Psihofiziologia

Tema: Activitățile cerebrale

Moșanu-Șupac Lora
doctor în biologie, conferențiar
universitar
Componentele creierului

 a) conținutul reflectoriu;
 b) funcția adaptativă de reglare;
 c) structura internă și dinamică;
 d) locul pe care îl ocupă în schema
organizării ierarhice generale.
Fenomenele psihice

 1. procesele;
 2. însușirile psihoindividuale globale
 3. condițiile și stările
 4. activitățile.
Procesul

Componentă care posedă un conținut

reflectoriu specific, precis, delimitat și
individualizat ce îndeplinește un rol
instrumental strict specializat. Se disting
4 categorii de procese:
Cognitive, afective, motivaționale, volitive.
Însuțirile psihoindividuale globale

 Se constituie ca rezultatul interacțiunii

diferitor laturi și conținuturi ale
proceselor biofiziologice și psihice,
imprentându-se în interiorul sistemului
personalității. Constituindu-se ele
influențează dinamica fiecărui proces
psihic și act comportamentul, particular
exprimând specificul individualității
persoanei ca entitate concretă și integră.
Condițiile și stările

 Sunt fenomenele psihice care nu au

conținut reflectoriu și nu au o existență
de sine în cadrul sistemului. Ele însoțesc
mediază sau frânează desfășurarea
celorlalte procese și activități psihice.
Acestea sunt atenția, starea de oboseală
și odihnă, starea de veghe, starea de
expectație, etc.
Activitățile
 Sunt organizări dinamice complexe care se bazează
relaționarea a trei verigi fundamentale: motivul, mijlocul și
scopul. Ele presupun interacțiunea specifică a tuturor
proceselor, însușirilor, condițiilor și stărilor.
 Activitatea este forma superioară de existenți și
manifestare a psihicului uman, coorodnată de difiniția
omului ca subiect, ca personalitate.
 Specific pentru om nu este faptul de a exista în general,
dar de a exista pentru a îndeplini o anumită activitate. În
activitate și prin activitate se elaborarea valoarea,
structura, profilul personalității și se dezvăluie esența ei.
Activitatile cerebrale

 Activitatile cerebrale se grupeaza in trei

categorii principale:
 activitati de cunoastere (cognitive),
 activitati afective
 activitati volitive.
Activitati cognitive
 Învatarea reprezinta procesul de acumulare
constienta de informatii, este un proces nervos care
asigura dobândirea unor experiente, de la cele mai
simple pana la cele mai complexe. Acumularile de
noi cunostinte nu sunt ereditare; ele se dobandesc
in timpul vieții prin interacțiunea permanentă cu
factorii de mediu natural si social. Învatarea se
desfasoară în timpul stării de veghe și necesită o
anumită activitate a sistemului reticulat activator
ascendent, a diencefalului, a sistemului limbic si a
neocortexului.
 Scoarța cerebrală nu se rezumă doar la
preluarea datelor furnizate de receptori, ci
fixează aceste date în memorie. Mecanismul
învatarii este strans legat de cel al formării
memoriei. Formarea de reflexe condiționate
reprezintă un mecanism elementar al învățarii.
Acest mecanism, numit condiționare clasică
(pavlovistă), are la baza asocierea
cunoștințelor și deprinderilor ce urmează a fi
însusite, cu stimularea unor centri specifici din
sistemul limbic si diencefal.
Stimularea centrului recompensei, atunci cand
animalul de experiment execută corect actul
învatat, și a centrului pedepsei, când animalul
gresește sau refuză sa învețe, grăbesc procesul
de însușire de noi cunoștințe. Acest mod de
învățare bazat pe mecanismele de recompensă
și de pedeapsă poartă numele de condiționare
operantă. În procesul de învățare, formațiunile
nervoase devin din punct de vedere structural și
funcțional tot mai complexe și mai eficace.
Structurile morfologice implicate in procesul
de învatare sunt numeroase si incomplet
precizate.
Învățarea este influențată de factorii de ambianță,
de confort, de prezentarea unor stimuli suplimentari,
de motivatie corespunzatoare și de condițiile
adecvate. Memoria reprezintă capacitatea
sistemului nervos de a reține activ, de a recunoaște
și evoca mai multe tipuri de memorie, care in raport
cu durata pastrării informației, se clasifica in:
memorie instantanee, memorie de scurta durata si
memorie de lunga durata. Memoria instantanee
este capacitatea sistemului nervos de a înregistra și
reproduce imediat evenimente, impresii sau imagini
care au avut loc cu cateva secunde sau minute
inainte. Memoria de scurta durata asigura
conservarea informației timp de ore sau zile.
Memoria de lungă durată sau permanentă asigură
depozitarea informației pe durata cea mai
îndelungata posibilă. Nu se poate preciza o arie
corticala de stocare a informatiilor. Se considera
ca sunt implicate ariile de asociație prefrontale si
parietooccipitale, sistemul limbic si unele structuri
din diencefal si mezencefal.
Inteligența - capacitatea de invățare - depinde nu
numai de tipurile de condiționare, ci si de nivelul
individual de inteligență, ca facultatea cognitivă
innascută. Inteligenta este definită drept
capacitatea intelectuală innascută de întelegere,
rezolvare si adaptare la noi probleme si condiții de
viata. Inteligența implică in afara factorilor ereditari
si factori de mediu socio-culturali.
Gandirea umana reprezintă forma cea mai înalta a
cunoașterii, care oferă posibilitatea reflectării realității și
proiectarii acțiunilor viitoare. Pe baza informațiilor
acumulate, gândirea realizează reflectarea lumii
materiale sub formă de idei, noțiuni, asocieri logice,
judecati etc. Bazele fiziologice ale gandirii sunt
insuficient cunoscute. Gandirea implică, pe lângă
integritatea morfo-functională a sistemului nervos
central, numeroase procese nervoase, ca: excitația și
inhibiția, iradierea și concentrarea, inducția reciprocă,
memorizarea, analiza si sinteza, generalizarea si
abstractizarea, formarea legăturilor temporale etc.
Trasaturile fundamentale ale găndirii sunt corelarea,
integrarea si prelucrarea informațiilor. Substratul
material al gândirii este reprezentat de ariile de
asociatie frontale, parietale si temporale.
 Activitatile afective
Emoțiile sunt procese afective de durată
relativ scurtă, care se prezintă sub forme
variate: bucurie, mânie, frică, plăcere și
neplacere.
Emotiile se exprimă la exterior prin modificări
somatice, iar în interior se exprimă prin
modificări vegetative. Modificarile somatice se
exteriorizează prin: mimica, plâns, râs, gesturi,
vocalizare, modificări de tonus muscular
urmate uneori de atac sau fugă
.
Emoțiile se exprimă și prin activități viscerale
controlate de sistemul nervos vegetativ simpatic
si parasimpatic: tahicardie sau bradicardie,
modificări de tensiune arterială, secreție sudorală
și endocrină, modificări în motilitatea tubului
digestiv.
Expresiile emoționale au la om o semnificație
socială, ele reflectând starea afectivă a persoanei
cu care comunicăm, după gesturi, mimică, după
tonul vorbirii. Substratul neuro-fiziologic al
emotiilor cuprinde lobul frontal, sistemul
limbic si hipotalamusul.
Motivația - reprezintă un proces nervos
complex care stă la baza tuturor actelor de
comportament. Motivația poate fi definită ca un
factor intern, care activează și direcționează un
anumit tip de comportament. Motivatia dispare
după realizarea actului de comportament
respectiv. Motivatiile de ordin biologic determină
comportamentul alimentar, care asigura
conservarea individului, comportamentul sexual
și de îngrijire a urmașilor și perpetuarea speciei.
La om, pe langă motivațiile de ordin biologic,
există și motivații de ordin psihic si social.
Motivarea idealului de comportament în
dezvoltarea socială a copilului este de ordin
afectiv, proiectată asupra tatălui, mamei,
educatorului sau asupra unor membri din
grupul social în care copilul se dezvoltă.
 Activitatile volitive
Voința
Reglarea nervoasă a funcțiilor organismului se
desfasoară în doua moduri: cu participarea conștientă a
individului (activități somatice) și fară participarea
conștienta a individului (activitatile vegetative). Voința
reprezintă forma de activitate nervoasă și conștientă. La
originea oricarui act voluntar se află un impuls, o
motivație mai mult sau mai putin evidentă, mai veche sau
mai recentă. În elaborarea unor activități voluntare un rol
deosebit îl are lobul prefrontal cu sediul de integrare
superioară a personalității și comportamentul social
al individului.
Voința reprezintă pentru individ puterea de a lua decizii,
dar și perseverența de a le duce la îndeplinire
 Funcțiile de analiză si sinteză ale scoarței
cerebrale.
Aceste funcții constau in capacitatea scoarței
cerebrale de a supune unei analize foarte fine și de a
diferenția excitanții din aceeasi categorie, care provin
de la segmentele periferice ale analizatorilor.
Datorita funcției de analiză, reflexele conditionațe
produse apar ca raspuns numai la excitanții
conditionați față de care s-au format și nu față de
excitanții asemanatori de aceeași natură. Prin această
funcție, scoarta cerebrală este capabilă să separe din
complexul de excitanți, care actionează permanent
asupra sa, numai pe aceia care sunt importanți pentru
viață, realizând astfel o adaptare fină a organismului la
variațiile semnificative ale mediului inconjurator.
Funcția de sinteză constă în capacitatea
scoarței cerebrale de a grupa și de a
sistematiza excitanții care actionează simultan
sau succesiv asupra sa. În realizarea acestei
funcții un rol deosebit îl au zonele de
asociație, care permit scoarței cerebrale
gruparea și sinteza excitanților intr-un singur
complex. Cele doua funcții ale scoartei
cerebrale nu sunt separate, izolate, ci
dimpotrivă, ele se condiționeaza reciproc și
asigură scoarței o funcționare unitară, prin
care aceasta realizează întegrarea
organismului in mediu.
 Structura analizatorului
Porţiunea periferică (receptorii)

Porţiunea intermediară (conducătoare)

Porţiunea centrală (cerebrală, situată în

scoarţă)
Clasificarea receptorilor după modalitatea
excitantului
Mecanoreceptori – recepţionează energia
mecanică a stimulului excitant. Ei sunt
reprezentaţi de: porţiunile periferice ale
sistemelor somatice, osteomusculare,
auditiv, vestibular.
Termoreceptori – recepţionează excitaţiile
termice, includ receptorii pielii, organelor
interne şi neuronii centrali termosenzitivi.
Clasificarea receptorilor după modalitatea
excitantului
Chimoreceptori – sunt sensibili la acţiunile agenţilor
chimici, în special receptorii viscerali.
Fotoreceptorii – sensibili la energia luminoasă. Sunt
dispuşi în retina ochiului, bastonaşele, conurile.
Electroreceptorii – sensibili la oscilaţiile
electromagnetice, la om mai slab dezvoltaţi, la
vertebratele superioare mai bine.
Dolororeceptori (nociceptici) – recepţionează
excitaţiile dureroase. Aceste excitaţii mai pot fi
recepţionate de receptorii specializaţi şi de alte tipuri
de celule. Aparatul senzorial a evoluat spre
diferenţierea unor anumitor celule senzoriale
specializate şi de la modul de excitare prin contact la
cel la distanţă, care îi dă organismului o informaţie mai
amplă despre mediu.
Clasificarea receptorilor după localizare

 Exteroreceptori

Interoreceptori

 Proprioreceptori
Clasificarea receptorilor după copntactul cu
excitantul

 Adecvaţi- pragul de excitaţie mai mic

 Neadecvaţi – pragul excitaţiei mai sporit

cu mult decît în cazul excitanţilor
adecvaţi
 Recepţia cutanată tactilă
 Terminaţiile nervoase libere, răspândite atât în
epidermă cât şi derm – receptori tactili şi dolori.
 Corpusculi Meissner, prezenţi în derm, în regiunile
care determină caracterele spaţiale ale obiectelor
(degete, buze); sunt sensibili la atingeri fine.
 Discurile Merkel, situate în epiderm, sunt în special
stimulate la atingeri puternice,
 Corpusculii Pacini – situaţi în ţesutul subcutanant,
muşchi, articulaţii, sunt stimulaţi la mişcări rapide.
Recepţia cutanată termică

Receptorii pentru cald -

corpusculii Ruffini

Receptorii pentru rece - Krause

Recepţia cutanată doloră
Receptorii dureroşi sunt terminaţii
nervoase libere, prezente în tegumente
şi alte structuri (tendoane, muşchi,
periost, adventicea vaselor etc). La
nivelul tegumentului, densitatea acestor
terminaţii, este mai mare decât în
viscere, ceea ce explică posibilitatea
localizării precise a durerii cutanate şi
caracterul vag şi imprecis al durerii
viscerale.
Procesele psihice de cunoaștere
 Procesele care prin conținutul lor informațional și prin structura
lor operațională ne edifică asupra realității externe și asupra
noastră înșine, instrumentîndu-ne cu capacitatea de a
diferenția, identifica, clasifica, abstractiza, interpreta, explica,
lua decizii, descoperi și formula legi, prevedea, etc., alcătuiesc
componenta cognitivă a sistemului psihic uman. La om
procesele cognitive sunt foarte complexe. Procesele de
cunoaștere ale omului sunt structuri culturale, care se constituie
pe parcursul vieții acumulându-se sub formă de sisteme de
cunoștințe, criterii, etaloane, principii și procedee intelectuale
elaborate social-istoric. Nici o structură cognitivă individuală nu
este perfectă, absolută, oricât de sus nu s-ar situa ea la
momentul dat în raport cu alte structuri cognitive individuale și
că evoluția în timp a structurilor cognitive ale omului este
nelimitată, realitatea de cunoscut fiind infinită și inepuizabilă.
 Senzația este un proces psihic elementar de cunoaștere, care
ne furnizează primele informații despre realitatea externă și
despre propriul nostru organism.
 Ea este modul cognitiv informațional cu structura cea mai
simplă, unidimensională, conținând date despre însușiiri
singulare ale obiectelor și fenomenelor care acționează direct
asupra organelor noastre de simț.
 Senzația, ca proces de cunoaștere, nu este un simplu efect al
acțiunii stimulilor externi, ea este expresia unei activități reflexe
complexe a creierului și a operațiilor concrete pe care subiectul
le efectuează asupra obiectelor. Prin aceste acte, proprietățile
fizico-chimice ale stimulilor sunt transformate mai întâi în
coduri nervoase, iar apoi în coduri-imagine. Aceste
transformări au un caracter adecvat naturii specifice a formei
de energie pe care o poartă stimulul. Deoarece senzația
reflectă însușiri relativ izolate, valoarea ei cognitivă este relativ
redusă. Ea nu ne oferă o informație despre obiect ca tot unitar.
 Omul este capabil să realizeze o gamă largă
de senzații. În psihologia clasică senzațiile au
fost clasificate după principiul
anatomostructural, prezența organelor
specializate de recepție. Au fost delimitate 5
modalități mari de senzații: vizuale, auditive,
cutanate, olfactive și gustative, mai târziu la
ele au fost atribuite și cele proprioreceptiv-
chinestezice. În prezent alături de criteriul
anatomostructural se mai propune și criteriul
funcțional.
 Percepția.
 Adaptarea optimă la realitatea externă reclamă reflectarea nu
doar a unor proprietăți și dimensiuni izolate (singulare), ci și a
obiectelor și fenomenelor în unitatea și multitudinea aspectelor
lor. O asemenea cerință o satisface în bună parte percepția.
Ea marchează saltul calitativ pe continuumul cogniției, de la
modelele informaționale fragmentare, unidimensionale, la
modelele informaționale globale, totalizatoare,
multidimensionale, care fac posibilă conștiința obiectivității.
 Evoluția percepției umane a fost condiționată de factori
socioculturali, se sarcinile și scopurile activității, de unelte, de
aparate de observație, de măsură, de control, de sistemul
limbajului, de noua lume a obiectelor și sistemelor de semnale,
forme și semne create în cursul practicii social-istorice.
 Spre deosebire de percepția animalelor, care în
mare parte este impresivă și fragmentar-
intelectuală, percepția umană devine în esență
explorativ-interpretativă și multidimensională, luând
forma unui demers intenționat și logic organizat. La
nivelul omului dinamica percepției se remodelează
după dinamica procesului gândirii. Structurile
perceptive se supun legii redundanței, ceea ce le
asigură o bună rezistență la influența factorilor
perturbatori și o înaltă capacitate asimilativă în
raport cu noile fluxuri informaționale.
 Diferite componente și însușiri ale obiectelor
posedă grade variate de importanță
(relevanță) informațională: percepția se
desfășoară ca proces de detectare și
integrare a componentelor și însușirilor
relevante, cele nerelevante fiind trecute pe
plan secundar. Relevanța este condiționată
nu numai de obiect, dar și de dinamica
structurilor cognitive și motivațional-afective
ale subiectului.
 Sub aspectul conținutului informațional, percepția nu
poate fi reprezentată printr-un punct, ci printr-o serie
ierarhică ”de trepte” sau secvențe. În contextul real al
vieții și activității subiectul uman se confruntă cu
sarcini de percepție de diferită dificultate: de la cele
mai simple, în care imaginea se realizează aproape
de la sine, până la cele mai complicate, în care
elaborarea răspunsurilor corecte reclamă un timp
îndelungat de explorare, analiză, comparare.
Dificultatea unei sarcini perceptive nu depinde însă
numai de complexitatea obiectivă a stimulului, ci și de
frecvența lui în câmpul perceptiv.
 Percepția are o desfășurare procesuală fazică: pe
de o parte ea se constituie ca succesiune logică a
unor secvențe operaționale relativ distincte, pe de
altă parte, informația extrasă din obiect este
integrată în coduri-imagine de grade diferite de
generalitate și completitudine, alcătuind o
organizare ierarhică (multinivelară).
 Percepția timpului, spațiului, mișcării – procese
complexe de cunoaștere.