea şi creşterea intrărilor şi ieşirilor la nivelul organismului, iar celălalt aspect se
referă la legea fiziologică a exclusivităţii, conform căreia organismul nu poate efectua, în
acelaşi timp, două comportamente adaptive în raport cu stimulii exteriori, ci numai unul
singur.
PRINCIPIUL REFLEXULUI exprimă natura de bază a activităţii creierului,
unitatea funcţională a acestuia fiind arcul reflex.
PRINCIPIUL MODELĂRII INFORMAŢIONALE se exprimă, pe de o parte,
prin dependenţa funcţionării creierului de sursele de stimulare şi de informaţie exterioare şi
pe de altă parte prin caracterul reflectoriu al vieţii psihice.
PRINCIPIUL CONEXIUNII INVERSE stă la baza modelului general de
funcţionare a creierului, considerat ca un sistem cibernetic, cu autofuncţionare şi
autoreglare. Conform acestui principiu, creierul are capacitatea de a-şi menţine un anumit
echilibru şi de a-şi corecta eventualele erori de funcţionare şi, de asemenea, are
capacitatea de a-şi dezvolta experienţa prin achiziţia unor structuri informaţionale noi şi
prin crearea unor sisteme noi de legături.
PRINCIPIUL REDUNDANŢEI se referă la acţiunea factorilor perturbatori interni
sau externi asupra activităţii informaţionale a creierului.
PRINCIPIUL VERBALIZĂRII este legat de apariţia şi dezvoltarea limbajului
articulat.
PRINCIPIUL INSTRUIBILITĂŢII – evidenţiază faptul că organizarea şi
funcţionarea creierului prezintă o anumită plasticitate de autoelaborare în cadrul
interacţiunii sale cu mediul.
Viaţa psihică nu trebuie confundată cu funcţiile creierului. Funcţiile creierului se
referă la mobilitate, sensibilitate, tonus muscular, la funcţiile de relaţie şi funcţiile
vegetative. Alături de acestea, creierul participă în mod direct la edificarea funcţiilor
psihice.

19
 CATEGORII MARI DE FUNCŢII ALE CREIERULUI

În ansamblu, există 3 categorii de funcţii ale creierului:

FUNCŢII PUR NEUROLOGICE: motorii, senzitive, senzoriale, de echilibru, de
coordonare şi reflexe.
FUNCŢII INSTRUMENTAL-SIMBOLICE: gnozii, praxii, limbaj, orientare
spaţială, construcţie spaţială, schemă corporală. Toate acestea intră în sfera psihicului.
FUNCŢII INTEGRATOARE: atenţia, orientarea, dispoziţia afectivă, memoria,
activitatea, comportamentul, conştiinţa. Funcţiile integratoare reprezintă sfera proceselor
psihice propriu-zise, la care se adaugă conştiinţa, adică totalitatea funcţiilor legate de
starea de vigilenţă în raport cu propria persoană şi cu realitatea extracorporală. Dacă
realizăm o ierarhizare de organizare a celor trei tipuri de funcţii, putem spune că funcţiile
neurologice fundamentale sunt funcţii primare, funcţiile instrumental simbolice sunt funcţii
secundare, iar funcţiile de integrare sunt funcţii terţiare.
Din punct de vedere filogenetic, aceste funcţii apar treptat, de la cele primare către
cele terţiare, odată cu dezvoltarea morfofiziologică a creierului. Astfel, funcţiile primare se
întâlnesc la toate vertebratele. La mamifere, apare reflexul de orientare, atenţia, un anumit
tip de memorie elementară. La acestea se adaugă o bună dezvoltare a conduitelor
instinctuale: de construire a cuibului, de creştere a puilor, de procurare a hranei, de
reproducere ş.a.m.d. La om, prin dezvoltarea creierului, apar funcţiile gnozice, cele praxice
şi cele de limbaj, care au o valoare funcţională predominantă.
Funcţiile primare sunt funcţiile solide, foarte bine organizate structural. Funcţiile
secundare şi cele terţiare apar mai târziu, în evoluţia sistemului nervos. Ele sunt mai
complexe, dar sunt mai puţin bine organizate şi, prin urmare, sunt mult mai vulnerabile.
În mod experimental, s-a putut demonstra că primele care sunt afectate într-un
proces patologic sunt funcţiile terţiare şi în special cele legate de conştiinţă.
În cursul traumatismelor cerebrale datorate accidentelor sau în intoxicaţii se
constată o dezintegrare a funcţiilor secundare şi ulterior a celor primare, de tip neurologic
pur. Acest fapt se explică prin aceea că funcţiile creierului derivă unele din altele prin
diferenţiere şi specializare funcţională.

20
 Relaţia dintre creier şi psihic nu poate fi redusă la o schemă de tipul stimul-răspuns.
Reacţia de acest tip apare ca un mecanism de reflex automat, numai la nivelul funcţiilor
primare.
Din punct de vedere al formării proceselor mentale, ordinea dezvoltării este, prin
urmare, de la funcţiile primare la funcţiile secundare apoi la funcţiile terţiare, ordinea
dezintegrării acestor funcţii fiind inversă. Afectarea funcţiilor superioare, adică a celor
secundare şi terţiare, duce la eliberarea sau dezvăluirea funcţională a funcţiilor primare,
aşa cum se observă în bolile neurologice. Aşadar, funcţiile superioare exercită asupra
celor inferioare, primare, un anumit tip de control supresiv.
Există şi un model de înţelegere a funcţiilor creierului preluat din cibernetică.
Conform acestui model, creierul este considerat un sistem cibernetic cu o intrare (input) şi
cu o ieşire (output). Dar, dacă vom încerca să înţelegem creierul ca pe o maşină în care
introducem ceva, maşina prelucrează şi noi trebuie să obţinem ceva, riscăm să excludem
aspectele evolutive, de specializare şi de complexitate ale creierului. Creierul are
capacitatea de a autocontrola, concomitent de a-şi pune probleme şi a rezolva probleme.
Ceea ce înseamnă că a privi creierul ca pe o maşină este un raţionament simplist şi
insuficient.
Emisferele cerebrale sunt implicate direct în construirea mecanismelor şi proceselor
psihice.

ROLUL EMISFERELOR CEREBRALE

ÎN MECANISMELE ŞI PROCESELE PSIHICE

LOBUL FRONTAL este implicat direct în mecanismele vieţii afective. Sunt

cunoscute tulburările afective în leziunile lobului frontal. De asemenea, în aceleaşi leziuni
poate apare iritabilitatea, torpoarea (somnolenţa), lipsa de iniţiativă, alături de discrete
tulburări de personalitate. Tulburările psihice din afectările lobului frontal se împart în trei
grupe:
Tulburări de dispoziţie şi caracter, care constau în creşterea tonusului afectiv, cu
euforie şi erotism, alternând cu faze de melancolie, cu reacţii caracteriale de tip psihopatic
sau iritabil.

21
Figura 1 – Lobii cerebrali

22
 Tulburări de activitate – se referă la activităţile fizice exterioare şi la manifestările
intelectuale. Apare o ruptură între bolnav şi lumea exterioară, cu sărăcirea relaţiilor şi cu
absenţa reacţiilor la evenimentele externe. Se adaugă o stare de apatie, indiferenţă la
durere, mutism akinetic şi poate evolua către comă şi moarte.
Tulburări intelectuale, care privesc atenţia şi memoria. Pot merge de la confuzie şi
dezorientare temporo-spaţială până la starea de perplexitate şi demenţă.
LOBUL PARIETAL este în relaţie cu funcţiile praxice şi gnozice, cu schema
corporală şi cu limbajul. În leziunile lobului parietal apar 3 tipuri de tulburări:
Tulburări praxice, adică apraxie ideomotorie, apraxia îmbrăcatului şi apraxie
constructivă.
Tulburări ale schemei corporale sunt tulburări ale percepţiei referitoare la
dimensiunile şi postura propriului corp.
Tulburări de limbaj – duc la afazie senzorială.
LOBUL TEMPORAL este în relaţie cu memoria, conştiinţa şi viaţa emoţional-
afectivă. În leziunile lobului temporal, există 4 tipuri de tulburări:
Tulburările emoţionale - experimental, la animale, au putut fi produse accese de
furie, de agresivitate, de alertă, de frică şi fugă, prin excitarea lobului temporal. La om, se
pot obţine stări de tristeţe, teamă de moarte, senzaţie de singurătate. De asemenea, crize
de mânie şi violenţă, care se pot permanentiza sau croniciza, în situaţii de excitare
continuă a lobului temporal, cum ar fi în epilepsia de lob temporal. În această boală, se
adaugă şi modificări de caracter şi de personalitate.
Tulburări psihomotorii: mutismul achinetic, somnolenţa, catalepsia (stare hipnotică).
Tulburări de memorie – sunt constante, în leziunile de lob temporal şi sunt sub
formă de amnezie de fixare.
Stările de vis, care constau în tulburări de conştiinţă, asociate cu halucinaţii vizuale,
auditive, gustative, olfactive, stări care survin sub formă de criză. La acestea se adaugă
ruperea parţială de realitate a bolnavului.
LOBUL OCCIPITAL este în relaţie funcţională cu percepţia timpului şi a
mişcărilor, a spaţiului vizual, a memoriei şi a dispoziţiei afective. Leziunile acestui lob
prezintă 3 tipuri de tulburări:
- Halucinaţii vizuale;
- Tulburări de memorie şi de afectivitate;
- Tulburări de percepţie temporală, de mişcare şi de spaţiu.

23
 CORPUL CALOS (fascicul de fibre nervoase care uneşte cele două emisfere ale
creierului mare) este implicat în mecanismele memoriei şi conştiinţei, precum şi în
procesele gnozice şi praxice. Leziunile corpului calos produc 3 tipuri de tulburări:
Tulburări psihice: inerţia motorie, scăderea memoriei, lipsa de iniţiativă, lipsa
legăturii între idei, iritabilitatea, nesiguranţa, anumite tulburări de caracter.
Tulburări praxice: apraxia ideomotorie, apraxia mimică
Tulburări gnozice: agnozia obiectelor.
Pe baza tuturor acestor date, putem sintetiza mai multe tipuri de relaţii care există
între creier şi viaţa psihică. Aceste relaţii sunt:
- Relaţii neuropsihologice;
- Relaţii neuroumorale;
- Situaţii psihotraumatizante.

24
 PARTEA I
STRUCTURA FUNCŢIONALĂ
A SISTEMULUI NERVOS

UNITATEA STRUCTURAL-FUNCŢIONALĂ
A SISTEMULUI NERVOS

NEURONUL

Neuronul (celula nervoasă) este unitatea structurală şi funcţională a

sistemului nervos. Neuronul este alcătuit dintr-un corp celular, care se numeşte
pericarion şi din mai multe prelungiri. Prelungirea principală şi cea mai mare este axonul.
Acesta conduce impulsul nervos de la corpul celular către periferie. Celelalte prelungiri
sunt mai mari şi mai mult sau mai puţin ramificate, se numesc dendrite şi conduc impulsul
nervos de la periferie către corpul celular.
Axonul este o prelungire unică, iar dendritele sunt prelungiri multiple. Corpul celular
este alcătuit din citoplasmă, nucleu şi o membrană periferică care se numeşte neurilemă.
Citoplasma conţine în interiorul său organite celulare de două tipuri:
- organite celulare comune cu celelalte celule din corp: lizozomi, ribozomi,
mitocondrii, aparatul Golgi şi reticulul endoplasmatic;
- organite specifice neuronului – sunt, la rândul lor, de două tipuri: neurofibrilele şi
substanţa tigroidă (corpusculii Nissl). Corpusculii Nissl sunt granulaţii care la microscop
sunt intens colorate, dând neuronului un aspect tigrat. Neurofibrilele sunt filamente subţiri,
de lungimi variabile, formate din lanţuri de proteine, care străbat pericarionul şi axonul pe
toată lungimea sa.

25
 Figura 2 – Anatomia neuronului.
A. Un neuron motor transmite impulsurile de la creier sau măduvă spre periferie;
B. Un neuron pseudounipolar (senzitiv) transmite impulsurile de la periferie spre măduvă sau
creier (după Van de Graaff, K., 2000, Human Anatomy).

26
 Nucleul neuronului are aspectul unei vezicule clare, aşezată în centrul corpului
celular. El conţine în interiorul său un nucleol. Membrana nucleului este alcătuită din
substanţe proteice şi este prevăzută cu pori sau pliuri. În nucleul neuronului se găseşte o
cantitate mică de cromatină.
Membrana corpului celular, neurilema, este formată din două straturi de
macromolecule lipoproteice, între care se află un strat de lipide.
Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice, scurte, de grosimi diferite şi ramificate.
Numărul, forma şi dimensiunile lor variază de la un neuron la altul. Funcţia dendritelor este
de a reacţiona la excitaţii şi de a le conduce de la periferie către corpul axonului.
Axonul este tot o prelungire citoplasmatică, mult mai lungă; este unic, întotdeauna
prezent şi de regulă neramificat. El prezintă ramificaţii scurte numai în porţiunea terminală,
înainte de sinapsă. Axonul este învelit într-o membrană citoplasmatică, care se numeşte
axolemă. În citoplasma axonului, care se mai numeşte şi axoplasmă, se află neurofibrile.
Funcţia axonului este de a conduce impulsul nervos de la corpul neuronului la dendritele
sau corpul celular al altui neuron sau la o celulă efectoare.
Contactul dintre doi neuroni se realizează printr-o zonă specifică sistemului nervos,
care se numeşte sinapsă. Influxul nervos are un singur sens de circulaţie: de la dendrită
la corpul neuronului şi apoi la axon.
Axonul este înfăşurat într-o teacă de mielină, care este discontinuă, fiind întreruptă
la distanţe regulate prin nişte strangulaţii incomplete numite nodurile Ranvier.
Teaca de mielină este învelită la exterior de o formaţiune glială care se numeşte
teaca Schwann. La rândul său, teaca Schwann este învelită de o altă teacă, cu structură
conjunctivă (mai dură) care se numeşte teaca Henle.
Din punct de vedere morfologic, neuronii sunt de mai multe tipuri şi se clasifică
după mai multe criterii:
- după mărimea lor, neuronii pot fi:
- somatocromi – de dimensiuni mari, bogaţi în citoplasmă;
- citocromi – mici, cu nucleul mare şi cu citoplasmă mai puţină;
- neuroni cariocromi – sunt de mărime medie şi cu citoplasmă relativ redusă.
- după numărul prelungirilor, neuronii pot fi:
- neuroni multipolari, care au prelungiri multiple, pornind de pe întreaga suprafaţă;
- neuroni bipolari – cu prelungiri dispuse la cei doi poli ai celulei;
- neuroni unipolari - în care dendritele şi axonul pleacă din acelaşi loc şi ulterior se
despart.
27
 Figura 3 – Tipuri de neuroni (după Sylvia S. Mader, 1996, Biology)

- după funcţia pe care o îndeplinesc, neuronii pot fi:

- neuroni motori – care sunt bogaţi în substanţă tigroidă şi sunt mai mari, de regulă
multipolari; ei transmit comenzi efectoare.
- neuroni senzitivi – care sunt mai mici decât cei motori; transmit informaţii senzorio-
senzitive.
- neuroni de asociaţie (intercalari) – cu forme variate, de regulă multipolari, cu
prelungiri scurte şi volum mai mic; ei realizează relaţia dintre diferiţi neuroni.

28
 NEVROGLIA

Alături de neuron, din structura sistemului nervos face parte şi nevroglia, care se
mai numeşte şi celulă glială. Nevroglia are aceeaşi origine ca şi neuronul, dar are alte
roluri decât neuronul: rol de susţinere şi rol de hrănire a celulei nervoase. Din punct de
vedere morfologic, nevrogliile sunt de mai multe feluri:
- microglia – o celulă mică, fusiformă;
- oligodendroglia – are prelungiri puţine şi scurte;
- macroglia – celule mari, cu aspect fibros;
- nevroglia periferică - reprezentată de celulele Schwann, cele care contribuie la
alcătuirea tecii Schwann a axonului.
Ţesutul glial are rol multiplu, de susţinere şi de protecţie a neuronilor, de nutriţie, de
cicatrizare a eventualelor leziuni neuronale şi rol de secreţie a unor substanţe necesare
metabolismului neuronului.

SINAPSA

Sinapsele sunt zonele de legătură dintre doi neuroni; ele se pot realiza în trei feluri:
- sinapse axodendritice – leagă axonul unui neuron de dendritele altui neuron;
- sinapse axosomatice – fac legătura între axonul unui neuron şi corpul celular al
altui neuron;
- sinapse axoaxonale – fac legătură între axonii a doi neuroni vecini.

Oricare ar fi tipul de sinapsă, structura sa este aceeaşi:

- o componentă presinaptică, reprezentată prin butonii terminali ai axonului;
- spaţiul (fanta) sinaptic - spaţiul aflat între butonii terminali ai unui axon şi membrana
celuilalt neuron;
- componenta postsinaptică, reprezentată de corpul unui neuron, de dendritele unui
neuron sau de axonul unui neuron.

29
 Figura 4 – Structura şi funcţia sinapsei
(după Sylvia S. Mader, 1996, Biology)

Din punct de vedere funcţional, sinapsele pot fi: excitatorii sau inhibitorii. Ele pot
multiplica influxul nervos sau îl pot inhiba.
Transmiterea sinaptică este de două tipuri, după mecanismul prin care se
realizează:

30
 Transmiterea chimică, în care, la nivelul sinapsei, se eliberează neurotransmiţători
sau mediatori chimici care umplu spaţiul intersinaptic şi activează membrana
postsinaptică, rezultând un potenţial postsinaptic.
Transmiterea electrică a influxului nervos – atunci când potenţialul electric axonal
atinge terminaţiile presinaptice se produce o descărcare care induce un potenţial electric
în membrana postsinaptică.

Funcţia principală a neuronului este aceea de transmitere a influxului nervos.

Acesta este un proces specific celulei nervoase. Producerea şi transmiterea influxului
nervos este legată de proprietăţile membranei neuronale. Această membrană are două
proprietăţi importante:
a) este un foarte bun izolator electric;
b) are permeabilitate selectivă pentru diferiţi ioni (are o permeabilitate foarte mare
pentru ionii de K şi una mult mai mică pentru ionii de Na). Datorită acestor proprietăţi,
neuronul se comportă ca un conductor electric, fiind marcat cu sarcini negative la interior
şi pozitive la exterior.
Între cele două feţe ale membranei se creează o diferenţă de potenţial electric, care
se numeşte potenţial de membrană. În repaos, acest potenţial este cuprins între 60-80 mV
şi poartă denumirea de potenţial de repaos.
Polarizarea membranei este efectul unui proces activ, realizat în două momente:

întâi ionii de K+ pătrund în interiorul celulei, iar apoi ionii de Na+ ies în exteriorul celulei.
Dacă se aplică o excitaţie pe fibra nervoasă, se produce o depolarizare în doi timpi a
membranei şi o scădere a diferenţei de potenţial dintre interiorul şi exteriorul membranei.
Se produce, astfel, de-a lungul membranei o undă de excitaţie ca un curent electric, care
poartă denumirea de potenţial de acţiune.
În fibrele mielinice (cele care au teacă de mielină), transmiterea influxului nervos
este discontinuă, saltatorie, adică influxul nu mai parcurge întreaga lungime a fibrei şi sare
de la un nod Ranvier la altul. Astfel, transmiterea devine mult mai rapidă.
În fibrele amielinice (lipsite de mielină) transmiterea influxului este continuă şi mai
lentă.

31
Figura 5 – Modelul conductibilităţii membranei neuronale
(după Sylvia S. Mader, 1996, Biology)

32
 MODELUL FUNCŢIONAL AL SISTEMULUI NERVOS

Modelul funcţional al sistemului nervos este reprezentat de actul reflex. Acesta

constă în receptarea informaţiei din mediul intern sau extern, prin intermediul organelor
senzoriale, transmiterea informaţiei pe căile de conducere senzitive la centrii nervoşi care,
prin căile motorii, transmit comanda de efectuare către organele efectoare. Schema
morfologică a actului reflex este reprezentată de arcul reflex. Arcul reflex este alcătuit din:
receptor, dintr-o cale aferentă, un centru nervos, o cale eferentă şi organul efector.

Figura 6 – Arcul reflex

Un arc reflex include de obicei o cale aferentă ce aduce prin fibre senzitive informaţiile de la
receptori la un centru nervos reflex. Acesta prelucrează informaţia şi elaborează comenzi
care sunt conduse pe calea eferentă (prin fibre motorii) la efectori
(adaptat după Shier, D.; Butler, J.; Lewis, R., 1999, Human Anatomy & Physiology)

33
 Prin arc reflex înţelegem o reacţie de răspuns efector, produsă de excitaţia venită
din mediul intern sau extern.
Pavlov a fost cel care s-a preocupat în mod deosebit de problema reflexelor. El a
stabilit faptul că reflexele sunt de două feluri: reflexe necondiţionate şi reflexe condiţionate.

REFLEXELE NECONDIŢIONATE (ÎNNĂSCUTE) sunt de mai multe feluri:

- reflexe necondiţionate de tip A: salivaţia, deglutiţia, masticaţia, clipitul şi reacţiile
vasomotorii;
- reflexe necondiţionate de tip B: reflexe statotonice (de tonus şi de postură) şi reflexe
de orientare;
- reflexe necondiţionate de tip C: reflexe mimico-vegetative.
Alături de aceste tipuri, mai există o serie de reflexe necondiţionate complexe:
reflexul alimentar, de căutare şi de procurare a hranei, reflexul de apărare faţă de
pericolele exterioare, reflexul de orientare, reprezentând reacţia la apariţia unui excitant
nou, reflexul de investigaţie şi cercetare (curiozitate) şi reflexul de reproducere, legat de
perpetuarea speciei.
REFLEXELE CONDIŢIONATE (DOBÂNDITE). Acestea se dobândesc în
timpul vieţii prin învăţare şi devin o a doua experienţă psihoneurofiziologică, la întâlnirea
cu un excitant care are valoare de condiţionare. Reflexul condiţionat reprezintă legătura
permanentă dintre agentul exterior şi activitatea de răspuns a organismului, deci legătura
dintre excitant şi răspuns.

LEGILE CONDUCERII IMPULSULUI NERVOS

Conductibilitatea prin fibrele nervoase are la bază o serie de legi, dintre care cele
mai importante sunt:
LEGEA INTEGRITĂŢII MORFOFUNCŢIONALE – potrivit acestei legi,
conducerea impulsului necesită integritatea anatomică şi funcţională a fibrei nervoase.
Comprimarea, ligaturarea, tracţionarea, refrigerarea sau anestezierea fibrei reduce sau
anulează conductibilitatea. Lezarea fibrei se însoţeşte de o disfuncţie reversibilă sau nu, în
funcţie de importanţa leziunii.

34
 LEGEA CONDUCERII IZOLATE – se referă la proprietatea fiecărei fibre de a
conduce exclusiv şi independent impulsurile proprii, fără a influenţa fibrele din vecinătate,
fapt care explică posibilitatea efectuării unor mişcări sau unor comenzi foarte precise.
Această proprietate se datorează, în cea mai mare parte, tecii de mielină. S-a dovedit că
lezarea acestei teci se însoţeşte de difuzia excitaţiei către fibrele vecine, ceea ce explică
necoordonarea mişcărilor.
LEGEA CONDUCERII BILATERALE – se referă la capacitatea fibrei nervoase
de a conduce excitaţia în ambele sensuri: centripet (de la periferie către centru) şi
centrifug (de la centru către periferie).
LEGEA CONDUCERII NEDECREMENŢIALE – potrivit căreia impulsul este
condus fără nici o pierdere, amplitudinea undei de propagare fiind aceeaşi de-a lungul
fibrei, indiferent de cât de lungă este aceasta.
LEGEA MULTIPLICĂRII IMPULSULUI NERVOS LA NIVELUL

TERMINAŢIILOR AXONALE – asigură distribuţia impulsului nervos la nivelul tuturor

terminaţiilor axonale, indiferent cât de multe sunt acestea.
LEGEA „TOTUL SAU NIMIC” - fibrele nervoase răspund maximal la un stimul
prag, iar odată format impulsul, în oricare punct al fibrei, acesta este transmis nemodificat
pe întreaga fibră. Dacă stimulul nu atinge nivelul de prag, acesta nu produce un impuls şi
stimulul nu se va transmite.

PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE SINAPSELOR

ÎNTÂRZIEREA SINAPTICĂ - Când un impuls ajunge la terminaţiile sinaptice,

există un interval de timp care trece până la obţinerea unui răspuns în neuronul
postsinaptic şi acest interval este numit întârziere sinaptică. În consecinţă, conducerea
printr-un lanţ de neuroni este cu atât mai întârziată cu cât există mai multe sinapse în
lanţul neuronal.
CONDUCEREA UNIDIRECŢIONALĂ - sinapsele permit conducerea într-o
singură direcţie, adică de la terminaţiile presinaptice la cele postsinaptice.

35
 VULNERABILITATEA LA HIPOXIE, LA NOXE ŞI UNELE

MEDICAMENTE – această proprietate este o explicaţie pentru afectarea neurologică în

cazul anesteziilor, intoxicaţiilor şi a privării de oxigen.
FATIGABILITATEA SINAPSEI – stimularea repetată şi rapidă a terminaţiilor
presinaptice face ca numărul de descărcări prin neuronul postsinaptic, care la început este
foarte mare, să scadă progresiv, în timp. Acest fenomen numit fatigabilitate sau
instabilitate este important pentru că explică apariţia oboselii, în momentul suprasolicitării
unei arii neuronale. Această oboseală apare ca un mecanism de protecţie împotriva
hiperactivităţii neuronale. Se presupune că mecanismul oboselii ar putea fi o simplă
epuizare a rezervelor de substanţe transmiţătoare din terminaţiile presinaptice.
SUMAŢIA TEMPORO-SPAŢIALĂ - se referă la faptul că impulsurile nervoase
cu o intensitate sub prag se pot suma pentru a atinge nivelul de prag, deci pentru a realiza
un potenţial de acţiune.
OCLUZIA - În cazul unor excitanţi puternici, stimularea concomitentă a 2 nervi
aferenţi determină un răspuns mai slab decât suma răspunsurilor separate ale fiecăruia.
Acest fenomen se numeşte ocluzie. Practic, datorită acestui fenomen, răspunsurile reflexe
ale muşchiului la o excitare indirectă vor fi mai mici decât în cazul excitării directe.
FACILITATEA POSTTETANICĂ - După o stimulare repetitivă, care se mai
poate numi şi tetanizare, aplicată pe terminaţiile presinaptice ale neuronilor pentru o scurtă
perioadă de timp, neuronii devin mai excitabili decât în mod obişnuit. În timpul acestei
perioade este facilitată trecerea unor impulsuri ulterioare. Prin acest fenomen, neuronii pot
stoca o cantitate mai mare de informaţii, fenomen care ar putea sta la baza memoriei de
scurtă durată.
POSTDESCĂRCARE – O excitaţie aplicată pe nervul aferent este urmată de o
descărcare eferentă a neuronului, prelungită şi după încetarea excitaţiei, fenomen denumit
postdescărcare şi explicat prin existenţa neuronilor intercalari (de asociaţie).

36
 ASPECTE CLINICE ALE TRANSMITERII CHIMICE
DE LA NIVELUL SINAPSEI ÎNTRE NERV ŞI MUŞCHI

MIASTENIA GRAVIS este cea mai bine studiată maladie care afectează
transmiterea sinaptică. Această maladie se produce la nivelul sinapselor de tip colinergic,
care utilizează ca element chimic acetilcolina. Boala este dată de reducerea numărului
receptorilor acetilcolinici, de la nivelul sinapsei-nerv-muşchi.
Primul caz de miastenia gravis a fost raportat în 1877, de un cercetător medic
Wilks, de aceea se mai numeşte şi boala Wilks.
La autopsie, el nu a găsit modificări cerebrale medulare ale nervilor periferici sau
ale muşchilor şi de aceea a tras concluzia că este o boală funcţională. Mai târziu s-a ajuns
la concluzia că miastenia gravis este o boală autoimună. Adică, din anumite cauze, la
nivelul sinapsei se produc anticorpi împotriva receptorilor de acetilcolină. Aceşti anticorpi
reduc numărul de receptori postsinaptici, împiedicând transmiterea sinaptică. În aceste
condiţii, se reduce mult posibilitatea de transmitere a calităţii forţei musculare, ceea ce
duce la reducerea forţei musculare.
Din punct de vedere clinic, această boală, caracterizată prin scăderea forţei
musculare, are patru aspecte:
• diminuarea forţei musculare afectează cel mai frecvent muşchii de la nivelul
craniului, adică ai pleoapelor, ai ochilor, ai faringelui şi, într-o măsură mai mică,
muşchii membrelor.
• severitatea slăbiciunii variază în cursul aceleiaşi zile sau de la o zi la alta ori
chiar pe perioade mai lungi, dar întotdeauna perioadele de mai bine alternează
cu cele de boală.
• nu există nici un semn clinic convenţional care să indice o afectare a unităţii
motorii, respectiv atrofie musculară sau dispariţia reflexelor osteotendinoase.
• diminuarea forţei musculare poate fi tratată cu medicamente, respectiv cu
enzime care degradează acetilcolina.
După identificarea sindromului clinic, s-a constat că cca. 15% dintre bolnavii adulţi
cu miastenie au o tumoră benignă la nivelul timusului (glanda de creştere, situată în
spatele sternului). După înlăturarea acestei tumori, simptomele se ameliorează iar
extirparea timusului a devenit, în timp, o procedură standard de tratament. Această
37
metodă se bazează pe faptul că tumora de timus eliberează acei anticorpi ce reduc
numărul receptorilor acetilcolinici. Procedeul prin extirpare este eficient în miastenia
gravis, dar nu este ideal. Cu cca. 30 de ani în urmă, rata mortalităţii în miastenia gravis era
de 33%, dar astăzi foarte puţini bolnavi mai mor din această cauză.
Succesul procedurii se datorează perfecţionării terapiei intensive intra şi
postoperatorii, ventilaţiei mecanice şi antibioticelor. După extirparea timusului, cca.
jumătate dintre pacienţi nu mai prezintă nici un simptom de miastenie şi nu este nevoie să
consume nici un medicament. Se fac cercetări în continuare asupra metodelor de aplicat
la pacienţii care nu răspund la această terapie.

BLOCAJUL NEUROMUSCULAR PRESINAPTIC. Există un cancer pulmonar

care prezintă, alături de alte tulburări, şi diminuarea forţei musculare. Această boală se
atribuie prezenţei unor anticorpi faţă de canalele de Ca ionic de la nivelul terminaţiilor
presinaptice. Pierderea acestor canale reduce mişcările ionilor de calciu prin membrană şi
afectează eliberarea mediatorului chimic. Această boală poate să apară şi la pacienţi ce
nu au cancer pulmonar, cazuri în care cauza bolii nu se cunoaşte încă. Se mai numeşte
boala Lambert-Eaton, după numele medicilor care au descris-o pentru prima oară.

REŢELELE NEURONALE ŞI PROPRIETĂŢILE LOR

REŢELELE NEURONALE. Prelucrarea informaţiei şi obţinerea semnificaţiei

mesajului rămân procesele cele mai obscure ale funcţiei sistemului nervos central. De
multe ori, creierul nu poate stabili cu exactitate gradul de adevărat sau de fals al
informaţiilor de care dispune şi devine obligat să lucreze, pe lângă aceste valori, şi cu
valoarea de posibil, trecând de la logica bivalentă la o logică trivalentă. Pentru a funcţiona
astfel, sistemul nervos central este constituit din reţele şi centri neuronali în care se leagă
tot ce se poate lega şi în care totul se leagă de tot. Reţelele sunt concepute ca o populaţie
uniformă, îndeplinind aceeaşi funcţie, dar pe căi multiple şi diferite. Complexitatea funcţiei
reţelelor reiese din multitudinea conexiunilor fiecărui neuron. Aşadar, informaţiile excitatorii
sau inhibitorii circulă printr-un ansamblu de căi nervoase, realizându-se numeroase tipuri
de reţele, al căror element fundamental este neuronul. Existenţa neuronilor intercalari (de
asociaţie) interpuşi între neuronul senzitiv (locul de captare a informaţiilor) şi neuronul
motor (locul de răspuns) sugerează faptul că semnalul care intră în sistemul nervos central
38
este supus unui proces de dispersie, înainte de a atinge neuronul motor. Prin acest
fenomen de dispersie, informaţia intră în diverse reţele neuronale, este prelucrată din
puncte de vedere diverse şi diferite, conducând la emiterea comenzii optime.

Există două tipuri de reţele neuronale:

- reţele paucineuronale, care sunt alcătuite din 2 neuroni, se găsesc la nivelul măduvei
spinării şi a sistemului nervos vegetativ;
- reţele multineuronale, alcătuite din mai mulţi neuroni, se găsesc în special la nivelul
scoarţei cerebrale, conţin, de regulă, un număr imens de neuroni, iar activitatea lor se
poate studia numai probabilistic (statistic).

Figura 7 – Reţea neuronală.

Această reprezentare simplificată a unei reţele neuronale conţine şapte neuroni şi indică poziţia
relativă a neuronilor postsinaptici în zonele de descărcare şi facilitare.
De notat că fibrele presinaptice fac mai multe sinapse cu neuronii în zonele de descărcare
(după Marieb, E., 1998, Human Anatomy & Physiology).

În acest exemplu, o fibră presinaptică se ramifică şi face sinapsă cu mai mulţi

neuroni din reţea. Când este stimulată fibra presinaptică, unii neuroni postsinaptici vor fi
excitaţi, în timp ce alţii vor fi numai facilitaţi. Neuronii care vor genera cel mai probabil
impulsuri nervoase sunt cei situaţi mai aproape de fibra presinaptică, deoarece vor primi

39
cele mai multe ramificaţii terminale ale acesteia. Aceşti neuroni se consideră că fac parte
din zona de descărcare. Neuronii situaţi mai departe de centru nu sunt stimulaţi până la
pragul de excitabilitate, ci sunt numai local şi parţial depolarizaţi, astfel încât un alt stimul
va putea declanşa mai uşor un PA. Ei formează zona de facilitare. Exemplul de mai sus
este unul foarte simplificat. Majoritatea reţelelor neuronale sunt formate din mii de neuroni
care pot fi atât excitatori cât şi inhibitori.

PROPRIETĂŢILE REŢELELOR NEURONALE:

PLASTICITATEA REŢELELOR se referă la faptul că terminaţiile nervoase ale
neuronilor degenerează continuu, în timp ce se formează altele noi. Această proprietate
se numeşte plasticitate şi explică funcţionalitatea reţelei.
CONVERGENŢA STIMULILOR la nivelul reţelelor este proprietatea prin care
reţelele neuronale ale sistemului nervos central corelează, sumează şi sortează diferite
tipuri de informaţie, răspunsul rezultat fiind suma efectelor diferitelor tipuri de semnale.
DIVERGENŢA STIMULILOR – este proprietatea care asigură distribuirea
concomitentă a impulsului, la mai mulţi neuroni din reţea.
LEGĂTURA INVERSĂ (FEED-BACK) - Controlul feed-back este mecanismul prin
care răspunsul unui neuron influenţează în plus sau în minus stimulul care produce acest
răspuns. Cel mai frecvent este feed-back-ul negativ în organism, cel care diminuează
stimulul prin intensitatea răspunsului. Feed-back-ul pozitiv este mult mai rar întâlnit şi este
cel care amplifică stimulul prin răspuns.
TRANSFORMAREA RITMULUI DE EXCITAŢIE. Reţelele neuronale sunt capabile
să modifice ritmul impulsurilor primite, de multe ori cu o frecvenţă a impulsurilor eferente
independentă de stimulul aferent.
FENOMENUL DE REBOUND – se referă la înlocuirea rapidă a unui impuls nervos
cu un altul cu caracter opus primului; ex.: o flexie puternică este urmată de o extensie
rapidă a segmentului flectat. Explicaţia acestui fenomen constă în existenţa unor legături
reciproce între centrii nervoşi.
PRINCIPIUL DOMINAŢIEI care arată că în condiţii normale, există o dominantă a
focarului de excitaţie într-un centru nervos, care modifică sau subordonează activitatea
altor centri. În condiţii naturale, centrii dominanţi sunt cei care controlează alimentaţia,
apărarea organismului, sexualitatea. Un focar dominant se caracterizează prin
excitabilitate crescută, stabilitatea excitaţiei, capacitatea de sumare a excitaţiei şi inerţie
(capacitatea de a rămâne excitat pentru o anumită perioadă, mai mare sau mai mică,
după încetarea stimulului).
40
 STRUCTURA FUNCŢIONALĂ
A SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

Din punct de vedere funcţional, sistemul nervos este un tot unitar, dar poate fi
împărţit în:
- sistemul nervos somatic;
- sistemul nervos vegetativ.
Sistemul nervos somatic (al vieţii de relaţie) asigură legătura între organism şi
mediu. El este format din:
- sistemul nervos central (SNC);
- sistemul nervos periferic (SNP), alcătuit din nervii spinali, nervii cranieni şi
ganglionii nervoşi de pe traiectul lor.
Sistemul nervos vegetativ controlează activitatea organelor interne. Este format din:
- sistemul nervos simpatic;
- sistemul nervos parasimpatic.
Fiecare din aceste părţi cuprinde o porţiune centrală, dispusă la nivelul arcului
cerebrospinal şi o porţiune periferică formată din nervi şi ganglioni vegetativi.

Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos central este compus din două
segmente: encefalul şi măduva spinării. La rândul său, encefalul este compus din cinci
părţi, care se diferenţiază din vezicula cerebrală primitivă în cursul dezvoltării embrionare:
1. mielencefalul – alcătuit din bulbul rahidian;
2. metencefalul – alcătuit din puntea lui Varolio şi cerebel;
3. mezencefalul – reprezentat de pedunculii cerebrali şi lama cvadrigeminală;
4. diencefalul (sau creierul intermediar) alcătuit din talamus, hipotalamus,
subtalamus, epitalamus, metatalamus;
5. telencefalul – emisferele cerebrale, nucleii de la baza creierului, bulbii şi
bandeletele olfactive.

41
 SISTEMUL NERVOS CENTRAL

PROZENCEFAL Telencefal emisferele cerebrale

Diencefal creierul intermediar cu:
- talamus;
- hipotalamus;
- subtalamus;
- epitalamus;
- metatalamus.
MEZENCEFAL Mezencefal pedunculii cerebrali şi lama quadrigeminală
ROMBENCEFAL Metencefal puntea lui Varolio şi cerebelul
Mielencefal bulbul rahidian sau măduva prelungită

MĂDUVA SPINĂRII

ANATOMIA MĂDUVEI SPINĂRII

Măduva spinării reprezintă filogenetic formaţiunea cea mai veche a S.N.C. Ea se

află în interiorul canalului vertebral şi reprezintă segmentul inferior al sistemului nervos
central. Are forma unei tije turtite antero-posterior şi se întinde pe o lungime de 43-45 cm,
de la atlas până în dreptul vertebrei lombare 2 şi se termină prin conul medular. Din vârful
conului, măduva se continuă printr-un filament până la coccis. La acest filament se alătură
oblic şi în jos trunchiurile nervilor spinali, lombari, sacrali şi coccigieni, alcătuind aşa-
numita coadă de cal.

42
Figura 8 – Configuraţia externă a măduvei spinării
(după Van de Graaff, 2000, Human Anatomy)

43
 Măduva spinării are 31 de segmente, fiecare dând naştere unei perechi de nervi
spinali, ce conectează diferitele părţi ale corpului cu sistemul nervos central.
Particularităţile măduvei spinării sunt:
- modul de dispunere a celor două tipuri de substanţă, albă (la exterior) şi cenuşie (la
interior), dispunere perfect justificată din punct de vedere funcţional;
- caracterul compact al substanţei cenuşii, care, în secţiune, are forma literei H.

Figura 9 – Măduva spinării în secţiune transversală

(adaptat după Van de Graaff, K., 2000, Human Anatomy)

SUBSTANŢA CENUŞIE este împărţită în 3 zone funcţionale:

- cornul dorsal (posterior), care primeşte informaţiile senzoriale şi le transmite către
nivelele superioare ale sistemului nervos central;
- cornul ventral (anterior), care alcătuieşte zona motorie, ce controlează muşchii trunchiului
şi ai membrelor:
- cornul lateral, care mediază controlul funcţional visceral şi transmite informaţii aferente la
cerebel.

44
 SUBSTANŢA ALBĂ este alcătuită din fibre nervoase, în special mielinizate, şi este
dispusă în 3 perechi de cordoane simetrice: 2 cordoane anterioare, 2 cordoane laterale şi
2 cordoane posterioare. Ele conţin tracturi ascendente, descendente şi de asociaţie, care
fac legătura între periferie şi nivelele superioare ale sistemului nervos ori între diferite
segmente medulare.

FIZIOLOGIA MĂDUVEI SPINĂRII

Măduva spinării îndeplineşte, în principiu, 3 funcţii mari:
FUNCŢIA DE INTEGRARE REFLEXĂ – constă în faptul că la nivelul măduvei
spinării se închid circuite complexe ale unor răspunsuri la acţiunea diferiţilor stimuli.
Aceste circuite cuprind 4 verigi de bază:
• veriga receptoare, alcătuită din exteroceptorii cutanaţi (tactili, termici şi
dureroşi), proprioceptorii trunchiului şi ai membrelor şi interoceptorii organelor viscerale;
• veriga senzitivă, de prelucrare a informaţiilor recepţionate, reprezentată de
neuronii din coarnele posterioare şi laterale, unde alcătuiesc zonele somato-senzitive şi
viscero-senzitive ale măduvei.
• veriga de comandă, reprezentată de neuronii motori, somatici şi vegetativi din
coarnele anterioare şi din partea anterioară a coarnelor laterale;
• veriga de execuţie, reprezentată de muşchii scheletici ai trunchiului şi ai
membrelor şi de muşchii viscerelor.
Cornul lateral al măduvei spinării conţine celule cu funcţie vegetativă, care
inervează musculatura netedă, glandele şi vasele.
Axonii neuronilor vegetativi din cornul lateral au o activitate involuntară şi primesc
excitaţii atât de la centru, cât şi de la periferie.
Deşi în calitatea sa de centru reflex specific măduva spinării posedă o anumită
autonomie, activitatea ei este subordonată influenţei etajelor inferioare ale sistemului
nervos şi ale scoarţei cerebrale.
FUNCŢIA DE COORDONARE REFLEXĂ – constă în participarea măduvei, ca
verigă componentă, necesară în reglarea unor acte reflexe, cum ar fi: stabilirea ordinii de
desfăşurare, dozarea intensităţii răspunsurilor, modularea ritmului şi a tempo-ului.
Componentele în care este implicată funcţia de coordonare a măduvei spinării sunt:
mersul, înotul, gimnastica, deci mişcări active, cu componentă de act reflex.

45
 FUNCŢIA DE CONDUCERE A IMPULSURILOR – este esenţială în tabloul de
ansamblu al activităţii reflexe a sistemului nervos central, iar comparativ cu scoarţa
cerebrală, măduva spinării este considerată un segment eminamente de legătură, de
transmisie.
Tracturile nervoase ale măduvei spinării oferă două sisteme de comunicaţie între
creier şi porţiuni din afara sistemului nervos. Tracturile care transmit impulsurile şi
informaţiile senzoriale de la diferite părţi ale corpului către creier poartă numele de tracturi
ascendente, iar cele care conduc impulsurile motorii de la creier către glande şi muşchi
sunt tracturi descendente. Tracturile descendente asigură finalizarea în acte
comportamentale, motorii sau viscerale ale comenzilor emise de centrii supraordonaţi.
Rezultă că măduva spinării reprezintă un segment important al sistemului nervos central,
cu rol fundamental în integrarea sistemică a comportamentului şi în reglarea acestuia.
CĂILE SENZITIVE (ASCENDENTE) SPINALE. Sunt alcătuite din tracturi ce asigură
conducerea semnalelor de la zonele receptoare ale corpului către centrii nervoşi integrativi
superiori, în speţă către talamus şi scoarţa cerebrală. Fiecare tip de sensibilitate are căile
proprii de transmitere, astfel:
• calea sensibilităţii termice şi dureroase (calea spino-talamo-corticală), conduce
impulsurile nervoase determinate de acţionarea asupra receptorilor specifici, a stimulilor
termici şi algici, producând senzaţiile de cald-rece şi senzaţii de durere.
• calea sensibilităţii tactile nespecifice (tractul spino-talamic anterior), transmite impulsurile
determinate de stimularea mecanică (atingere şi presiune), determinând formarea
senzaţiei de contact cu obiectele.
• calea sensibilităţii tactile proprioceptive conştiente (tractul Goll şi Burdach), permite
formarea senzaţiei tactile specifice, discriminative şi a celor proprioceptive, respectiv
conştientizarea poziţiei spaţiale şi a segmentelor corpului.
• calea sensibilităţii proprioceptive inconştiente (tractul Flechsig şi Gowers), transmite
către cerebel şi scoarţă impulsurile de la nivelul articulaţiilor aflate în repaus, contribuind la
integrarea şi menţinerea la nivel adecvat a imaginii schemei corporale.
• calea sensibilităţii vestibulare şi a reglării echilibrului (tractul spino-cerebelos, spino-
mezencefalic, spino-reticulat), transmit impulsurile de la receptorii aflaţi la nivelul
aparatului acustic şi vestibular.
CĂILE MOTORII (DESCENDENTE) SPINALE. La nivelul măduvei spinării se
situează centrii motori, care fie transmit direct comenzi organelor de execuţie, prin
intermediul arcului reflex necondiţionat somato-motor şi viscero-motor, fie primesc

46
comenzi de la centrii encefalici superiori şi le transmit aparatelor de execuţie, participând
la crearea reflexelor condiţionate şi a actelor motorii voluntare, intenţionate. Această
funcţie de conducere motorie este asigurată de fascicule de fibre descendente, ce
alcătuiesc mai multe căi:
• calea piramidală directă (cortico-spinală directă), ce realizează motilitatea voluntară şi
are originea în aria motorie a scoarţei cerebrale;
• calea piramidală încrucişată, are aceeaşi origine şi funcţie ca şi cea directă, cu
deosebirea că fibrele din alcătuire se încrucişează la nivelul bulbului;
• calea motorie lungă extrapiramidală (calea cortico-ponto-cerebelo-dento-rubro-spinală),
cu originea în ariile premotorii şi motorii ale scoarţei; finalizează mişcările involuntare;
• calea cortico-strio-nigrică, se referă tot la mişcările involuntare şi are aceeaşi origine;
• calea tectospinală, cu originea în tuberculii cvadrigemeni; transmite comenzi la muşchii
gâtului, realizând mişcările reflexe necondiţionate de întoarcere a capului în direcţia
stimulilor acustici şi luminoşi, realizând structura reacţiei primare de orientare;
• calea rubro-spinală, cu originea în nucleul roşu, transmite impulsurile de realizare a
reflexelor motorii ortostatice (de stat în picioare) şi statokinetice (de menţinere a tonusului
muscular pentru realizarea poziţiei verticale);
• calea vestibulo-spinală, formată din neuroni care pleacă din bulbul rahidian şi realizează
reflexul de echilibru;
• calea olivo-spinală, cu originea în olivele bulbare; transmite comenzi la neuronii somatici
din măduva spinării;
• calea reticulo-spinală, cu originea în substanţa reticulată a trunchiului cerebral; reglează
amplitudinea reflexelor motorii medulare.
Din toate acestea rezultă că măduva spinării, deşi anatomic este un segment bine
delimitat în cadrul sistemului nervos central, din punct de vedere funcţional este într-o
strânsă şi multilaterală conexiune cu celelalte formaţiuni de la bulb la scoarţa cerebrală.

SINDROAME MEDULARE CARACTERISTICE

Sunt boli care se produc, de regulă, prin traumatisme vertebro-medulare, cum
deseori se întâmplă în accidentele de circulaţie. Gravitatea acestora depinde de
extinderea leziunii medulare, de forţa compresiunii măduvei de către vertebra deplasată şi
de hemoragia locală. În aceste condiţii, pot apare transsecţiuni medulare complete sau
parţiale.

47
 TRANSSECŢIUNEA PARŢIALĂ a măduvei spinării se realizează cu semne
senzitive şi motorii specifice. Spre exemplu, compresiunea parţială anterioară duce la
atrofii musculare şi fenomene motorii importante, dar fără tulburări de sensibilitate.
Compresiunea parţială posterioară provoacă durere intensă medulară, pareză discretă sau
paralizie, dispariţia sensibilităţii profunde, cu păstrarea sensibilităţii superficiale şi ataxie
(tulburări de mers). Durerile sunt localizate la nivelul spatelui, la unul sau ambele membre,
sunt intermitente şi însoţite sau nu de rigiditate musculară.
HEMISECŢIUNEA sau compresiunea parţială unilaterală (pe o singură parte)
provoacă semne diferite: pe partea leziunii provoacă paralizie motorie, tulburări de
sensibilitate profundă şi paralizie vaso-motorie (piele rece şi cianotică). Pe partea opusă
leziunii provoacă tulburări de sensibilitate superficială, adică anestezie termoalgică şi
scăderea sensibilităţii tactile.
TRANSSECŢIUNEA COMPLETĂ se produce, de regulă, prin plăgi de cuţit, de
glonţ, prin fracturi cu dislocare vertebrală, prin inflamaţii sau prin metastaze tumorale.
Aceste transsecţiuni se caracterizează prin:
• pierderea imediată a sensibilităţii şi motricităţii voluntare, în segmentul situat sub
leziune;
• pierderea controlului vezical şi intestinal;
• dacă leziunea este deasupra vertebrei cervicale 3, afectează şi respiraţia;
• dispar reflexele tendinoase, datorită şocului spinal, care persistă câteva
săptămâni, după care revin. Apar, de asemenea, tulburări de dinamică sexuală
şi tulburări trofice ale ţesuturilor.
SINDROAME MEDULARE ORGANICE. În afară de tulburările produse prin
traumatisme, există şi tulburări spinale produse prin alte condiţii patologice, organice.
SIRINGOMIELIA este o boală cronică, dată de dezvoltarea unui chist în ţesutul
medular. Dezvoltarea acestui chist se însoţeşte de anestezie termică şi dureroasă, cu
afectarea neuronilor motori, dar cu păstrarea sensibilităţii tactile. De asemenea, se poate
produce întreruperea tracturilor ascendente şi descendente, ceea ce duce la paralizie, cu
pierderea sau diminuarea reflexelor.
DEGENERESCENŢA COMBINATĂ SUBACUTĂ A MĂDUVEI SPINĂRII – se
datorează deficienţei de vitamina B12, ce apare în diferite tipuri de anemii. Clinic, în
această boală apar tulburări de mers, cu pierderea sensibilităţii vibratorii şi tulburări de
poziţie a membrelor inferioare şi absenţa reflexelor. Aceleaşi simptome se pot întâlni în
SIDA, prin acţiunea directă a virusului HIV asupra neuronilor din măduva spinării, prin
acţiunea altor viruşi sau prin interacţiunea metabolismului vitaminei B 12.
48
 SINDROMUL TABETIC DORSAL – formă de sifilis a sistemului nervos central ce
produce degenerarea proceselor centrale localizate în celulele nervilor spinali. Ca rezultat,
apare demielinizarea fibrelor dorsale, cu afectarea sensibilităţii profunde, vibratorii şi de
poziţie, cu dureri şi parestezii. Dificultatea mersului apare datorită pierderii simţului poziţiei;
compensarea se realizează prin lărgirea bazei de mers şi prin direcţionarea mersului cu
privirea. Tonusul muscular şi reflexele sunt mult diminuate.

ASPECTE PSIHOSOCIALE ŞI PSIHOTERAPEUTICE

ALE BOLNAVILOR MEDULARI

Mersul vertical este o achiziţie importantă a evoluţiei umane, întrucât a eliberat
braţele, a perfecţionat libertatea de a efectua mişcări diferite ale mâinilor, a lărgit orizontul
vizual, a dat auzului o fineţe selectivă, a făcut posibilă recepţionarea unei cantităţi mai mari
de informaţii, favorizând astfel dezvoltarea inteligenţei. Dar menţinerea staţiunii bipede şi
realizarea locomoţiei presupun, obligatoriu, integritatea anatomică şi funcţională a
măduvei spinării. De aceea, instalarea unei tulburări medulare produce o schimbarea
majoră a echilibrului, personalităţii şi a modului general de raportare şi de integrare a
pacientului în mediu. Subiectul nu mai poate să-şi evalueze corect posibilităţile fizice şi
psihice, în funcţie de nivelul său cultural, de starea sa afectivă premorbidă, de speranţele
şi promisiunile de viaţă, de gradul şi durata îmbolnăvirii. De aceea, devine foarte important
modul în care subiectul îşi utilizează imaginea despre sine, atunci când se pune problema
revizuirii planurilor de viitor. Psihicul unui bolnav medular care prezintă tulburări
senzoriale, motorii, vezicale, sfincteriene şi genitale este evident zdruncinat mai ales când
prognosticul este nefavorabil.
Climatul de îngrijire a acestor bolnavi trebuie să fie încurajator şi tonic. Bolnavii
trăiesc un conflict afectiv, determinat de discordanţa dintre nivelul de aspiraţie şi
imposibilitatea impusă de boală. Acesta duce la instalarea unei nevroze psihogene, care
face parte integrantă din tabloul simptomatic al bolii. Aici poate interveni psihoterapia, în
ideea modelării unor noi linii de perspectivă pentru pacienţi.
Ca urmare a modernizării vieţii, numărul de traumatisme vertebro-medulare şi de
bolnavi cu sechele grave este tot mai mare şi ridică probleme noi, atât terapeutice, cât şi
psihosociale. Iniţial, dorinţa de viaţă este păstrată, dar în timp, pe măsura prelungirii bolii şi
a apariţiei complicaţiilor inerente, visurile de mai bine se prăbuşesc rând pe rând, iar
dorinţa de a lupta cu greutăţile slăbeşte treptat, odată cu instalarea unor serioase tulburări
ale echilibrului psihic.
49
 Tulburarea afectivă de tip regresiv este dominantă şi se poate transforma, într-un
handicap serios. În aceste situaţii, bolnavul trebuie ajutat prin calmarea durerilor, cu
ajutorul sedativelor, prin crearea unei atmosfere apropiate de mediul familial, prin
înlesnirea vizitelor şi prin psihoterapie care, la un loc, vor menţine un tonus optimist, la fel
de important ca şi recuperarea motorie.
Alte afecţiuni psihice care se adaugă acestei drame sunt psihastenia, melancolia,
isteria, schizofrenia.
Dezordinea psihică şi dezorientarea sunt primele semne asupra cărora medicul şi
psihologul trebuie să ia atitudine, pentru a nu permite dezvoltarea nevrozei.
Psihoterapeutul trebuie să observe primele semne de tulburare psihică, respectiv
fizionomia, expresia verbală, conduita generală, activitatea motrică păstrată. Ca simptome
subiective, se vor lua în considerare emoţiile, experimentele de viaţă, evenimentele
descrise de pacienţi şi procesele mentale deduse din conduită sau exprimate verbal.
Se poate concluziona faptul că într-o leziune medulară psihicul se deteriorează
odată cu fizicul, iar reeducarea motorie neînsoţită de o reeducare psihică dă un rezultat cel
mult înjumătăţit.

PSIHOTERAPIA BOLNAVILOR MEDULARI. Psihoterapia bolnavilor medulari poate fi

de grup sau individuală. Psihoterapia de grup poate fi de trei tipuri majore:
• analitică, care ajută bolnavul să conştientizeze mai clar temerile şi neliniştile sale,
uşurându-i în acest fel adaptarea la un nou tip de viaţă;
• psihanalitică, care se bazează pe studiul motivaţiilor inconştiente ale pacientului;
• psihoterapia prin analiză tranzacţională, bazată pe legăturile şi tranzacţiile ce apar
în cursul şedinţei de psihoterapie.
Metodele de terapie individuală sunt: psihoterapie de relaxare, psihoterapie de
sinteză şi reconstrucţie, psihoterapie nondirectivă prin vis dirijat în stare trează şi
psihoterapie existenţială şi ocupaţională.
În cazul pacienţilor medulari, cea mai indicată este psihoterapia de relaxare, care
combate durerea, contractura musculară, tensiunea, neliniştea şi frica. Ea trebuie să
menţină un tonus psihic satisfăcător, pe fondul căruia să se poată trece la rezolvarea
problemei reintegrării familiale şi sociale a bolnavului, problemă care este destul de
complicată.
Dacă la început bolnavii sunt îngrijiţi cu un devotament extraordinar, cu timpul,
datorită aspectului cronic al bolii, entuziasmul şi afecţiunea scad. Soluţia ar putea fi

50
existenţa unor centre specializate de reeducare psihosomatică, în vederea combinării
tratamentului medical cu cel psihic şi socio-profesional.

Psihoterapia trebuie să se realizeze după un plan riguros stabilit, care ar trebui să

includă patru etape obligatorii:
• În prima etapă, se realizează un examen psihologic aprofundat pentru evaluarea tipului
de personalitate, a voinţei, a stării afective actuale şi a capacităţii de raţionare. Se va
acţiona în această etapă pentru combaterea complexului de inferioritate şi a atitudinii
de rupere şi evitare a contactelor sociale.
• În a doua etapă, bolnavul trebuie determinat să participe personal, în mod progresiv, la
reeducarea motrică, în acest sens sportul (gimnastica) fiind o foarte bună metodă.
• În a treia etapă, psihoterapia se va îmbina cu şedinţele de activitate profesională, atât
în vederea reducerii consecinţelor bolii, cât şi pentru reintegrarea socio-profesională a
bolnavului.
• În a patra etapă, numărul şedinţelor şi durata acestora vor creşte, cuprinzând activitate
profesională şi psihoterapie, pentru creşterea încrederii în forţele proprii şi a
sentimentului de utilitate socială. Durata acestei etape depinde de natura şi gravitatea
deficitului senzorio-motor şi somato-psihic şi depinde, de asemenea, dacă pacientul îşi
continuă exercitarea propriei profesii sau trebuie să se recalifice pentru o profesie
accesibilă.

BULBUL RAHIDIAN

ANATOMIA BULBULUI RAHIDIAN

Bulbul rahidian face parte, împreună cu puntea lui Varolio şi cu mezencefalul, din
trunchiul cerebral.
Bulbul este formaţiunea anatomică situată deasupra şi în continuarea măduvei
spinării. Superior ajunge până la nivelul punţii lui Varolio, având ca limită un şanţ
transversal numit şanţul bulbopontin. Limita inferioară între bulb şi măduvă se află imediat
deasupra originii primei perechi de nervi cervicali.

51
 Figura 10 – Trunchiul cerebral faţa anterioară şi originea aparentă a nervilor cranieni
(după Kandel, E.R.; Schwartz, J.H.; Jessell, T.M., 2000, Principles of Neural Science).

Bulbul are o formă de con cu baza mică la limită cu măduva şi baza mare către
punte. Are două feţe: una anterioară şi una posterioară şi două părţi laterale. Pe faţa
anterioară se află piramidele bulbare anterioare, care conţin fibre motorii cortico-spinale,
care se încrucişează în proporţii de 80% pe această faţă anterioară, formând încrucişarea
sau decusaţia piramidală. Lateral faţă de piramide sunt şanţurile colaterale anterioare, ce
continuă şanţurile medulare. Pe faţa posterioară se continuă fasciculele Goll şi Burdach
medulare. Faţa laterală conţine oliva bulbară cu nuclei de substanţă cenuşie.
Ca structură, bulbul este alcătuit din substanţă albă la exterior şi substanţă cenuşie
la interior, continuând în acest sens măduva spinării. Spre deosebire de aceasta, datorită
decusaţiei piramidale şi a unor căi ascendente senzitive, substanţa cenuşie este
fragmentată în mici insule sau nuclei motori, senzitivi şi vegetativi, care poartă numele de
nuclei echivalenţi, omologi centrilor medulari cu care se leagă.

52
 Nucleii motori sunt: nucleul nervului hipoglos (XII), glosofaringian (IX), vag (X) şi
spinal (XI). Nucleii senzitivi sunt: nucleul solitar, vag, glosofaringian, trigemen, acustico-
vestibular.
Nucleii vegetativi sunt în număr de doi: nucleul solitar inferior pentru glandele
salivare şi parotidă şi nucleul dorsal al vagului pentru inimă, plămâni şi organele
abdominale.
Bulbul are şi nuclei proprii:
- nucleul Goll şi Burdach, pentru sensibilitatea proprioceptivă conştientă;
- nucleul olivar sau oliva bulbară, care are conexiuni cu cerebelul, cu nucleul roşu,
cu corpii striaţi, cu scoarţa cerebrală şi cu măduva. Are rol în mişcările involuntare şi
semiautomatizate;
- nucleii vegetativi bulbari, anexaţi nucleilor nervilor glosofaringan şi vag, adică
nucleul salivar inferior şi nucleul cardiopneumoenteric.

Figura 11 -
Nucleii din trunchiul cerebral
(după Kandel, E.R.; Schwartz, J.H.;
Jessell, T.M., 2000, Principles of
Neural Science).

53
 În componenţa bulbului intră şi o substanţă specifică formaţiunilor nervoase
superioare, numită substanţă reticulată bulbară, alcătuită din celule motorii, vegetative şi
de asociaţie, care alcătuiesc un subsistem funcţional, cu legături similare în mezencefal,
substanţă care are rol în reglarea generală a tonusului şi dinamicii activităţii psihice.
Substanţa albă este formată din fibre de mielină, grupate sub formă de tracturi, fibre
care pot fi împărţite în două clase: prima clasă cuprinde fibrele care trec prin bulb, formând
tracturi ascendente şi descendente, iar a doua clasă cuprinde fibrele proprii ale bulbului,
care au originea la acest nivel.
Fibrele de tranziţie ascendente provin de la măduvă şi formează fasciculul Goll, ce
se opreşte în nucleul Goll din bulb, fasciculul Burdach, care vine de la măduvă şi se
opreşte în nucleul Burdach din bulb, tractul spino-cerebelos posterior (vine de la măduvă,
se duce în cerebel) şi tractul spino-cerebelos anterior.
Fibrele de tranziţie descendente provin din formaţiunile suprabulbare şi formează
următoarele tracturi: 2 tracturi cortico-spinale: anterior şi lateral; tractul rubrospinal (pleacă
din nucleul roşu, se duce la măduva spinării); tractul tectospinal, tractul olivospinal, tractul
reticulospinal, tractul vestibulospinal.
Fibrele proprii bulbului sunt şi ele de mai multe categorii: fibre olivocerebeloase
(pleacă din olivele bulbare, merg spre cerebel), fibrele tractului spinocerebelos posterior şi
fibre cu origine variată (în olivele bulbare, în nucleii vestibulari, în nucleii Goll şi Burdach).

FUNCŢIILE BULBULUI RAHIDIAN sunt asemănătoare cu funcţiile măduvei

spinării:
FUNCŢIA DE INTEGRARE REFLEXĂ, are rol esenţial în comanda şi controlul
activităţii principalelor organe interne pentru că la nivelul bulbului se află centrul respirator,
centrul cardiac, centrul vasomotor, centrii unor procese digestive precum salivaţia,
deglutiţia, suptul centrii unor reacţii de apărare precum strănutul, tusea, clipitul şi voma,
centrii de reglare a tonusului muscular.
Particularitatea centrilor bulbari este automatismul. El se manifestă printr-o anumită
independenţă funcţională, precum şi prin capacitate de autoexcitare determinată de
modificările chimice ale sângelui.
FUNCŢIA DE CONDUCERE – constă în mijlocirea transmiterii între zonele
receptoare şi centrii superiori ai integrării senzoriale pe de o parte şi între centrii de
comandă (motori) şi organele de execuţie corespunzătoare pe de altă parte.
Bulbul este traversat de două tipuri de fibre nervoase, ascendente şi descendente.
Căile ascendente transmit informaţia de la receptorii cutanaţi proprioceptivi şi viscerali
54
către formaţiunile superioare, iar căile descendente transmit comenzi de la scoarţa
cerebrală la organele de execuţie.
FUNCŢIA DE REGLARE A TONUSULUI ŞI DINAMICII ACTIVITĂŢII PSIHICE,
funcţie care se realizează cu precădere prin intermediul substanţei reticulate.

PUNTEA LUI VAROLIO

ANATOMIA PUNŢII LUI VAROLIO

Puntea lui Varolio provine din metencefal, ca şi cerebelul. Are un aspect cuboid,
este dispusă transversal deasupra bulbului, întinzându-se în lateral de la o emisferă
cerebeloasă la alta. Are o faţă anterioară, una posterioară, două feţe laterale şi două
margini (una inferioară şi una superioară).
Faţa anterioară a punţii este străbătută de un şanţ median longitudinal, în interiorul
căruia se situează trunchiul cerebral bazilar (un vas de sânge foarte important pentru
creier). Pe marginile acestui şanţ se formează două umflături ce se numesc piramidele
pontine, prelungiri ale piramidelor bulbare.
Feţele laterale ale punţii se continuă în sus cu pedunculii cerebeloşi.
Faţa anterioară este acoperită de cerebel, are o formă triunghiulară şi formează
jumătatea superioară a plafonului ventriculului IV cerebral. În partea superioară se găseşte
şanţul pontopeduncular, care desparte puntea de mezencefal, iar în partea inferioară se
află şanţul bulbopontin, care desparte puntea de bulbul rahidian.
Dispoziţia substanţei cenuşii şi albe la nivelul punţii este similară cu cea de la
nivelul bulbului (la exterior se află substanţa albă, iar la interior substanţa cenuşie, sub
formă de nuclei).
Substanţa albă a punţii conţine fibre longitudinale corticopontine (pleacă de la
scoarţă şi se opresc în punte) şi corticospinale (pleacă de la scoarţă, trec prin punte şi
merg la măduvă). De asemenea, conţine fibre transversale, ce pornesc din nucleii punţii,
se încrucişează pe linia mediană şi formează tracturile pontocerebeloase, ce merg la
cerebel. Din insulele nucleare de la nivelul punţii pornesc fibre transversale şi tot în aceste
insule se opresc fibre longitudinale, care vin de la formaţiunile superioare sau inferioare.
Fibrele albe leagă nucleii Goll şi Burdach, precum şi nucleii senzitivi ai nervilor
cranieni cu cerebelul, cu nucleii subcorticali sau cu talamusul.

55
 Substanţa cenuşie proprie punţii formează nucleii unor nervi cranieni, motori,
senzitivi şi vegetativi. Astfel, în punte îşi au originea mai mulţi nervi, precum nervul
trigemen, oculomotor, facial, acustico-vestibular.
Al treilea tip de substanţă la nivelul punţii este substanţa reticulată. Este situată în
partea de mijloc a punţii, se compune din fibre şi celule cu dispunere dezordonată,
formând o substanţă care se deosebeşte şi de cea albă şi de cea cenuşie, alcătuind insule
sau nuclei mici. Aceste fibre alcătuiesc o reţea ce contribuie nu doar la susţinere, ci intră
chiar în alcătuirea tracturilor ascendente şi descendente.

FUNCŢIILE PUNŢII LUI VAROLIO:

FUNCŢIA DE INTEGRARE REFLEXĂ - la acest nivel, se închid reflexul lacrimal,
reflexul salivar, reflexul masticator, reflexul cornean, reflexul audiooculogir şi reflexe
secretorii, cum ar fi: reflexele sudoripare şi sebacee ale feţei şi pielii capului; de
asemenea, se realizează contracţia muşchilor feţei, mimica expresivă, se reglează
mişcarea laterală a globilor oculari şi tonusul muscular;
FUNCŢIA DE CONDUCERE – se conduc informaţii din mediul extern şi intern către
cortex, precum şi mesajele de comandă către organele de execuţie. Această funcţie se
îndeplineşte prin intermediul fasciculelor care trec prin punte în sens ascendent şi
descendent.

MEZENCEFALUL

ANATOMIA MEZENCEFALULUI
Mezencefalul este cuprins între puntea lui Varolio şi diencefal, este orientat
longitudinal şi continuă în sus bulbul şi puntea. Are o faţă anterioară, una posterioară şi 2
laterale. Din mezencefal se dezvoltă două formaţiuni structurale principale: pedunculii
cerebrali şi tuberculii cvadrigemeni. Structura internă a mezencefalului cuprinde substanţa
albă şi cenuşie. Substanţa albă face legătura între structurile inferioare şi scoarţa
cerebrală, fiind alcătuită din fibre care au originea în talamus, hipotalamus, măduva
spinării sau fibre care merg la centrii mezencefalului şi la scoarţă.
Substanţa cenuşie formează nuclei mezencefalici, iar între nuclei şi substanţa albă
se găseşte substanţa reticulată. Cei mai reprezentativi nuclei din mezencefal sunt:

56
substanţa neagră, nucleul roşu, nucleii unor nervi cranieni precum: nucleul nervului
trohlear, nucleul nervului oculomotor şi nucleul nervului ocular.

FUNCŢIILE MEZENCEFALULUI sunt funcţia de integrare reflexă şi cea de

conducere. Prin aceste funcţii, la nivelul mezencefalului se realizează mişcările voluntare
ale globilor oculari, mişcările de convergenţă ale globilor oculari, reflexele pupilare şi de
clipire şi mişcări de masticaţie.
Acoperişul mezencefalului alcătuieşte câteva structuri aparte, dintre care cele mai
cunoscute sunt tuberculii cvadrigemeni superiori şi inferiori. În aceştia substanţa albă
alternează în straturi cu substanţa cenuşie. Tuberculii cvadrigemeni superiori au rol în
reglarea automată a mişcărilor oculare şi în mişcările implicate în realizarea reflexului de
orientare faţă de stimulii vizuali. De asemenea, au rol în fixarea obiectului în zona de
percepţie vizuală maximă. Tuberculii cvadrigemeni inferiori realizează reflexele motorii
necondiţionate la stimuli acustici, precum şi reflexul de orientare, care precede şi
facilitează percepţia auditivă.

SINDROAME CLINICE PRODUSE DE LEZIUNI

ALE TRUNCHIULUI CEREBRAL

Trunchiul cerebral posedă o mare densitate de structuri vitale, înghesuite într-un

volum mic:
- nucleii nervilor cranieni şi o parte din fibrele acestora;
- tracturi senzoriale ascendente, care urcă de la măduvă către talamus şi cortex;
- căi motorii descendente corticale şi subcorticale destinate trunchiului cerebral şi
măduvei spinării;
- formaţiunea reticulată cu centrii autonomi care controlează respiraţia, presiunea
sanguină, funcţiile gastro-intestinale;
- nucleii pentru trezire şi starea vigilă.
Datorită acestor particularităţi structurale, leziunile trunchiului cerebral sunt extrem
de multe şi pot fi foarte complexe, în funcţie de localizare, de extensie şi de profunzime.
Cele mai cunoscute şi cu repercusiuni adesea fatale sunt: tumorile, abcesele
cerebrale şi hemoragiile cerebrale. Aceste leziuni produc multiple, diverse sindroame
57
cerebrale, cu manifestări specifice, dintre care cele mai cunoscute sunt: paraliziile unor
segmente faciale la nivelul pleoapei, la nivelul limbii sau la nivelul diferiţilor muşchi faciali,
în funcţie de nervul cranian implicat, absenţa sau modificarea reflexelor pupilare sau
palpebrale, pierderea sau modificarea sensibilităţii cutanate şi mucoase, profunde sau
superficiale, modificarea vocii, a deglutiţiei, a reflexului faringian, modificări ale tonusului
muscular la nivelul capului, gâtului, umerilor şi porţiunii superioare a braţelor.

FORMAŢIUNEA RETICULATĂ A TRUNCHIULUI CEREBRAL

Formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral se întinde în partea superioară până la

diencefal (talamus, hipotalamus şi cortex) şi în partea inferioară până la nivelul măduvei
spinării.
Ea a fost descrisă iniţial de R. Cajal, în 1911, dar atunci a fost descrisă ca o simplă
structură de sprijin şi abia mai târziu s-a putut afirma că formaţiunea reticulată are şi alte
funcţii, care au fost greu de precizat la începutul studiilor.
Substanţa reticulată este alcătuită din nuclei şi fibre şi este dispusă în formă de
reţea, în afara grupelor nucleare de substanţă cenuşie din trunchiul cerebral.
Ea este în legătură cu toţi centrii şi nucleii reticulaţi de la toate nivelele cerebrale;
formează, astfel, un sistem funcţional foarte important, care a primit numele de sistemul
reticulat activator ascendent (SRAA).
Această structură este bine sistematizată, cu rol în menţinerea tonusului cerebral
sau a stării vigile, care este acea stare de pregătire a întregului sistem nervos, pentru orice
tip de activitate cerebrală. Pe fondul acestei stări vigile, formaţiunea reticulată contribuie la
realizarea unor reflexe şi la reglarea unor mecanisme de integrare legate de emoţii,
percepţii, motivaţii, somn şi habituare.

58
Figura 12 – Sistemul reticulat

59
 Formaţiunea reticulată este foarte importantă pentru funcţii precum: atenţia
accentuată, lipsa de reacţie, repulsia la un anumit stimul. Absenţa acţiunii sale corticale
duce la somn, iar stimularea sa produce trezirea.
Formaţiunea reticulată alcătuieşte şi un al doilea sistem important, numit sistemul
reticulat descendent, cu rol în modelarea tonusului muscular, în sens activator sau
inhibitor.
În 1972, prof. Dănăilă, care a continuat studiile lui Cajal, a descris un al treilea
sistem – sistemul reticulat inhibitor ascendent. Lezarea acestuia produce sindromul de
logoree şi hiperkinezie, caracterizată prin agitaţie motorie şi vorbire fără sfârşit.
Sistemul reticulat activator ascendent şi sistemul reticulat inhibitor ascendent sunt
conectate reciproc şi acţionează în mod continuu, ilustrând starea de veghe şi somn,
precum şi întreaga gamă de aspecte intermediare dintre acestea. Alături de aceste
sisteme reticulate, mai acţionează sistemul umoral hormonal, sistemul vegetativ,
motivaţiile, trebuinţele, voinţa şi raţiunea. Împreună realizează extrem de multe funcţii,
care contribuie la funcţionarea psihicului: vigilenţa corticală, percepţia, discriminarea
temporo-spaţială, memorizarea, expresia emoţională, recompensa, ritmurile biologice,
somnul, reglarea fină a mişcărilor muşchilor scheletici, poziţia şi locomoţia, îndemânarea,
gestica, expresia facială, masticaţia, deglutiţia, respiraţia, circulaţia, precum şi controlul
sistemului somato-senzorial şi neuro-endocrin.

SINDROAME DE TIP RETICULAT, PRODUSE PRIN LEZIUNI

ALE FORMAŢIUNII RETICULATE

MUTISMUL AKINETIC – este o tulburare permanentă sau intermitentă a stării de

conştienţă, caracterizată prin lipsa de răspuns la întrebări, fapt care se numeşte mutism,
imobilitate a corpului şi capului, ceea ce se numeşte akinezie, prin prezenţa orientării
globilor oculari spre punctul de interes, dar cu lipsa răspunsului emoţional şi motor la
încercarea de comunicare a examinatorului. Bolnavul nu este paralizat, dar se comportă
ca şi cum ar fi. Acest sindrom are origine reticulată. Cu toate acestea, ritmul veghe-somn
este păstrat, iar alimentarea este posibilă, deglutiţia fiind bună. Leziunile anatomice în
urma cărora apare acest sindrom sunt foarte variate, fiind observate în cursul proceselor
lezionale întinse de la punte până la nucleii bazali ai bulbului. Aceste leziuni se manifestă
la nivelul sistemului reticulat activator ascendent.

60
 SINDROMUL DE LOGOREE CU HIPERKINEZIE – apare la bolnavi cu diferite
afecţiuni neuro-chirurgicale şi se caracterizează prin vorbire incontinentă, adesea fără şir, însoţită de
hiperkinezie, adică un fel de logoree a mişcării. Bolnavul exagerează evocările, atenţia, reflexul de
orientare, mobilitatea, simţul critic. Doarme foarte puţin, 2-3 ore pe zi, are judecata şi raţionamentul
deteriorate, în funcţie de gradul şi localizarea leziunii cerebrale. Sindromul apare prin afectarea
sistemului reticular inhibitor ascendent.
RIGIDITATE PRIN DECEREBRARE – are drept cauză lezarea aceluiaşi sistem
reticular inhibitor ascendent, dar fiind cunoscut faptul că cele două sisteme, activator şi
inhibitor ascendent, nu pot fi strict separate anatomic, de regulă, leziunile dau sindroame
combinate, greu de diferenţiat, însoţite de cele mai multe ori de tulburări ale tonusului
muscular. În mod normal, atât trunchiul cerebral cât şi măduva spinării se află sub
controlul nivelelor superioare ale sistemului nervos central. Când acest control se
întrerupe printr-o transecţiune a trunchiului cerebral, se produce această rigiditate
decerebrată caracterizată prin hipertonia (creşterea tonusului muscular) la muşchii
extensori ai membrelor şi gâtului, la care se adaugă deficite ale mişcărilor lobilor oculari.
Ca o concluzie, putem spune că formaţiunea reticulată de la nivelul trunchiului
cerebral are un rol deosebit în următoarele situaţii:
- menţinerea ritmului normal veghe-somn;
- menţinerea tonusului muscular;
- reglarea reflexelor musculare;
- coordonarea funcţiei sistemului nervos autonom;
- modularea percepţiei durerii.
Formaţiunea reticulată nu reprezintă un sistem funcţional autonom cu valenţe
psihoafective sau de conştienţă deosebite, ci reprezintă o cale intermediară, un filtru
reglator al unei largi game de influenţe umorale, vegetative, senzoriale şi motorii.
Funcţionalitatea sa este subordonată ansamblului funcţional al întregului organism şi
activităţii tuturor aparatelor şi sistemelor, în corelaţie cu mediul fizic şi social al individului.

61
 CEREBELUL

STRUCTURA CEREBELULUI
Se dezvoltă filogenetic relativ târziu, fiind individualizat prima oară la reptile, dar
având abia la om o structură strict delimitată topografic şi anatomic. Este situat înapoia
bulbului şi punţii, în partea postero-inferioară a cutiei craniene, dedesubtul lobilor occipitali
ai creierului mare.

Figura 13 – Secţiunea sagitală prin encefal

(după Van de Graaff, K.; Fox, S.I., 1995, Concepts of Human Anatomy & Physiology)

Este învelit într-o foiţă subţire numită cortul cerebelului, foiţă care este o prelungire
a durei mater (de la măduva spinării). Prin asemănarea sa cu creierul mare, la formă şi
aspect, a primit numele de creierul mic. Are la suprafaţă o bandă de substanţă cenuşie,
numită scoarţa cerebelului, apoi o masă de substanţă albă, în interiorul căreia se află
nucleii cenuşii subcorticali.
62
 Cerebelul are o formă ovoidală, cu diametru de 10, respectiv 6 cm şi are trei feţe: o
faţă superioară, în contact cu emisferele cerebrale, o faţă inferioară, în raport cu osul
occipital şi o faţă anterioară, în raport cu trunchiul cerebral.
Cerebelul dispune de fibre de proiecţie, de fibre de conexiune cortico-subcorticale şi
de reprezentări corticale ale periferiei.
El are în structură componente mai vechi şi mai noi pe scara filogenetică, între care
nu sunt limite clare, dar care pot îndreptăţi o delimitare aproximativă în trei părţi:

Figura 14 – Anatomia cerebelului

(după Liviu Pendefunda, 1993, Neurologie practică)

- arhicerebelul, constituit din lobul floculonodular, care este structura cea mai
veche şi cea mai mică, conectată cu nucleii vestibulari, având rol în menţinerea
echilibrului;
- paleocerebelul, alcătuit din lobul central şi lobul patrulater anterior; primeşte
aferenţe de la măduva spinării şi trunchiul cerebral şi trimite eferenţe la nucleii cerebeloşi,
la nucleul roşu din trunchi, la substanţa reticulată şi la măduva spinării;

63
 - neocerebelul – este porţiunea cea mai mare şi cea mai nouă, alcătuită din lobul
patrulater posterior, lobul semilunar inferior şi superior, lobul gracilis şi lobul biventer, care
au conexiuni multiple cu scoarţa cerebrală.
Legăturile exterioare ale cerebelului se realizează prin intermediul fibrelor de
proiecţie, care se grupează în 6 mănunchiuri pereche, ce poartă numele de pedunculi
cerebeloşi: pedunculii cerebeloşi inferiori, care conectează cerebelul cu măduva, cu
bulbul şi cu puntea lui Varolio; pedunculii cerebeloşi mijlocii, care leagă cerebelul de
punte; pedunculii cerebeloşi superiori, alcătuiţi din fibre aferente şi eferente. Fibrele
aferente vin de la măduva spinării, trunchiul cerebral şi scoarţa cerebrală, fibrele eferente
merg la măduva spinării, trunchiul cerebral, la talamus şi la scoarţa cerebrală.

Figura 15 – Căile de conexiune ale cerebelului

(după Liviu Pendefunda, 1993, Neurologie practică)

64
 Substanţa cenuşie a cerebelului este reprezentată la exterior de o mantie ce
înveleşte cerebelul şi se numeşte scoarţă cerebeloasă, iar în profunzime, de nucleii
cenuşii subcorticali.
Scoarţa cerebeloasă are o structură simplă, alcătuită din 3 straturi care conţin mai
multe tipuri de neuroni;
Funcţia scoarţei cerebeloase este de a realiza legătura dintre informaţiile aferente şi
celelalte structuri nervoase superioare.

FUNCŢIILE CEREBELULUI
Cerebelul constituie, în întregime, un centru superior integrativ important, fiind
intercalat între zona receptoare şi cea motorie. În mod clasic, cerebelul este implicat în
coordonarea activităţii motorii, în controlul tonusului muscular şi în mecanismele care
influenţează echilibrul. Aceasta înseamnă că semnul patologic caracteristic leziunii
cerebeloase constă în perturbarea mişcărilor secvenţiale complexe şi în descompunerea
mişcărilor. Fiecare mişcare are la bază acţiunea coordonată a unor grupe musculare:
unele grupe declanşează mişcarea, în timp ce grupele opuse se relaxează, pentru a o
facilita.
Cerebelul are rolul de a regla tonusul muscular, de a păstra echilibrul şi de a regla
şi coordona mişcările acestor grupe musculare opuse, contribuind în felul acesta la
executarea mişcărilor precise, la coordonarea mersului şi a mişcărilor voluntare.
Cerebelul are însă şi o funcţie generală, legată de performanţele motorii şi de cele
cognitive, în timp, prin controlul central de programare a timpului motor (timpul motor este
timpul de execuţie al unei mişcări).
Cerebelul are un rol important în planificarea mişcărilor, în învăţarea motorie, în
controlul timpului de mişcare şi în calculul traiectoriei mişcărilor; un al doilea rol important
este cel cognitiv, legat de participarea la activităţile cognitive legate de limbaj şi în mod
secundar în procesarea emoţiilor şi în modularea acestora.

SEMNE ALE LEZIUNILOR CEREBELOASE

Printre cele mai importante semne de afectare cerebeloasă sunt:
• atonia şi hipertonia – diminuarea rezistenţei la mişcări pasive, întârzierea
răspunsului efector al mişcărilor rapide, precum şi imposibilitatea opririi rapide a
mişcării, ceea ce determină producerea aşa-numitelor reflexe pendulare;

65
 • ataxia - întârzierea declanşării mişcării, erori în efectuarea mişcării, ceea ce se
mai numeşte dismetrie şi erori ce privesc rata şi regularitatea mişcărilor, adică
decompensarea temporo-spaţială a mişcării;
• tremorul intenţional – o tremurătură fină, dar aparentă, la intenţia de mişcare,
care devine mai marcată la terminarea mişcării;
• disfuncţiile în menţinerea ortostatismului (poziţiei verticale);
• tulburările în articularea vorbirii, ceea ce se numeşte dizartrie, adică vorbirea
sacadată şi uneori explozivă;
• tulburările de mers – mersul cerebelos este legănat, cu baza largă de
susţinere şi este tipic în degenerarea cerebeloasă la alcoolici.
Leziunile cerebeloase tind să se amelioreze în timp, prin neaccentuarea leziunii,
ceea ce sugerează faptul că, în special la persoanele tinere, funcţiile cerebeloase pot fi şi
deseori sunt preluate de alte formaţiuni ale creierului, ceea ce înseamnă că, deşi aceste
leziuni nu pot fi tratate medicamentos, ci doar stopate, ele pot suferi un proces de
vindecare într-un timp mai lung sau mai scurt, în funcţie de starea funcţională a întregului
organism.

DIENCEFALUL

STRUCTURA ANATOMO-FUNCŢIONALĂ A DIENCEFALULUI

Structurile diencefalice continuă înainte şi în sus mezencefalul, fiind acoperite de
emisferele cerebrale. Diencefalul se compune din două formaţiuni: talamoencefalul şi
hipotalamusul. Din talamoencefal fac parte: talamusul, metatalamusul, subtalamusul şi
epitalamusul.
TALAMUSUL – STRUCTURA ANATOMO-FUNCŢIONALĂ. Talamusul este
alcătuit din două structuri ovoide de substanţă nervoasă, care mai poartă denumirea şi de
corpii optici.

66
 Figura 16 – Creierul uman
(după Sylvia S. Mader, 1996, Biology)

Substanţa cenuşie a talamusului formează 5 grupe de nuclei talamici:

1. grupul nuclear anterior, care are conexiuni cu corpii mamilari şi cu cortexul
cerebral;
2. nucleii liniei mediane, care au conexiuni cu hipotalamusul şi cu cortexul;
3. nucleii mediali, care au conexiuni cu cortexul frontal, cortexul motor şi cu corpul
striat;
4. nucleii laterali, care au legături multiple cu zone întinse ale scoarţei cerebrale;
5. nucleii posteriori, care au conexiuni cu cortexul temporal şi parietal.
Substanţa albă a talamusului este alcătuită din tracturi care ies din lateralele
talamusului şi se termină în cortexul cerebral. Din punct de vedere funcţional, nucleii
talamici se împart în 2 grupe: nucleii de transmitere şi nucleii de proiecţie difuză.
Nucleii de transmitere au 3 caracteristici:
• prelucrează fiecare numai o singură modalitate senzorială sau informaţii venite
de la o anumită parte a sistemului motor;
• fiecare se proiectează într-o anumită zonă corticală;

67
 • fiecare nucleu primeşte comenzi numai de la zona pe care s-a proiectat. Aceste
caracteristici permit cortexului să-şi modeleze comenzile în funcţie de tipul şi
caracteristicile activităţii desfăşurate.
Nucleii de proiecţie difuză au conexiuni mult mai numeroase, pot influenţa
activitatea nervoasă prin mai multe relee şi fac parte din sistemul care reglează starea de
trezire a creierului.
Funcţional, talamusul reprezintă structura hotărâtoare pentru percepţia senzorială,
fiind ajutat de reglarea fină corticală.
SINDROAME CLINICE DE AFECTARE TALAMICĂ
SINDROMUL TALAMIC, descris pentru prima dată în 1906, este alcătuit din mai
multe simptome neurologice: hemianestezia contralaterală, care apare imediat după o
hemoragie talamică, este cea mai importantă dintre consecinţe; se manifestă prin
afectarea sensibilităţii superficiale, durere de tip central, (persistentă, dezagreabilă,
accentuată de stres şi de oboseală), tremor intenţional, ataxia membrelor inferioare,
hemianopsia (absenţa mirosului) de aceeaşi parte cu leziunea, hemipareză de partea
opusă leziunii, uneori tulburări de gust şi tulburări simpatice (mioza – contracţie pronunţată
a pupilei, care apare în timpul expunerii la lumină, la efortul de acomodare etc.) sau ptoza
(căderea) palpebrală parţială.
Din sindromul talamic face parte şi AFAZIA TALAMICĂ, descrisă de FISCHER,
care include tulburările de limbaj, de dinamică a expresiei şi fluenţei verbale, voce slabă,
răspunsuri scurte, debit verbal redus şi sacadat, întretăiat de segmente accelerate şi
tulburările de articulare. De asemenea, incoerenţă a discursului, însoţite toate de absenţa
tulburărilor de înţelegere a limbajului vorbit şi scris. Toate aceste tulburări din afazia
Fischer pot apare prin lezarea cortexului, prin lezarea conexiunilor talamice sau prin
leziuni ale talamusului propriu-zis. Se adaugă tulburări de memorie constante, exclusiv
verbale, deficit al memoriei logice, al capacităţii de asociere şi al învăţării seriei de cuvinte.
Tulburările de memorie verbală sunt durabile, chiar atunci când afazia talamică are
evoluţie favorabilă. Afazia talamică dă naştere unei degradări calitative a expresiei, care
contrastează cu păstrarea posibilităţilor de înţelegere şi de repetiţie. Talamusul are rol şi în
ordonarea temporală a vorbirii.
Un alt sindrom caracteristic leziunilor talamice este SINDROMUL DE NEGLIJENŢĂ
TALAMICĂ, care descrie tulburările vizuo-spaţiale, vizând acţiunea şi percepţia spaţiului şi
are două componente:
1. neglijenţa motorie, care se manifestă în cadrul comportării spontane a bolnavului şi
duce la un adevărat defect de utilizare a unei jumătăţi de corp, în sine perfect
68
 funcţională. Prin incitare verbală acest tip de neglijenţă poate să dispară cel puţin
parţial.
2. neglijenţa spaţială se referă la noţiunea de spaţiu drept şi spaţiu stâng, precum şi la
direcţie.
Are o componentă atenţională şi una intenţională, manifestându-se în principal, prin
modalitatea vizuală ca mijloc primar de cunoaştere a spaţiului extrapersonal. Se însoţeşte
adesea de o deviere a privirii spre dreapta, spre exemplu, şi de refuzul explorării spaţiului
stâng. Sindromul este confirmat prin testul desenului spontan sau copiat în care o parte,
stângă sau dreaptă, lipseşte, prin testul plasării oraşelor pe o hartă albă, prin explorarea
tactilă a spaţiului, prin amputarea unei părţi a textului sau a cuvintelor.
Adesea acest sindrom este însoţit de tulburările de recunoaştere a locurilor şi de
orientare spaţială, de erori în manipularea datelor spaţiale, de deficit de memorie
anterogradă pentru materialul vizual şi spaţial, de o spontaneitate excesivă a limbajului şi
de o percepţie eronată a corpului.
Aceste simptome duc la apariţia unui delir al corpului şi al locurilor şi la confabulaţii
extravagante în contextul unei boli maniacale. În hemoragiile cerebrale, sindromul de
neglijenţă talamică se asociază cu hemiplegie stângă.
Afazia talamică şi sindromul de neglijenţă talamică sunt asociate cu un defect de
învăţare a materialului verbal şi a celui vizuo-spaţial. Aceste tulburări de achiziţie proprii
fiecărei emisfere sunt strâns legate de tratarea defectuoasă a informaţiilor ce trebuie
memorizate.
Un alt semn de leziune talamică este DEMENŢA TALAMICĂ. S-a observat că
leziunile talamice bilaterale produc o deteriorare globală a funcţiilor superioare, ce a fost
denumită demenţă talamică. Clinic se manifestă prin pierderea spontaneităţii motorii şi a
iniţiativei verbale, prin apatie, mormăituri neinteligibile, indiferenţă faţă de sine şi faţă de
anturaj, stereotipii gestuale, înţelegerea parţială a ordinelor, perseverare motorie sau
verbală, absenţa oricărei reacţii afective, amnezie retrogradă marcată şi dezorientare
temporo-spaţială.
Dependenţa faţă de solicitările elementare se manifestă sub formă de bulimie sau
de tulburări ale comportamentului urinar.
Demenţa talamică apare după leziunea bilaterală a conexiunilor talamo-corticale. În
cadrul acestei demenţe, afazia şi sindromul de neglijenţă sunt acoperite de celelalte
simptome de deteriorare globală.
Cauza cea mai frecventă a demenţei talamice este infarctul bilateral, în teritoriul
arterelor care irigă talamusul.
69
 Tulburările de emoţie, de natură talamică, apar în sfera manifestărilor motorii şi
expresive datorită faptului că talamusul intervine ca modelator al proceselor afective. La
nivelul talamusului se poate interveni chirurgical în scopul reducerii tensiunii emoţionale, a
anxietăţii, a agitaţiei şi agresivităţii bolnavilor psihici.
Dimpotrivă, stimularea unor nuclei talamici poate creşte anxietatea, însoţită de
fenomene vegetative corespunzătoare.

METATALAMUSUL
Este alcătuit din corpii geniculaţi laterali şi mediali. Aici se află centrul vizual primar,
aici se termină tracturile optice care pleacă de la retină, iar eferenţele lor merg în scoarţa
vizuală din lobul occipital. Corpii geniculaţi mediali sunt legaţi de căile auditive, de la ei
pornesc radiaţii acustice, care ajung la ariile auditive din lobul temporal. În concluzie,
metatalamusul este un punct important pe calea transmiterii sensibilităţii vizuale şi
acustice.

EPITALAMUSUL
Este alcătuit din glanda epifiză (glanda pineală), şi din aparatul habenular. Glanda
epifiză este aşezată în comisura posterioară, între tuberculii cvadrigemeni şi este din punct
de vedere funcţional o glandă endocrină, cu rol important în creştere şi dezvoltare. Ea are
implicaţii în metabolismul proteic, glucidic şi mineral şi stimulează sfera sexuală. După
vârsta de 7 ani, această glandă involuează şi apoi se calcifică. Melatonina este hormonul
pineal care îndeplineşte aceste funcţii. Precursorul său chimic este serotonina. Nu s-a
putut stabili exact rolul hormonilor pineali în declanşarea pubertăţii, în sensul frânării
procesului şi nici în creştere, deşi se cunoaşte faptul că de la naştere către bătrâneţe
concentraţia lor în sânge scade treptat. De asemenea, se mai cunoaşte faptul că
concentraţia lor este mai mare noaptea, fiind influenţată de întuneric şi de temperatură, de
câmp magnetic şi de modalităţile alimentare. Fiziologic, glanda pineală modulează
fiziologia somnului prin ritmul circadian al secreţiei de melatonină, întârzie declanşarea
pubertăţii, efect de altfel nedorit şi influenţează metabolismul.

SUBTALAMUSUL
Este constituit din fascicule de fibre şi nuclei cenuşii, are conexiuni cu toate
celelalte formaţiuni diencefalice, cu nucleul roşu şi cu substanţa neagră. Are rol în
integrarea centrilor de control motor. Lezarea sa produce hemibalism, caracterizat prin
mişcări violente de torsiune, necontrolate, contralaterale şi prin mişcări coreice ale
70
membrelor. Mişcările coreice sunt mişcări spontane, bruşte, necontrolate, cu amplitudine
mai mare sau mai mică. Aceste mişcări dispar în timpul somnului şi a anesteziei generale
şi se accentuează în starea de trezire şi în stare de iritabilitate, ceea ce sugerează că
activitatea subtalamusului este direct controlată de scoarţa cerebrală.

HIPOTALAMUSUL

STRUCTURA ANATOMO-FUNCŢIONALĂ A HIPOTALAMUSULUI

Hipotalamusul reprezintă mai puţin de 1% din totalul volumului creierului, dar
reprezintă, în acelaşi timp, aproape cea mai importantă structură neuronală, din punctul de
vedere al neuropsihologiei. Este alcătuit din două jumătăţi, fiecare jumătate fiind alcătuită,
la rândul ei din trei porţiuni:
• porţiunea supraoptică, aflată în relaţie cu chiasma optică (locul în care se
încrucişează fibrele optice);
• porţiunea tumerală, aflată în relaţie cu glanda hipofiză;
• porţiunea mamilară, alcătuită din tuberculii mamilari.
Hipotalamusul are mai multe grupe de nuclei:
• grupul anterior, format din nucleul paraventricular şi nucleul supraoptic;
• grupul lateral, format din nucleul tuberomamilar şi nucleii tuberali laterali;
• grupul mijlociu, format din nucleul ventromedial, nucleul dorsomedial şi nucleul
infundibular;
• grupul posterior, format din nucleii tuberculilor mamilari (nucleul mamilar lateral şi
mamilar medial).
Fiecare din aceşti nuclei contribuie la susţinerea anumitor funcţii ale
hipotalamusului.
Hipotalamusul are, de asemenea, mai multe tipuri de conexiuni cu celelalte structuri
nervoase, atât intern cât şi extern. El constituie o verigă intermediară între talamus şi
scoarţa cerebrală, pe de o parte, şi între talamus şi sistemul nervos vegetativ, pe de altă
parte.
Hipotalamusul are o mare influenţă asupra sistemului endocrin, prin intermediul
glandei hipofize.

71
 FUNCŢIILE HIPOTALAMUSULUI
Una din cele mai importante funcţii este menţinerea constantelor mediului intern al
organismului (homeostazie). Această funcţie se îndeplineşte prin intermediul a trei mari
sisteme: sistemul neuroendocrin, sistemul autonom şi sistemul motivaţional.
REGLAREA SISTEMULUI NEUROENDOCRIN – prin controlul sistemului endocrin
şi sistemului nervos autonom, hipotalamusul, împreună cu sistemul limbic, cu care are
strânse legături, acţionează asupra mediului intern, pentru a-i menţine valorile şi funcţiile
în limite constante optime.
Prin această funcţie, hipotalamusul reglează următoarele domenii: comportamentul
emoţional, comportamentul motivaţional specific, fenomenul de trezire, starea generală de
conştienţă, anumite funcţii vitale (temperatura, ritmul cardiac, tensiunea arterială,
constantele sanguine, ingestia de apă şi alimente şi organizarea motorie a răspunsurilor
endocrine, ce se constituie în comportamente adaptative).
Pe lângă acestea, hipotalamusul controlează glanda pituitară, precum şi hipofiza şi,
prin intermediul acestora, ovarul, testicolul şi tiroida, controlând astfel funcţia de
reproducere, care este funcţie fundamentală a speciei umane.
REGLAREA COMPORTAMENTULUI VEGETATIV ŞI A SISTEMULUI NERVOS
AUTONOM înseamnă menţinerea unei stări interne adecvate supravieţuirii organismului,
în condiţii optime de activitate. Aceasta se face prin intermediul a două sisteme: sistemul
nervos simpatic şi sistemul nervos parasimpatic.
Stimularea parasimpaticului produce vasodilataţie periferică, bradicardie, creşterea
acidităţii sucului gastric, creşterea tonusului tractului digestiv şi urinar şi, ocazional,
scăderea tensiunii arteriale şi constricţia pupilară (mioza).
Stimularea simpaticului produce intensificarea activităţii somatice şi metabolice,
caracteristice stresului emoţional, atacului şi fugii, dilataţia pupilelor (midriaza), piloerecţie,
tahicardie, creşterea tensiunii arteriale, creşterea frecvenţei şi amplitudinii mişcărilor
respiratorii, inhibiţia peristaltismului şi tonusului muscular al intestinului şi vezicii urinare.
Toate aceste semne se pot evidenţia atunci când hipotalamusul iese de sub control
cortical. Îndepărtarea zonelor corticale de control ori întreruperea conexiunilor acestora cu
hipotalamusul provoacă simptome caracteristice reacţiei de furie.
Distrugerea hipotalamusului posterior produce letargie emoţională, somn anormal,
scăderea temperaturii corpului, scăderea activităţii somatice şi vegetative. Pe de altă
parte, excitarea hipotalamusului posterior poate produce ulcere gastrice acute, hemoragii

72
digestive prin creşterea acidităţii gastrice, creşterea funcţiei de evacuare digestivă,
hipertensiune, alterări ale funcţiei respiratorii şi cardiace.
REGLAREA SISTEMULUI MOTIVAŢIONAL. Stările motivaţionale reprezintă
impulsuri determinate de anumite condiţii interne, care determină omul sau animalul la
acţiune, ori direcţionează comportamentul voluntar în vederea satisfacerii unor necesităţi
corporale. Spre exemplu, reglarea temperaturii corporale scăzute prin mişcare, prin
tremurat, prin frecatul mâinilor sau bătaia rapidă picioarelor.
Stările motivaţionale implică comportamente complexe, care determină reglarea
necesităţilor de bază: reglarea temperaturii corpului, satisfacerea foamei, setei şi cerinţelor
sexuale. La aceste reglări contribuie stimulările interne legate de nevoi, dar şi cele
externe, precum vederea alimentelor, a persoanei de sex opus ş.a.m.d.
Toate sistemele de control fiziologic au efecte duble: excitatorii şi inhibitorii şi
funcţionează împreună pentru crearea şi optimizarea funcţiilor organismului.
REGLAREA TEMPERATURII CORPULUI. Cercetătorii au demonstrat că
hipotalamusul anterior reprezintă centrul de risipire a căldurii, iar hipotalamusul posterior
reprezintă centrul de producere a căldurii. Leziunile hipotalamusului anterior provoacă
hipertermii, iar cele ale hipotalamusului posterior hipotermii. Există diferite tipuri de
tulburări de reglare a temperaturii:
Poikilotermia. Aceasta reprezintă incapacitatea hipotalamusului de a menţine o
temperatură centrală a corpului constantă şi independentă faţă de temperatura ambiantă.
Se vorbeşte despre poikilotermie atunci când fluctuaţia temperaturii corpului, legată de
schimbarea temperaturii ambiante, depăşeşte 2 0C. La om, această dereglare rezultă din
dereglarea centrilor termoreglatori din hipotalamusul posterior şi a centrilor termoreglatori
din mezencefal, atunci când disconfortul termic, coordonarea funcţiilor autonome şi
reglarea comportamentului termic dispar.
Leziunile întinse dau o poikilotermie severă, cu un declin marcat al temperaturii
corpului, apărut la o temperatură ambiantă normală (20-250C). Nou-născuţii, în special cei
prematuri, precum şi bătrânii, prezintă un grad variabil de poikilotermie, care însă se
accentuează dacă apare o hemoragie ventriculară ce afectează hipotalamusul. La bătrâni,
temperatura corpului tinde să scadă anormal într-un mediu rece. Ei au un mecanism
generator de căldură inadecvat, dar adesea această tulburare este lipsită de disconfort
termic. Există şi o serie de bolnavi care nu arată nici un semn de disconfort termic şi nu
sunt nici surprinşi de reacţia lor, şi aceştia sunt schizofrenii.

73
 Hipertermiile. Există diferite tipuri de hipertermii:
Hipertermia tranzitorie, care se datorează edemului central, adică acumulărilor de
lichid în cantitate anormală în substanţa cerebrală, precum şi micilor hemoragii din
hipotalamusul anterior. Acestea dau febra de tip central, care se exprimă printr-o curbă
termică crescută, care se menţine în platou sau cu variaţii mici, neregulate, la care se
adaugă lipsa reacţiilor vasomotorii sau respiratorii, iar temperatura centrală este mai
crescută decât temperatura periferică. În această situaţie, există un mecanism cerebral
antipiretic, care se declanşează automat, prin eliberarea unui mediator chimic ce poartă
numele de vasopresină. Dar vasopresina poate produce, în situaţii de descărcare rapidă,
reacţii de tip convulsiv şi de aici vine riscul de producere a convulsiilor, în timpul crizelor de
temperatură, în special la copii, la care sistemul de termoreglare este mai vulnerabil.
Hipertermia susţinută, de origine hipotalamică. Aceasta perturbă mecanismele de
risipire a căldurii sau stimulează mecanismele de producere a căldurii. Apare după
traumatisme sau după sângerări ale hipotalamusului anterior ori ale ventricolului III, deci
după un proces acut, şi se menţine circa 2 săptămâni. Apare şi în cazul tumorilor,
menţinându-se mai mult timp, sau în cazul encefalitelor, datorându-se infecţiei persistente
care afectează şi hipotalamusul.
Hipertermia paroxistică are caracter episodic şi se manifestă prin croşete febrile
înalte, însoţite de frisoane şi de fenomene vegetative. Aceste crize cedează rapid sau mai
lent, cu transpiraţie şi vasodilataţie periferică. Hipertermia paroxistică apare în general în
procese infecţioase sistemice acute.
Hipotermiile:
Hipotermia susţinută, apare fie prin distrugerea mecanismelor de producere a
căldurii, fie prin stabilirea unui centru anormal inferior. Hipertermia susţinută prin lezarea
mecanismelor de termogeneză necesită ca mediul extern să fie mai rece decât
temperatura normală a corpului. În al doilea caz intervine un centru anormal care
stabileşte o temperatură mai scăzută a corpului şi o menţine constantă, independent de
fluctuaţiile înconjurătoare. Hipotermia susţinută este foarte rară şi apare în leziunile
hipotalamusului atât la om, cât şi la animale.
Hipotermia paroxistică, constă în episoade de scădere a temperaturii corpului,
care variază ca frecvenţă zilnică. Începe brusc, prin transpiraţie şi înroşirea pielii, scade
temperatura corpului până la circa 320C, fenomen care durează de la minute la zile şi se
asociază cu oboseala, scăderea activităţii cerebrale, scăderea tensiunii arteriale, aritmie
cardiacă, scăderea amplitudinii respiratorii. Criza cedează lent sau brusc, prin frison,
74
însoţit de vasoconstricţie periferică. Întregul sindrom seamănă cu procesul unei descărcări
epileptice cu punct de plecare hipotalamic, dar, cu toate acestea, tulburările nu cedează la
tratament antiepileptic. Hipotermiile pot fi uşoare (35-320C), medii (32-240C) sau grave
(sub 240C). Tulburările medii se însoţesc de bradicardie, bradipnee, hipotensiune arterială,
scăderea metabolismului şi tulburări de conştienţă. Hipotermiile severe se însoţesc de
comă şi, de regulă, bolnavul moare prin tulburări de ritm cardiac.
Hipotermiile accidentale, apar în arsuri întinse, de gradele I şi II, datorită
vasodilataţiei intense de la nivelul arsurii şi în arsurile de gradul III datorită evaporărilor şi
pierderilor masive de lichide.

REGLAREA FOAMEI ŞI A APORTULUI DE HRANĂ

Teoretic, se ştie că aportul de hrană se află sub controlul a doi centri hipotalamici:
unul dintre aceşti centri se află în hipotalamusul central – centrul foamei, celălalt se află în
hipotalamusul medial – centrul saţietăţii. Această concluzie este extrasă din experimente
multiple, realizate pe oameni şi animale. Dar, deşi pare simplă şi atractivă, concluzia este
greşită, pentru că, în ansamblu, creierul nu este organizat pe centri bine definiţi, care
controlează funcţii izolate. De regulă, aceste funcţii sunt dependente de circuite neurale
complexe.
Datele obţinute prin lezarea hipotalamusului lateral şi medial se datorează mai
multor factori: alterarea informaţiei senzoriale şi motorii, modificarea punctelor de referinţă
obişnuite organismului, dezechilibrarea balanţei hormonale şi nu în ultimul rând afectarea
fibrelor de relaţie (de asociaţie). Toate aceste modificări apar în mod inerent, odată cu
lezarea hipotalamusului, dar ele sunt mai greu de evidenţiat experimental.
După numeroase cercetări clinice, s-a constatat că setul de semnale care reglează
alimentaţia poate fi împărţit în 2 grupe mari: semnale care reglează alimentaţia pe termen
scurt şi semnale care reglează alimentaţia pe termen lung. Din prima categorie fac parte
proprietăţile chimice ale alimentelor. Acestea se manifestă la nivelul cavităţii bucale,
stimulând comportamentul alimentar, dar se manifestă şi la nivelul sistemului
gastrointestinal şi hepatic, producând de la acest nivel inhibarea comportamentului
alimentar.
Impulsurile care pleacă din tractul gastrointestinal activează centrul de saţietate
imediat după ingestie. Aceste semnale ajung în hipotalamusul lateral. Semnalele pe
termen scurt sunt modelate de cele pe termen lung, adică de greutatea corporală, deci de
cantitatea de grăsime stocată.

75
 Datorită acestor semnale, greutatea corporală se poate menţine constantă prin
dietă, prin activitate şi prin mecanisme feed-back care ajustează rata metabolică atunci
când organismul se îndepărtează de punctul de referinţă.
Spre exemplu, dacă un animal primeşte o dietă hipocalorică, rata metabolismului
său scade în timp, ceea ce înseamnă că el are nevoie de mai puţină mâncare pentru
menţinerea constantă a greutăţii corporale.
Dacă organismul pierde în mod repetat în greutate, rata metabolismului scade pe
termen lung şi greutatea constantă a corpului poate fi menţinută cu mai puţine calorii decât
în mod obişnuit, fără a se afecta funcţiile organismului.
Mai există şi alte mecanisme care contribuie la reglarea ingestiei de alimente:
reglarea glicemică a centrilor hipotalamici ai foamei şi saţietăţii. În acest sistem,
hipoglicemia excită centrul foamei, producând nevoia de alimente, pe când hiperglicemia
inhibă centrul foamei şi activează centrul saţietăţii. Un alt mecanism cunoscut este cel
susţinut de hormonii intestinali, eliberaţi în timpul mesei, care declanşează fenomenul de
saţietate. Un alt mecanism este cel susţinut de temperatura organismului, cunoscut fiind
faptul că temperatura scăzută activează foamea, pe când temperatura crescută o inhibă.
Anorexia, deşi este considerată o dereglare psihologică, ea poate apare şi ca
tulburare a funcţiei hipotalamice. Este însoţită de scăderea în greutate, de amenoree de
cauză endocrină şi de alte tulburări neendocrine, cum ar fi poikilotermia.
S-a stabilit că în majoritatea cazurilor de anorexie encefalul este normal, în afară de
acele cazuri în care s-au găsit tumori hipotalamice.
Emacierea (slăbirea pronunţată) poate apare atât la adult cât şi la copii. Se
însoţeşte de mişcări oculare asemănătoare nistagmusului (simptom neurologic în care
globii oculari efectuează mişcări involuntare, permanente, scurte, laterale sau rotatorii;
este, de regulă, un semn de leziune a trunchiului cerebral) şi de comportament afectiv
inadecvat, anormal. Emacierea se mai însoţeşte de apatie sau iritabilitate, copiii sunt, de
regulă, alerţi şi hiperactivi în ciuda stării de slăbire severă; nivelele endocrine sunt, de
regulă, normale. Tumorile lezează iniţial hipotalamusul anterior, după care distrug întreg
hipotalamusul. În multe cazuri de emaciere, moartea survine ca urmare a complicaţiilor
acestei stări. La copii, în puţinele cazuri de supravieţuire peste vârsta de 2 ani, apetitul
revine, emacierea cedează, iritabilitatea şi furia se accentuează, hiperactivitatea şi voma
se adaugă anorexiei şi deficitului de aport caloric.
La adulţi se cunosc puţine cazuri de emaciere hipotalamică, cazuri care nu
supravieţuiesc şi la care se constată distrugerea completă a hipotalamusului. De regulă, la
adult anorexia şi emacierea survin pe cauze psihologice.
76
 REGLAREA SETEI ŞI A APORTULUI DE LICHIDE
Experimental s-a demonstrat că reglarea aportului de apă se află sub control
hipotalamic, care reglează balanţa hidrică fie prin acţiuni fiziologice directe (transpiraţia,
diureza) fie prin acţiuni comportamentale specifice.
Ingestia de lichide depinde de două mecanisme: unul primitiv, asemănător unui
instinct şi unul secundar, determinat de starea de hidratare sau de deshidratare a
organismului.
Regiunile din hipotalamus care răspund de reglarea apei sunt regiunea anterioară a
hipotalamusului, aria medială preoptică şi nucleul paraventricular. În mecanismul
hipotalamic al setei un rol important îl are deshidratarea celulelor nervoase din regiunea
respectivă hipotalamică, apoi receptorii voluntari termoreceptivi, legăturile talamusului cu
cortexul central şi tulburările metabolice.
Spre deosebire de alimente, volumul precis de lichid care trebuie ingerat este relativ
neimportant, iar excesul de apă este eliminat rapid din corp. Cu toate acestea, fiecare
organism are o cantitate ideală de apă necesară, iar deviaţiile în plus sau în minus nu au
importanţă foarte mare. Balanţa hidrică este strâns legată de aportul oral de substanţe
osmotice, precum şi de existenţa unui hormon eliberat de glanda suprarenală, hormon
care se numeşte aldosteron. Hipotalamusul exercită un control mai mult sau mai puţin
direct asupra acestei glande, determinând variaţii de secreţie (cantitate) a aldosteronului
şi, implicit, modificări ale necesităţilor hidrice.
Aportul de lichide depinde de două variabile fiziologice: osmolaritatea ţesuturilor şi
volumul fluidului vascular (sângele). Setea mai poate fi controlată de uscăciunea limbii şi
de asemenea de hipertermie, fenomene detectate de neuronii termosensibili ai
hipotalamusului anterior. La om, tulburările balanţei hidrice pot rezulta din secreţia
anormală de hormoni, din setea excesivă sau din consumul exagerat de apă. Cauza cea
mai frecventă este apariţia unor procese tumorale, inflamatorii vasculare sau traumatice
care se dezvoltă la nivelul talamusului. Cea mai cunoscută tulburare în acest sens este
diabetul insipid manifestat prin ingestie exagerată de apă, la care se adaugă: astenie,
anorexie, somnolenţă, obnubilare, diminuarea reflexelor şi retenţie hidrică.
REGLAREA METABOLISMULUI
În afară de cele 3 sisteme de reglare a mediului intern al organismului, adică
neuroendocrin, autonom şi motivaţional, hipotalamusul ţine sub control şi alte funcţii cum
ar fi metabolismul, comportamentul afectiv emoţional, ritmul circadian şi somnul.

77
 Reglarea metabolismului glucidic se realizează cu participarea hipotalamusului
în care există un centru nervos care provoacă hiperglicemia şi mai există unii centri
glicoreglatori.
Reglarea metabolismului lipidic este corelată cu a celui glucidic. Spre exemplu,
lezarea nucleului ventromedial duce la obezitate, spre deosebire de hiperfagia
diencefalică, ce provoacă tot obezitate, prin bulimie.
În hipotalamus există neuroni sensibili la variaţiile nivelului lipemic din sânge.
Aceştia contribuie la controlul ingestiei alimentare.
Reglarea metabolismului proteic şi al troficităţii reprezintă o funcţie specifică a
hipotalamusului. La fel este reglarea metabolismului ureic, care se referă la creşterea sau
scăderea nivelului ureei în sânge, ureea fiind un indicator al bunei funcţionări a rinichiului.
Hipotalamusul reglează cantitativ şi elementele figurate ale sângelui, adică
cantitatea de globule albe, de globule roşii şi de plachete. Această reglare s-a demonstrat
experimental în leziuni hipotalamice. La bolnavii care au avut tumori hipotalamice şi s-a
efectuat extirparea acestor tumori, s-a observat apariţia unor anemii severe şi modificarea
constantelor sanguine.
REGLAREA COMPORTAMENTULUI AFECTIV-EMOŢIONAL
Este cunoscut faptul că expresia fiziologică a emoţiei este dependentă în parte de
sistemul nervos autonom simpatic şi parasimpatic şi că hipotalamusul este unul din
principalele centre care integrează sistemul autonom periferic în complexul activităţii
somatice care însoţeşte expresia emoţională.
Furia şi teama reprezintă cele mai comune tulburări comportamentale descrise la
adult şi determinate de diferite maladii ale hipotalamusului. Furia este expresia emoţional-
comportamentală, produsă de leziunea ventromedială a hipotalamusului. Prin contrast,
stimularea regiunii posterioare a hipotalamusului provoacă reacţii de teamă şi de groază.
Hipotalamusul reglează comportamentul în trei feluri: coordonează componentele
motorie autonomă şi endocrină ale comportamentului, produce comportamentul adecvat
stării afective şi influenţează intensitatea fiecărui act comportamental. De asemenea,
hipotalamusul influenţează şi starea afectivă intrinsecă a organismului care, datorită
influenţei corticale inhibitorii şi datorită actului volitiv poate rămâne interiorizată.
Aceste concluzii au fost extrase din experienţele făcute pe animale. Mecanismul
inhibitor al comportamentului este legat de cortexul lobilor frontali, dar căile exacte nu sunt
bine stabilite. Se presupune că hipotalamusul integrează toate răspunsurile motorii şi
endocrine implicate într-un comportament emoţional, în timp ce telencefalul (scoarţa

78
cerebrală) suprimă răspunsurile emoţionale la stimuli inconsecvenţi, inconstanţi şi
neînsemnaţi.
Telencefalul este cel care conectează hipotalamusul cu lumea externă, fapt care
permite manipularea sistemului autonom şi endocrin şi apariţia expresiilor emoţionale
corespunzătoare ca răspuns la condiţiile externe.
Apatia este comportamentul emoţional opus celui de teamă şi furie. Lezarea
hipotalamusului lateral sau posterior produce o stare apatică hipoactivă. Acest lucru a fost
demonstrat experimental pe animale, dar la om e numai presupus.
Euforia însoţită de o aparentă stare de confort este însă mai rar considerată o
manifestare, tulburare hipotalamică.
Comportamentul sexual excesiv sau necontrolat reprezintă o manifestare rară,
care pune multe semne de întrebare şi care poate apare în relaţie cu afectarea
hipotalamusului, a sistemului limbic, dar şi a telencefalului. Se pare că leziunile
hipotalamice produc un comportament hipersexual, asociat cu furie şi cu dorinţă excesivă.
Scăderea libido-ului este, de asemenea, un simptom frecvent întâlnit în bolile
hipotalamusului, în special la sexul masculin.
În concluzie, hipotalamusul nu este doar un nucleu motor pentru sistemul nervos
autonom, ci este un important centru de integrare a diferitelor informaţii necesare asigurării
unor răspunsuri adecvate, coerente şi bine organizate, atât autonome cât şi somatice.
Deoarece multe dintre aceste răspunsuri seamănă cu cele observate în diferite stări
comportamentale emoţionale, s-a concluzionat faptul că hipotalamusul integrează şi
coordonează expresia comportamentală a acestor stări emoţionale.
REGLAREA RITMULUI VEGHE-SOMN
Hipotalamusul, prin componenta sa posterioară, în relaţie cu SRAA, este implicat în
reglarea ritmului veghe-somn.
Cele mai cunoscute semne ale leziunii hipotalamice în acest sens sunt:
- hipersomnia (letargia), somn patologic prin durata şi profunzimea sa;
- insomnia, alteori inversiunea somnului;
- narcolepsia, crize scurte de somn;
- catalepsia, crize de pierdere a tonusului muscular, fără pierderea conştienţei.
Un sindrom cunoscut realizat prin afectare hipotalamică este sindromul Kleine-
Levin, manifestat prin crize de hipersomnie de câteva zile sau săptămâni, cu perioade
scurte de veghe, în care bolnavul se alimentează excesiv, este agitat, vorbeşte incoerent
şi prezintă halucinaţii.

79
 TELENCEFALUL

Telencefalul reprezintă, la om, segmentul cel mai proeminent şi cel mai evoluat al
sistemului nervos central (SNC). Se compune din cele două emisfere cerebrale, din
comisurile şi cavităţile lor.
Ca structură, în componenţa emisferelor cerebrale intră sistemul limbic şi ganglionii
bazali.
Constituie partea cea mai dezvoltată a creierului uman, reprezentând aproximativ
83% din întreaga sa masă. Emisferele cerebrale sunt despărţite incomplet prin fisura
interemisferică, în care pătrunde o prelungire a durei mater, numită coasa creierului. La
baza fisurii interemisferice se găseşte corpul calos, bandă de substanţă albă, care
interconectează emisferele între ele.

EMISFERELE CEREBRALE
Emisferele cerebrale au o formă ovoidă şi fiecare prezintă trei feţe: faţa laterală
(externă), faţa mediană (internă) şi faţa bazală (inferioară). La suprafaţa emisferelor
cerebrale se observă şanţuri adânci, numite scizuri, care împart emisferele în lobi
cerebrali şi şanţuri mai puţin adânci, numite sulci, care împart lobii în giri sau
circumvoluţiuni cerebrale. Astfel, pe faţa laterală se observă trei scizuri: scizura centrală
Rolando, scizura laterală Sylvius şi scizura parieto-occipitală externă (Fig. 17). Faţa
medială prezintă scizura corpului calos, scizura cinguli, scizura parieto-oocipitală internă şi
scizura calcarină (Fig. 13). Lobii emisferelor cerebrale se denumesc după oasele craniului
cu care vin în raport: lobul frontal este aşezat anterior de scizura centrală; lobul parietal
situat posterior de aceasta; lobul temporal este situat inferior de scizura laterală, iar lobul
occipital este aşezat posterior de lobii parietal şi temporal. În profunzimea scizurii laterale
se află lobul insulei Reil. Pa faţa bazală a emisferelor se află lobii olfactivi. Lobii cerebrali
sunt formaţi din mai mulţi giri cerebrali, delimitaţi de sulci. Astfel, lobul frontal prezintă
patru giri: frontal superior, mijlociu, inferior şi girul precentral; lobul parietal prezintă trei giri,
dintre care girul postcentral; lobul temporal prezintă cinci giri, dintre care trei sunt situaţi pe
faşa laterală, iar următorii pe feţele medială şi inferioară, dintre care face parte şi girul
parahipocampului; lobul occipital prezintă şase giri cerebrali.

80
 Emisferele cerebrale sunt constituite din substanţă cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală (cortexul),
şi la baza emisferelor, unde formează nucleii bazali sau corpii striaţi.

Figura 17 – Ariile corticale

(după Seeley, R.R.; Stephens, T.D.; Tate, P., 1992, Anatomy&Physiology)

Scoarţa cerebrală
Scoarţa cerebrală este centrul superior de integrare a tuturor funcţiilor somatice şi
vegetative ale organismului. Are o grosime de 2-4 mm şi cuprinde 14 miliarde de neuroni.
Are o suprafaţă totală de aproximativ 2200 cm2, aproape jumătate fiind dispusă în
interiorul scizurilor şi sulcilor: alcătuirea scoarţei cerebrale nu este uniformă, prezentând
două zone cu structuri diferite: o zonă formată din 2-3 straturi celulare, de mică întindere,
netedă, dispusă cu precădere pe feţele medială şi bazală, numită allocortex şi o zonă
formată din 6 straturi celulare, care constituie restul scoarţei, numită izocortex sau
neocortex. Cele şase straturi ale acestei zone sunt: stratul molecular, granular extern,
piramidal extern, granular intern, piramidal intern şi fusiform. Funcţional, straturile

81
granulare sunt receptoare, iar cele piramidale sunt motorii. La nivelul scoarţei lobilor
parietali, occipitali şi temporali predomină straturile granulare, formând cortexul receptor,
senzitivo-senzorial, iar la nivelul lobului frontal predomină straturile piramidale, formând
cortexul motor. Astfel, din punct de vedere funcţional, corespunzător citoarhitecturii sale, la
nivelul scoarţei cerebrale se găsesc arii corticale cu funcţii precise: senzitivo-senzoriale,
motorii, de asociaţie şi vegetative (Fig. 17). Prima hartă numerică a acestor arii a fost
întocmită de neurofiziologul Brodmann, la începutul secolului XX, el descriind în jur de 50
de arii. Astăzi se cunosc peste 200.
Ariile senzitivo-senzoriale sunt localizate la nivelul lobilor parietali, occipitali şi
temporali:
⚫ aria somato-senzitivă primară sau somestezică SI (ariile 3, 1, 2 Brodmann) este situată
la nivelul girului postcentral din lobul parietal. Aici se proiectează căile sensibilităţii extero-
şi proprioceptive şi are loc discriminarea spaţială a acestora adică identificarea zonei
corporale din care a venit excitaţia. La nivelul acestei arii este reprezentat spaţial întreg
corpul, alcătuind homunculus-ul senzitiv. Cele mai întinse zone (faţa şi mâna) sunt şi
zonele cele mai sensibile, care prezintă la nivelul lor cei mai mulţi receptori periferici.
⚫ aria somato-senzitivă secundară SII ( ariile 5, 7 Brodmann) se găseşte posterior de
girusul postcentral în lobul parietal şi integrează aferenţele somatice sosite de la întreg
corpul.
⚫ ariile vizuale (ariile 17, 18, 19 Brodmann) sunt cele mai întinse arii senzoriale, situate pe
faţa medială a lobului occipital, de-a lungul scizurii calcarine.
⚫ ariile auditive (aria 41, 42 Brodmann) se găsesc în girsul temporal superior sub scizura
Sylvius.
⚫ ariile gustative (aria 43 Brodmann) se găsesc în partea inferioară a girusului postcentral,
corespunzător limbii homunculus-ului senzitiv.
⚫ ariile vestibulare sunt localizate la baza girusului postcentral.
Ariile motorii sunt localizate la nivelul lobilor frontali şi controlează activităţile
motorii ale organismului.
⚫ aria somato-motorie primară sau aria motricităţii voluntare (aria 4 Brodmann) se găseşte
la nivelul girului precentral, la lobul frontal. La nivelul acestei arii este reprezentat deformat
întreg corpul, alcătuind homunculus-ul motor. În alcătuirea lui, zonele cele mai întinse
sunt faţa şi mâna. Din această arie pleacă o parte din fibrele care constituie căile
piramidale, respectiv fasciculele cortico-spinale şi fasciculele cortico-nucleare, care se
termină în nucleii motori ai trunchiului cerebral.

82
⚫ aria premotorie sau aria motricităţii semivoluntare sau automate este o zonă mai întinsă
a lobului frontal, cuprinzând ariile 6 şi 8 Brodmann, dispusă anterior de aria motorie
primară. Această arie reprezintă una din principalele origini ale fibrelor piramidale cu
traiect descendent spre centrii subcorticali: corpii striaţi, nucleul roşu şi substanţa neagră.
⚫ aria prefrontală (ariile 9, 10, 11 Brodmann) este situată în partea anterioară a lobului
frontal. Această arie este foarte dezvoltată la om şi are funcţii complexe, fiind implicată în
motivaţie, memorie şi comportament.
Ariile de asociaţie au o mare întindere şi sunt secundare şi terţiare (gnostice).
Ariile de asociaţie secundare sunt dispuse în jurul ariilor primare senzitivo-senzoriale şi
motorii. Ele realizează integrarea informaţiilor din ariile primare într-un tot unitar.
Ariile de asociaţie terţiare (gnostice) combină informaţii de la mai multe tipuri de arii
de asociaţie secundare, fiind implicate în realizarea funcţiilor nervoase superioare.
Ariile vegetative sunt zone ale scoarţei cerebrale implicate în reglarea activităţii
organelor interne, având legături cu hipotalamusul. Sunt dispuse pe faţetele medială şi
inferioară a lobilor frontali şi în girul parahipocampic al lobilor temporali.

Nucleii bazali (corpii striaţi)

Nucleii bazali sau corpii striaţi sunt mase de substanţă cenuşie dispuse la baza
emisferelor cerebrale, lateral de talamus. Sunt formaţi din nucleul caudat şi nucleul
lenticular. Din punct de vedere funcţional ei sunt centrii motori extrapiramidali, primind
impulsuri de la cortexul premotor şi coordonând activitatea motorie automată sau
semivoluntară. Ei trimit eferenţe la nuclei ai trunchiului cerebral şi măduva spinării.
Substanţa albă a emisferelor cerebrale este formată din trei tipuri de fibre
nervoase:
⚫ fibrele de asociaţie care leagă între ele diferite regiuni ale aceleiaşi emisfere;
⚫ fibrele comisurale care leagă cele două emisfere între ele. Dintre acestea fac parte
corpul calos, cea mai mare comisură a creierului şi comisura albă anterioară (Fig. 13);
⚫ fibrele de proiecţie sunt constituite din fascicule ascendente şi descendente care
stabilesc legăturile scoarţei cu etajele inferioare ale axului cerebrospinal.

VENTRICULII CEREBRALI
Sunt patru cavităţi situate în profunzimea encefalului, care comunică între ele şi
conţin lichid cerebrospinal, secretat de plexurile coroide. Se numerotează cu cifre
romane.

83
 Ventriculii laterali I şi II se găsesc în interiorul emisferelor cerebrale, sub corpul calos.
Prin orificiile interventriculare Monro, ele comunică cu ventriculul al III-lea diencefalic.
Acesta comunică prin apeductul Sylvius, aflate la nivelul mezencefalului, cu ventriculul al
IV-lea. Acest ventricul este situat în partea posterioară a punţii şi bulbului şi anterior de
cerebel. Se continuă inferior cu canalul ependimar din centrul măduvei spinării, iar prin trei
orificii situate pe părţile sale laterale şi superioară, comunică cu spaţiul subarahnoidian
spinal (Fig. 18).

SISTEMUL LIMBIC este alcătuit din cortexul primitiv, cel mai vechi, care formează
un inel în jurul trunchiului cerebral. El are rol important în comportamentul emoţional, în
integrarea informaţiilor olfactive, viscerale şi somatice, precum şi în menţinerea
homeostaziei.
La animale, aceasta include căutarea şi capturarea prăzii, ritul şi împerecherea,
creşterea puilor, răspunsurile emoţionale, balanţa dintre agresivitate şi comportamentul
comun şi formarea memoriei.
Din punct de vedere structural, definirea acestei regiuni este încă neclară, graniţele ei
nu sunt încă bine stabilite, datorită conexiunilor multiple şi interdependenţei funcţionale cu
cortexul frontal şi cu hipotalamusul. Unii cercetători consideră hipotalamusul ca un centru
esenţial al sistemului limbic.
S-au sistematizat 2 grupe de structuri anatomice, care ar face parte din sistemul
limbic:
- grupul structurilor concentrice, din care fac parte lobii olfactivi, aria hipocampică,
cortexul amigdalian şi substanţa perforată anterioară;
- grupul structurilor exterioare: corpul calos (girus cinguli), circumvoluţia
hipocampului, nucleii amigdalieni din lobul temporal şi partea anterioară a lobilor
temporal şi frontal.
Dintre toate acestea, cele mai importante structuri ale sistemului limbic sunt
hipocampul, amigdala şi corpul calos. Hipocampul şi amigdala sunt ambele localizate în
partea medială internă a lobului temporal anterior şi amândouă sunt foarte sensibile la
leziuni anoxice şi la infecţii virale.
HIPOCAMPUL este o structură complexă, care a devenit importantă în momentul în
care s-a descoperit că leziunile sale structurale se asociază cu o boală foarte cunoscută şi
frecventă, epilepsia de lob temporal.

84
 Alcătuirea lui cuprinde 3 regiuni: girusul dinţat – arie receptoare, câmpurile piramidale
– arie de conexiune şi de prelucrare a informaţiilor, subiculum – arie de eferenţe sau de
comenzi motorii.
Hipocampul este implicat în comportamentul emoţional, în reglarea autonomă, dar
funcţia sa principală este în formarea memoriei. Distrugerea sa provoacă o amnezie
profundă şi durabilă, cunoscută sub numele de sindrom amnestic clasic. În acesta,
pacientul nu poate înregistra în memorie stimuli sau evenimente explicate, conştiente, dar
capacităţile intelectuale, limbajul, atenţia şi memoria imediată sunt păstrate.
Calea aferentă a hipocampului poartă denumirea de fornix. Lezarea fornixului
provoacă întreruperea conexiunilor hipocampului cu trunchiul cerebral, cu hipotalamusul,
cu nucleii mamilari şi cu restul scoarţei cerebrale, iar aceasta duce la pierderea memoriei
şi învăţării spaţiale, cu păstrarea memoriei de recunoaştere.
AMIGDALA este singura structură din sistemul limbic care stabileşte conexiuni
directe cu alte arii corticale, cu hipocampul, cu talamusul, cu nucleul striat şi cu trunchiul
cerebral. Amigdala are implicaţii în apariţia modificărilor somato- şi visceromotorii, legate
de somn şi trezire, în masticaţie şi salivaţie, în motilitatea gastro-intestinală, în reglarea
frecvenţei cardiace şi a presiunii sanguine, în atenţie, în comportamentele de teamă, furie,
în senzaţia de déjà vu, în memorie, în mecanismele de apărare, de hrănire, sexuale şi
sociale, în învăţare şi în mecanismele autonome şi endocrine.
Cea mai cunoscută afecţiune a amigdalei este epilepsia de lob temporal,
caracterizată prin mai multe tipuri de fenomene, şi anume:
- fenomene viscero-senzitive - greaţă, palpitaţii, senzaţie de cald sau rece,
disconfort gastric şi toracic, modificări respiratorii, tahicardie, apnee, transpiraţie,
micţiune sau defecaţie involuntară);
- fenomene afective - teama, plecând de la anxietate uşoară până la teroare, cu halucinaţii
de groază şi cu comportament defensiv; alte emoţii negative ca supărarea, dezgustul,
culpa, tristeţea, depresia, sentimentul de singurătate, acte agresive sau de violenţă; emoţiile
pozitive în timpul crizei sunt rare, dar sunt descrise ca veselie, fericire sau excitaţie
erotică; setea sau impulsul de a bea este un alt fenomen care apare uneori în criză şi, mult
mai rar, senzaţia de foame;
- fenomene perceptuale – halucinaţii vizuale, auditive, gustative şi olfactive, al
căror conţinut este întotdeauna asociat cu memoria personală, ceea ce înseamnă
că au un caracter experienţial.
În concluzie, fiziologia complexă a sistemului limbic prezintă conexiuni cu toate
ariile sensibilizate de sistemele extero- şi interoceptive.
85
 El poate sintetiza informaţiile şi poate acţiona ca tampon în structurile somatice şi
viscerale, cu rol important în reglarea afectelor, a motivaţiei, a homeostaziei, a
autoconservării, a procreării şi a comportamentului.

CORPUL CALOS
Este marea comisură transversă a creierului, care conectează cele două emisfere,
are formă de arc şi variază ca formă şi dimensiuni în funcţie de sex şi în funcţie de
dominanta emisferică.
Principala sa activitate este de a conecta cele două emisfere şi de a transmite
informaţiile senzoriale şi motorii de la o emisferă la cealaltă.
Distrugerea sa produce sindromul de conexiune caloasă, manifestat printr-un defect
de transfer al informaţiilor între emisfere, cu afectarea funcţiilor cognitive şi psihice în
general. Emisferele sunt specializate: cea stângă în comportamentul verbal, cea dreaptă
în scriere şi în abilităţi video-perceptuale şi spaţiale. Din acest motiv, corpul calos devine
important limbaj, în lectură, în scriere, în senzoriu şi activităţi motorii, în atenţie, memorie,
emoţii şi comportamente elaborate.
Sindromul de deconexiune (split brain). Se produce atunci când corpul calos
este secţionat şi informaţia se limitează la o singură emisferă. Simptomele depind de
vârsta la care se produce secţiunea. La 11 ani se încheie mielinizarea neuronilor, motiv
pentru care până la această vârstă mai este posibil transferul de informaţii între cele două
emisfere, dar după această vârstă nu mai este posibil nici un fel de transfer.
Sindromul de deconexiune cuprinde afectarea coordonării mâinilor, cu
imposibilitatea comparării interumane, agrafie unilaterală stânga, apraxie constructivă
unilaterală dreaptă, anomie tactilă stângă, adică subiectul nu poate denumi obiectele
pipăite cu mâna stângă, nu poate denumi obiectele din câmpul vizual stâng, elemente de
amnezie, perturbări atenţionale şi tulburări de control emoţional.

NUCLEII BAZALI
Sunt nucleii de substanţă cenuşie din interiorul emisferelor cerebrale. Se cunosc
încă foarte puţine despre activitatea nucleilor bazali, din acest motiv există mai multe
clasificări ale nucleilor:
⚫ O clasificare introduce în această categorie nucleul caudat, în formă de coadă
sau virgulă, cutamenul, globus palidus, nucleul subtalamic şi substanţa neagră.
⚫ O altă clasificare include în această categorie complexul amigdaloid, claustrumul
şi corpul striat.
86
 COMPLEXUL AMIGDALOID
Are rol în modificările comportamentale, viscerale, somatice şi endocrine.
Stimularea sa produce teamă, confuzie, tulburările de conştienţă sau amnezie.
Răspunsurile viscerale sunt modificări respiratorii, circulatorii şi cardiace, digestive
şi de temperatură a corpului. Răspunsurile somatice sunt mişcările oculare, diverse
contracţii ale muşchilor faciali, mişcări de adulmecare, mestecare şi înghiţire. Răspunsurile
endocrine se referă la eliberarea e hormoni, la reglarea secreţiei hipofizare, stări de
hipersexualitate.

SUBSTANŢA NEAGRĂ
Este masa nucleară cea mai mare care pleacă din mezencefal şi urcă până la
diencefal, se numeşte aşa datorită pigmentării de melanină, un pigment de culoare
neagră, care apare în jurul vârstei de 4-5 ani. Este principala sursă de dopamină a
organismului, un neurotransmiţător cu rol în transmiterea informaţiei de la nervi către
muşchi, în special.
O leziune a substanţei negre provoacă o degenerare metabolică generală, care
este cunoscută sub numele de boala Parkinson. La boala Parkinson contribuie
degenerarea şi a altor nuclei bazali, precum şi a neuronilor corticali, datorită scăderii sau
lipsei dopaminei. Boala Parkinson se caracterizează prin mişcări involuntare, prin acţiuni
stereotipe prin tulburări de vorbire şi limbaj, dificultăţi de scriere, tulburări de gândire,
reducerea atenţiei şi afectarea dispoziţiei şi personalităţii. În final, boala se caracterizează
printr-o demenţă profundă, cu tulburări senzoriale, motorii, cognitive şi comportamentale
profunde, care necesită îngrijiri permanente şi ale căror manifestări sunt ireversibile.
Manifestările pot fi stopate medicamentos, la nivelul la care este surprinsă boala, dar ceea
ce s-a pierdut nu poate fi recuperat.

SISTEMUL NERVOS PERIFERIC

Sistemul nervos periferic asigură legătura dintre sistemul nervos central şi mediul
extern şi intern al organismului. Include toate structurile nervoase care se găsesc în afara
axului cerebrospinal: receptorii, nervii periferici şi ganglionii nervoşi de pe traiectul lor.
Nervii sunt organe formate din fascicule de fibre nervoase mielinizate sau nu, învelite în
teci conjunctive. În jurul fiecărei fibre nervoase se găseşte un strat subţire de ţesut
conjunctiv lax – endoneurium. Mai multe fibre nervoase formează un fascicul nervos
înconjurat de perinerium.
87
 Figura 18 – Ventriculii cerebrali
(după Van de Graaff, K., 2000, Human Anatomy)

Între fasciculele nervoase se găsesc vase de sânge şi limfatice. Toate fasciculele

sunt învelite de epineurium, pentru a forma nervul. Nervii se clasifică în funcţie de direcţia
de transmitere a impulsului nervos în: senzitivi, motori sau micşti. Cei mai mulţi nervi sunt
micşti, conţinând atât fibre senzitive (conduc impulsurile de la periferie spre centru), cât şi
fibre motorii (conduc impulsurile de la centru spre efectori) (Fig. 19).
Sistemul nervos periferic este alcătuit din 12 perechi de nervi cranieni şi din 31 de
perechi de nervi spinali.
Ganglionii nervoşi sunt formaţi din aglomerări de corpi neuronali (pericarioni) şi
pot fi senzitivi şi vegetativi. Ganglionii senzitivi se găsesc la nivelul rădăcinilor posterioare
ale nervilor spinali (ganglioni spinali) şi pe traiectul unor nervi cranieni. Ganglionii
vegetativi se găsesc în porţiunea periferică a sistemului nervos vegetativ.

NERVII SPINALI
Nervii spinali sunt în număr de 31 de perechi. Din fiecare din cele 31 de mielomere
sau segmente medulare se desprinde câte o pereche de nervi spinali. Astfel sunt: 8
perechi de nervi cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5 perechi de nervi lombari, 5
perechi de nervi sacrali şi o pereche de nervi coccigieni. Nervii spinali sunt nervi micşti şi
asigură inervaţia întregului corp, cu excepţia regiunii cefalice, inervată de nervii cranieni.

88
 Figura 19 - Structura nervului
(după Van De Graaff, K., 2000, Human Anatomy)

Nervul spinal apare pe faţa laterală a măduvei spinării, sub forma unui trunchi
nervos, format din unirea a două rădăcini:
⚫ rădăcina posterioară (senzitivă) prezintă pe traiectul ei ganglionul spinal, format din
corpii celulari ai neuronilor pseudounipolari somato- şi viscero- senzitivi, care constituie
protoneuronii tuturor căilor sensibilităţilor somatice şi vegetative. Prelungirile periferice ale
neuronilor pseudounipolari culeg informaţii de la receptorii periferici (extero-, proprio- şi
interoceptori). Axonii neuronilor pseudounipolari pătrund în măduva spinării pe calea
rădăcinii posterioare şi majoritatea fac sinapsă cu deutoneuronii din coarnele posterioare,
iar restul au traiect ascendent spre bulb (tractul spino-bulbar).
⚫ rădăcina anterioară (motorie) este formată din: axonii neuronilor somato-motori alfa
şi gamma din coarnele anterioare care se distribuie pe calea uneia dintre ramurile
periferice la muşchii scheletici şi din axonii neuronilor visceromotori din coarnele
laterale.

89
 Prin unirea celor două rădăcini se formează trunchiul nervului spinal, mixt, de 1-2
cm, care părăseşte canalul vertebral şi se împarte în ramurile periferice ale nervului
spinal care sunt de asemenea mixte.
⚫ ramurile dorsale ale nervilor spinali sunt scurte şi subţiri şi îşi păstrează dispoziţia
segmentară, metamerică, din regiunea cervicală până în regiunea cervicală până în
regiunea sacrală. Ramurile dorsale inervează senzitiv tegumentul feţei dorsale a
trunchiului şi motor muşchii profunzi, autohtoni ai spatelui şi cefei.
⚫ ramurile ventrale, mai voluminoase, inervează senzitiv şi motor părţile anterolaterale
ale trunchiului, membrele superioare şi inferioare. Ramurile ventrale ale nervilor spinali
toracali T2-T12 îşi păstrează dispoziţia metamerică formând cele 12 perechi de nervi
intercostali. Ramurile ventrale ale celorlalţi nervi spinali îşi amestecă (anastomozează)
fibrele, constituind plexuri nervoase (plexurile cervical, brahial, lombar, sacral şi
sacrococcigian) (Fig. 8). Această regrupare a fibrelor la nivelul plexurilor nervoase este
foarte avantajoasă, deoarece fiecare nerv care rezultă dintr-un plex cuprinde fibre din mai
multe segmente medulare.
⚫ ramurile comunicante fac legătura între trunchiul nervului spinal şi ganglionii vegetativi
simpatici ai lanţului latero-vertebral. Ramurile comunicante sunt albe şi cenuşii. Ramura
comunicantă albă se formează la baza ramurii ventrale şi conţine: fibre aferente
vegetative – dendritele neuronilor pseudounipolari viscerosenzitivi din ganglionul spinal,
care culeg informaţii de la viscere şi fibre eferente vegetative care sunt fibre
preganglionare simpatice mielinizate. Numai nervii spinali din regiunea toracală şi lombară
superioară prezintă ramuri comunicante albe. Ramura comunicantă cenuşie este
formată din fibre postganglionare simpatice amielinice (axonii neuronilor postganglionari
din ganglionii latero-vertebrali). Acestea se reîntorc prin ramura comunicantă cenuşie a
trunchiului nervului spinal şi prin una din ramurile sale, ventrală sau dorsală, se distribuie
la următorii efectori: vasele de sânge din tegument şi din muşchii scheletici, glandele
sudoripare şi muşchii erectori de la baza firelor de păr. Aceste fibre simpatice
postganglionare sunt colinergice (eliberează acetilcolină), spre deosebire de toate celelalte
fibre simpatice postganglionare care sunt adrenergice (eliberează noradrenalină).
Ramurile comunicante cenuşii intră în alcătuirea tuturor nervilor spinali, ceea ce permite ca
sistemul nervos simpatic să aibă o largă distribuţie la nivelul organismului.
⚫ ramurile meningeale se reîntorc în canalul vertebral şi inervează meningele spinale
(Fig. 20).

90
 Figura 20 - Nervii spinali
(după Seeley, R.R.; Stephens, T.D.; Tate, P., 1992, Anatomy&Physiology)

NERVII CRANIENI
Nervii cranieni în număr de 12 perechi şi cu dispoziţie simetrică, inervează regiunea
cefalică. Ei se clasifică în: nervi senzitivi (perechile I, II şi VIII), nervii motori (III, IV, VI, XI şi
XII), şi nervii micşti (V, VII, IX şi X). Nervii senzitivi au rolul de a conduce informaţii
exteroceptive de la organele de simţ (ochi, mucoasă olfactivă şi urechea internă) la centrii
nervoşi din encefal. Nervii motori sunt formaţi din fibre motorii, dar cuprind şi fibre
proprioceptive de muşchii inervaţi. Nervii micşti cuprind atât fibre senzitive (somato- şi
viscerosenzitive), cât şi fibre motorii (somato- şi visceromotorii). Fiecare nerv cranian
prezintă următoarele elemente: originea reală (OR), originea aparentă (OA), traiectul
intracranian şi teritoriile de inervaţie.
Originea reală a nervilor senzitivi (VIII) sau a fibrelor senzitive din componenţa
nervilor micşti se află la nivelul unui ganglion senzitiv de pe traiectul nervului respectiv.
Originea reală a nervilor motori şi a fibrelor motorii a nervilor micşti se află la nivelul unui
nucleu motor din trunchiul cerebral. Originea reală a fibrelor vegetative parasimpatice

91
preganglionare, care intră în constituţia unor nervi cranieni (III, VII, IX şi X), se află într-un
nucleu vegetativ parasimpatic de la nivelul trunchiului cerebral (Fig. 11).
Originea aparentă reprezintă locul în care nervii cranieni apar la suprafaţa
trunchiului cerebral. Ultimele zece perechi din cele 12 îşi au originea aparentă de-a lungul
trunchiului cerebral. Dintre aceştia, numai perechea a IV-a îşi are originea aparentă pe
faţa posterioară a trunchiului, restul apar pe faţa antero-laterală (Fig. 10). Traiectul
intracranian al nervilor cranieni este scurt, ei părăsind craniul prin orificiile de la baza
acestuia.
Nervii senzitivi (perechea I-a, a II-a şi a VIII-a) vor fi trataţi la analizatorii
corespunzători.
Nervii oculomotori – perechea a III-a – sunt nervi motori, cu componentă
parasimpatică. OR a fibrelor somatomotorii se găseşte la nivelul mezencefalului, în nucleul
motor a nervului. Aceste fibre inervează patru din muşchii extrinseci ai globului ocular:
muşchii drept superior, drept inferior, drept intern, oblic inferior şi este şi ridicător al
pleoapei superioare.
OR a fibrelor preganglionare parasimpatice se află în mezencefal la nivelul
nucleului accesor al nervului III. Aceste fibre însoţesc fibrele somatomotorii, ajung în orbită
şi fac sinapsă în ganglionul ciliar, iar fibrele postganglionare se distribuie la muşchiul ciliar
şi la muşchii circulari ai irisului, determinând mioza.
Nervii trohleari – perechea a IV-a – sunt nervi motori. OR se află în nucleul motor
al nervului din mezencefal. OA se află pe faţa posterioară a trunchiului cerebral, sub
coliculii cvadrigemeni inferiori. Inervează muşchii oblici superiori ai globului ocular.
Nervii trigemeni – perechea a V-a – sunt cei mai voluminoşi nervi cranieni, având
o distribuţie vastă la nivelul feţei şi capului. Sunt nervi micşti, cu componentă senzitivă
predominantă. Nervul trigemen prezintă 3 ramuri principale: ramura oftalmică (senzitivă),
ramura maxilară (senzitivă) şi ramura mandibulară (mixtă).
OR a fibrelor senzitive se află în ganglionul senzitiv Gasser, situat într-o lojă
osteofibroasă de pe faţa antero-superioară a osului temporal.
OR a fibrelor somatomotorii se află în nucleul masticator din punte şi se distribuie
numai prin ramura mandibulară la efectori.
Ramura oftalmică inervează tegumentul etajului superior al feţei până la vertex,
dura mater a etajului anterior a bazei craniului, iar la nivelul globului ocular: corneea,
conjunctiva, sclerotica, coroida şi glanda lacrimală.
Ramura maxilară inervează: tegumentul etajului mijlociu al feţei, iar la nivelul
cavităţii bucale: buza superioară, bolta palatină şi dinţii superiori.
92
 Ramura mandibulară (mixtă) inervează prin fibrele senzitive tegumentul etajului
inferior al feţei, o parte din pavilionul urechii şi a canalului auditiv extern. La nivelul cavităţii
bucale inervează limba (asigurând sensibilitatea tactilă, termică şi dureroasă a acesteia),
gingia şi dinţii inferiori. Fibrele motorii inervează muşchii masticatori, muşchiul tensor al
vălului palatin şi muşchiul tensor al timpanului.
Nervii abducens – perechea a VI-a – sunt nervi motori. OR se află în nucleul motor
al nervului din punte. Inervează muşchii drepţi externi ai globului ocular.
Nervii faciali – perechea a VII-a – sunt nervi micşti, cu componentă parasimpatică.
Or a fibrelor senzitive se află în ganglionul geniculat de pe traiectul nervului şi asigură
sensibilitatea gustativă a 2/3 anterioare ale limbii. OR a fibrelor motorii se află în nucleul
motor a facialului din punte şi inervează muşchii mimicii şi muşchiul scăriţei din urechea
medie. Or a fibrelor parasimpatice se află în nucleii nazo-lacrimal şi salivator superior din
punte: Prin aceste fibre nervii faciali asigură inervaţia parasimpatică a tuturor glandelor
exocrine de la nivelul capului cu excepţia glandelor parotide: glandele lacrimale, glandele
mucoase din cavitatea nazală, glandele salivare submandibulare şi sublinguale.
Nervii glosofaringieni – perechea a IX-a – sunt nervi micşti, cu componentă
parasimpatică. OR a fibrelor senzitive se află la nivelul a doi ganglioni de pe traiectul
nervului şi inervează: mucoasa urechii medii şi a trompei Eustachio, amigdala palatină,
mucoasa faringelui. Fibrele senzitive asigură, de asemenea, sensibilitatea gustativă din
treimea posterioară a limbii. Fibrele viscerosenzitive culeg informaţii de la baro- şi
chemoreceptorii vasculari de la nivelul unor zone reflexogene din torace. OR a fibrelor
motorii se află în nucleul ambiguu din bulb şi inervează muşchii faringelui şi muşchiul
ridicător al vălului palatin. OR a fibrelor parasimpatice se află în nucleul salivator inferior
din bulb. Reglează secreţia salivară a glandelor parotide.
Nervii vagi – perechea a X-a – sunt nervi micşti cu componentă parasimpatică
predominantă. Au cel mai mare teritoriu de inervaţie viscerală din organism, asigurând
inervaţia a numeroase organe interne din torace şi abdomen.
OR a fibrelor senzitive se află în doi ganglioni de pe traectul nervului. Fibrele
somatosenzitive inervează o parte din tegumentul conductului aditiv extern şi a pavilionului
urechii, mucoasa laringelui şi preiau informaţiile gustative de la treimea posterioară a limbii
şi de pe epiglotă. Fibrele viscerosenzitive culeg informaţii de la viscerele toracale şi
abdominale şi de la nivelul baro- şi chemoreceptorilor vasculari. OR a fibrelor motorii se
află în nucleul ambiguu din bulb şi inervează muşchii faringelui şi ai laringelui. OR a
fibrelor visceromotorii preganglionare parasimpatice se află în nucleul dorsal al vagului din
bulb.
93
 Nervii accesorii – perechea a XI-a – sunt nervi motori şi se formează prin unirea a
două rădăcini: una craniană şi una spinală. Inervează muşchii laringelui şi ai faringelui,
însoţind fibrele somatomotorii ale vagului şi, de asemenea, muşchii trapezi şi
sternocleidomastoidieni de la nivelul gâtului.
Nervii hipogloşi – perechea a XII-a – sunt nervi motori OR se află în nucleul
hipoglosului din bulb. Inervează muşchii intrinseci ai limbii.

SISTEMUL NERVOS VEGETATIV

Sistemul nervos vegetativ (Fig. 21) este partea sistemului nervos care coordonează
funcţiile vegetative, asigurând homeostazia şi intervenind în declanşarea reacţiilor
emoţionale şi de comportament.
Sistemul nervos somatic şi cel vegetativ au conexiuni multiple. Sensibilitatea
viscerală (interoceptivă) urmează aceleaşi căi ca şi cea somatică prin tractusurile spino-
talamice, iar centrii de coordonare sunt hipotalamusul, sistemul limbic şi scoarţa cerebrală.
Arcul reflex vegetativ este format din calea aferentă, centrul nervos şi calea
eferentă.
Aferenţele vegetative sunt constituite din dendritele neuronilor pseudounipolari
voscero-senzitivi din ganglionii spinali de pe traiectul rădăcinilor posterioare ale nervilor
spinali şi omologii lor de pe traiectul unor nervi cranieni (VII, IX şi X). Ele conduc informaţii
preluate de la receptorii viscerali (algo-, baro-, chemo- şi osmoreceptori) la centrii nervoşi
vegetativi dispuşi intranevraxial (măduva spinării, trunchi cerebral, hipotalamus şi scoarţa
cerebrală). Aceştia elaborează comenzi care vor fi transmise prin căi eferente, la efectorii
viscerali.
Eferenţele vegetative (fibrele eferente vegetative) sunt reglatorii, deoarece
stimulează sau inhibă, continuu sau temporar, activitatea organelor interne. Calea eferentă
vegetativă ese alcătuită din doi neuroni:
⚫ neuronul preganglionar se găseşte la nivelul axului cerebro-spinal, în trunchiul
cerebral sau măduva spinării. Prelungirea sa axonală este mielinizată şi se numeşte fibră
preganglionară.
⚫ neuronul postganglionar se găseşte la nivelul unui ganglion vegetativ, situat pe calea
eferentă. Prelungirea sa axonală este nemielinizată şi se numeşte fibră postganglionară.
Se distribuie la efectori, care sunt muşchii netezi de la nivelul organelor, muşchiul cardiac,
glandelor endocrine şi exocrine.

94
 În cadrul sistemului nervos vegetativ se disting două componente: simpaticul şi
parasimpaticul, între care există diferenţe anatomice şi funcţionale. Fiecare din aceste
componente este alcătuită din două porţiuni: centrală şi periferică.

SISTEMUL NERVOS SIMPATIC

Sistemul nervos simpatic este format din:
⚫ porţiunea centrală este dispusă la nivelul coarnelor laterale ale măduvei toraco-
lombare (T1-L2), unde se găsesc centrii nervoşi simpatici. Dintre aceştia fac parte centrul
pupilodilatator, centrul cardioaccelerator, centrul bronhodilatator, centrii vasomotori,
pilomotori, sudoripari şi centrii ano- şi vezico-spinali. Fibrele preganglionare simpatice cu
origine în aceşti centrii fac sinapsă cu al doilea neuron, dispus fie într/un ganglion
laterovertebral, fie în unul prevertebral. Astfel, fibrele preganglionare simpatice sunt scurte,
iar cele postganglionare sunt lungi.
⚫ porţiunea periferică este formată din ganglionii simpatici latero-vertebrali şi
prevertebrali. Aceşti ganglioni sunt formaţi din neuroni simpatici postganglionari. Ganglionii
latero-vertebrali formează două lanţuri ganglionare cu dispoziţie simetrică de-o parte şi de
alta a coloanei vertebrale. Sunt în număr de aproximativ 22 de perechi: 3 ganglioni
cervicali, 11 toracali, 4 lombari, 4 sacrali, unul coccigian care conectează cele două lanţuri
la nivelul coccisului. Ganglionii fiecărui lanţ sunt interconectaţi prin fascicule
interganglionare. Ganglionii simpatici latero-vertebrali sunt legaţi prin ramurile
comunicante albe şi cenuşii de nervii spinali, ceea ce permite fibrelor simpatice să aibă un
teritoriu vast de distribuţie (vezi nervii spinali). Ganglionii prevertebrali se găsesc la nivelul
marelui plex aortic şi sunt: ganglionii celiac, mezenteric superior şi mezenteric inferior.

SISTEMUL NERVOS PARASIMPATIC

Sistemul nervos parasimpatic este format din:
⚫ porţiunea centrală cuprinde parasimpaticul cranian şi parasimpaticul sacral.
Parasimpaticul cranian este format din nuclei vegetativi parasimpatici din trunchiul
cerebral: nucleul accesor al oculomotorului din mezencefal, nucleul salivator superior şi
nucleul nazo-lacrimal din punte şi nucleul salivator inferior şi nucleul dorsal al vagului din
bulb. Fibrele preganglionare cu origine în aceşti nuclei merg pe calea nervilor cranieni III,
VII, IX şi X la ganglionii parasimpatici previscerali de la nivelul capului. Parasimpaticul
sacral este dispus în segmentele medulare S2-S4, unde formează nucleul parasimpatic
sacral. Fibrele preganglionare cu origine în acest nucleu formează nervii pelvici.

95
⚫ porţiunea periferică este formată din ganglioni, previscerali şi intramurali. La nivelul
acestora se găsesc neuroni parasimpatici postganglionari. Ganglionii parasimpatici, spre
deosebire de ganglionii vegetativi simpatici, sunt situaţi mult mai periferic, în imediata
vecinătate a organelor inervate (ganglioni previscerali) sau chiar în peretele organelor
inervate (ganglioni intramurali). Astfel, fibrele preganglionare parasimpatice sunt lungi, iar
cele postganglionare sunt scurte. Ganglionii parasimpatici previscerali din regiunea capului
sunt: ganglionul ciliar din orbită, ganglionul sfenopalatin, ganglionul otic şi ganglionul
submandibular.
Ganglionii intramurali se găsesc la nivelul inimii, plămânilor şi în plexurile submucos
şi mienteric din peretele tubului digestiv.

NEUROTRANSMIŢĂTORII
Fibrele vegetative acţionează asupra organelor efectoare la fel ca şi fibrele
somatice prin eliberarea de neurotransmiţători.
⚫ toate fibrele vegetative preganglionare, atât cele simpatice cât şi cele parasimpatice
eliberează acetilcolină (sunt fibre colinergice).
⚫ fibrele postganglionare parasimpatice sunt, de asemenea, colinergice.
⚫ fibrele postganglionare simpatice: cele mai multe sunt fibre adrenergice, (eliberează
noradrenalina), iar cele care se termină la nivelul vaselor de sânge din tegument şi din
muşchii striaţi, glandelor sudoripare şi muşchilor erectori ai firelor de păr sunt colinergice.
Sistemul nervos simpatic împreună cu medulosuprarenala formează sistemul
simpato-adrenal, care are rolul de a mobiliza mijloacele de apărare ale organismului
împotriva factorilor de mediu cu caracter agresor (stresant). El induce comportamentul de
„fugă sau luptă”. Simpaticul acţionează difuz şi vreme îndelungată, deoarece o fibră
preganglionară simpatică face sinapsă cu mai mulţi neuroni postganglionari, dispuşi la
diferite nivele.
Sistemul nervos parasimpatic este mai activ în situaţii de odihnă şi digestie, are
efecte localizate şi cu caracter de refacere.
Există deci un antagonist dinamic între cel două părţi ale sistemului vegetativ,
producându-se permanent ajustări ale activităţii lor.

96
 Figura 21 - Sistemul nervos vegetativ
(după Van de Graaff, K., 2000, Human Anatomy)

97