Pagina1

NEUROPSIHOLOGIE
1. DEFINIȚIA ȘI SCOPUL NEUROPSIHOLOGIEI

Neuropsihologia - discliplină experimentală și teoretică fundamentală, de graniță între stiințele

neurale, psihologice, sociale și științe tehnice.
Funcționează ca știinșă pe principiul interdisciplinarității și complementarității.
Știința care studiază problemele raportului între psihic și creier, în întreaga sa
complexitate, bazându-se pe date experimentale efectuate în laborator (animale/oameni) și pe
date oferite de clinica neurologică și neurochirurgicală.
➢ NATURA PSIHICULUI UMAN
Psihicul este o funcție a creierului deoarece:
- se realizează ca o funcţie de receptare, prelucrare, interpretare şi stocare a informaţiei;
- informaţia se constituie prin prelucrări şi integrări succesive la nivelul creierului, în
unităţi distincte, pe care le numim procese şi stări psihice. Această informaţie este furnizor
de diverse categorii de semnale mecanice, fizice, chimice şi socio-culturale, ce acţionează
din afară asupra receptorilor individuali.
Sursa dezvoltării psihice umane este constituită nu dintr-un mediu extern brut, ci dintr-un
mediu umanizat, impregnat cu subiectivitate.
Dintre nenumăraţii factori externi care participă direct la formarea şi dezvoltarea
structurilor psihice umane, rolul determinant revine factorilor sociali.
Diversitatea organizării şi dezvoltării psihicului uman depinde, aşadar, pe de o parte, de
nivelul de organizare structurală a creierului, şi pe de altă parte de complexitatea obiectivă a
mediului şi vieţii sociale.
Psihicul uman este, din punct de vedere ontologic, în mod esenţial informaţie.
Atât psihicul cât şi informaţia nu pot fi catalogate nici ca substanţă şi nici ca energie,
nu posedă dimensiuni măsurabile sau perceptibile nemijlocit.
➢ COMPONENTELE PSIHICULUI UMAN
ENTITĂŢI DE TIP COGNITIV – conţin senzaţiile, percepţiile, reprezentările,
gândirea, cu elementele ei, judecăţile şi raţionamentul. Acestea permit o orientare adecvată
în raport cu obiectele şi fenomenele externe.
ENTITĂŢI DE TIP MOTIVAŢIONAL - conţin informaţii despre stările de
necesitate, semnalizând deviaţiile de la echilibru sau de la tendinţele şi finalităţile evolutive
ale organismului individului.
ENTITĂŢI DE TIP EMOŢIONAL AFECTIV - conţin informaţii despre raportul
dintre semnificaţia situaţiilor şi evenimentelor externe şi dinamica motivaţională a sistemului
individului, dirijând în mod corespunzător energia care realizează şi susţine actul
comportamental exteriorizat sau ascuns.
➢ DIRECȚIILE DE DEZVOLTARE A CERCETĂRII ÎN NEUROPSIHOLOGIE
Studiul organizării psiho-neuro-comportamentale se desfăşoară pe 4
direcţii principale:
DIRECŢIA DESCRIPTIVĂ, prin care se evidenţiază elementele componente ale
 Pagina2

unui anumit comportament, succesiunea acestora în spaţiu şi timp şi corelaţiile ce se

stabilesc între ele.
DIRECŢIA EVOLUŢIONISTĂ urmăreşte desprinderea şi formularea unor legităţi
generale ale devenirii psiho-comportamentale, pe toată scara animală, precum şi
evidenţierea diferenţelor calitative între diferitele niveluri ale ierarhiei filogenetice.
DIRECŢIA ONTOGENETICĂ permite stabilirea stadiilor parcurse de entităţile
psihocomportamentale, de la apariţie şi până la desăvârşire şi maturizare, în strânsă
dependenţă de maturizarea structurilor cerebrale, de maturizarea unui set de neuroni sau a
unui anumit circuit neuronal.
DIRECŢIA NEUROPSIHOLOGICĂ, în cadrul căreia accentul cade pe
dezvăluirea şi explicarea mecanismelor concrete prin care se realizează, la nivelul
creierului, un act psihocomportamental sau altul.

2.RELAȚIA DINTRE CREIER ȘI VIAȚA PSIHICĂ

➢ PRINCIPIILE ORGANIZĂRII MORFO-FUNȚIONALE A CREIERULUI
PRINCIPIUL NEURONULUI – are la bază faptul cunoscut că unitatea
morfologică şi funcţională a creierului este neuronul.
PRINCIPIUL CENTRALIZĂRII – principiul de convergenţă reciprocă şi de
grupare a neuronilor în ansambluri organizate în centri nervoşi.
PRINCIPIUL CEFALIZĂRII este legat de planul general de organizare a
organismului şi de planul de organizare a sistemului nervos central.
PRINCIPIUL CORTICALIZĂRII stabileşte faptul că scoarţa cerebrală, care este cea mai nouă
formaţiune filogenetică, tinde să devină centrul superior de comandă şi control al sistemului
nervos central, subordonând activitatea formaţiunilor subiacente.
PRINCIPIUL DIFERENŢIERII ŞI SPECIALIZĂRII stabileşte faptul că
encefalul este un sistem morfofuncţional neomogen, fiind diferenţiat atât structural cât şi
funcţional şi având o specializare funcţională a elementelor din care este alcătuit.
PRINCIPIUL IERARHIZĂRII ŞI INTEGRĂRII SISTEMICE stabileşte legile
după care se realizează diferenţierea şi specializarea în organizarea funcţională a creierului.
PRINCIPIUL COMUTĂRII implică două aspecte: primul se referă la diversificarea şi creşterea
intrărilor şi ieşirilor la nivelul organismului, iar celălalt aspect se referă la legea fiziologică a
exclusivităţii, conform căreia organismul nu poate efectua, în acelaşi timp, două
comportamente adaptive în raport cu stimulii exteriori, ci numai unul singur.
PRINCIPIUL REFLEXULUI exprimă natura de bază a activităţii creierului,
unitatea funcţională a acestuia fiind arcul reflex.
PRINCIPIUL MODELĂRII INFORMAŢIONALE se exprimă, pe de o parte, prin dependenţa
funcţionării creierului de sursele de stimulare şi de informaţie exterioare şi pe de altă parte prin
caracterul reflectoriu al vieţii psihice.
PRINCIPIUL CONEXIUNII INVERSE stă la baza modelului general de funcţionare a
creierului, considerat ca un sistem cibernetic, cu autofuncţionare şi autoreglare.
- Prin acest principiu creierul are capacitatea de a-și menține un anumit echilibru și de a-
și corecta eventualele erori de funcționare.
PRINCIPIUL REDUNDANŢEI se referă la acţiunea factorilor perturbatori interni
 Pagina3

sau externi asupra activităţii informaţionale a creierului.

PRINCIPIUL VERBALIZĂRII este legat de apariţia şi dezvoltarea limbajului articulat.
PRINCIPIUL INSTRUIBILITĂŢII – evidenţiază faptul că organizarea şi
funcţionarea creierului prezintă o anumită plasticitate de autoelaborare în cadrul interacţiunii
sale cu mediul.
➢ CATEGORII MARI DE FUNCȚII ALE CREIERULUI
FUNCŢII PUR NEUROLOGICE: motorii, senzitive, senzoriale, de echilibru, de
coordonare şi reflexe.
FUNCŢII INSTRUMENTAL-SIMBOLICE: gnozii, praxii, limbaj, orientare
spaţială, construcţie spaţială, schemă corporală. Toate acestea intră în sfera psihicului.
FUNCŢII INTEGRATOARE: atenţia, orientarea, dispoziţia afectivă, memoria,
activitatea, comportamentul, conştiinţa.
- Funcţiile integratoare reprezintă sfera proceselor psihice propriu-zise, la care se adaugă
conştiinţa, adică totalitatea funcţiilor legate de starea de vigilenţă în raport cu propria
persoană şi cu realitatea extracorporală.
➢ ROLUL EMISFERELOR CEREBRALE ÎN ROLUL ȘI MECANISMELE PSIHICE
LOBUL FRONTAL este implicat direct în mecanismele vieţii afective. Tulburările
psihice din afectările lobului frontal se împart în trei grupe:
Tulburări de dispoziţie şi caracter, care constau în creşterea tonusului afectiv, cu euforie
şi erotism, alternând cu faze de melancolie, cu reacţii caracteriale de tip psihopatic sau iritabil.
Tulburări de activitate – se referă la activităţile fizice exterioare şi la manifestările
intelectuale. Apare o ruptură între bolnav şi lumea exterioară, cu sărăcirea relaţiilor şi cu
absenţa reacţiilor la evenimentele externe. Se adaugă o stare de apatie, indiferenţă la durere,
mutism akinetic şi poate evolua către comă şi moarte.
Tulburări intelectuale, care privesc atenţia şi memoria. Pot merge de la confuzie şi
dezorientare temporo-spaţială până la starea de perplexitate şi demenţă.
LOBUL PARIETAL este în relaţie cu funcţiile praxice (praxis- pricepere dobândită
printr-o practică îndelungată) şi gnozice (gnosis "cunoaștere", "percepție"), cu schema
corporală şi cu limbajul. În leziunile lobului parietal apar 3 tipuri de tulburări:
Tulburări praxice, adică apraxie ideomotorie, apraxia îmbrăcatului şi apraxie
constructivă.
Tulburări ale schemei corporale sunt tulburări ale percepţiei referitoare la dimensiunile
şi postura propriului corp.
Tulburări de limbaj – duc la afazie senzorială.
LOBUL TEMPORAL este în relaţie cu memoria, conştiinţa şi viaţa emoţional-afectivă.
În leziunile lobului temporal, există 4 tipuri de tulburări:
Tulburările emoţionale - experimental, la animale, au putut fi produse accese de furie,
de agresivitate, de alertă, de frică şi fugă, prin excitarea lobului temporal. La om, se pot obţine
stări de tristeţe, teamă de moarte, senzaţie de singurătate. De asemenea, crize de mânie şi
violenţă, care se pot permanentiza sau croniciza, în situaţii de excitare continuă a lobului
temporal, cum ar fi în epilepsia de lob temporal.
Tulburări psihomotorii: mutismul achinetic, somnolenţa, catalepsia (stare hipnotică).
Tulburări de memorie – sunt constante, în leziunile de lob temporal şi sunt sub formă
de amnezie de fixare.
 Pagina4

Stările de vis, care constau în tulburări de conştiinţă, asociate cu halucinaţii vizuale,

auditive, gustative, olfactive, stări care survin sub formă de criză. La acestea se adaugă ruperea
parţială de realitate a bolnavului.
LOBUL OCCIPITAL este în relaţie funcţională cu percepţia timpului şi a mişcărilor, a
spaţiului vizual, a memoriei şi a dispoziţiei afective. Leziunile acestui lob prezintă 3 tipuri de
tulburări:
- Halucinaţii vizuale;
- Tulburări de memorie şi de afectivitate;
- Tulburări de percepţie temporală, de mişcare şi de spaţiu.
CORPUL CALOS (fascicul de fibre nervoase care uneşte cele două emisfere ale
creierului mare) este implicat în mecanismele memoriei şi conştiinţei, precum şi în procesele
gnozice şi praxice. Leziunile corpului calos produc 3 tipuri de tulburări:
Tulburări psihice: inerţia motorie, scăderea memoriei, lipsa de iniţiativă, lipsa legăturii
între idei, iritabilitatea, nesiguranţa, anumite tulburări de caracter.
Tulburări praxice: apraxia ideomotorie, apraxia mimică
Tulburări gnozice: agnozia obiectelor.
Pe baza tuturor acestor date, putem sintetiza mai multe tipuri de relaţii care există între
creier şi viaţa psihică. Aceste relaţii sunt:
- Relaţii neuropsihologice;
- Relaţii neuroumorale;
- Situaţii psihotraumatizante.

3.STRUCTURA FUNCȚIONALĂ A SISTEMULUI NERVOS

UNITATEA STRUCTURAL-FUNCȚIONALĂ A SISTEMULUI NERVOS
➢ NEURONUL
Neuronul (celula nervoasă) este unitatea structurală şi funcţională a sistemului
Nervos.
ALCĂTUIRE: - corp celular-PERICARION
- mai multe prelungiri, cea principală, cea mai mare fiind AXONUL. Axonul este
prelungire citoplasmatică UNICĂ și conduce impulsul nervos de la PERICARION
către periferie. neramificat. El prezintă ramificaţii scurte numai în porţiunea terminală,
înainte de sinapsă. Funcţia axonului este de a conduce impulsul nervos de la corpul
neuronului la dendritele sau corpul celular al altui neuron sau la o celulă efectoare.
Axonul este înfăşurat într-o teacă de mielină, care este discontinuă, fiind întreruptă la
distanţe regulate prin nişte strangulaţii incomplete numite nodurile Ranvier. Teaca de
mielină este învelită la exterior de o formaţiune glială care se numeşte teaca Schwann.
- Prelungiri secundare – DENDRITE sunt prelungiri citoplasmatice, scurte, de grosimi
diferite şi ramificate – conduc impulsul nervos de la periferie la PERICARION
- Corpul celular: citoplasmă, nucleu, membrană periferică - NEURILEMĂ
- Citoplasma conține: organite celulare comune cu celelalte celule din corp și organite
specifice neuronului (NEURONITE și substanță tigroidă - CORPUSCULII NISSL)
- Nucleul: aspect de veziculă clară așezat în centrul corpului celular, conține în interior
un nucleol
 Pagina5

- Membrana/NEURILEMA - formată din două straturi de macromolecule lipoproteice,

între care se află un strat de lipide.
După mărime neuronii sunt: somatocromi (mari), citocromi (mici), cariocromi (medii)
După numărul prelungirilor: neuroni multipolari, neuroni bipolari, neuroni unipolari
După funcția pe care o îndeplinesc: neuroni motori, neuroni senzitivi, neuroni de asociație
➢ NEVROGLIA
- Se mai numește și CELULĂ GLIALĂ
- Are aceeași origine ca și neuronul, dar alte roluri
- Rol de susținere și rol de hrănire a celulei nervoase
Tipuri: MICROGLII- celulă mică, fusiformă / OLIGODENDROGLIA – prelungiri puține și
scurte / MACROGLIA – celule mari cu aspect fibros / NEVROGLIA PERIFERICĂ - celulele
SCWANN care alcătuiesc teaca Schwann a axonului
Ţesutul glial are rol multiplu, de susţinere şi de protecţie a neuronilor, de nutriţie, de
cicatrizare a eventualelor leziuni neuronale şi rol de secreţie a unor substanţe necesare
metabolismului neuronului.
➢ SINAPSA
Contactul dintre doi neuroni se realizează printr-o zonă specifică sistemului nervos,
care se numeşte sinapsă. Sinapsele sunt zonele de legătură dintre doi neuroni.
Influxul nervos are un singur sens de circulaţie: de la dendrită la corpul neuronului şi apoi la
axon.
Tipuri de sinapse:
- sinapse axodendritice – leagă axonul unui neuron de dendritele altui neuron;
- sinapse axosomatice – fac legătura între axonul unui neuron şi corpul celular al altui
neuron;
- sinapse axoaxonale – fac legătură între axonii a doi neuroni vecini.
Structură:
- o componentă presinaptică, reprezentată prin butonii terminali ai axonului;
- spaţiul (fanta) sinaptic - spaţiul aflat între butonii terminali ai unui axon şi membrana
celuilalt neuron;
- componenta postsinaptică, reprezentată de corpul unui neuron, de dendritele unui
neuron sau de axonul unui neuron.
Din punct de vedere funcţional, sinapsele pot fi: excitatorii sau inhibitorii. Ele pot
multiplica influxul nervos sau îl pot inhiba.
Transmiterea sinaptică este de două tipuri, după mecanismul prin care se realizează:
- Transmiterea chimică - Sinapsa chimică este o sinapsă undirecțională, adică permite
trasmiterea impulsului numai de la formațiune presinaptică (depozitul mediatorului) la
formațiunea post sinaptică ce conține receptori specifici.
- Transmiterea electrică - Sinapsele electrice sunt relativ simple în structură și
funcționare. Acestea apar în locuri specializate, numite joncțiuni distanțate, care se
creează între numeroase tipuri de celule, nu doar neuronale. Atunci când aceste
joncțiuni interconectează neuronii, au rol de sinapsă electrică.
➢ REȚELELE NEURONALE
Reţelele sunt concepute ca o populaţie uniformă, îndeplinind aceeaşi funcţie, dar pe căi
multiple şi diferite.
 Pagina6

Informaţiile excitatorii sau inhibitorii circulă printr-un ansamblu de căi nervoase, realizându-
se numeroase tipuri de reţele, al căror element fundamental este neuronul.
Semnalul care intră în sistemul nervos central este supus unui proces de dispersie, înainte de a
atinge neuronul motor. Prin acest fenomen de dispersie, informaţia intră în diverse reţele
neuronale, este prelucrată din puncte de vedere diverse şi diferite, conducând la emiterea
comenzii optime.
Există două tipuri de reţele neuronale:
- reţele paucineuronale, care sunt alcătuite din 2 neuroni, se găsesc la nivelul măduvei spinării
şi a sistemului nervos vegetativ;
- reţele multineuronale, alcătuite din mai mulţi neuroni, se găsesc în special la nivelul scoarţei
cerebrale, conţin, de regulă, un număr imens de neuroni, iar activitatea lor se poate studia numai
probabilistic (statistic).
PROPIRETĂȚI:
- Plasticitatea
- Convergența stimulilor
- Divergența stimulilor
- Legătura inversă
- Transformarea stimulului de excitație
- Fenomenul de rebound
- Principiul dominației

4.STRUCTURA FUNCȚIONALĂ A MĂDUVEI SPINĂRII

Măduva spinării reprezintă filogenetic formaţiunea cea mai veche a S.N.C. Ea se află
în interiorul canalului vertebral şi reprezintă segmentul inferior al sistemului nervos central.
➢ FUNCȚIILE MĂDUVEI SPINĂRII
FUNCŢIA DE INTEGRARE REFLEXĂ – constă în faptul că la nivelul măduvei
spinării se închid circuite complexe ale unor răspunsuri la acţiunea diferiţilor stimuli. Aceste
circuite cuprind 4 verigi de bază:
• veriga receptoare, alcătuită din exteroceptorii cutanaţi (tactili, termici şi dureroşi),
proprioceptorii trunchiului şi ai membrelor şi interoceptorii organelor viscerale;
• veriga senzitivă, de prelucrare a informaţiilor recepţionate, reprezentată de neuronii din
coarnele posterioare şi laterale, unde alcătuiesc zonele somato-senzitive şi viscero-senzitive ale
măduvei.
• veriga de comandă, reprezentată de neuronii motori, somatici şi vegetativi din coarnele
anterioare şi din partea anterioară a coarnelor laterale;
• veriga de execuţie, reprezentată de muşchii scheletici ai trunchiului şi ai membrelor şi de
muşchii viscerelor.
FUNCŢIA DE COORDONARE REFLEXĂ – constă în participarea măduvei, ca
verigă componentă, necesară în reglarea unor acte reflexe, cum ar fi: stabilirea ordinii de
desfăşurare, dozarea intensităţii răspunsurilor, modularea ritmului şi a tempo-ului.
Componentele în care este implicată funcţia de coordonare a măduvei spinării sunt:
mersul, înotul, gimnastica, deci mişcări active, cu componentă de act reflex.
FUNCŢIA DE CONDUCERE A IMPULSURILOR – este esenţială în tabloul de
ansamblu al activităţii reflexe a sistemului nervos central, iar comparativ cu scoarţa
 Pagina7

cerebrală, măduva spinării este considerată un segment eminamente de legătură, de

Transmisie.
Măduva spinării reprezintă un segment important al sistemului nervos central, cu rol
fundamental în integrarea sistemică a comportamentului şi în reglarea acestuia.
➢ PATOLOGIE MEDULARĂ
Sunt boli care se produc, de regulă, prin traumatisme vertebro-medulare, cum deseori se
întâmplă în accidentele de circulaţie. În aceste condiţii, pot apare transsecţiuni medulare
complete sau parţiale.
TRANSSECŢIUNEA PARŢIALĂ a măduvei spinării se realizează cu semne senzitive şi
motorii specifice. Spre exemplu, compresiunea parţială anterioară duce la atrofii musculare şi
fenomene motorii importante, dar fără tulburări de sensibilitate. Compresiunea parţială
posterioară provoacă durere intensă medulară, pareză discretă sau paralizie, dispariţia
sensibilităţii profunde, cu păstrarea sensibilităţii superficiale şi ataxie (tulburări de mers).
Durerile sunt localizate la nivelul spatelui, la unul sau ambele membre, sunt
intermitente şi însoţite sau nu de rigiditate musculară.
HEMISECŢIUNEA sau compresiunea parţială unilaterală (pe o singură parte) provoacă semne
diferite: pe partea leziunii provoacă paralizie motorie, tulburări de sensibilitate profundă şi
paralizie vaso-motorie (piele rece şi cianotică). Pe partea opusă leziunii provoacă tulburări de
sensibilitate superficială, adică anestezie termoalgică şi scăderea sensibilităţii tactile.
TRANSSECŢIUNEA COMPLETĂ se produce, de regulă, prin plăgi de cuţit, de glonţ, prin
fracturi cu dislocare vertebrală, prin inflamaţii sau prin metastaze tumorale. Aceste
transsecţiuni se caracterizează prin:
• pierderea imediată a sensibilităţii şi motricităţii voluntare, în segmentul situat sub leziune;
• pierderea controlului vezical şi intestinal;
• dacă leziunea este deasupra vertebrei cervicale 3, afectează şi respiraţia;
• dispar reflexele tendinoase, datorită şocului spinal, care persistă câteva săptămâni, după care
revin. Apar, de asemenea, tulburări de dinamică sexuală şi tulburări trofice ale ţesuturilor.
SINDROAME MEDULARE ORGANICE. În afară de tulburările produse prin traumatisme,
există şi tulburări spinale produse prin alte condiţii patologice, organice.
SIRINGOMIELIA este o boală cronică, dată de dezvoltarea unui chist în ţesutul medular.
Dezvoltarea acestui chist se însoţeşte de anestezie termică şi dureroasă, cu afectarea neuronilor
motori, dar cu păstrarea sensibilităţii tactile. De asemenea, se poate produce întreruperea
tracturilor ascendente şi descendente, ceea ce duce la paralizie, cu pierderea sau diminuarea
reflexelor.
DEGENERESCENŢA COMBINATĂ SUBACUTĂ A MĂDUVEI SPINĂRII – se datorează
deficienţei de vitamina B12, ce apare în diferite tipuri de anemii. Clinic, în această boală apar
tulburări de mers, cu pierderea sensibilităţii vibratorii şi tulburări de poziţie a membrelor
inferioare şi absenţa reflexelor. Aceleaşi simptome se pot întâlni în SIDA, prin acţiunea directă
a virusului HIV asupra neuronilor din măduva spinării, prin acţiunea altor viruşi sau prin
interacţiunea metabolismului vitaminei B12.
SINDROMUL TABETIC DORSAL – formă de sifilis a sistemului nervos central ce produce
degenerarea proceselor centrale localizate în celulele nervilor spinali. Ca rezultat, apare
demielinizarea fibrelor dorsale, cu afectarea sensibilităţii profunde, vibratorii şi de poziţie, cu
dureri şi parestezii. Dificultatea mersului apare datorită pierderii simţului poziţiei;
 Pagina8

compensarea se realizează prin lărgirea bazei de mers şi prin direcţionarea mersului cu privirea.
Tonusul muscular şi reflexele sunt mult diminuate.
➢ ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE BOLNAVILOR MEDULARI
Mersul vertical este o achiziţie importantă a evoluţiei umane, întrucât a eliberat braţele,
a perfecţionat libertatea de a efectua mişcări diferite ale mâinilor, a lărgit orizontul vizual, a dat
auzului o fineţe selectivă, a făcut posibilă recepţionarea unei cantităţi mai mari de informaţii,
favorizând astfel dezvoltarea inteligenţei.
Menţinerea staţiunii bipede şi realizarea locomoţiei presupun, obligatoriu, integritatea
anatomică şi funcţională a măduvei spinării.
Instalarea unei tulburări medulare produce o schimbarea majoră a echilibrului,
personalităţii şi a modului general de raportare şi de integrare a pacientului în mediu.
Psihicul unui bolnav medular care prezintă tulburări senzoriale, motorii, vezicale,
sfincteriene şi genitale este evident zdruncinat mai ales când prognosticul este nefavorabil.
Climatul de îngrijire a acestor bolnavi trebuie să fie încurajator şi tonic.
Conflictul afectiv, determinat de discordanţa dintre nivelul de aspiraţie şi
imposibilitatea impusă de boală duce la instalarea unei nevroze psihogene, care face parte
integrantă din tabloul simptomatic al bolii.
Tulburarea afectivă de tip regresiv este dominantă şi se poate transforma, într-un
handicap serios. În aceste situaţii, bolnavul trebuie ajutat prin calmarea durerilor, cu ajutorul
sedativelor, prin crearea unei atmosfere apropiate de mediul familial, prin înlesnirea vizitelor
şi prin psihoterapie care, la un loc, vor menţine un tonus optimist, la fel de important ca şi
recuperarea motorie.
Alte afecţiuni psihice care se adaugă acestei drame sunt psihastenia, melancolia, isteria,
schizofrenia.
Se poate concluziona faptul că într-o leziune medulară psihicul se deteriorează odată
cu fizicul, iar reeducarea motorie neînsoţită de o reeducare psihică dă un rezultat cel mult
înjumătăţit.

5. STRUCTURA FUNCȚIONALĂ A TRUNCHIULUI CEREBRAL

➢ STRUCTURA ANATOMICĂ ȘI FUNCȚIONALĂ A BULBULUI CEREBRAL
- Bulbul rahidian face parte, împreună cu puntea lui Varolio şi cu mezencefalul, din
trunchiul cerebral.
- Bulbul este formaţiunea anatomică situată deasupra şi în continuarea măduvei spinării.
- Bulbul are o formă de con cu baza mică la limită cu măduva şi baza mare către punte.
- Are două feţe: una anterioară şi una posterioară şi două părţi laterale. Pe faţa anterioară
se află piramidele bulbare anterioare, care conţin fibre motorii cortico-spinale
- Ca structură, bulbul este alcătuit din substanţă albă la exterior şi substanţă cenuşie la
interior, continuând în acest sens măduva spinării. substanţa cenuşie este fragmentată
în mici insule sau nuclei motori, senzitivi şi vegetativi, care poartă numele de nuclei
echivalenţi, omologi centrilor medulari cu care se leagă.
- Nucleii motori sunt: nucleul nervului hipoglos (XII), glosofaringian (IX), vag (X) şi
spinal (XI).
- Nucleii senzitivi sunt: nucleul solitar, vag, glosofaringian, trigemen, acustico-
vestibular.
 Pagina9

- Nucleii vegetativi sunt în număr de doi: nucleul solitar inferior pentru glandele salivare
şi parotidă şi nucleul dorsal al vagului pentru inimă, plămâni şi organele abdominale.
Bulbul are şi nuclei proprii:
- nucleul Goll şi Burdach, pentru sensibilitatea proprioceptivă conştientă;
- nucleul olivar sau oliva bulbară, care are conexiuni cu cerebelul, cu nucleul roşu, cu corpii
striaţi, cu scoarţa cerebrală şi cu măduva. Are rol în mişcările involuntare şi semiautomatizate;
- nucleii vegetativi bulbari, anexaţi nucleilor nervilor glosofaringan şi vag, adică nucleul salivar
inferior şi nucleul cardiopneumoenteric.
În componenţa bulbului intră şi o substanţă specifică formaţiunilor nervoase superioare,
numită substanţă reticulată bulbară, alcătuită din celule motorii, vegetative şi de asociaţie, care
alcătuiesc un subsistem funcţional, cu legături similare în mezencefal, substanţă care are rol în
reglarea generală a tonusului şi dinamicii activităţii psihice.
Substanţa albă este formată din fibre de mielină, grupate sub formă de tracturi, fibre
care pot fi împărţite în două clase: prima clasă cuprinde fibrele care trec prin bulb, formând
tracturi ascendente şi descendente, iar a doua clasă cuprinde fibrele proprii ale bulbului, care
au originea la acest nivel.
Fibrele proprii bulbului sunt şi ele de mai multe categorii:
- fibre olivocerebeloase (pleacă din olivele bulbare, merg spre cerebel),
- fibrele tractului spinocerebelos posterior
- fibre cu origine variată (în olivele bulbare, în nucleii vestibulari, în nucleii Goll şi
Burdach).
Funcțiile bulbului cerebral:
FUNCŢIA DE INTEGRARE REFLEXĂ, are rol esenţial în comanda şi controlul
activităţii principalelor organe interne
FUNCŢIA DE CONDUCERE – constă în mijlocirea transmiterii între zonele
receptoare şi centrii superiori ai integrării senzoriale pe de o parte şi între centrii de comandă
(motori) şi organele de execuţie corespunzătoare pe de altă parte.
FUNCŢIA DE REGLARE A TONUSULUI ŞI DINAMICII ACTIVITĂŢII PSIHICE,
funcţie care se realizează cu precădere prin intermediul substanţei reticulate.
➢ SINDROAME CLINICE PRODUSE PRIN LEZIUNI ALE BULBULUI RAHIDIAN
Cele mai cunoscute şi cu repercusiuni adesea fatale sunt: tumorile, abcesele cerebrale
şi hemoragiile cerebrale.
Aceste leziuni produc multiple, diverse sindroame cerebrale, cu manifestări specifice,
dintre care cele mai cunoscute sunt: paraliziile unor segmente faciale la nivelul pleoapei, la
nivelul limbii sau la nivelul diferiţilor muşchi faciali, în funcţie de nervul cranian implicat,
absenţa sau modificarea reflexelor pupilare sau palpebrale, pierderea sau modificarea
sensibilităţii cutanate şi mucoase, profunde sau superficiale, modificarea vocii, a deglutiţiei, a
reflexului faringian, modificări ale tonusului muscular la nivelul capului, gâtului, umerilor şi
porţiunii superioare a braţelor.
➢ PUNTEA LUI VAROLIO, STRCTURĂ ȘI FUNCȚII
Puntea lui Varolio provine din metencefal, ca şi cerebelul.
Aspect cuboid, este dispusă transversal deasupra bulbului.
Are o faţă anterioară, una posterioară, două feţe laterale şi două margini (una inferioară şi una
superioară).
 Pagina10

Faţa anterioară a punţii este străbătută de un şanţ median longitudinal, în interiorul căruia se
situează trunchiul cerebral bazilar (un vas de sânge foarte important pentru creier). Pe marginile
acestui şanţ se formează două umflături ce se numesc piramidele pontine, prelungiri ale
piramidelor bulbare.
Feţele laterale ale punţii se continuă în sus cu pedunculii cerebeloşi.
Faţa anterioară este acoperită de cerebel, are o formă triunghiulară şi formează jumătatea
superioară a plafonului ventriculului IV cerebral. În partea superioară se găseşte şanţul
pontopeduncular, care desparte puntea de mezencefal, iar în partea inferioară se află şanţul
bulbopontin, care desparte puntea de bulbul rahidian.
Dispoziţia substanţei cenuşii şi albe la nivelul punţii este similară cu cea de la nivelul
bulbului (la exterior se află substanţa albă, iar la interior substanţa cenuşie, sub formă de
nuclei).
Substanţa albă a punţii conţine fibre longitudinale corticopontine (pleacă de la scoarţă şi se
opresc în punte) şi corticospinale (pleacă de la scoarţă, trec prin punte şi merg la măduvă).
Substanţa cenuşie proprie punţii formează nucleii unor nervi cranieni, motori, senzitivi şi
vegetativi. Astfel, în punte îşi au originea mai mulţi nervi, precum nervul trigemen,
oculomotor, facial, acustico-vestibular.
Al treilea tip de substanţă la nivelul punţii este substanţa reticulată. Este situată în partea de
mijloc a punţii, se compune din fibre şi celule cu dispunere dezordonată, formând o substanţă
care se deosebeşte şi de cea albă şi de cea cenuşie, alcătuind insule sau nuclei mici. Aceste fibre
alcătuiesc o reţea ce contribuie nu doar la susţinere, ci intră chiar în alcătuirea tracturilor
ascendente şi descendente.
FUNCȚII:
FUNCŢIA DE INTEGRARE REFLEXĂ - la acest nivel, se închid reflexul lacrimal,
reflexul salivar, reflexul masticator, reflexul cornean, reflexul audiooculogir şi reflexe
secretorii, cum ar fi: reflexele sudoripare şi sebacee ale feţei şi pielii capului; de asemenea,
se realizează contracţia muşchilor feţei, mimica expresivă, se reglează mişcarea laterală a
globilor oculari şi tonusul muscular;
FUNCŢIA DE CONDUCERE – se conduc informaţii din mediul extern şi intern către cortex,
precum şi mesajele de comandă către organele de execuţie. Această funcţie se îndeplineşte prin
intermediul fasciculelor care trec prin punte în sens ascendent şi descendent.
➢ MEZENCEFALUL, STRUCTURĂ ȘI FUNCȚII
- Mezencefalul este cuprins între puntea lui Varolio şi diencefal
- Este orientat longitudinal şi continuă în sus bulbul şi puntea.
- Are o faţă anterioară, una posterioară şi 2 laterale.
- Din mezencefal se dezvoltă două formaţiuni structurale principale: pedunculii
cerebrali şi tuberculii cvadrigemeni.
- Structura internă a mezencefalului cuprinde substanţa albă şi cenuşie.
- Substanţa albă face legătura între structurile inferioare şi scoarţa cerebrală, fiind
alcătuită din fibre care au originea în talamus, hipotalamus, măduva spinării sau fibre
care merg la centrii mezencefalului şi la scoarţă.
- Substanţa cenuşie formează nuclei mezencefalici, iar între nuclei şi substanţa albă se
găseşte substanţa reticulată.
 Pagina11

- Cei mai reprezentativi nuclei din mezencefal sunt: substanţa neagră, nucleul roşu,
nucleii unor nervi cranieni precum: nucleul nervului trohlear, nucleul nervului
oculomotor şi nucleul nervului ocular.
FUNCŢIILE MEZENCEFALULUI:
- Funcția de integrare refexă
- Funcția de conducere
Prin ele se realizează la nivelul mezencefalului mişcările voluntare ale globilor oculari,
mişcările de convergenţă ale globilor oculari, reflexele pupilare şi de clipire şi mişcări de
masticaţie.
Acoperişul mezencefalului alcătuieşte câteva structuri aparte, dintre care cele mai
cunoscute sunt tuberculii cvadrigemeni superiori şi inferiori.
- Tuberculii cvadrigemeni superiori au rol în reglarea automată a mişcărilor oculare şi în
mişcările implicate în realizarea reflexului de orientare faţă de stimulii vizuali.
- Au rol în fixarea obiectului în zona de vizuală maximă.
- Tuberculii cvadrigemeni inferiori realizează reflexele motorii necondiţionate la stimuli
acustici, precum şi reflexul de orientare, care precede şi facilitează percepţia auditivă.
➢ FORMAȚIUNEA RETICULATĂ A TRUNCHIULUI CEREBRAL
Formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral se întinde în partea superioară până la
diencefal (talamus, hipotalamus şi cortex) şi în partea inferioară până la nivelul măduvei
spinării.
Substanţa reticulată este alcătuită din nuclei şi fibre şi este dispusă în formă de reţea, în
afara grupelor nucleare de substanţă cenuşie din trunchiul cerebral.
Ea este în legătură cu toţi centrii şi nucleii reticulaţi de la toate nivelele cerebrale; formează,
astfel, un sistem funcţional foarte important, care a primit numele de sistemul reticulat activator
ascendent (SRAA).
Această structură este bine sistematizată, cu rol în menţinerea tonusului cerebral sau a stării
vigile, care este acea stare de pregătire a întregului sistem nervos, pentru orice tip de activitate
cerebrală.
Pe fondul acestei stări vigile, formaţiunea reticulată contribuie la realizarea unor reflexe şi la
reglarea unor mecanisme de integrare legate de emoţii, percepţii, motivaţii, somn şi habituare.
Formaţiunea reticulată este foarte importantă pentru funcţii precum: atenţia accentuată, lipsa
de reacţie, repulsia la un anumit stimul. Absenţa acţiunii sale corticale duce la somn, iar
stimularea sa produce trezirea.
Formaţiunea reticulată alcătuieşte şi un al doilea sistem important, numit sistemul reticulat
descendent, cu rol în modelarea tonusului muscular, în sens activator sau inhibitor.
Sistemul reticulat inhibitor ascendent - lezarea acestuia produce sindromul de logoree
şi hiperkinezie, caracterizată prin agitaţie motorie şi vorbire fără sfârşit.
Sistemul reticulat activator ascendent şi sistemul reticulat inhibitor ascendent sunt conectate
reciproc şi acţionează în mod continuu, ilustrând starea de veghe şi somn, precum şi întreaga
gamă de aspecte intermediare dintre acestea.

6. CEREBELUL
➢ STRUCTURA FUNCȚIONALĂ A CEREBELULUI
 Pagina12

Se dezvoltă filogenetic relativ târziu, fiind individualizat prima oară la reptile, dar
având abia la om o structură strict delimitată topografic şi anatomic.
Este situat înapoia bulbului şi punţii, în partea postero-inferioară a cutiei craniene,
dedesubtul lobilor occipitali ai creierului mare.
Este învelit într-o foiţă subţire numită cortul cerebelului, foiţă care este o prelungire a
durei mater (de la măduva spinării).
Are la suprafaţă o bandă de substanţă cenuşie, numită scoarţa cerebelului, apoi o masă
de substanţă albă, în interiorul căreia se află nucleii cenuşii subcorticali.
Formă ovoidală, cu diametru de 10, respectiv 6 cm şi are trei feţe: o faţă superioară, în
contact cu emisferele cerebrale, o faţă inferioară, în raport cu osul occipital şi o faţă anterioară,
în raport cu trunchiul cerebral.
Structură:
- arhicerebelul, constituit din lobul floculonodular, care este structura cea mai veche şi
cea mai mică, conectată cu nucleii vestibulari, având rol în menţinerea echilibrului;
- paleocerebelul, alcătuit din lobul central şi lobul patrulater anterior; primeşte aferenţe
de la măduva spinării şi trunchiul cerebral şi trimite eferenţe la nucleii cerebeloşi, la nucleul
roşu din trunchi, la substanţa reticulată şi la măduva spinării;
- neocerebelul – este porţiunea cea mai mare şi cea mai nouă, alcătuită din lobul
patrulater posterior, lobul semilunar inferior şi superior, lobul gracilis şi lobul biventer, care au
conexiuni multiple cu scoarţa cerebrală.
Legăturile exterioare ale cerebelului se realizează prin intermediul fibrelor de proiecţie,
care se grupează în 6 mănunchiuri pereche, ce poartă numele de pedunculi cerebeloşi.
- pedunculii cerebeloşi inferiori, care conectează cerebelul cu măduva, cu bulbul şi cu
puntea lui Varolio;
- pedunculii cerebeloşi mijlocii, care leagă cerebelul de punte
- pedunculii cerebeloşi superiori, alcătuiţi din fibre aferente şi eferente.
Fibrele aferente vin de la măduva spinării, trunchiul cerebral şi scoarţa cerebrală, fibrele
eferente merg la măduva spinării, trunchiul cerebral, la talamus şi la scoarţa cerebrală.
Substanţa cenuşie a cerebelului este reprezentată la exterior de o mantie ce înveleşte
cerebelul şi se numeşte scoarţă cerebeloasă, iar în profunzime, de nucleii cenuşii subcorticali.
Scoarţa cerebeloasă are o structură simplă, alcătuită din 3 straturi care conţin mai multe
tipuri de neuroni;
Funcţia scoarţei cerebeloase este de a realiza legătura dintre informaţiile aferente şi
celelalte structuri nervoase superioare.
FUNCȚIONALITATE:
Cerebelul are rolul de a regla tonusul muscular, de a păstra echilibrul şi de a regla şi
coordona mişcările acestor grupe musculare opuse, contribuind în felul acesta la executarea
mişcărilor precise, la coordonarea mersului şi a mişcărilor voluntare.
Funcţie generală, legată de performanţele motorii şi de cele cognitive, în timp, prin
controlul central de programare a timpului motor (timpul motor este timpul de execuţie al unei
mişcări).
Are rol important în planificarea mişcărilor, în învăţarea motorie, în controlul timpului
de mişcare şi în calculul traiectoriei mişcărilor; un al doilea rol important este cel cognitiv,
legat de participarea la activităţile cognitive legate de limbaj şi în mod secundar în procesarea
emoţiilor şi în modularea acestora.
 Pagina13

➢ SEMNE CLINICE ALE LEZIUNILOR CEREBELOASE

• atonia şi hipertonia – diminuarea rezistenţei la mişcări pasive, întârzierea răspunsului efector
al mişcărilor rapide, precum şi imposibilitatea opririi rapide a mişcării, ceea ce determină
producerea aşa-numitelor reflexe pendulare;
• ataxia - întârzierea declanşării mişcării, erori în efectuarea mişcării, ceea ce se mai numeşte
dismetrie şi erori ce privesc rata şi regularitatea mişcărilor, adică decompensarea temporo-
spaţială a mişcării;
• tremorul intenţional – o tremurătură fină, dar aparentă, la intenţia de mişcare, care devine mai
marcată la terminarea mişcării;
• disfuncţiile în menţinerea ortostatismului (poziţiei verticale);
• tulburările în articularea vorbirii, ceea ce se numeşte dizartrie, adică vorbirea sacadată şi
uneori explozivă;
• tulburările de mers – mersul cerebelos este legănat, cu baza largă de susţinere şi este tipic în
degenerarea cerebeloasă la alcoolici.
7. DIENCEFALUL
➢ STRUCTURA ANATOMICĂ ȘI FUNCȚIONALĂ
Diencefalul se compune din două formaţiuni: talamoencefalul şi hipotalamusul. Din
talamoencefal fac parte: talamusul, metatalamusul, subtalamusul şi epitalamusul.
➢ TALAMUSUL
Este alcătuit din două structuri ovoide de substanţă nervoasă, care mai poartă denumirea
şi de corpii optici.
Substanţa cenuşie a talamusului formează 5 grupe de nuclei talamici:
1. grupul nuclear anterior, care are conexiuni cu corpii mamilari şi cu cortexul
cerebral;
2. nucleii liniei mediane, care au conexiuni cu hipotalamusul şi cu cortexul;
3. nucleii mediali, care au conexiuni cu cortexul frontal, cortexul motor şi cu corpul
striat;
4. nucleii laterali, care au legături multiple cu zone întinse ale scoarţei cerebrale;
5. nucleii posteriori, care au conexiuni cu cortexul temporal şi parietal.
Substanţa albă a talamusului este alcătuită din tracturi care ies din lateralele talamusului
şi se termină în cortexul cerebral.
Nucleii talamici se împart în 2 grupe: nucleii de transmitere şi nucleii de proiecţie
difuză.
Nucleii de transmitere au 3 caracteristici:
• prelucrează fiecare numai o singură modalitate senzorială sau informaţii venite
de la o anumită parte a sistemului motor;
• fiecare se proiectează într-o anumită zonă corticală;
• fiecare nucleu primeşte comenzi numai de la zona pe care s-a proiectat.
Funcţional, talamusul reprezintă structura hotărâtoare pentru percepţia senzorială, fiind
ajutat de reglarea fină corticală.

8. METATALAMUSUL, SUBTALAMUSUL, EPITALAMUSUL

 Pagina14

METATALAMUSUL: Este alcătuit din corpii geniculaţi laterali şi mediali. Aici se află
centrul vizual primar, aici se termină tracturile optice care pleacă de la retină, iar eferenţele lor
merg în scoarţa vizuală din lobul occipital. Corpii geniculaţi mediali sunt legaţi de căile
auditive, de la ei pornesc radiaţii acustice, care ajung la ariile auditive din lobul temporal.
În concluzie, metatalamusul este un punct important pe calea transmiterii sensibilităţii
vizuale şi acustice.
SUBTALAMUSUL: Este constituit din fascicule de fibre şi nuclei cenuşii, are
conexiuni cu toate celelalte formaţiuni diencefalice, cu nucleul roşu şi cu substanţa neagră. Are
rol în integrarea centrilor de control motor.
Lezarea sa produce hemibalism, caracterizat prin mişcări violente de torsiune,
necontrolate, contralaterale şi prin mişcări coreice ale membrelor. Mişcările coreice sunt
mişcări spontane, bruşte, necontrolate, cu amplitudine mai mare sau mai mică. Aceste mişcări
dispar în timpul somnului şi a anesteziei generale şi se accentuează în starea de trezire şi în
stare de iritabilitate, ceea ce sugerează că activitatea subtalamusului este direct controlată de
scoarţa cerebrală.
EPITALAMUSUL: Este alcătuit din glanda epifiză (glanda pineală), şi din aparatul
habenular.
Glanda epifiză este aşezată în comisura posterioară, între tuberculii cvadrigemeni şi
este din punct de vedere funcţional o glandă endocrină, cu rol important în creştere şi
dezvoltare.
Ea are implicaţii în metabolismul proteic, glucidic şi mineral şi stimulează sfera
sexuală.
După vârsta de 7 ani, această glandă involuează şi apoi se calcifică.
Melatonina este hormonul pineal care îndeplineşte aceste funcţii. Precursorul său
chimic este serotonina. Concentraţia lor este mai mare noaptea, fiind influenţată de întuneric şi
de temperatură, de câmp magnetic şi de modalităţile alimentare.
Fiziologic, glanda pineală modulează fiziologia somnului prin ritmul circadian al
secreţiei de melatonină, întârzie declanşarea pubertăţii, efect de altfel nedorit şi influenţează
metabolismul.

9. HIPOTALAMUSUL
STRUCTURA ANATOMO-FUNCŢIONALĂ A HIPOTALAMUSULUI
Hipotalamusul reprezintă mai puţin de 1% din totalul volumului creierului, dar
reprezintă, în acelaşi timp, aproape cea mai importantă structură neuronală, din punctul de
vedere al neuropsihologiei.
Este alcătuit din două jumătăţi, fiecare jumătate fiind alcătuită, la rândul ei din trei
porţiuni:
• porţiunea supraoptică, aflată în relaţie cu chiasma optică (locul în care se încrucişează
fibrele optice);
• porţiunea tumerală, aflată în relaţie cu glanda hipofiză;
• porţiunea mamilară, alcătuită din tuberculii mamilari.
Hipotalamusul are mai multe grupe de nuclei:
• grupul anterior, format din nucleul paraventricular şi nucleul supraoptic;
• grupul lateral, format din nucleul tuberomamilar şi nucleii tuberali laterali;
 Pagina15

• grupul mijlociu, format din nucleul ventromedial, nucleul dorsomedial şi nucleul

infundibular;
• grupul posterior, format din nucleii tuberculilor mamilari (nucleul mamilar lateral şi
mamilar medial).
Hipotalamusul are, de asemenea, mai multe tipuri de conexiuni cu celelalte structuri
nervoase, atât intern cât şi extern. El constituie o verigă intermediară între talamus şi scoarţa
cerebrală, pe de o parte, şi între talamus şi sistemul nervos vegetativ, pe de altă parte.
Hipotalamusul are o mare influenţă asupra sistemului endocrin, prin intermediul
glandei hipofize.
10. FUNCȚIILE HIPOTALAMUSULUI I
➢ MENȚINEREA HOMEOSTAZIEI ORGANISMULUI
Una din cele mai importante funcţii este menţinerea constantelor mediului intern al
organismului (homeostazie). Această funcţie se îndeplineşte prin intermediul a trei mari
sisteme: sistemul neuroendocrin, sistemul autonom şi sistemul motivaţional.
REGLAREA SISTEMULUI NEUROENDOCRIN - Prin această funcţie,
hipotalamusul reglează următoarele domenii: comportamentul emoţional, comportamentul
motivaţional specific, fenomenul de trezire, starea generală de conştienţă, anumite funcţii vitale
(temperatura, ritmul cardiac, tensiunea arterială, constantele sanguine, ingestia de apă şi
alimente şi organizarea motorie a răspunsurilor endocrine, ce se constituie în comportamente
adaptative).
Pe lângă acestea, hipotalamusul controlează glanda pituitară, precum şi hipofiza şi, prin
intermediul acestora, ovarul, testicolul şi tiroida, controlând astfel funcţia de reproducere, care
este funcţie fundamentală a speciei umane.
REGLAREA COMPORTAMENTULUI VEGETATIV ŞI A SISTEMULUI NERVOS
AUTONOM - înseamnă menţinerea unei stări interne adecvate supravieţuirii organismului, în
condiţii optime de activitate. Aceasta se face prin intermediul a două sisteme: sistemul nervos
simpatic şi sistemul nervos parasimpatic.
Stimularea parasimpaticului produce vasodilataţie periferică, bradicardie, creşterea
acidităţii sucului gastric, creşterea tonusului tractului digestiv şi urinar şi, ocazional, scăderea
tensiunii arteriale şi constricţia pupilară (mioza).
Stimularea simpaticului produce intensificarea activităţii somatice şi metabolice,
caracteristice stresului emoţional, atacului şi fugii, dilataţia pupilelor (midriaza), piloerecţie,
tahicardie, creşterea tensiunii arteriale, creşterea frecvenţei şi amplitudinii mişcărilor
respiratorii, inhibiţia peristaltismului şi tonusului muscular al intestinului şi vezicii urinare.
Distrugerea hipotalamusului posterior produce letargie emoţională, somn anormal,
scăderea temperaturii corpului, scăderea activităţii somatice şi vegetative. Pe de altă parte,
excitarea hipotalamusului posterior poate produce ulcere gastrice acute, hemoragii digestive
prin creşterea acidităţii gastrice, creşterea funcţiei de evacuare digestivă, hipertensiune, alterări
ale funcţiei respiratorii şi cardiace.
REGLAREA SISTEMULUI MOTIVAŢIONAL. Stările motivaţionale reprezintă
impulsuri determinate de anumite condiţii interne, care determină omul sau animalul la acţiune,
ori direcţionează comportamentul voluntar în vederea satisfacerii unor necesităţi corporale.
Stările motivaţionale implică comportamente complexe, care determină reglarea
necesităţilor de bază: reglarea temperaturii corpului, satisfacerea foamei, setei şi cerinţelor
 Pagina16

sexuale. La aceste reglări contribuie stimulările interne legate de nevoi, dar şi cele externe,
precum vederea alimentelor, a persoanei de sex opus ş.a.m.d.
➢ REGLAREA FOAMEI ȘI APORTULUI DE HRANĂ
S-a constatat că setul de semnale care reglează alimentaţia poate fi împărţit în 2 grupe
mari: semnale care reglează alimentaţia pe termen scurt şi semnale care reglează alimentaţia
pe termen lung.
Din prima categorie fac parte proprietăţile chimice ale alimentelor. Acestea se
manifestă la nivelul cavităţii bucale, stimulând comportamentul alimentar, dar se manifestă şi
la nivelul sistemului gastrointestinal şi hepatic, producând de la acest nivel inhibarea
comportamentului alimentar.
Impulsurile care pleacă din tractul gastrointestinal activează centrul de saţietate imediat
după ingestie. Aceste semnale ajung în hipotalamusul lateral. Semnalele pe termen scurt sunt
modelate de cele pe termen lung, adică de greutatea corporală, deci de cantitatea de grăsime
stocată.
Datorită acestor semnale, greutatea corporală se poate menţine constantă prin dietă, prin
activitate şi prin mecanisme feed-back care ajustează rata metabolică atunci când organismul
se îndepărtează de punctul de referinţă.
Dacă organismul pierde în mod repetat în greutate, rata metabolismului scade pe termen
lung şi greutatea constantă a corpului poate fi menţinută cu mai puţine calorii decât în mod
obişnuit, fără a se afecta funcţiile organismului.
Alte mecanisme care contribuie la reglarea ingestiei de alimente: reglarea glicemică a
centrilor hipotalamici ai foamei şi saţietăţii.
În acest sistem, hipoglicemia excită centrul foamei, producând nevoia de alimente, pe
când hiperglicemia inhibă centrul foamei şi activează centrul saţietăţii.
Alte mecanisme:
- cel susţinut de hormonii intestinali, eliberaţi în timpul mesei, care declanşează
fenomenul de saţietate.
- cel susţinut de temperatura organismului, cunoscut fiind faptul că temperatura scăzută
activează foamea, pe când temperatura crescută o inhibă.
➢ REGLAREA SETEI ȘI APORTULUI DE LICHIDE
Experimental s-a demonstrat că reglarea aportului de apă se află sub control
hipotalamic, care reglează balanţa hidrică fie prin acţiuni fiziologice directe (transpiraţia,
diureza) fie prin acţiuni comportamentale specifice.
Ingestia de lichide depinde de două mecanisme: unul primitiv, asemănător unui instinct
şi unul secundar, determinat de starea de hidratare sau de deshidratare a organismului.
Regiunile din hipotalamus care răspund de reglarea apei sunt regiunea anterioară a
hipotalamusului, aria medială preoptică şi nucleul paraventricular. În mecanismul hipotalamic
al setei un rol important îl are deshidratarea celulelor nervoase din regiunea respectivă
hipotalamică, apoi receptorii voluntari termoreceptivi, legăturile talamusului cu cortexul
central şi tulburările metabolice.
Balanţa hidrică este strâns legată de aportul oral de substanţe osmotice, precum şi de
existenţa unui hormon eliberat de glanda suprarenală, hormon care se numeşte aldosteron.
Hipotalamusul exercită un control mai mult sau mai puţin direct asupra acestei glande,
determinând variaţii de secreţie (cantitate) a aldosteronului şi, implicit, modificări ale
necesităţilor hidrice.
 Pagina17

Aportul de lichide depinde de două variabile fiziologice: osmolaritatea ţesuturilor şi

volumul fluidului vascular (sângele).
Setea mai poate fi controlată de uscăciunea limbii şi de asemenea de hipertermie,
fenomene detectate de neuronii termosensibili ai hipotalamusului anterior.
Tulburările balanţei hidrice pot rezulta din secreţia anormală de hormoni, din setea
excesivă sau din consumul exagerat de apă. Cauza cea mai frecventă este apariţia unor procese
tumorale, inflamatorii vasculare sau traumatice care se dezvoltă la nivelul talamusului.
11. FUNCȚIILE HIPOTALAMUSULUI II
➢ REGLAREA COMPORTAMENTULUI AFECTIV-EMOȚIONAL
Hipotalamusul este unul din principalele centre care integrează sistemul autonom
periferic în complexul activităţii somatice care însoţeşte expresia emoţională.
Furia şi teama reprezintă cele mai comune tulburări comportamentale descrise la adult
şi determinate de diferite maladii ale hipotalamusului.
Furia este expresia emoţional-comportamentală, produsă de leziunea ventromedială a
hipotalamusului. Stimularea regiunii posterioare a hipotalamusului provoacă reacţii de teamă
şi de groază.
Hipotalamusul reglează comportamentul în trei feluri: coordonează componentele
motorie autonomă şi endocrină ale comportamentului, produce comportamentul adecvat stării
afective şi influenţează intensitatea fiecărui act comportamental.
Hipotalamusul influenţează şi starea afectivă intrinsecă a organismului care, datorită
influenţei corticale inhibitorii şi datorită actului volitiv poate rămâne interiorizată.
Se presupune că hipotalamusul integrează toate răspunsurile motorii şi endocrine
implicate într-un comportament emoţional, în timp ce telencefalul (scoarţa cerebrală) suprimă
răspunsurile emoţionale la stimuli inconsecvenţi, inconstanţi şi neînsemnaţi.
Apatia este comportamentul emoţional opus celui de teamă şi furie. Lezarea
hipotalamusului lateral sau posterior produce o stare apatică hipoactivă. Acest lucru a fost
demonstrat experimental pe animale, dar la om e numai presupus.
Euforia însoţită de o aparentă stare de confort este însă mai rar considerată o
manifestare, tulburare hipotalamică.
Comportamentul sexual excesiv sau necontrolat reprezintă o manifestare rară, care
pune multe semne de întrebare şi care poate apare în relaţie cu afectarea hipotalamusului, a
sistemului limbic, dar şi a telencefalului. Se pare că leziunile hipotalamice produc un
comportament hipersexual, asociat cu furie şi cu dorinţă excesivă.
Scăderea libido-ului este, de asemenea, un simptom frecvent întâlnit în bolile
hipotalamusului, în special la sexul masculin.
➢ REGLAREA RITMULUI VEGHE-SOMN
Hipotalamusul, prin componenta sa posterioară, în relaţie cu SRAA, este implicat în
reglarea ritmului veghe-somn.
Cele mai cunoscute semne ale leziunii hipotalamice în acest sens sunt:
- hipersomnia (letargia), somn patologic prin durata şi profunzimea sa;
- insomnia, alteori inversiunea somnului;
- narcolepsia, crize scurte de somn;
- catalepsia, crize de pierdere a tonusului muscular, fără pierderea conştienţei.
 Pagina18

Un sindrom cunoscut realizat prin afectare hipotalamică este sindromul Kleine-Levin,

manifestat prin crize de hipersomnie de câteva zile sau săptămâni, cu perioade scurte de veghe,
în care bolnavul se alimentează excesiv, este agitat, vorbeşte incoerent şi prezintă halucinaţii.
12. TELENCEFALUL
Telencefalul reprezintă, la om, segmentul cel mai proeminent şi cel mai evoluat al
sistemului nervos central (SNC). Se compune din cele două emisfere cerebrale, din
comisurile şi cavităţile lor. Constituie partea cea mai dezvoltată a creierului uman,
reprezentând aproximativ 83% din întreaga sa masă.
➢ EMISFERELE CEREBRALE
Emisferele cerebrale au o formă ovoidă şi fiecare prezintă trei feţe: faţa laterală
(externă), faţa mediană (internă) şi faţa bazală (inferioară).
La suprafaţa emisferelor cerebrale se observă şanţuri adânci, numite scizuri, care împart
emisferele în lobi cerebrali şi şanţuri mai puţin adânci, numite sulci, care împart lobii în giri
sau circumvoluţiuni cerebrale.
Lobii emisferelor cerebrale se denumesc după oasele craniului cu care vin în raport:
- lobul frontal este aşezat anterior de scizura centrală;
- lobul parietal situat posterior de aceasta; lobul temporal este situat inferior de scizura
laterală,
- lobul occipital este aşezat posterior de lobii parietal şi temporal. În profunzimea scizurii
laterale se află lobul insulei Reil.
- Pa faţa bazală a emisferelor se află lobii olfactivi.
Lobii cerebrali sunt formaţi din mai mulţi giri cerebrali, delimitaţi de sulci. Astfel:
- lobul frontal prezintă patru giri: frontal superior, mijlociu, inferior şi girul precentral;
- lobul parietal prezintă trei giri, dintre care girul postcentral;
- lobul temporal prezintă cinci giri, dintre care trei sunt situaţi pe faşa laterală;
- următorii pe feţele medială şi inferioară, dintre care face parte şi girul
parahipocampului;
- lobul occipital prezintă şase giri cerebrali.
Emisferele cerebrale sunt constituite din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa
cenuşie este dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală (cortexul), şi la baza emisferelor,
unde formează nucleii bazali sau corpii striaţi.
Scoarţa cerebrală este centrul superior de integrare a tuturor funcţiilor somatice şi
vegetative ale organismului. Are o grosime de 2-4 mm şi cuprinde 14 miliarde de neuroni.
Are o suprafaţă totală de aproximativ 2200 cm2, aproape jumătate fiind dispusă în
interiorul scizurilor şi sulcilor; alcătuirea scoarţei cerebrale nu este uniformă, prezentând două
zone cu structuri diferite: ALLOCORTEX și IZOCORTEX sau NEOCORTEX.
La nivelul scoarţei lobilor parietali, occipitali şi temporali predomină straturile
granulare, formând cortexul receptor, senzitivo-senzorial, iar la nivelul lobului frontal
predomină straturile piramidale, formând cortexul motor.
La nivelul scoarţei cerebrale se găsesc arii corticale cu funcţii precise: senzitivo-
senzoriale, motorii, de asociaţie şi vegetative.
Nucleii bazali sau corpii striaţi sunt mase de substanţă cenuşie dispuse la baza
emisferelor cerebrale, lateral de talamus. Sunt formaţi din nucleul caudat şi nucleul lenticular.
Substanţa albă a emisferelor cerebrale este formată din trei tipuri de fibre nervoase:
- fibrele de asociaţie care leagă între ele diferite regiuni ale aceleiaşi emisfere;
 Pagina19

- fibrele comisurale care leagă cele două emisfere între ele. Dintre acestea fac parte
corpul calos, cea mai mare comisură a creierului şi comisura albă anterioară;
- fibrele de proiecţie sunt constituite din fascicule ascendente şi descendente care
stabilesc legăturile scoarţei cu etajele inferioare ale axului cerebrospinal.
➢ SISTEMUL LIMBIC - STRUCTURĂ FUNCȚIONALĂ
Este alcătuit din cortexul primitiv, cel mai vechi, care formează un inel în jurul
trunchiului cerebral. El are rol important în comportamentul emoţional, în integrarea
informaţiilor olfactive, viscerale şi somatice, precum şi în menţinerea homeostaziei.
Unii cercetători consideră hipotalamusul ca un centru esenţial al sistemului limbic.
S-au sistematizat 2 grupe de structuri anatomice, care ar face parte din sistemul limbic:
- grupul structurilor concentrice, din care fac parte lobii olfactivi, aria hipocampică,
cortexul amigdalian şi substanţa perforată anterioară;
- grupul structurilor exterioare: corpul calos (girus cinguli), circumvoluţia
hipocampului, nucleii amigdalieni din lobul temporal şi partea anterioară a lobilor temporal şi
frontal.
Dintre toate acestea, cele mai importante structuri ale sistemului limbic sunt
hipocampul, amigdala şi corpul calos. Hipocampul şi amigdala sunt ambele localizate în partea
medială internă a lobului temporal anterior şi amândouă sunt foarte sensibile la leziuni anoxice
şi la infecţii virale.
HIPOCAMPUL este o structură complexă, care a devenit importantă în momentul în
care s-a descoperit că leziunile sale structurale se asociază cu o boală foarte cunoscută şi
frecventă, epilepsia de lob temporal.
Alcătuirea lui cuprinde 3 regiuni: girusul dinţat – arie receptoare, câmpurile piramidale
– arie de conexiune şi de prelucrare a informaţiilor, subiculum – arie de eferenţe sau de comenzi
motorii.
Hipocampul este implicat în comportamentul emoţional, în reglarea autonomă, dar
funcţia sa principală este în formarea memoriei. Distrugerea sa provoacă o amnezie profundă
şi durabilă, cunoscută sub numele de sindrom amnestic clasic. În acesta, pacientul nu poate
înregistra în memorie stimuli sau evenimente explicate, conştiente, dar capacităţile intelectuale,
limbajul, atenţia şi memoria imediată sunt păstrate.
Calea aferentă a hipocampului poartă denumirea de fornix. Lezarea fornixului provoacă
întreruperea conexiunilor hipocampului cu trunchiul cerebral, cu hipotalamusul, cu nucleii
mamilari şi cu restul scoarţei cerebrale, iar aceasta duce la pierderea memoriei şi învăţării
spaţiale, cu păstrarea memoriei de recunoaştere.
AMIGDALA este singura structură din sistemul limbic care stabileşte conexiuni directe
cu alte arii corticale, cu hipocampul, cu talamusul, cu nucleul striat şi cu trunchiul cerebral.
Amigdala are implicaţii în apariţia modificărilor somato- şi visceromotorii, legate de somn şi
trezire, în masticaţie şi salivaţie, în motilitatea gastro-intestinală, în reglarea frecvenţei cardiace
şi a presiunii sanguine, în atenţie, în comportamentele de teamă, furie, în senzaţia de déjà vu,
în memorie, în mecanismele de apărare, de hrănire, sexuale şi sociale, în învăţare şi în
mecanismele autonome şi endocrine.
Cea mai cunoscută afecţiune a amigdalei este epilepsia de lob temporal, caracterizată
prin mai multe tipuri de fenomene, şi anume:
 Pagina20

- fenomene viscero-senzitive - greaţă, palpitaţii, senzaţie de cald sau rece, disconfort

gastric şi toracic, modificări respiratorii, tahicardie, apnee, transpiraţie, micţiune sau defecaţie
involuntară);
- fenomene afective - teama, plecând de la anxietate uşoară până la teroare, cu
halucinaţii de groază şi cu comportament defensiv; alte emoţii negative ca supărarea, dezgustul,
culpa, tristeţea, depresia, sentimentul de singurătate, acte agresive sau de violenţă; emoţiile
pozitive în timpul crizei sunt rare, dar sunt descrise ca veselie, fericire sau excitaţie erotică;
setea sau impulsul de a bea este un alt fenomen care apare uneori în criză şi, mult mai rar,
senzaţia de foame;
- fenomene perceptuale – halucinaţii vizuale, auditive, gustative şi olfactive, al căror
conţinut este întotdeauna asociat cu memoria personală, ceea ce înseamnă că au un caracter
experienţial.
În concluzie, fiziologia complexă a sistemului limbic prezintă conexiuni cu toate ariile
sensibilizate de sistemele extero- şi interoceptive.
CORPUL CALOS
Este marea comisură transversă a creierului, care conectează cele două emisfere, are
formă de arc şi variază ca formă şi dimensiuni în funcţie de sex şi în funcţie de dominanta
emisferică.
Principala sa activitate este de a conecta cele două emisfere şi de a transmite
informaţiile senzoriale şi motorii de la o emisferă la cealaltă.
Distrugerea sa produce sindromul de conexiune caloasă, manifestat printr-un defect de
transfer al informaţiilor între emisfere, cu afectarea funcţiilor cognitive şi psihice în general.
Corpul calos are rol pentru limbaj, în lectură, în scriere, în senzoriu şi activităţi motorii,
în atenţie, memorie, emoţii şi comportamente elaborate.
NUCLEII BAZALI
Sunt nucleii de substanţă cenuşie din interiorul emisferelor cerebrale. Se cunosc încă
foarte puţine despre activitatea nucleilor bazali, din acest motiv există mai multe clasificări ale
nucleilor:
- O clasificare introduce în această categorie nucleul caudat, în formă de coadă sau
virgulă, cutamenul, globus palidus, nucleul subtalamic şi substanţa neagră.
- O altă clasificare include în această categorie complexul amigdaloid, claustrumul
şi corpul striat.
COMPLEXUL AMIGDALOID
Are rol în modificările comportamentale, viscerale, somatice şi endocrine. Stimularea
sa produce teamă, confuzie, tulburările de conştienţă sau amnezie.
Răspunsurile viscerale sunt modificări respiratorii, circulatorii şi cardiace, digestive şi
de temperatură a corpului. Răspunsurile somatice sunt mişcările oculare, diverse contracţii ale
muşchilor faciali, mişcări de adulmecare, mestecare şi înghiţire. Răspunsurile endocrine se
referă la eliberarea e hormoni, la reglarea secreţiei hipofizare, stări de hipersexualitate.
SUBSTANŢA NEAGRĂ
Este masa nucleară cea mai mare care pleacă din mezencefal şi urcă până la diencefal,
se numeşte aşa datorită pigmentării de melanină, un pigment de culoare neagră, care apare în
jurul vârstei de 4-5 ani. Este principala sursă de dopamină a organismului, un neurotransmiţător
cu rol în transmiterea informaţiei de la nervi către muşchi, în special.
 Pagina21

O leziune a substanţei negre provoacă o degenerare metabolică generală, care este

cunoscută sub numele de boala Parkinson.
13. SISTEMUL NERVOS PERIFERIC ȘI SISTEMUL NERVOS VEGETATIV
Sistemul nervos periferic asigură legătura dintre sistemul nervos central şi mediul
extern şi intern al organismului.
➢ NERVI SPINALI ȘI NERVI CRANIENI
NERVII SPINALI sunt în număr de 31 de perechi. Din fiecare din cele 31 de mielomere
sau segmente medulare se desprinde câte o pereche de nervi spinali. Astfel sunt: 8 perechi de
nervi cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5 perechi de nervi lombari, 5 perechi de nervi
sacrali şi o pereche de nervi coccigieni. Nervii spinali sunt nervi micşti şi asigură inervaţia
întregului corp, cu excepţia regiunii cefalice, inervată de nervii cranieni.
Nervul spinal apare pe faţa laterală a măduvei spinării, sub forma unui trunchi nervos,
format din unirea a două rădăcini:
- rădăcina posterioară (senzitivă) prezintă pe traiectul ei ganglionul spinal, format din
corpii celulari ai neuronilor pseudounipolari somato- şi viscero- senzitivi, care
constituie protoneuronii tuturor căilor sensibilităţilor somatice şi vegetative.
Prelungirile periferice ale neuronilor pseudounipolari culeg informaţii de la receptorii
periferici (extero-, proprio- şi interoceptori). Axonii neuronilor pseudounipolari
pătrund în măduva spinării pe calea rădăcinii posterioare şi majoritatea fac sinapsă cu
deutoneuronii din coarnele posterioare, iar restul au traiect ascendent spre bulb (tractul
spino-bulbar).
- rădăcina anterioară (motorie) este formată din: axonii neuronilor somato-motori alfa şi
gamma din coarnele anterioare care se distribuie pe calea uneia dintre ramuril periferice
la muşchii scheletici şi din axonii neuronilor visceromotori din coarnele laterale.
Prin unirea celor două rădăcini se formează trunchiul nervului spinal, mixt, de 1-2
cm, care părăseşte canalul vertebral şi se împarte în ramurile periferice ale nervului spinal
care sunt de asemenea mixte.
- ramurile dorsale ale nervilor spinali sunt scurte şi subţiri şi îşi păstrează dispoziţia
segmentară, metamerică, din regiunea cervicală până în regiunea cervicală până în
regiunea sacrală. Ramurile dorsale inervează senzitiv tegumentul feţei dorsale a trunchiului
şi motor muşchii profunzi, autohtoni ai spatelui şi cefei.
- ramurile ventrale, mai voluminoase, inervează senzitiv şi motor părţile anterolaterale
ale trunchiului, membrele superioare şi inferioare. Ramurile ventrale ale nervilor spinali
toracali T2-T12 îşi păstrează dispoziţia metamerică formând cele 12 perechi de nervi
intercostali. Ramurile ventrale ale celorlalţi nervi spinali îşi amestecă (anastomozează) fibrele,
constituind plexuri nervoase (plexurile cervical, brahial, lombar, sacral şi sacrococcigian).
Această regrupare a fibrelor la nivelul plexurilor nervoase este foarte avantajoasă, deoarece
fiecare nerv care rezultă dintr-un plex cuprinde fibre din mai multe segmente medulare.
- ramurile comunicante fac legătura între trunchiul nervului spinal şi ganglionii
vegetativi simpatici ai lanţului latero-vertebral. Ramurile comunicante sunt albe şi cenuşii.
Ramura comunicantă albă se formează la baza ramurii ventrale şi conţine: fibre aferente
vegetative – dendritele neuronilor pseudounipolari viscerosenzitivi din ganglionul spinal, care
culeg informaţii de la viscere şi fibre eferente vegetative care sunt fibre preganglionare
simpatice mielinizate. Numai nervii spinali din regiunea toracală şi lombară superioară prezintă
ramuri comunicante albe. Ramura comunicantă cenuşie este formată din fibre postganglionare
 Pagina22

simpatice amielinice (axonii neuronilor postganglionari din ganglionii latero-vertebrali).

Acestea se reîntorc prin ramura comunicantă cenuşie a trunchiului nervului spinal şi prin una
din ramurile sale, ventrală sau dorsală, se distribuie la următorii efectori: vasele de sânge din
tegument şi din muşchii scheletici, glandele sudoripare şi muşchii erectori de la baza firelor de
păr. Aceste fibre simpatice postganglionare sunt colinergice (eliberează acetilcolină), spre
deosebire de toate celelalte fibre simpatice postganglionare care sunt adrenergice (eliberează
noradrenalină). Ramurile comunicante cenuşii intră în alcătuirea tuturor nervilor spinali, ceea
ce permite ca sistemul nervos simpatic să aibă o largă distribuţie la nivelul organismului.
- ramurile meningeale se reîntorc în canalul vertebral şi inervează meningele spinale
NERVII CRANIENI
Nervii cranieni în număr de 12 perechi şi cu dispoziţie simetrică, inervează regiunea
cefalică. Ei se clasifică în: nervi senzitivi (perechile I, II şi VIII), nervii motori (III, IV, VI, XI
şi XII), şi nervii micşti (V, VII, IX şi X). Nervii senzitivi au rolul de a conduce informaţii
exteroceptive de la organele de simţ (ochi, mucoasă olfactivă şi urechea internă) la centrii
nervoşi din encefal. Nervii motori sunt formaţi din fibre motorii, dar cuprind şi fibre
proprioceptive de muşchii inervaţi. Nervii micşti cuprind atât fibre senzitive (somato- şi
viscerosenzitive), cât şi fibre motorii (somato- şi visceromotorii). Fiecare nerv cranian prezintă
următoarele elemente: originea reală (OR), originea aparentă (OA), traiectul intracranian şi
teritoriile de inervaţie.
Nervii senzitivi (perechea I-a, a II-a şi a VIII-a) vor fi trataţi la analizatorii
corespunzători.
Nervii oculomotori – perechea a III-a – sunt nervi motori, cu componentă
parasimpatică. OR a fibrelor somatomotorii se găseşte la nivelul mezencefalului, în nucleul
motor a nervului. Aceste fibre inervează patru din muşchii extrinseci ai globului ocular:
muşchii drept superior, drept inferior, drept intern, oblic inferior şi este şi ridicător al pleoapei
superioare.
OR a fibrelor preganglionare parasimpatice se află în mezencefal la nivelul nucleului
accesor al nervului III. Aceste fibre însoţesc fibrele somatomotorii, ajung în orbită şi fac
sinapsă în ganglionul ciliar, iar fibrele postganglionare se distribuie la muşchiul ciliar şi la
muşchii circulari ai irisului, determinând mioza.
Nervii trohleari – perechea a IV-a – sunt nervi motori. OR se află în nucleul motor al
nervului din mezencefal. OA se află pe faţa posterioară a trunchiului cerebral, sub coliculii
cvadrigemeni inferiori. Inervează muşchii oblici superiori ai globului ocular. Nervii trigemeni
– perechea a V-a – sunt cei mai voluminoşi nervi cranieni, având o distribuţie vastă la nivelul
feţei şi capului. Sunt nervi micşti, cu componentă senzitivă predominantă. Nervul trigemen
prezintă 3 ramuri principale: ramura oftalmică (senzitivă), ramura maxilară (senzitivă) şi
ramura mandibulară (mixtă).
OR a fibrelor senzitive se află în ganglionul senzitiv Gasser, situat într-o lojă
osteofibroasă de pe faţa antero-superioară a osului temporal.
OR a fibrelor somatomotorii se află în nucleul masticator din punte şi se distribuie
numai prin ramura mandibulară la efectori.
Ramura oftalmică inervează tegumentul etajului superior al feţei până la vertex, dura
mater a etajului anterior a bazei craniului, iar la nivelul globului ocular: corneea, conjunctiva,
sclerotica, coroida şi glanda lacrimală.
 Pagina23

Ramura maxilară inervează: tegumentul etajului mijlociu al feţei, iar la nivelul cavităţii
bucale: buza superioară, bolta palatină şi dinţii superiori.
Ramura mandibulară (mixtă) inervează prin fibrele senzitive tegumentul etajului
inferior al feţei, o parte din pavilionul urechii şi a canalului auditiv extern. La nivelul cavităţii
bucale inervează limba (asigurând sensibilitatea tactilă, termică şi dureroasă a acesteia), gingia
şi dinţii inferiori. Fibrele motorii inervează muşchii masticatori, muşchiul tensor al vălului
palatin şi muşchiul tensor al timpanului.
Nervii abducens – perechea a VI-a – sunt nervi motori. OR se află în nucleul motor al
nervului din punte. Inervează muşchii drepţi externi ai globului ocular.
Nervii faciali – perechea a VII-a – sunt nervi micşti, cu componentă parasimpatică. Or
a fibrelor senzitive se află în ganglionul geniculat de pe traiectul nervului şi asigură
sensibilitatea gustativă a 2/3 anterioare ale limbii. OR a fibrelor motorii se află în nucleul motor
a facialului din punte şi inervează muşchii mimicii şi muşchiul scăriţei din urechea medie. Or
a fibrelor parasimpatice se află în nucleii nazo-lacrimal şi salivator superior din punte: Prin
aceste fibre nervii faciali asigură inervaţia parasimpatică a tuturor glandelor exocrine de la
nivelul capului cu excepţia glandelor parotide: glandele lacrimale, glandele mucoase din
cavitatea nazală, glandele salivare submandibulare şi sublinguale.
Nervii glosofaringieni – perechea a IX-a – sunt nervi micşti, cu componentă
parasimpatică. OR a fibrelor senzitive se află la nivelul a doi ganglioni de pe traiectul nervului
şi inervează: mucoasa urechii medii şi a trompei Eustachio, amigdala palatină, mucoasa
faringelui. Fibrele senzitive asigură, de asemenea, sensibilitatea gustativă din treimea
posterioară a limbii. Fibrele viscerosenzitive culeg informaţii de la baro- şi chemoreceptorii
vasculari de la nivelul unor zone reflexogene din torace. OR a fibrelor motorii se află în nucleul
ambiguu din bulb şi inervează muşchii faringelui şi muşchiul ridicător al vălului palatin. OR a
fibrelor parasimpatice se află în nucleul salivator inferior din bulb. Reglează secreţia salivară
a glandelor parotide.
Nervii vagi – perechea a X-a – sunt nervi micşti cu componentă parasimpatică
predominantă. Au cel mai mare teritoriu de inervaţie viscerală din organism, asigurând
inervaţia a numeroase organe interne din torace şi abdomen. OR a fibrelor senzitive se află în
doi ganglioni de pe traectul nervului. Fibrele somatosenzitive inervează o parte din tegumentul
conductului aditiv extern şi a pavilionului urechii, mucoasa laringelui şi preiau informaţiile
gustative de la treimea posterioară a limbii şi de pe epiglotă. Fibrele viscerosenzitive culeg
informaţii de la viscerele toracale şi abdominale şi de la nivelul baro- şi chemoreceptorilor
vasculari. OR a fibrelor motorii se află în nucleul ambiguu din bulb şi inervează muşchii
faringelui şi ai laringelui. OR a fibrelor visceromotorii preganglionare parasimpatice se află în
nucleul dorsal al vagului din bulb.
Nervii accesorii – perechea a XI-a – sunt nervi motori şi se formează prin unirea a două
rădăcini: una craniană şi una spinală. Inervează muşchii laringelui şi ai faringelui, însoţind
fibrele somatomotorii ale vagului şi, de asemenea, muşchii trapezi şi sternocleidomastoidieni
de la nivelul gâtului.
Nervii hipogloşi – perechea a XII-a – sunt nervi motori OR se află în nucleul
hipoglosului din bulb. Inervează muşchii intrinseci ai limbii.
➢ SISTEMUL NERVOS SIMPATIC
Sistemul nervos simpatic este format din:
 Pagina24

- porţiunea centrală este dispusă la nivelul coarnelor laterale ale măduvei toraco-lombare
(T1-L2), unde se găsesc centrii nervoşi simpatici. Dintre aceştia fac parte centrul
pupilodilatator, centrul cardioaccelerator, centrul bronhodilatator, centrii vasomotori,
pilomotori, sudoripari şi centrii ano- şi vezico-spinali. Fibrele preganglionare simpatice
cu origine în aceşti centrii fac sinapsă cu al doilea neuron, dispus fie într/un ganglion
laterovertebral, fie în unul prevertebral. Astfel, fibrele preganglionare simpatice sunt
scurte, iar cele postganglionare sunt lungi.
- porţiunea periferică este formată din ganglionii simpatici latero-vertebrali şi
prevertebrali.
Aceşti ganglioni sunt formaţi din neuroni simpatici postganglionari. Ganglionii latero-
vertebrali formează două lanţuri ganglionare cu dispoziţie simetrică de-o parte şi de alta a
coloanei vertebrale. Sunt în număr de aproximativ 22 de perechi: 3 ganglioni cervicali, 11
toracali, 4 lombari, 4 sacrali, unul coccigian care conectează cele două lanţuri la nivelul
coccisului. Ganglionii fiecărui lanţ sunt interconectaţi prin fascicule interganglionare.
Ganglionii simpatici latero-vertebrali sunt legaţi prin ramurile comunicante albe şi cenuşii de
nervii spinali, ceea ce permite fibrelor simpatice să aibă un teritoriu vast de distribuţie (vezi
nervii spinali). Ganglionii prevertebrali se găsesc la nivelul marelui plex aortic şi sunt:
ganglionii celiac, mezenteric superior şi mezenteric inferior.
➢ SISTEMUL NERVOS PARASIMPATIC
Sistemul nervos parasimpatic este format din:
- porţiunea centrală cuprinde parasimpaticul cranian şi parasimpaticul sacral.
Parasimpaticul cranian este format din nuclei vegetativi parasimpatici din trunchiul
cerebral: nucleul accesor al oculomotorului din mezencefal, nucleul salivator superior
şi nucleul nazo-acrimal din punte şi nucleul salivator inferior şi nucleul dorsal al vagului
din bulb. Fibrele preganglionare cu origine în aceşti nuclei merg pe calea nervilor
cranieni III, VII, IX şi X la ganglionii parasimpatici previscerali de la nivelul capului.
Parasimpaticul sacral este dispus în segmentele medulare S2-S4, unde formează nucleul
parasimpatic sacral. Fibrele preganglionare cu origine în acest nucleu formează nervii
pelvici.
- porţiunea periferică este formată din ganglioni, previscerali şi intramurali. La nivelul
acestora se găsesc neuroni parasimpatici postganglionari. Ganglionii parasimpatici, spre
deosebire de ganglionii vegetativi simpatici, sunt situaţi mult mai periferic, în imediata
vecinătate a organelor inervate (ganglioni previscerali) sau chiar în peretele organelor inervate
(ganglioni intramurali). Astfel, fibrele preganglionare parasimpatice sunt lungi, iar cele
postganglionare sunt scurte. Ganglionii parasimpatici previscerali din regiunea capului sunt:
ganglionul ciliar din orbită, ganglionul sfenopalatin, ganglionul otic şi ganglionul
submandibular. Ganglionii intramurali se găsesc la nivelul inimii, plămânilor şi în plexurile
submucos şi mienteric din peretele tubului digestiv.
➢ NEUROTRANSMIȚĂTORII
NEUROTRANSMIŢĂTORII
Fibrele vegetative acţionează asupra organelor efectoare la fel ca şi fibrele somatice
prin eliberarea de neurotransmiţători.
- toate fibrele vegetative preganglionare, atât cele simpatice cât şi cele parasimpatice
eliberează acetilcolină (sunt fibre colinergice).
- fibrele postganglionare parasimpatice sunt, de asemenea, colinergice.
 Pagina25

- fibrele postganglionare simpatice: cele mai multe sunt fibre adrenergice, (eliberează
noradrenalina), iar cele care se termină la nivelul vaselor de sânge din tegument şi din
muşchii striaţi, glandelor sudoripare şi muşchilor erectori ai firelor de păr sunt
colinergice. Sistemul nervos simpatic împreună cu medulosuprarenala formează
sistemul simpato-adrenal, care are rolul de a mobiliza mijloacele de apărare ale
organismului împotriva factorilor de mediu cu caracter agresor (stresant). El induce
comportamentul de „fugă sau luptă”. Simpaticul acţionează difuz şi vreme îndelungată,
deoarece o fibră preganglionară simpatică face sinapsă cu mai mulţi neuroni
postganglionari, dispuşi la diferite nivele. Sistemul nervos parasimpatic este mai activ
în situaţii de odihnă şi digestie, are fecte localizate şi cu caracter de refacere. Există
deci un antagonist dinamic între cel două părţi ale sistemului vegetativ, producându-se
permanent ajustări ale activităţii lor.