Mírela Manca

Bogdan Eduard Patrichi Traían Manea

PSIHIATRIE
Note de curs Pentru studenţii Facultăţii de Medicină Dentară

EDITURA UNIVERSITARĂ „CAROL DAVILA" BUCUREŞTI, 2007

lSBN:978-973-708-293-0

Editura Universitară „Carol Davila" Bucureşti a U.M.F. „Carol Davila" Bucureşti este
acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul superior (CNCSIS),
cu avizul nr. 11/23.06.2004

EDITURA UNIVERSITARĂ „CAROL DAVILA" BUCUREŞTI

a U.M.F. „CAROL DAVILA" BUCUREŞTI
Cuprins

h SEMIOLOGIA PROCESELOR PSIHICE (7)

1.1 Semiologia proceselor de cunoaştere (7)
 1.1.1 Semiologie-, senzaţiei şi percepţiei (7)
1.1.2 Semiologia atenţiei (14)
1.1.3 Semiologia memoriei (15)
1.1.4 Semiologia gândirii (17)
1.1.5 Semiologia comunicării (23)
1.1.6 Semiologia imaginaţiei (30)
1.1.7 Semiologi? conştiinţei (31)
1.2 Semiologia afectivităţii (34)
1.3 Semiologia vo;nţei (37)
1.4 Depersonalizarea (38)
2. PERSONALITATEA (40)
2.1 Definirea personalităţii (40)
2.2 Teorii ale personalităţii (42)
2.3 Structura personalităţii (62)
2.4 Tipurile de personalitate (74)
3. PSIHOPATOLOGIA (84)
4. TULBURĂRI MENTALE ORGANICE (104)
4.1 Demenţa (105)
4.2 Sindromul amnestic organic (Korsakoff) (108)
4.3 Delirium (109)
5. TULBURĂRI DE PERSONALITATE ŞI COMPORTAMENT DATORATE BOLII,
LEZIUNII ŞI DISFUNCŢIEI CEREBRALE (111)
6. TULBURĂRI MENTALE DATORATE CONSUMULUI DE SUBSTANŢE PSIHOACTIVE
(113)
7. SCHIZOFRENIA (125)
8. TULBURĂRI DELIRANTE PERSISTENTE (135)
9. TULBURĂRI AFECTIVE (139)
10. TULBURĂRI NEVROTICE CORELANTE CU STRESUL ŞI TULBURĂRI
SOMATOFORMS (155)
11. TULBURĂRI DE PERSONALITATE (PSIHOPATIILE) (176)
12. TULBURĂRI DE ALIMENTAŢIE (U4)
13. TULBURĂRI ALE DEPRINDERILOR, OBICEIURILOR ŞI IMPULSURILOR (186)
14. URGENŢE PSIHIATRICE (188)
15. TERAPIA PSIHOLOGICĂ (193)
15.1 Psihoterapii de orientare dinamică (JOS)
15.2 Psihoterapii de orientare comportame.aală (197)
15.3 Psihoterapii cognitiv-comportamentale (199)
15.4 Psihoterapii experimentale (200) BIBLIOGRAFIE (202)
ANEX4: Exemple de întrebări de verificare (208)
Cuvânt înainte

în condiţiile vieţii moderne când stresul este suficient de intens, fiecare persoană are uneori un
comportament care poate trece inadecvat. Acest lucru însă nu trebuie neapărat privit ca făcând parte
din patologie. Pe de alta parte însă, afecţiuni severe sunt trecute cu vederea datorită nerecunoaşterii
lor. Din această cauza am pornit la scrierca Cursului de Psihiatrie pentru a familiariza viitorii medici
dentişti cu patologia psihiatrică. Nu am dorit altceva decât să sensibilizăm studenţii cu termenii
utilizaţi în clinică, iară sa facem o analiză profundă a semnelor şi simptomelor bolilor psihice, şi am
evitat pe cât posibil noţiunile de care am considerat că nu este nevoie, punctând elementele care
ar.putea atrage atentia asupra celor mai importante tulburări psihiatrice.
Cursul este conceput cu două părţi distincte, prima în care sunt trecute elementele de semiologie
şi cea de-a doua în care este tratată patologia psihiatrică şi enumerate alternativele terapeutice.
Sperăm că aduce informaţiile necesare pentru formarea unei imagini asupra acestei discipline, în
care se pune pregnant problema tratării pacienţilor în echipă şi anume psihiatru- psiholog clinician. în
acest mod se pot obţine beneficiile ceie mai mari astfel încât rezultatele terapeutice să justifice
eforturile depuse de specialişti.
Succint şi elocvent, acest curs sperăm sa poată fi folosit ca material de început în procesul de
iniţiere generală al viitorilor medici dentişti.

Autorii
CAPITOLUL 1
SEMIOLOGIA PROCESELOR PSIHICE
Psihiatria este ştiinţa care se ocupă cu studiul simptomelor şi al tulburărilor psihice, stabileşte
condiţiile, succesiunea, interdependenţa şi dinamica tulburărilor mintale. Intensitatea manifestărilor
în psihiatrie cuprinde cîteva forme: nevrotică, psihotică, tulburări datorate nedezvoltării şi demenţe.
Procesele care stau Ia baza semiologiei sunt: -procesele de cunoaştere cuprind: senzaţiile şi
percepţiile, atenţia, memoria, gârdirea, limbajul, imaginaţia;
-procesele afective şi trebuinţele stabilesc raportul subiectiv între individ şi realitatea obiectivă;
-voinţa şi activitatea prin care se realizează acţiunile, în conformitate cu scopurile stabilite în
mod conştient.
Semiologia este partea pihiatriei care se ocupă cu studiul semnelor şi simptomelor. Vom începe
prin trecerea în revistă a fiecărei funcţii psihice.

1.1 Semiologia Proceselor de cunoaştere

1.1.1 Semiologia senzaţiei şi a percepţiei

Senzaţia este un act psihic elementar, monomodal, care realizează imaginea singulară a unei
însuşiri a obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare. Se datorează acţiunii directe a obiectelor
sau fenomenelor asupra analizatorilor (organe de simţ: ochi, urechi, tegumente, etc).
Ele evidenţiază proprietăţi elementare, ale materiei: formă, mărime, greutate, culoare, miros,
gust. Ele reprezintă imagini subiective ale lumii obiective.
Particularităţile senzaţiilor; sunt instrument de reflectare nemijlocită a lumii materiale prin
intermediul analizatorilor asupra cărora acţionează direct, iar o altă particularitate o constituie faptul
că senzaţia reprezintă reflectarea pe plan ideal a proprietăţilor separate ale obiectelor şi fenomenelor
concrete.

Percepţiile
Percepţiile reprezintă procesul de transferare a realităţii fizice în informaţii psihologice,
modalitate prin care stimulii devin conştienţi. Sunt procese senzoriale elementare care se disting prin
sintetism, unitate şi integritate. Ele redau realitatea obiectivă în imagini de ansamblu. însuşirile
obiectelor sau fenomenelor sunt reflectate în condiţii de simultaneitate sau succesiune - aspect
multimodal. Percepţia presupune raporturi între calităţile obiectului (însuşirile generale şi esenţiale)
şi condiţiile subiective ale individului (trebuinţe, interese, experienţă).

Psihopatologia senzorialităţii
Se caracterizează prin două tipuri de tulburări: cantitative şi calitative.
Tulburările cantitative se caracterizează prin modificarea pragului senzorial. Poate apărea
o.scădere a pragului senzorial ce determină o suprasensibilitate la stimuli subliminali. Fenomenul
poartă denumirea de hiperestezie senzorială. De exemplu, picătura apei de la robinet, scârţâitul uşii
sunt percepute cu o sonoritate crescută mult mai amplă decât în realitate. Apare în surmenaj,
suprasolicitare fizică şi psihică, afecţiuni nevrotice.
 Cenesiopatiile
Termen introdus de Dupre, reprezintă o forma de hiperestezie caracterizată printr-o tulburare
conştientă a senzaţiei şi percepţiei intero şi proprioceptive. Sunt percepute senzaţii penibile, difuze,
cu sediul variabil care nu respectă un teritoriu nervos şi care nu sunt declanşate de nici o modificare
organică. De exemplu, furnicături sau parestezii (amorţeli) în "mânuşă sau ciorap" care apar pe
membrele superioare sau inferioare de la degete până la articulaţia pumnului, cotului sau umărului,
respectiv gleznă sau genunchi. De asemenea, cefaleea cu caracter migrator de Ia regiunea occipitală
către zona frontală sau parietală este tot o cenestopatie. Apar în tulburări nevrotice.
Opusul hiperesteziei îl reprezintă hipoestezia care se caracterizează prin ridicarea (creşterea)
pragului senzorial astfel încât are loc o scădere a receptivităţii (a diverşi stimuîi. Pentru a putea fi
percepuţi, stimulii trebuie să aibă o intensitate mult mai mare decât normalul. Poate fi întâlnită în
cazul leziunii de analizator aşa cum apare în hipoacuzie iar în patologia psihiatrică se întâlneşte în
stări reactive, stări conversive (disociative, isterie) schizofrenie. O mai putem întâlni în inducţia
hipnotică.

Tulburările calitative
Iluziile reprezintă percepţia deformată a unor obiecte sau fenomene existente în realitate. H.
Ey considera că iluzia este în generai o "eroare cognitivă sau perceptivă".
Pot apărea în condiţii de normalitate datorită distanţei, luminozităţii sau stării afective
speciale. în fizică vorbim despre iluzii optico-geometrice. Persoanele corectează uşor eroarea şi o
corectează.
Iluziile patologice pot fi clasificate după fiecare analizator. Pacienţii nu sunt convinşi de
caracterul patologic şi îşi modifică comportamentul. Ele apar în tulburările de intensitate psihotică
(schizofrenie), stările confuzive dar şi în sevrajul la alcool. Iluziile întâlnite în afecţiunile psihice
sunt: vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile, interoceptive.
Cele mai frecvent întâlnite sunt cele vizuale. Vom enumera câteva tipuri de iluzii vizuale:
Metamorfopsii - impresia de deformare a obiectelor şi spaţiului perceput;
Micropsii (liliputane) - obiectele percepute ca fiind mai mici;
Macropsii (pantagruelice) - obiectele percepute ca fiind mai mari;
Dismegalopsii - obiectele percepute ca fiind alungite sau lărgite;
Porropsia - obiectele percepute mai apropiate sau mai îndepărtate;
Callopsia - obiectele sunt percepute mai înfrumuseţate;
Pareidolia - interpretare imaginativă ce poate oferi percepţiei patologice un mare grad de bogăţie
şi vivacitate. Ele snnt intens anxiogene.
Falsele recunoaşteri constau în identificarea greşită a diverselor persoane. Trebuie diferenţiată de
confuzia de persoană în care individul remarcă greşeala şi o corectează.
Iluzia sosiilor - impresia că persoane sau fiinţe care seamănă foarte mult încât nu pot fi
deosebite, persoane cunoscute au fost multiplicate cel mai adesea în scop ostil. Pot apărea în
schizofrenie, demenţe.
Iluziile auditive reprezintă perceperea modificată a unor zgomote.
Impresia că anumite sunete sunt mai apropiate, mai puternice, mai distincte, sau dimpotrivă:
discrete, estompate, îndepărtate. Sunete reale (bătăile ceasului, apa de Ia robinet) sunt percepute
drept cuvinte injurioase.
Iluziile gustative şi olfactive se deosebesc greu de bnlucinaţii.
Reprezintă perceperea eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor substanţe sapide sau
odorifice car'", poartă denumirea de parosmie. Apar mai frecvent în leziunile de lob temporal.
Iluziile viscerale sau interoceptive reprezintă perceperea eronată a funcţiilor unor organe sau
aparate.
Modificarea de schemă corporală constă în perceperea denaturată a formei, mărimii, greutăţii şi
poziţiei propriului corp.
Se mai poate întâlni transpoziţia părţilor corpului, r^cşorarea sau mărirea Iui. Apare în
schizofrenie.
Halucinaţiile
 Halucinaţiile reprezintă percepţii fără obiect de perceput (H. Ey)-
H. Ey observa că definiţia explică halucinaţia prin eroarea fundamentală de percepţie care o
creează. Halucinaţiile se însoţesc de un grad mare de convingere.
Halucinaţiile propriu-zise ( psihosenzoriale)
Caracteristicile halucinaţiilor (după V. Predescu):
Proiecţie spaţiala când sunt situate în spaţiul campin sau extracampin.
Convingerea pacientului asupra "realităţii" şi "autenticităţii" acestor tulburări perceptuale.
Perceperea ^or prin modalităţile senzoriale obişnuite (exteroceptive, interoceptive,
proprioceptive) şi pe căile senzoriale normale.
Grad variabil de intensitate (discrete sau intense).
Claritate diferită (vagi sau distincte).
Complexitate variabilă (simple sau complexe).
Durată (intermitente sau continue).
Rezonanţă afectivă (iniţial anxiogenă, alteori plăcută).
Natura senzoriali: exteroceptive - auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile;
interoceptive - halucinaţii viscerale; proprioceptive - halucinaţii motorii (kinestezice).

Halucinaţiile auditive
Halucinaţiile auditive sunt cele mai frecvente la adulţi, pot fi elementare foşnituri, ţiuituri,
comune sau complexe. In acest caz indivizii pot auzi una sau mai multe voci cunoscute sau
necunoscute care monologhează sau dialoghează, ce pot fi situate în spaţiul campin rel mai frecvent,
sau extracampin mai rar. Durata este variabilă, de la minute până la zile întregi. Alteori "vocile" pot
să-i trezească din somn, sau să îi împiedice să se odihnească.
Rezonanţa afectivă poate fi favorabilă sau cel mai des defavorabilă, anxiogenă. Pot avea caracter
comentativ sau imperativ. în acest caz se consideră urgeriă psihiatrică deoarece pacienţii pot deveni
auto sau heteroagresivi, pot comite acte suicidare. Halucinaţiile pot fi concordante sau neconcordante
cu starea afectivă. Apar mai frecvent în schizofrenie, tulburări afective, demenţe.

Halucinaţii vizuale
Halucinaţiile vizuale sunt pecepţii ale unor obiecte, fiinţe, imagini inexistente în acel moment in
realitate.
Surit mai frecvent întâlnite la copil. Ele pot fi mono sau policromatice, percepute cu unul sau
ambii ochi, pot ocupa tot câmpul vizual sau scotom, imagini de mărimi variate: normale,
guliverniene, liliputane. După proiecţia spaţială ele pot fi campine sau extracampine, cu o
complexitate variabilă: elementare - fosfene - puncte, complexe - figuri, obiecte, fiinţe; scenice -
statice (panoramice), cinematografice (mişcare).
Durata: pot fi permanente sau episodice, iar tonalitatea afectivă variabilă.
Halucinaţii autoscopice - pacientul vede propria imagine în faţa ochilor având impresia că are de-
a face cu o altă persoană (J. Poştei). Caracteristici: percepe propriul corp sau părţi din el proiectate în
afară; apariţia poate fi unică (secunde) sau persistentă, continuă; corpul poate fi identic sau modificat
(urâţii, înfrumuseţat).

Halucinaţiile olfactive şi gustative

Constau în senzaţia de gusturi sau mirosuri neplăcute/plăcute, în general se discută despre ele
împreună; sunt greu de separat deoarece substanţele sapide sunt şi odorifîce. Apar după alte tulburări
de percepţie. Frecvent apar m afecţiuni organice.

Halucinaţiile tactile
Impresia de atingere a suprafeţei cutanate şi sunt percepute continuu ca o reţea sau discontinuu,
punctiform. Pot apărea la suprafaţă (halucinaţii epidermice) sau în profunzime (halucinaţii
hipodermice).
Halucinaţiile interoceptive (halucinaţiile viscerale); reprezintă senzaţia existenţei unor fiinţe în
corp, schimbării poziţiei unor organe în organism sau a obstruării sau perforării lor.
 Halucinaţiile proprioceptive (motorii sau kinestezice): constau în impresia de mişcare sau
deplasare a propriului corp sau a unor segmente.

Pseudohalucinaţiile
Pseudohalucinaţiile (halucinaţiile psihice) sunt autoreprezentări aperceptive caracterizate prin:
incoercibilitafe (adevăr imposibil de combătut, căruia nu trebuie să i se demonstreze veridicitatea),
automatism, exogenitate (V. Predescu).
Caracteristici: se vorbeşte despre "voci sau vedenii" stranii, speciale, DU se proiectează în afară
ci se petrec în minte, respectă aceleaşi modalităţi senzoriale dar sunt percepute de analizatori speciali
(ochii minţii, urechile minţii), sunt "făcute, provocate" din afară. Clasificare: pseudohalucinaţii
auditive, vizuale, gustative şi olfactive, interoceptive, motorii sau kinestezice. Apar în schizofrenie.

Alte tipuri de halucinaţii

Halucinaţiile funcţionale sunt generate de excitanţi obiectivi ce determină apariţia unor percepţii
false: de exemplu zgomotul de roţi poate fi perceput în două moduri în acelaşi timp (lucru care îi
deosebeşte de iluziile auditive): cuvinte injurioase şi ameninţări. Ele persistă atâta timp cât persistă
excitantul reni.

Halucinozele sunt fenomene halucinatorii cel mai adesea auditive care sunt asociate cu consumul
de alcool în mod cronic sunt halucinaţii a căror semnificaţie patologică este recunoscută de pacient.
Accsta adoptă faţa de ele o atitudine critică, caută să le verifice autenticitatea. Mai pot fi întâlnite la
persoane cu defect de analizator.

Halucinoidele sunt fenomene halucinatorii situate între reprezentări vii şi halucinaţii vagi. Sunt
forme prehalucinatorii. Nu izbutesc să convingă pacientul de veridicitatea lor. Pot apărea în perioada
de dezvoltare sau ştergere a halucinaţiilor.
Halucinaţiile hipnagogice şi hipnapompice se pot întâlni şi la omul normal se referă la
percepţiile care pot apărea în starea dintre veghe şi somn la adormire sau la trezire. Au caracter
tranzitoriu.

O altă categorie de tulburări perceptuale pe care dorim doar să le amintim sunt agnoziile. De la
început trebuie spus că se întâlnesc în cadrul afecţiunilor neurologice. Agnoziile reprezintă un defect
de integrare gnozică (transformarea excitaţiei în senzaţie şi a acesteia în imagine perceptivă) datorită
leziunii centrilor de integrare. în acest mod se pierde capacitatea de a recunoaşte obiectele după
calităţile lor senzoriale. Tipurile de agnozii sunt următoarele:
agnozia vizuală: cecitatea psihică, agnozia obiectelor animate, agnozia culorilor, agnozia
simbolurilor grafice, cecitatea verbală, agnozia spaţială;
agnozia auditivă;
agnozia tactilă.

1.1.2 Semiologia atenţiei

Atenţia este funcţia psihică care realizează orientarea şi concentrarea electivă a activităţii psihice
asupra unui grup de elemente, fenomene.
Tipurile de atenţie sunt următoarele:
- involuntară: ţine de stimuli ce apar brusc, de noutate informaţională, organism
nepregătit.
- voluntară: susţinuta de efort voliţional.
- habituaiă: de pregătire, de aşteptare.
Tulburările de atenţie poartă denumirea generică de disprosexii.
Distractibilitatea constă în incapacitatea de concentrare a atenţiei, asociată cu atragerea atenţiei
de către stimuli irelevanţi. Apare în episoade expansive.
 Hiperprosexii; exagerarea orientării selective a activităţii de cunoaştere. Apare în episoadele
expansive, intoxicaţiile uşoare, hipocondrie.
Hipoprosexii: diminuarea orientării selective a activităţii de cunoaştere. Apare în surmenaj,
anxietate, oligofrenie, demenţă.
Aprosexie: dispariţia oricărei activităţi psihice.

1.1.3 Semiologia memoriei

Proces psihic a! orientării retrospective realizat prin fixare (întipărire), conservare (păstrare) şi
reactualizare, (evocare). Ea oglindeşte experienţa anterioară, constituie rezervorul gândirii şi
imaginaţiei, este suportul forţei cognitive a insului şi este strâns corelată cu procesele afective.
Procesele memoriei sunt:
- Memorarea - transformări menite să asigure fixarea informaţiei pe suporturi adecvate;
depinde de factori obiectivi: volum, natura mate-i aiului, gradul de organizare a materialului, grad de
omogenitate, semnificaţie şi de factori subiectivi: stare fiziologică, motivaţi, gradul de tensiune
afectivă, vârstă.
- Păstrarea sau stocarea informaţiilor.
- Reactualizarea sau evocarea informaţiilor în situaţia în care se consideră utilă folosirea lor.
Tipurile de memorie sunt:
- memoria imediată constă în reproducerea sau recunoaşterea unui material până la 10" de la
prezentare;
- memoria recentă: în care reproducerea sau recunoaşterea are loc la un interval de peste 10" de
la prezentarea evenimentelor;
- memoria de lungă durată se referă la evenimente trăite do la începutul vieţii până în prezent.
Tulburările de memorie sunt de două tipuri din punct de vedere didactic: cantitative şi calitative.
Dismneziiie cantitative cuprind:
- hipomnezii: scăderea în grade deferite a forţei mnezice. Poate apare în :surmenaj, involuţie,
oligofreuii, depresie;
- amnezii: reprezintă prăbuşirea forţei mnezice; parţiale sau tolale; retograde sau anterograde.
Amneziile anterograde (de fixare) se caracterizează prin faptul că pacientul nu poate fixa
evenimente trăite' de la ||¡|||||j îmbolnăvire (debut) spre prezent. Apar în: sindromul amnestic Korsakov,
stări confuzive, stări reactive.
Amnezia retrogradă (de evocare): are drept caracteristică de bază uitarea progresivă a
amintirilor dinaintea debutului bolii spre trecut. Destructurarea nu este atât de accentuată. Vor fi
uitate mai întâi amintirile mai complexe, apoi cele simple, cele mai recente apoi cele mai vechi.
- hipermneziile reprezintă exagerarea evocărilor care devin tumultoase, îndepărtează individul
de la orice preocupări; apare la normali, în intoxicaţii, în episodul maniacal.

Tulburările calitative (paramnezii)

Paramneziile - sunt amintiri deformate, false fie sub aspectul desfăşurării cronologice, fie sub
aspectul lipsei legăturii cu realitatea obiectivă trăită de pacient.
^■mr; Acestea se clasifică în: tullburările sintezei mnezice imediate care sunt adevărate iluzii de
memorie; evocări eronate ale unor evenimente trăite în realitate, ce nu suut încadrate în timpul şi
spaţiul real, sau nu sunt recunoscute ca trăite sau netrăite.
Tipuri:
Criptomnezia - nerecunoaşterea ca fiind străin a unui material citit sau auzit în realitate pe care îl
consideră propriu. Apare în schizofrenie, demenţă, TCC.
înstrăinarea amintirilor - scade capacitatea discriminatorie între evenimentele proprii şi străine,
pe care Ie crede auzite, căzute.
Variante: false recunoaşteri, iluzia de nerecunoaştere, paramneziile de reduplicare.

Tulburările rememorării trecutului (alomneziile)

 Alomneziile sunt falsificări mnezice retrospective, sau reproduceri ale unor evenimente reale din
trecut, pe care Ie situează în prezent.
Confabulaţiile (halucinaţiile de memorie) - reproducerea unor evenimente imaginare posibile dar
ireale care umplu golurile de memorie.
Tipurile de comfabulatii sunt: mnestice, cel mai des întâlnite, posibile dar neadevarate;
fantastice; onirice.
Ecmnezia - tulburare globală de memorie, cu întoarcerea întregii personalităţi în trecut.
Anecforia - posibilitatea reproducerii unor amintiri pe care le crede uitate dacă se sugerează unul
sau mai multe elemente; apare în surmenaj, afecţiuni deteriorative.

1.1.4 Semiologia gândirii

Gândirea este un proces central al vieţii psihice ce asigură distincţia între esenţial şi fenomenal în
ordinea ideilor şi lucrurilor, dar şi edificarea relaţiilor dintre ele, intercondiţionarea lor.
Operaţiile gândirii sunt:
- analiza - separarea mentală a părţilor componente ale obiectelor, fenomenelor;
- sinteza - reunirea mentală într-un ansamblu unitar a părţilor componente ale obiectelor,
fenomenelor;
- comparaţia - distinge asemănările şi deosebirile dintre obiecte şi fenomene;
- abstractizarea - extragerea unei însuşiri esenţiale a obiectului, făcând abstracţie de restul
trăsăturilor;
- concretizarea - concepe obiectul în toată varietatea trăsăturilor sale;
-generalizarea - ridicarea de la reflectare a unui oHect la o categorie de obiecte, pe baza unor
elemente comune şi esenţiale.
Elementul esenţial în toate operaţiile gândirii este cuvântul. EI are capacitatea de a achiziţiona,
păstra şi vehicula informaţiile.
Noţiunile se exprimă printr-o varietate de cuvinte.
Judecăţile oglindesc raportul dintre obiecte şi fenomene.
Raţionamentele sunt alcătuite din judecăţi, au o structură şi funcţie logică.
Asociaţiile
Asociaţiile sunt legături temporare între noţiuni, n*re ideile în permanentă desfăşurare.
Tipurile de mecanisme în formarea asociaţiilor:
- contiguitate - asociaţii pe plan ideativ între obiecte şi fenomene, care sunt reprezentate
simultan sau sur -csiv, ele coexistă în spaţiu şi timp;
- asemănare - pe baza asemănării formei cuvintelor espective (particular: rimă şi asonantă);
- contrast - asocierea de noţiuni cu caracter opus (b> ^-rău);
- cauzalitate - cele mai complexe şi cele mai frecvente, se face legătura cauzală între fenomen şi
cauza sa.

Tulburările gândirii se clasifică în predominant formale şi predominant de conţinut.

Tulburările gândirii predominant formale
Tulburările ritmului, fluxului ideativ dar şi a coerenţei prin perturbări ale asociaţiilor logice:
- accelerarea simplă a ritmului ideativ: succesiunea rapidă a ideilor, însoţită de exagerarea
evocărilor, stil eliptic, scurtcircuitat. Apare în st^ri normale, surmenaj, intoxicaţii.
- fuga de idei asociaţii la întâmplare, după asonantă, pierderea coerenţei, digresiuni multiple,
idei lipsite de legătură. Se însoţeşte de creşterea forţei imaginative, a forţei reprezentative, a
mobilităţii prosexice. Apare în episoadele expansive, agitaţia psihomotorie.
- lentoarea ideativă: discurs leat, cu multe întreruperi, răspunsuri după repetarea întrebării.
Asociază scăderea forţei imginative, slăbirea forţei reprezentative = bradipsihie. Apare în episoadele
depresive- schizofrenie.
- vâscozitatea psihică: scăderea ritmului ideativ, aderenţa la temă, scăderea debitului. Se
întâlneşte în epilepsie.
- fadingul rr ^a'd: lentoarea ideativă accentuată progresiv până la epuizarea rit, oului şi oprire.
 - barajul ideativ: oprirea bruscă a ritmului ideativ. Apare în schizofrenie.
- incoerenţa: asociaţie formală lipsită de conţinut, coerenţă. Incoerenţa poate apare la nivelul:
discursului, frazelor, propoziţiilor, cuvintelor.
- salata de cuvinte: nu se păstrează forma gramaticală; amestec de cuvinte, lipsite de înţeles
logic.
- verbigeraţia: repetarea stereotipă a aceloraşi cuvinte, lipsite de înţeles.
- psitacismul: adaugă tulburări de pronunţie.
Tulburările gândirii predominante de conţinut sunt manifestări de cele mai multe ori anormale
ale ideaţiei în opoziţie cu realitatea. în această categorie se încadrează ideile dominante, ideile
obsesive, ideile prevalente şi ideile delirante.

Idei dominante - se detaşează Ia un anumit moment de celelalte idei; sunt tranzitorii. După ce
sunt duse la îndeplinire ele sunt abandonate. De exemplu, ideea omului de geniu care îşi propune un
anumit ţel pe care atunci când J-a atins îl va abandona şi se va îndrepta către alte lucruri.

Idei obsesive - sunt contradictorii personalităţii insului, vin de la periferia psihismului, asediază
gândirea, se impun conştiinţei şi au caracter parazitar. Individul este conştient că îi perturbă
activitatea, luptă să Ie înlăture dar nu reuşeşte. Obsesiile pot fi idei, amintiri, îndoieli privind
efectuarea unor acţiuni. O variantă o reprezintă îndoielile obsesive prin care persoana are dubii dacă
a efectuat un anumit act (încuiatul uşii, închiderea gazelor) drept pentru care verifîcş în repetate
rânduri - ritualuri de verificare.
în cadrul tulburării obsesiv-compulsive alături de obsesii întâlnim şi compulsii.
Compulsiile: tendinţa interioară imperativă care îl determină pe subiect să îndeplinească o
anumită acţiune sau să se gândească la o anumită idee, în timp ce o reprobă şi şi-o interzice pe plan
conştient. Tentativa de a le rezista duce la apariţia anxietăţii de mare intensitate.
Fobiile: teama iraţională şi continuă de un obiect, de o fiinţă vie sau de o situaţie determinată
care în realitate nu prezintă niciun pericol.
Exemple de fobii:
- agorafobia - frica de locuri deschise;
- claustrofobia - frica de locuri închise;
- aihmofobia - frica de obu cte ascuţite;
- nosofobia - frica de boală;
- misofobia - frica de mizcne;
- tanatofobia - frica de moürte.

Mei prevalente - ocupă poziţie centială în câmpul conştiinţei, în concordanţă cu sistemul idea
tiv al insului, se află In neconcordanţă cu realitatea, orientează cursul gândirii, celelalte idei vin în
jurul ei şi o sprijină, poartă în ea potenţial delirant. Pacienţii acceptă într-o oarecare măsură
contraargumentarea raţională.

Idei delirante - sunt convingeri care pleacă de Ia premize false, reflectă deformat realitatea, au
caracter stabil, sunt inabordabile la verificări şi experienţe, impenetrabile la contraargumente şi
modifică comportamentul.
Caracteristicile delirului (I. Miclutia):
- Anastrofa: debut brusc ca o revelaţie sau pregătirea apariţiei printr-o fază predelirantă. Această
perioadă este marcată de căutări, neîncredere, retragerea persoanei.
- Conţinut la limita posibilului, ca în delirul expansiv din episodul maniacal.
-Tematica: monotematică versus politematică.
-Unitate sau articulare în sisteme delirante.
-Sistematizare: - delir sistematizat, monotematic, argumentat aparent logic şi credibil chiar dacă
conţinutul este neverosimil;
 - Delir nesistematizat îu care temele delirante sunt disparate, greu dc urmărit şi de înţeles prin
natura discursului dezlânat.
- Răsunet afectiv - delir congruent: în conformitate cu starea afectivă;
- Delir incongruent: starea afectivă este contrară conţinutului delirant.
- Delirul indus ("folie a deux"): inductorul are o putere persuasivă asupra unei persoane
puternic implicate afectiv - indusul care preia delirul.
După tematica delirantă întâlnită în conţinutul ideilor acestea se clasifică în idei delirante de tip
expansiv, idei delirane de tip depresiv şi idei delirante mixte.

Idei delirante de tip expansiv

. - Ideile de grandoare prin care persoana este convinsă că dispune de puteri deosebite, calităţi
speciale sau averi, bogăţii nemăsurate. Apar în episoade maniacale.
- Ideile delirante de invenţie în cadrul cărora există convingerea elaborării de planuri pentru
aparate sau descoperirea unor invenţii vitale pentru omenire. Apar în schi'ofrenie, tulburarea
delirantă.
- Ideile delirante de reformă socială constau în convingerea pacientului că este creatorul unor
planuri filantropice a păcii universale, a lumii perfecte. Apar în schizofrenie.
- Ideile delirante de filiaţie sunt exprimate prin convingerea persoanei că este descendentă din
familii renumite.
- Ideile delirante de tip erotoman constau în convingerea că este iubit de o persoană înalt
investită, sau cu o poziţie socială deosebită. Apar în schizofrenie.
- Ideile delirante mistice sunt reprezentate de convir ^erea că este purtătorul unei misiuni
religioase, că este mesaper divin, înger sau instanţa divină supremă. Apar în schizofrenie.

Idei delirante de tip depresiv

- Ideile delirante de persecuţie constau în convingerea că sunt persecutaţi de persoane cunoscute
sau necunoscute.
- Idei delirante de urmărire din partea unor persoane, direct sau prin aparatura, cel mai adesea
pentru a li se face rău
- Idei delirante de otrăvire prin substanţe puse în alimente, în apă, pentru a fi suprimaţi.
- Ideile delirante de relaţie sau referinţă constau în corvingerea că atitudinea, comportamentul
şi discursul celor din jur fac referiri la el.
- Ideile delirante de gelozie se referă la convingerea că gesturile, expresia mimică, atitudinile
partenerului sunt probe de adulter.
- Ideile delirante de prejudiciu reprezintă convingere \ că este furat de cei din jur.
- Ideile delirante somatice constau în convingerea că diverse organe au o proastă funcţionare
deoarece s-a acţionat r/ upra lor din afară prin diverse mijloace.
- Idei delirante de vinovăţie: convingerea delirantă că toate relele din jur sunt cauzate de el.
- Ideile deliramo hipocondriace constau în convingerea delirantă a existenţei unei boli
incurabile sau a unui defect fizic.
- Idei delirante de transformare şi posesiune în care apare convingerea că au îcst transformaţi în
alte fiinţe sau părţi din corp au fost modificate.
- Idei delirante de negaţie în care există convingerea că organele vitale din corp au petrezit sau
le-au fost extirpate. Apar în sindromul Cotard.

Alte tipuri de <\!d delirante au un aspect mixt datorită ambiguităţii tonalităţi afective pe care
evoluează ideile.
- Idei delirante de interpretare: tot ceea ce se petrece are o semnificaţie specială ?mpotriva sa.
- Idei delirante de influenţă: se află sub influenţa unor forţe străine (xenopatie) care acţionează
prin unde, radiaţii, sugestie.
- Idei delirante de metafizice (cosmogonice): a elucidat originea vieţii, a lumii, a sufletului.

1.1.5 Semiologi« comunicării

 Comunicarea verbală
Tulburările comr aicării verbale sunt în strânsă legătură cu tulburările de gândire
Activitatea de comunicare, de realizare a gândirii verbale, noţionale poartă dent nirca de limbaj.
Este diferit de limbă care reprezintă un sistem de mijloace lingvistice (fonetice, lexice, gramaticale)
cu ajutorul cărora se realizează comunicarea.

Tulburările limbajului sunt: dislogii, disfazii, dislalii.

Dislogiile sunt tulburări mentale consecutive modificărilor de formă şi conţinut ale gândirii, care
evoluează fară modificări ale funcţiei limbajului şi aparatului logomotor.
Tulburările de formă se referă la intensitate, înălţime, timbru.
Creşterea lor apare in agitaţia psiliomotorie, episodul maniacal, catarsis afectiv.
Scăderea apare în depresii, schizofrenie.
Vorbirea declamativă, patetică este întâlnită în tulburarea delirantă, iar cea preţioasă, manierată
apare în schizofrenie.
Tulburările ritmului
Tahifemia constă în accelerarea ritmului cu lipsa de sistematizare a comunicării verbale.
Logoree înseamnă creşterea patologici a ritmului şi fluxului (curgerea verbală nestăpânită).
Apare în intoxicaţii uşoare, episod maniaca!, schizofrenic hebefrenică.
Hipoactivitatea verbală simplă se întâlneşte !a timizi.
Bradifemia reprezintă scăderea ritmului, mai puţin a fluxului, cu vorbirea monotonă, ca in
depresie.
Mutism psihic sau absenţa comunicării verbale, dar cu motricitate păstrată poate fi:
- absolut: isterie, demenţă, oligofrenie.
- reactiv: nu comunică verbal, dar comunică prin mimică.
- discontinuu (semimutism): comunică verbal doar în anumite momente: stări confuzive,
delirante.
- electiv: comunică numai cu anumite persoane, evită să povestească anumite situaţii: paranoia,
isteric.
Tulburările coerenţei verbale
în cadrul tulburărilor coerenţei verbale se încadrează următoarele forme:
-incoerenţa verbală: exprimă în pian verbal incoerenţa tematică la nivelul discursului; incoerenţa
ideativă la nivelul propoziţiei, incoerenţa sintactică. Apare în schizofrenie.
- salata de cuvinte: comunicare ininteligibila, formă gravă de incoerenţă, cuvinte asociate fară
nicio bgătură şi semnificaţie: schizofrenie, demente.
- verbigeraţia: forma extremă de incoerenţă, asociată cu repetiţia stereotipă a unor cuvinte, cu
tendinţa de rimă: demenţe.
- psitacismul: sonorizarea mecanică a unor foneme fară conţinut semantic: demenţe, oligofrenie.
- stereotipii: repetarea în pian verbal în aceeaşi formă a unui cuvânt: schizofrenie catatonică,
demenţe.
- ecolalia: repetarea întocmai a cuvintelor auzite la interlocutor: apare în sindromul ecopatic
din demenţe, schizofrenie, oligofrenii.
- palilalia: repetarea întocmai a ultimului cuvânt al unei propoziţii/fraze: demenţa Pick.
- onomatomania: repetarea obsedantă a unor cuvinte, expresii (grosolane).

Trăsăturile caracteriale rezultate din analiza limbajului

Persoanele iritate tind să utilizeze în exces verbele la timpul prezent, personalitatea de tip
paranoid face abuz de pronume personale la persoana I singular. Timizii în schimb evită singularul
de Ia pronumele personal, persoana I şi folosesc persoana I plural. Obsesionalii şi persoanele cu
tulburare de personalitate de tip dependent preferă articolul nehotărât. Opusul lor, fanaticii, preferă
articolul hotărât.
 Tulburările de conţinut constau în tendinţa de a reda conţinutul ideilor într-o manieră nouă,
originală. Se produc alterări ale sensului cuvintelor ce sunt fuzionate, modificate.
- paralogismele - folosirea unui cuvânt cu alt sens decât cel consacrat.
- neologisme - nu se exprimă prin cuvinte obişnuite: active, cuvinte inventate; pasive: cuvinte
realizate prin fuzionare.
- jargonofazie: limbaj cu multe neologisme active.
- paragramatisme: frazele au expresii bizare, neoformaţii verbale, nu au semnificaţie.
Disfaziile sunt tulburări ale limbajului care apar în afecţiuni neurologice.
Dislaliile reprezintă imposibilitatea pronunţiei unor sunete, silabe, cuvinte, dar numai atunci
când se află în context. Apar în rotacism pentru consoana "r", stigmatism pentru consoana "s",
balbism.
Tulburările limbajului scris
Tulburările activităţii grafice urmează pe cele ale limbajului oral. Mai frecvent întâlnite sunt
următoarele:
- hipoactivitatea grafică până la negativism grafic apare în schizofrenie.
- hiperactivitatea grafică apare în episodul maniacr 1. -graforeea, corespondentul logoreei,
apare în episodul maniacal.
- grafomania: predilecţia pentru manifestare grafică şi disocierea de logoree, respectă rigorile
stilistice.
- incoerenţa grafică: cuvinte, fraze lipsite de legătură.
- stereotipiile grafice: repetarea unei conjuncţii, cuvânt,
fraze.

Semiologia comunicării nonverbale

Aspectul vestimentar, gesturile, atitudinile sunt mo-'alităţi de comunicare importante alături de
limbaj.
Ţinuta vestimentară ~ modul de interrelaţionare şi , daptare a persoanei la normele de
convieţuire poate fi:
- dezordonată: schizofrenie, stări confuzive;
- excentrică: episod maniacal;
- rafinament vestimentar: tulburări histrionice;
- travestitism: reprezintă ţinuta inadecvată sexul ' ,
- cisvestitism: ţinuta adecvată sexului, dar snadrcvată vârstei.
Privirea poate reda conţinutul afectiv al psihismului individului:
- mobilă, strălucitoare: episod maniacal;
- stinsă, hipomobilă: episod depresiv;
- rătăcită: stări confuzive;
- detaşată: schizofrenie.
Expresia mimică poate îmbrăca câteva aspecte, de la o hiperactivitate mimică (hipermimie)
care exprimă sat.sfacţia şi bucuria, la o mimică imobilă cu comisurile bucale coborâte, cu "omega
melancolic" la nivelul frunţii aşa cum apare îl depresie, sau la mimica artificială, de împrumut,
demonstrativă ca în isterie, în patologia psihiatrică putem întâlni o mare varietate de modificări
mimice.
Pantomimica reprezintă ansamblul şi frecvenţa gesturilor, atitudinea şi manifestările motorii. în
această categorie se încadrează:
Manierismele - comportamentul motor se modifică iar mişcările apar nemotivate, artfîciale,
bizare. Mişcările sunt în discordanţă cu starea afectivă şi conţinutul ideativ.
Bizarerii - grade diferite de comportare manieristă, gesturile nu au caracter logic.

Semiologia conduitei motorii

Tulburarea conduitei motorii poate fi unul din semnele importante în cazul unor boli psihice.
Putem întâlni o exacerbare a activităţii motorii 'hiperkinezia) care asociază o pantomimică bogată,
cu creşterea activităţii motorii. Forma extremă poartă denumirea de agitaţie psihomotorie care are
 etiologie polimorfa şi are un caracter dezordonat cu lipsă de scop şi eficienţă. Agitaţia psihomotoris
are caracterstici diferite în funcţie de entitatea clinică în c-.re o întâlnim.
în demenţe sau oligofrenie agitaţia apare brusc la incitaţii minime, are caracter stereotip, cu
tendinţa la agresivitate verbală în demenţe şi fizică '<n oligofrenie.
Agitaţia în stările maniacale poate îmbrăcă aspectul iritabilităţii în stării? prodromale, poate
asocia polipragmazie (efectuarea mai multor lucruri în acelaşi timp) sau poate îmbrăcă aspectul
extrem - furorul maniacal.
Stările depresive pot include ca semn agitaţia psihomotorie. Ea se caracterizeazâ printr-o stare
de nelinişte şi dezordine motorie de mare violenţă, cum ar fi loviri, omucideri, sinucideri sau
raptusul melancol ic.
în epilepsie poafe apare intercritic Ia incitaţii minime furor epilepticus, de asemenea cu mare
agresivitate urmat de amnezie.
în cadrul tulburărilor de personalitate care se pot decompensa putem întâlni uneori alura teatrală
cu tendinţa de a impresiona sau şantaja, iar în tulburarea de tip antisocial agitaţia poate deveni
suficient de intensă pentru a intra în conflict cu legea.
In stările reactive agitaţia este generată de sentimentul de frustrare şi de paroxismele anxioase.
Agitaţia este dezorganizată, discretă, pacienţii se mişcă încontinuu, îşi frâng mâinile, cer
compasiune. în schizofrenie apare imprevizibil, are intensitate variabilă de la redusă la extremă,
incomprehensibilitatea conduitei, vorbirea şi mişcările au caracter simbolic.
Acatisia este o formă specială de agitaţie care se manifestă prin nevoia de mişcare permanentă,
disconfort muscular şi imposibilitatea de a păstra o anumită poziţie o perioadă variabilă de timp. Este
generată de tratamentul cu neuroleptice (antipsihotice).
Diminuarea activităţii motorii (hipokinerie)
Reprezintă inhibiţia psihomotorie caracterizată prin lentoarea mişcărilor până Ia întreruperea
activităţii motorii (akinezie). Oprirea bruscă a oricărei mişcări poartă denumirea de baraj. Fadingul
motor constă în diminuarea pînă la dispariţie a amplitudinii oricărui gest, acţiuni. Stupoarea
reprezintă imobilitatea completă, pacienţii devin inerţi, nu răspund solicitărilor din afară sau răspund
foarte greu cu o mimică împietrită sau inexpresivă.
Entităţi clinice în care întâlnim stuporul:
Stupoarea nevrotică (isterie) apare brusc mai ales după stări conflietuale şi se însoţeşte de
mimică anxioasă.
Se poate întâlni stupoarea psihotică în depresie când asociază faciesul melancolic. în schizofrenie
stupoarea se însoţeşte de facies amimic, akinetic, apar hipertonii (contracturi musculare) localizate şi
variabile, participare pasivă la activitatea anturajului.
Stupoarea confuzivă se caracterizează prin activitate psihică aproape suspendată. Interfera cu
stări delirant-oneiroide.
Catalepsia este totala inerţie motorie cu uşoară hipertonie musculară şi păstrarea mult timp a
aceleiaşi poziţii (flexibilitatea ceroasă).
Forme ale catalepsiei:
Somnui cataleptic apare brusc, cu îngustarea câmpului conştiinţei, inhibiţie motorie
completă, respiraţie imperceptibilă dând impresia morţii aparente. Durata este lungă, de ore până
la zile.
Catatonía este o stare de etiologie neprecizată cu manifestări multiple ce interesează
activitatea motorie. Datorită polimorfismului simptomatologie catatonía este un sindrom complex
în care pe primul plan se află tulburările comportamentului motor. El (comportamentului motor)
se desfăşoară pe un fond de inerţie şi catalepsie sau pe o stare de fixare tonică, persistentă a
corpului în anumite poziţii. Sindromul catatonic de origine psihică evoluează pe fondul de
luciditate a conştiinţei.
Elementele catatonieî sunt următoarele: sugestibilitatea sau influenţarea prin sugestie cu
receptivitate extremă a pacientului. Acesta acceptă recomandările interlocutorului, execută
automat toate ordinele care i se dau sau are caracter imitativ. Acesta este sindromul ecopatic
alcătuit din ecopraxie, ecolalie, ecomomie.
 Negativismul reprezintă tendinţa de a nu executa ordinele primite; el este pasiv, opune
rezistenţă la ordine, nevoi fiziologice şi activ, când execută invers ordinul primit.
Stereotipiile sunt tendinţa de repetare a uneia şi aceleiaşi manifestări în atitudine, limbaj
mişcări.
Stupoarea catatonică sau agitaţia catatonică constă fie într-o poziţie menţinută o perioadă
lungă de timp, poziţie incomodă cum ar fi "perna psihică" (sta culcat în pat şi menţine capul
ridicat ca şi cum ar avea o perna), fie dintr-o dată fară niciun semn prevestitor se instalează
agitaţia extremă asociată cu mare grad de violenţă.
Hipertonía (contracturi) musculară generalizată.
Flexibilitatea ceroasă.
Simptomele pot fi întâlnite în asocieri variabile ceea ce nu îndeamnă că este obligatoriu să le
întâlnim pe toate la un pacient. De asemenea un singur simptom nu poate pune diagnosticul de • ,
cataîonie.
Alte tipuri de manifestări ale activităţii motorii: ticurile - tulburări ale activităţii motorii cu
mişcări cu caracter intempestiv, repetitiv şi rapid date de contractarea unor muşchi scăpată de sub
control voliţional. Ele sunt mişcări parazitare.

1.1.6 Semiologia imaginaţiei

Imaginaţia este procesul psihic de prelucrare, transformare şi sintetizare a reprezentărilor şi
ideilor, în scopul făuririi de noi imagini şi idei. Formele imaginaţiei sunt următoarele:
- forma neintenţională (pasivă) reprezentată de vi ¡, reverie; toate tendinţele, aspiraţiile şi
dorinţele, gândurile intime care se manifestă în vis.
- forma intenţională (activă) se poate clasifica astfel:
Reproductivă: constă în asocierea elementelor verbal- imaginative cu imagini ce vin din
experienţa proprie (cum se întâmplă în cazul citirii unei cărţi);
Visul de perspectivă: se referă la proiectarea mentală a dorinţelor, aspiraţiilor şi planurilor de
viaţă;
Imaginaţia creatoare: este anticipată imaginativ ideea sau planul viitoarei acţiuni.

Tulburările imaginaţiei sunt strâns legate cu cele ale gândirii.

Tulburările cantitative constau în scăderea imaginaţiei întâlnită în oligofrenii, demenţe, depresie.
Exaltarea imaginaţiei apare în intoxicaţii, episoade expansive, deliruri cronice din schizofrenie.
Mitomania sau pseudologia fantastic? 3irabaum apare în isterie, deliruri de imaginaţie.
Relatarea mitomană se caracterizează prin existenţa a patru etape de elaborare:
a) organizarea romanescă a trăirii ce cuprinde aspectul formal al discursului care nu este adecvat
conţinutului şi este sesizat de interlocutor;
b) alibiul existenţial: indiferent de forma şi conţinutul relatării, ideile merg univoc,
unidirecţional spre supraestimarea propriei persoane;
c) suprasemnifîcarea: trecerea de Ia simpla exagerare Ia fabulaţia cea mai amplă, pentru a
atrage atenţia asupra sa;
d) conduita de teamă care apare 111 urma posibilei descoperiri a caracterului fabubtor al
relatării.

Tulburările calitative ale imaginaţiei sunt:

Simulaţia: reprezintă falsificarea adevărului în privinţa stării de sănătate. Fidelitatea simulării
depinde de: imaginaţia, inteligenţa şi rezistenţa celui ce simulează.
Metasimulaţia: după un episod psihotic acut real, pacientul refăcut perseverează în acuzele sale
anterioare.
Suprasimulaţia: amplificarea simptomatologiei unei afecţiuni somatice sau psihice preexistente.
Disimularea: ascunderea unor simptome psihice sau somatice, ori a unei boli, pentru a se
sustrage de la tratamentul obligatoriu; apare în depresia cu risc suicidar.
 1.1.7 Semiologia conştiinţei

Are mai muie definiţii în funcţie de domeniul în care este tratată.

Conştiinţa este procesul de reflectare a propriului eu şi a lumii înconjurătoare (psihologic).
Medical, conştiinţa reprezintă capacitatea de apreciere corectă a mediului şi a propriei persoane,
capacitate strâns legată de funcţionarea normali a proceselor mentale şi care se manifestă numai în
perioada în care subiectul este treaz (MJ Georgescu).
Starea de conştienţă (starea de luciditate) este capacitatea şi claritatea reflectării, cât şi
înţelegerea realităţii obiective.
Criteriile de clasificare după Jaspers a tulburărilor de conştiinţă:
- Detaşarea de realitate cuprinde următoarele aspecte: ridicarea pragurilor senzoriale cu
perceperea realităţii în mod estompat, mai puţin distinct, bipoprosexie de fixare, hipomnezie sau
amnezia evenimentelor; fixarea evenimentelor este fragmentară, superficială;
- Tulburarea memoriei: apare amnezie postcritică, cu dificultăţi în privinţa evocării unor fapte
importante din antecedentele insului, chiar dacă sunt foarte bine fixate şi redate în afara stării
confuzive; hipomuczia şi amnezia sunt generate de perturbarea profundă a funcţiilor psihice ;
- Dezorientarea este secundară tulburărilor amnezice şi prosexice, are intetensitate diferită, se
poate referi la spaţiul geografic în care se află, spaţiul fizic, la orientarea în timp, în cazuri grave la
orientarea autopsihică;
- Incoerenţa ideativă şi cea a activităţii evoluează însoţite de semnele enumerate mai sus;
incoerenţa ideativă nu urmează direct proporţional intensitatea tulburării de conştiintţă; poate asocia
productivitate senzorială psihotică (ihrdi şi halucinaţii).

Tulburările cantitative ale conştiinţei apar cel mai frecvent în afecţiunile neurologice.
Starea de veghe: funcţiile psihice se desfăşoară cu claritate, luciditate şi sub controlul raţiunii.
Forme:
- obtuzie - imprecizie, dificultăţi asociative, pierderea mobilităţii ideative;
- hebetudine - perplexitate, detaşare, indiferenţă faţă de situaţia în care se află;
- corpoare - dezorientare uşoară, hipokinezie, reducerea iniţiativei, indiferentism, apatie;
- obnubilare - orientare incompletă şi dificilă în spaţiul imediat, bradipsihie, bradikinezie,
informaţii vagi despre propria persoană;
- stupoare - activitatea psihomotorie pare suspendată, răspunde numai la stimuli foarte
puternici;
- sopor - reacţiile la stimuli senzoriali foarte reduse, somnolenţa accentuata;
- coma - apcihism: pierderea completă a conştiinţe 1, se realizează prin disoluţia funcţiilor de
relaţie, conservarea uneori relativă a funcţiilor vegetative.

Tulburările calitative sunt caracterizate prin modificări de natură organică ale percepţiei realităţii
asociate cu destructuiări ale funcţiilor cognitive.
îngustarea câmpului conştiinţei: focalizarea conştiinţei asupra unei idei, amintiri, acţiuni de care
nu se poate desprinde, conştiinţa nu poate cuprinde întreaga experienţă prezentă, duce la deformarea
relaţiei cu realitatea.
Starea crepusculară constă în îngustarea câmpului clarităţii conştiinţei în diferite grade, cu debut
şi sfârşit brusc, menţinerea automatismelor motorii cu posibilitatea de efectuare a unor acte
complexe. Are loc alterarea profundă a reflectării senzoriale şi se pot asocia idei delirante,
halucinaţii auditive imperative sau halucinaţii vizuale.
Confuzia mintală (starea confiizională, deliriumul) este consecinţa unei afecţiuni organice
cerebrale acute ce duce la modificări ale conştiinţei cu caracter tranzitoriu. Debutul este brutal,
durează câteva ore. îmbracă aspectul de ruptură, hiatus faţa de comportamentul avut anterior, are loc
o denivelare a conştiinţei în diferite grade (torpoare, obnubilare, coma). Prezintă dezorientare în
spaţiu şi timp, tulburări' masive de percepţie, terifiante, evoluează pe fondul unei anxietăţi marcate,
idei delirante polimorfe şi fragmentare, absurde. Asociază uneori febra şi deshidratare.
 Starea oneiroidă este caracterizată prin infiltrarea construcţiilor visului în gândirea vigilă la care
asistă, nu participă, amestec între fragmente ale realităţii reflectate şi reprezentări senzoriale plastice,
are reminiscenţe halucinatorii şi idei de vis ce au o coerenţă şi sistematizare.
Starea amentivă are o simptomatologie polimorfă. Conştiinţa propriului eu este profund alterată,
prezintă dezorientare totală, incoerenţa ideativă este maximă, vorbirea este ininteligibilă, agitaţia este
dezordonată, de obicei în limitele patului.

1.2 Semiologia afectivităţii

Afectivitatea reprezintă ansamblul de manifestări psihice care reflectă realitatea prin trăiri
pozitive şi negative. Ea cuprinde două componente: afectivitatea bazală care include stările afective
elementare (starea de afect), emoţiile, dispoziţia, şi afectivitatea elaborată care include sentimentele
şi pasiunile.
Starea de afect este o încărcătură emoţională puternică cu debut brusc, desfăşurare furtunoasă şi
efecte dezorganizate asupra comportamentului, "expresia observată a emoţiilor" (Kaplan citat de
Georgescu). Se însoţeşte de modificări mimico- pantomimice şi neurovegetative şi are o capacitate
scăzută de coordonare a răspunsurilor. Afectele sunt în strânsă legătură cu conţinutul gândirii. Ele pot
fi adecvate, în concordanţă cu conţinutul gândirii, sau inadecvate când vorbim de necor»cordanţă
între reacţia afectivă şi conţinutul gândirii.
Emoţia este un sistem motivaţional complex şi . ¿prezintă răsunetul afectiv al raportului dintre
subiect şi obiec te, fiinţe, fenomene. Are manifestare spontană şi creează c tensiune afectivă de mai
mică amplitudine. Emoţiile pot fi pozitive ca plăcerea, bucuria, satisfacţia sau negative cum sunt
neplăcerea, tristeţea, frica. Pe de altă parte emoţiile pot fi stenice c"nd ajută la creşterea capacităţii de
efort şi astenice care scad rezistenţa ia efort.
Dispoziţia (sau starea timică) este starea afectivă generală, de fond, permanentă, de durată cu o
intensitate medie. Este rezultanta tuturor impulsurilor extero, intero sau proprioceptive. Este
determinată de gradul de adaptare la ambianţă. Ea oscilează între tristeţe şi bucurie.
Sentimentele sent trăiri emoţionale comlexe, stabile şi generalizate, sunt inr-riorizate şi
influenţează conduita.
Pasiunile au amplitudine mai mare, au angajare mai puternică din partea individului şi sunt
puternic instrumentate voliţional.

Tulburările afective cuprind tulburări cantitative şi aici se încadrează hipotimia cu scăderea în

grade diferite a tensiunii afective, expresivitatea mimică redusa (apare în oligofrenii, demenţe);
atimia cu scăderea capacităţii de rezonanţă afectivă, inexpresivitate mimico-pantomimică. Apatia
este caracterizată prin lipsa de tonalitai? afectivă şi interes pentru propria persoană.
Pentru patologia psihiatrică de o importanţă deosebită este hipertimia (după Predescu V). în
cadrul ei intră:
Depresia este o hipertimie negativă caracterizată prin tristeţe nemotivată, cu sentimentul durerii
morale. Este o trăire puternică cu participare afectivă intensă, ideaţie cu ritm încetinit şi conţinut
trist, idei de inutilitate, idei de devalorizare. Activitatea motorie este scăzută până la inhibiţie
motorie sau nelinişte anxioasă, mimica este hipomobilă, comisurile bucale căzute, corpul încovoiat,
braţele căzute pe lângă corp. în tot ce simte întrezăreşte răul. Apar modificări ale instinctului
alimentar, mai ales inapetenţă, iar în privinţa somnului cel mai frecvent sunt insomnii şi/sau somn
neodihnitor cu coşmaruri. Instinctul sexual este diminuat. Instinctul de conservare este scăzut
.Depresia este întâlnită frecvent în cadrul afecţiunilor psihice.
Anestezia psihică dureroasă constă în senzaţia că nu se poate bucura, întrista, înduioşa, nu mai
poate simţi afecţiune pentru cei din jur, pentru persoanele apropiate, în concluzie pierde capacitatea
de rezonanţă afectivă. Depresia şi anestezia psihică dureroasă pot culmina prin exacerbări critice
cunoscute drept raptusuri melancolice ru risc suicidar.
Euforia: este o stare de încărcătură afectivă pozitivă, de exagerare a dispoziţie : cu veselie
exagerată. Apare o stare de plenitudine, bine gercral, sănătate, forţă, putere. Ideaţia se desfăşoară în
ritm alert, materializată prin logoree, conţinutul limbajului este presărat de glume şi calambururi
 contagioase (stârnesc râsul). Mimica este hipermobilă, bogată, gesturile ample, apare tendinţa de
supraapreciere. în cadrul dispoziţiei expansive se întâlneşte polipragmazia (implicarea în mai rnulte
activităţi în acelaşi timp). Instinctele se modifică; aici vorbim de scăderea necesarului de somn (nici
într-un caz nu vorbim de insomnie), apare exacerbarea trebuinţelor şi tendinţelor în special sexuale.
Şi aici este o scădere a instinctului de conservare mai ales datorită neglijării riscului la care se poate
expune.
Apare în episodul maniacal.
Disforia: este o stare mixtă caracterizată prin dispoziţie depresiv-anxioasă, de rău general,
disconfo/r somatic, nelinişte, ce asociază logoree, excitabilitate crescută, impulsivitate,
comportament coleros. Apare în boala afectivă, în epilepsie, dependenţa de alcool.
Anxietatea este teama difuză fără obiect, este desprinsă de concret, nedistincta. Frica este
iraţională, în absenţa unui pericol real, este proiectată în viitor, este mai mult potenţială decât actuală.
De cele mai multe ori depresia se însoţeşte de manifestări somatoforme în diverse sfere:
cardiovasculară cu tahicardie, palpitaţii, modificarea tensiunii arteriale; gastrointestinală cum ar fi
greaţă, vărsături, modificarea tranzitului intestinal. Mai putem întâlni modificări respiratorii cu
senzaţia de lipsă de aer, senzaţia de sufocare şi în mod particular senzaţia de "nod în gât" care nu are
nici un substrat organic ci este numai o manifestare somatoformă. Alte manifestări care se pot întâlni
sunt: tremurături, fatigabilitate, transpiraţii, cefalee, ameţeli etc.
Apare în tulburări anxioase.
Paratimiile (tulburările calitative ale afectivităţii) sunt reacţii aberante şi indecvate, paradoxale
faţă de motive, situaţii sau evenimente.
Inversiunea afectivă este o reacţie negativă faţă de persoane pe care le-a iubit înainte de a se
îmbolnăvi (părinţi, fîraţi, copii). Apare în schizofrenie.
Ambivalenţa afectivă este caracterizată prin prezenţa simultană a două emoţii sau sentimente
opuse, contradictorii. Apare în schizofrenie.

1.3 Semiologia voinţei

Voinţa este funcţia psihică prin care se realizează trecerea conştientă de Ia o idee sau un
raţionament la o activitate sau la inhibiţia unei activităţi, în vederea realizării unui anumit scop-
Desfăşurarea actului voliţional cuprinde mai multe etape:
-Formularea scopului: sub raport afectiv tendinţa este trăită ca o dorinţă iar în planul
conştiinţei devine motiv.
-Lupta motivelor: motivul apărut se luptă cu alte motive potenţiale sau active. în cazul
scopului unic lupta se tranşează spontan.
-Adoptarea hotărârii: constă în definirea scopului şi pregătirea acţiunii.
-Execuţia (îndeplinirea) acţiunii: trecerea la acţiune implică efortul voliţional, predomină
aspectul cantitativ al procesului voliţional (răspunde la întrebarea "cât poţi?").

Tipurile de voinţă:
Voinţa activă: stă la baza peseverenţei, tenacităţii şi îndeplinirii izbutite a unei activităţi. Are
rol mobilizator, de susţinere a efortului voliţional şi mai poartă denumirea de voinţă de suport;
Voinţa inhibitorie este responsabilă de stăpânirea de sine, determină reţinerea în anumite
situaţii, frânează reacţia imediată. Se opune unor tendinţe impulsive, stă la baza conduitei
amânării.

Tulburările cantitative de voinţă sau disbuliile

Hiperbulia reprezintă exagerarea forţei voliţionale. Poate apare la normali, iar în patologie
apare rar deoarece se dezorganizează suportul motivaţional; o întâlnim în stări obsessvo-fobice, la
toxicomanii hiperbulia are caracter
unidirecţional şi electiv în sensul procurării drogului. In cadrul tulburării delirante hiperbulia este
selectivă şi unilaterală.
Hipobulia este scăderea forţei voliţionale ce se traduce prin scăderea capacităţii de a acţiona.
 Pacientul ştie ce trebuie să facă dar nu poate. Este comună unei mari părţi din patologia
psihiatrică: depresie, schizofrenic, demenţe.
Abulia: lipsa de iniţiativă, incapacitatea de a acţiona. Apare în catatonie, depresii profunde.

Tulburările calitative ale voinţei

Disabulia reprezintă dificultatea de a trece la o acţime sau de a sfârşi o acţiune începută, însoţită
de perplexitate şi cu o notă afectiv negativă. Apare în schizofrenie.
Parabulia este insuficienţa voliţională însoţită sau determinată de anumite dorinţe, pulsiuni sau
acte paralele. Apare în nevroze motorii (ticuri).
Impulsivitatea constă în insuficienţa voinţei pasive, inhibitorii ceea ce duce la lipsa de frână şi
comportament impulsiv. Rezultă acte impulsive, intempestive cu un caracter antisocial, reprobabil şi
dramatic. Apare în tulburările de personalitate.

1.4 Depersonalizarea

Situată la "frontiera psihopatologiei conştiinţei şi a personalităţii" (S. Folin).

Depersonalizarea este o stare (nu este un simptom sau sindrom). P. Janet considera că "nu este o
stare, ci un moment de evoluţie". în depersonalizare elementul esenţial este impresia de schimbare.
Depersonalizarea poate viza impresia de schimbare psihică numită desanimare sau schimbare
somatică, desomatizare. Este redată prin sentimentul anxiogen al modificării propriul 'eu ': "au
impresia că nu mai sunt ei, caută să se regăsească pe ei înşişi, par a fi pierdut simţul unităţii propriei
persoane".
Starea de depersonalizare "se trăieşte" prin impresia de inautenticitate, această modificare atinge
forul intim al individului, subiectivitatea sa profundă. Este trăită pe fundalul unei profunde îngrijorări
şi reuneşte anxietate, perplexitate şi stranietate.
Derealizarea reprezintă impresia (sentimentul) de înstrăinare, îndepărtare şi nonfamiliaritate a
realităţii trăite anterior. Pacietul are sentimentul iluzoriului, irealităţii, cu un colorit cenuşiu; se
exprimă prin pierc'erea autenticităţii şi a receptivităţii psihosenzoriale a ambianţei.
CAPITOLUL 2

PERSONALITATEA

Personalitatea umană constituie, direct sau indirect, terenul de intersecţie al mai multor discipline
ştiinţifice; este un univers care incită permanent la cunoaştere.
Termenul se referă Ia disponibilităţile generale şi caracteristice exprimate de o persoană şi
conturează identitatea ei specifică. Personalitatea se referă la forme distincte şi caracteristice de
gândire, emoţionalitate şi comportament care definesc stilul personal al unui individ şi-i influenţează
interacţiunile cu mediul.

2.1 Definirea personalităţii

Termenul de personalitate vine de la cuvântul etrusc "persona" (mască, rolul jucat de actor pe
scenă) şi desemnează omul considerat sub toate aspectele: biologico-genetîce, psihologice, morale,
culturale si sociale. Este integrat în sistemul conceptual de diverse discipline (psihologie, sociologie,
pedagogie, istorie, etică, politologie) unde cunoaşte accepţiuni relativ diferite: sociologia atribuie
termenul pentru a diferenţia indivizii după contribuţia adusă într-un anumit domeniu de activitate;
psihologia atribuie termenul la fiecare dintre indivizii normali.
Există un număr mare de teorii privind personalitatea, fiecare dintre acestea oferind o definiţie
proprie. G. W. Allport şi H. S. Odbert (1936) au inventariat un număr de 50 de definiţii ale
personalităţii, iar Mc Cleland (1951) un număr de peste 100. în structura personalităţii au fost
identificaţi 300 de factori şi 1000 de variabile (Eysenck, Cattel, GUilford). Principalele divergenţe
dintre autori se referă la conţinutul personalităţii, a metodologiei folosite în studiul ei şi a modului de
interpretare a informaţiilor.
Redăm câteva dintre definiţiile reprezentative privind personalitatea:
- este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină
gândirea şi comportamentul său specific (G. Allport, 1981);
- este unitatea bio-psiho-socială constituită în procesul adaptării individului la mediu şi care
determină un mod specific, caracteristic şi unic de comportare în diversitatea situaţiilor externe
(Mischel, 1968; Wiggins, 1971);
- este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare, teleonomic, determinat biologic şi socio-
cultural, cu o dinamica specifică, individualizată (M. Golu, 1972,1993) etc.
în,.urma analizei diverselor definiţii sunt evidenţiate, în general, următoarele caracteristici ale
personalităţii (Perron, 1985):
- globalitatea: personalitatea este constituită din ansamblul de caracteristici ce permit descrierea
şi identificarea unei persoane printre celelalte;
- coerenţa: există o anumită organizare şi interdependenţe aie elementelor componente ale
personalităţii;
- stabilitatea temporală: există anumite legi de organizare care au o acţiune permanentă, astfel
chiar dacă persoana se dezvoJtă, se transformă, ea îşi păstrează identitatea.

Psihologia personalităţii încearcă, pe de o parte să explice diferenţele interindividuale, iar pe de

altă parte, să sintetizeze într-o imagine integratoare persoana.
Personalitatea poate fi abordată din mai multe perspective:
- gencral-uman, în sensul că fiecare individ prezintă anumite particularităţi caracteristice,
comune tuturor oamenilor;
- tipologic (de grup), nivel care se referă Ia faptul că indivizii aparţinând anumitor grupări
sociale, colectivităţi, epoci istorice, au trăsături caracteristice care-i diferenţiază de alţi indivizi;
- particular (individual) - în sensul că flecare om este unic şi irepetabil din punct de vedere al
configuraţiei trăsăturilor sale; aşa cum nu există doi indivizi identici din punct de vedere anatomo-
fiziologic, cu atât mai mult la nivelul deosebit de complex al personalităţii repetabilitatea nu este
posibilă.
Cunoaşterea obiectiv-ştiinţifică a personalităţii, stabilirea mecanismelor şi modelelor
explicative ale acesteia sunt deosebit de dificile datorită complexităţii acesteia. La formarea
personalităţii contribuie o diversitate de factori: •• reditatea; educaţia, cultura etc. Complexitatea
personalităţii '^termină necesitatea participării mai multor discipline la studierea ei: biologice,
psihologice, sociale, culturale.

2. 2 Teorii ale personalităţii

Psihologia personalităţii are, în general, doua obiective majore: separarea variabilelor specifice,
care diferenţiază indivizii (diferenţele interindividuale); sintetizarea proceselor psihologice care pot
influenţa interacţiunea individului cu lumea într-o perspectivă globală, a întregii persoane.
Vom prezenta direcţiile majore de abordare ale pe onalităţii din următoarele perspective:
psihanalitică; psihometric:.; învăţării sociale; umanistă. Fiecare dintre aceste abordări oferă c serie de
răspunsuri cu privire la natura, dezvoltarea personalităţii, ipotezele care stau la baza fiecăreia dintre
ele, oferind în acelaşi timp o anumită notă specifică., Mulţi dintre psihologii contemporani preferă o
orientare eclectică, respectiv c< mbinarea de elemente provenind din diferite moduri de abordare, în
scopul obţinerii unei viziuni integratoare proprii sau pentru a ajuta la rezolvarea unor probleme
practice.

a) Abordarea psihanalitică
Conform teoriei lui Freud, comportamentul este ; rodus de conştient şi de forţe instinctive. Freud
a elaborat un morH în care a identificat trei niveluri ale psihicului: conştientul, preconştientul şi
inconştientul. Conştientul conţine gândurile şi sentimentele de care individul îşi dă seama Ia un moment
dat. principala sa funcţie este să răspundă la realitatea externă, de a evita pericolul, de a menţine un
comportament acceptabil social. Incoştientul conţine amintiri reprimate („uitate"), incluzând dorinţe
şi impulsuri î t proporţie ridicată sexuale sau agresive. Acestea pot determina gânduri şi
comportamentele conştiente. Preconştientul conţin** gânduri ce nu sunt conştiente Ia un moment
dat, dar care la nevoie sunt accesibile. El acţionează ca un filtru, cenzurând dorinţele inacceptabile,
permiţând pătrunderea lor în conştient atunci când li se acceptă originile inconştiente. !
Oamenii se nasc cu pulsiuni instinctuale care le motivează şi adaptează comportamentul încă din
copilărie. O idee centrală a lui Freud pentru a exp tca originile personalităţii a fost conceptul de
libido, pe care-i considerai ca ftind o energie vitală generală, motivantă. Energiile instinctuale
(pulsiunile sexuale şi cele agresive) se acumulează în timp, în condiţiile în care nu apare un mijloc
de a le elibera, 'ufluenţele asupra comportamentului pot fi: reducerea tensiunii; nuvoia de a face faţă
cerinţelor imediate ale mediului sau istoriei dezvoltării personale din copilărie. Orice comportament
are determinări multiple. Experienţele dobândite în copilărie au o :nfluenţă importantă asupra
dezvoltării personalităţii.
Ulterior, Freud consideră că personalitatea este constituită din trei structuri majore: Şinele
(inconştientul, Id), Eul (preconştientul, Ego), :i Supraeul (conştientul, Superego). Şinele este
determinat biologic şi conţine toate imboldurile lăuntrice, pulsiunile şi instincte] -. Acesta se
manifestă pe baza principiului plăcerii, de satisfacere imediată a dorinţelor. Eul se dezvoltă pentru a
satisface nevoile sinelui într-o mod acceptabil social. Acesta se manifestă, acţionează pe baza
principiului realităţii. Supraeul reprezintă cadrul intern, individual (conştientul şi Eul ideal) al
valorilor morale existente în cultura societăţii respective. El indică persoanei ce ar „trebui" sau „nu
ar trebui" să facă. în multe aspecte, această parte a personalităţii este ca şi Şinele mai puţin realistă,
exigenţele sale fiind atât de pretenţioase încât este imposibil de realizat. Freud consideră că aceste
componente ale personalităţii sunt într-un conflict permanent. Eul menţine echilibrul între solicitările
Sinelui, Supraeului şi realitate. Pentru aceasta, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare, care
îi permit să se protejeze împotriva presiunilor exercitate de Sine şi Supraeu. Acestea sunt strategii
inconştiente, utilizate de individ pentru a se proteja de anxietate, vină, durere etc. Indivizii diferă
privind pragul de manifestare a anxietăţii şi privind mecanismele dc apărare folosite pentru a face
faţă acesteia. Utilizarea lor pentru a face faşă presiunilor vieţii pe termen scurt este considerată o
strategie normală, iar o utilizare exagerată, pe termen lung este periculoasă, nesănătoasă. Analiza
realizată de Buckley (1995) găseşte că Freud a descris zece mecanisme de apărare: refularea,
regresia, sublimarea, formaţiunea reacţională, proiecţia, întoarcerea împotriva propriei persoane,
transformarea în contrariu, introiecţia sau identificarea, anularea retroactivă, izolarea. Prezentăm, pe
scurt, definiţiile acestor mecanisme de apărare:
- refularea (reprimarea) reprezintă eliminare a din conştient a amintirilor, sentimentelor,
dorinţelor dureroase, iar individul încearcă să uite gândul sau impulsul interzis. Este mecanismul de
apărare de bază al teoriei lui Freud;
- regresia, reprezintă manifestarea unui comportament caracteristic unui stadiu timpuriu al
vieţii, lipsit de conflicte, ameninţări pentru a scăpa de situaţii strecante (ex., dorinţa de întoarcere la
stadiul de copii mic la apariţia a unui nou născut în familie, sau în situaţie de boală);
- sublimarea, în care impulsurile neacceptate sau dorinţele frustrate sunt exprimate sau
satisfăcute printr-o activitate substitutiva (ex., direcţionarea unei dorinţei de a face faţă unor greutăţi
către activităţi artistice, orientarea impulsurilor agresive către o activitate sportivă);
- formaţia reacţională se referă la înlăturarea, suprimarea dorinţelor prin exagerarea atitudinilor
şi comportamentelor, astfel încât acestea să se transforme în opusul lor;
- proiecţia implică atribuirea propriilor sentimente, dorinţe, către altă persoană (ex., Alţii sunt
vinovaţi de situaţia în care mă aflu; afirmaţia: „Ea mă urăşte!", înseamnă „O urăsc!");
- întoarcerea împotriva propriei persoane se referă ia refuzarea inconştientă a propriei
agresivităţi, pe care o deturnează dinspre celălalt pentru a o orienta asupra propriei persoane
(mecanismul se poate afla la originea unor sentimente de culpabilitate, a unei nevoi de pedepsire, a
unei nevroze de eşec sau a unor tentative de autodistrugere);
 - identificarea se referă la creşterea sentimentului valorii prin identificarea cu persoana sau
instituţia care prezintă valoare;
- transformarea în contrariu; dorinţa nu este numai refulată, ci şi înlocuită printr-o pulsiune'
contrară (perechile sadism- masochism, voyeurism-exhibiţionism, care arată trecerea de Ia activitate
Ia pasivitate: a produce suferinţa — a suferi şi a privi - a fi privit, precum şi transformarea iubirii în
ură);
- anularea retroactivă este iluzia potrivit căreia un eveniment, o dorinţă, o acţiune conflictuale ar
putea fi anulate graţie puterii absolute a unei acţiuni sau dorinţe ulterioare, considerată a avea un
efect de distrugere retroactivă (forme: succesiunea a două formule verbale sau a două conduite
diferite, a doua suprimând-o pe cea dintâi în mintea persoanei; acţiunea care posedă puterea de
distrugere trebuie să fie inversul celei dintâi pentru a putea fi eficientă; o experienţă neplăcută este
repetată prin inversarea rolurilor, fiind astfel anulată. Aceasta se bazează pe ambivalenţă, definită ca
fiind coexistenţa a două sentimente extreme şi opuse, cel mai adesea iubire şi ostilitate faţă de
aceeaşi persoană.
Adepţii teoriei lui Freud au dezvoltat mecanismele de apărare ale Eului: listele realizate de
diferiţi autori descriu un număr de 43 de mecanisme de apărare.
în glosarul manualului DSM III-R sunt menţionate un număr de optsprezece mecanisme de
apărare şi definiţiile aferente acestora. DSM-IV propune o scală a funcţionării defensive precum şi o
fişă de evaluare. Clinicianul trebuie să alcătuiască o listă de şapte mecanisme de apărare specifice
sau sti' iri de coping detectate la subiectul examinat, începând cu rel mai marcant. Apoi clinicianul
trebuie să indice stilul lefensiv predominant, stabilit în funcţie de cele şapte niveluri de funcţionare
defensivă. Evaluarea reflectă apărările sau stilurile de coping pe care pacientul le utilizează în
momentul examinării, dar ţine seama şi de datele culese pentru perioada imediat anterioară evaluării.
Stilul defensiv observat are o valoare predictivă importantă pentru sănătatea mintală viitoare a
persoanei.
Conform teoriei lui Freud, conflictele nerezolvate determină apariţia anxietăţii, care se poate
manifesta în: vise (considerate împliniri deghizate ale dorinţelor reprimate); tulburări rrvrotice (crize
acute de anxietate şi temeri iraţionale).
Prezentăm câteva dintre mecanismele tipice de apăare ale Eului propuse de psihanalişti, altele
faţă de Freud, care au legătură cu problematica noastră (J. C. Coloman, 195G):
- fantezia se referă la satisfacerea dorinţelor frustrante prin realizări imaginare;
- compensaţia, reprezintă mascarea unei slăbiciuni prin accentuarea unor trăsături dorite sau
acceptarea frustrăm într-un anumit domeniu prin suprasatisfacerea altuia;
- substituirea reprezintă redirecţionarea sentimentelor sau comportamentelor către un obiect sau
altă persoană, ca n. mare a imposibilităţii exprimării lor în forma reală (ex., cuirta cu partenerul de
viaţă, în urma unui conflict avut la serviciu >,
- negarea reprezintă refuzul de a accepta realitatea (ex., neacceptarea bolii sau a infidelităţii
partenerului);
- reprimarea (vezi refularea), reprezintă eliminarea din conştiinţă a amintirilor, sentimentelor şi
dorinţelor dureroase sau înspăimântătoare şi depozitarea lor în inconştient (uitarea motivată);
- raţionalizarea se referă la găsirea unei scuze rezonabile sau încercarea de a proba nptul că un
comportament este raţional şi justificabil pentru o anumită acţiune ("Ar fi putut fi şi mai rău, alţii
suferă mai mult decât mine"; "Sunt vinovat pentru | îmbolnăvire, trebuie să uport").
Privind dezvoltarea personalităţii, Freud consideră că Î individul trece printr-o serie de stadii,
denumite de autor 1 psihosexuale (Ubidinale). Stadiile sunt conturate în funcţie de | caracteristicile
fiecărei etape de dezvoltare a personalităţii s. copilului, în care libidoul (energia sexuală, plăcerea
fizică) se ' concentrează asupra unor anumite regiuni ale corpului: gură, anus sau zona genitală.
Evoluţia satisfăcătoare a acestor etape ale copilăriei are o foarte mare influenţă asupra profilului
ulterior al personalităţii adultului. Fiecare stadiu aduce cu sine o serie de probleme ce trebuie
denâşite în raport cu dezvoltarea ulterioară. Eşecul în realizarea satisfăcătoare a unui anumit stadiu
va avea ca rezultat fixaţia (stagnarea dezvoltării în stadiul respectiv), f Aceasta determină menţinerea
unora dintre caracteristicile stadiului respectiv şi în ntapele ulterioare de dezvoltare. Cazurile | mai
 severe de fixaţie vor conduce la apariţia nevrozelor în viaţa de adult. Vom descrie, pe scurt, stadiile
psihosexuale stabilite de ! Freud:
j - stadiul oral (de la naştere la 1 an): Şinele este dominant;
! energia libidinală este centrată asupra gurii, copilul obţinând satisfacţie prin supt şi mişcare. Aceste
stadiu este împărţit în două subfaze: suptul pasiv urmată de subfaza mişcării active, agresive.
Fixaţia poaK* fi cauzată de: suprasatisfacere sau frustrarea copilului de nevoile orale. Aceasta
se poate manifesta mai târziu prin dependenţe (fumatul, alcoolismul, lăcomia, sarcasmul
excesiv);
- stadiul anal (al doilea an de viaţă): energia libidinală se centrează asupra senzaţiilor de
plăcere de la nivelul mucoaselor rectului. In această etapă copilul este capabil să-şi exercite un
anumit control asupra unor funcţii ale corpului. Astfel, el poate mulţumi părinţii prin
-nenţinerea curăţeniei, sau, din contră,
nemulţumi părinţii prin murdărie. Efortul depus de părinţi pentru a-i impune o anumită igienă,
constituie pentrn copil un eveniment deosebit. Fixaţia rezultată din conflictul dintre copil şi părinţi în
timpul instruirii igienice, poate duce la apariţia în perioada vieţii de adult fie la manifestarea unei
personalităţi excesiv preocupată de curăţenie şi sistematizare (efectul expulzării), fie a unei
personalităţi refractare, avare, obsesivă (efec-ul retenţiei);
- stadiul falie (3-6 ani): energia libidinală se centrează asupra organelor genitale, sentimentele
devin sexuale. Freud descrie problemele caracteristice copilului de sex masculin în cadrul
Conflictului Oedip: fanteziile copilului includ dorinţele unei intimităţi sexuale cu mama lui;
invidiază relaţia intimă dintre tată şi mamă; se teme de pedeapsă, sub forma castrării dorinţelor sale
interzise. în mod normal, conflictul se rezolvă odată ce copilul se identifică cu tatăl lui. Dezvoltarea
copiilor de sex femmin este mai puţin conturată. Autorul descrie Conflictul Electra, aceia în care
fetiţa se consideră deja castrată, deoarece nu posedă penis şi suferă de invidie datorită lipsei acestuia.
Acesta favorizează dezvoltarea unui sentiment de ataşament puternic şi de iubire faţă de tată. în final,
fetiţa se identifică cu mama ei. Din aceste identificări cu părintele de acelaşi sex, rezultă următoarele
consecinţe: copilul adoptă rolul de gen ce va ft urmat în viaţă; adoptă standardele morale ale
părinţilor, atitudinile, şi interdicţiile împreună cu standardele morale ale societăţii; astfel, se naşte
Supraeul. Fixaţia constă în nerezolvarea adecvată a conflictelor datorită unei abordări fară tact a
părinţilor, iar acestea vor continua să se manifeste şi în viaţa adultă. Fixaţia din acest stadiu de
dezvoltare stă la baza majorităţii nevrozelor din perioada adultă.
După acest stadiu de dezvoltare urmează perioada de latenţă (de la şase ani la pubertate),
care este o etapă de calm relativ şi în care libidoul este slab. In această perioadă se dezvoltă Eui, în
special privind deprinderile sociale şi intelectuale.
• stadiu] genital (pubertatea), în care modificările hormonale stimulează reapariţia libidoului, se
intensifică interesul pentru plăcerea sexuală, se dezvoltă atitudinile şi trăirile sexuale adulte.
Diferiţi autori aduc o serie de obiecţii teoriei lui Freud. Dintre acestea menţionăm (Eysenck şi
Wilson, 1973): folosirea unui eşantion limitat, format din adulţi care suferă de anumite tulburări de
natură psihologică; folosirea metodei studiului de caz şi notarea selectivă a problemelor
pacienţilor; procesele descrie nu pot fi observate în mod direct, deducţiile referitoare Ia
comportamentul uman fiind deschise unei explicaţii alternative; supraevaluarea factorilor biologici
implicaţi în dezvoltarea personalităţii; teoria nu este capabilă să prezică dezvoltarea socială a
individului, ea poate fi utilizată pentru a explica ceva după producerea evenimentului; ambiguitatea
multor concepte şi dificultăţi în măsurarea lor obiectivă.
Teoria elaborată de Freud este apreciată pentru faptul că ea oferă o interpretare coerentă a
comportamentului uman, pentru modul de gândire original şi ideile stimulatoare cuprinse.
Freud a avut mulţi adepţi, dintre aceştia ne vom referi la aspectele importante ale teoriilor Iui
C. G. Jung, A. Adler, E. Erikcson.
Teoria psihanalitică a Iui C. G. Jung extinde conceptualizarea freudiană a inconştientului,
propunând existenţa unui inconştient ~ colectiv. Autorul consideră că aşa cum organismul uman
conţine structuri vechi ce au aparţinut strămoşilor şi psihicul conţine amintiri aie experienţei
umane. Inconştientul colectiv nu este direct accesibil, dar este revelat prin mituri, simboluri
artistice create de diferitele culturi. Acesta conţine arhetipuri, simboluri universale care revin
frecvent în artă, literatură religie (de ex., Dumnezeu, învierea, eroii din legende, vârstnicii etc.). în
concepţia autorului, libidoul este în esenţă, mai degrabă, spiritual * decât sexual.
Jung consideră că în dezvoltarea în personalităţii un rol important îl au factorii externi. El
susţine că dezvoltarea personalităţii se realizează de-a lungul întregii vieţi şi nu este

23
determinată de experienţa din perioada copilăriei timpurii. Autorul realizează o tipologie a
personalităţii: tinul de temperament introvert (centrat pe sine însuşi) şi extravert (centrat pe lumea
exterioară).
Teoria psihanalitică a lui A. Adler, care susţine faptu' că cea mai importantă pulsiune umană este
nevoia de putere şi de superioritate. Fără a nega existenţa motivelor inconştiente, pentru autor
motivaţia apare ca fiind conştientă.
Teoria psihanalitică a lui E. Erikson (1959). Autorul consideră că Freud exagerează rolul pe care
îl are sexualitatea în determinarea personalităţii, neglijând importanţa forţelor sociale care
influenţează dezvoltarea. EI acordă atenţie dezvoltări Ego- ului, considerând că acesta este capabil să
reacţioneze independent de impulsurile instinctuale şi de conflictele interne cu Id-ul şi Superegou-ul.
în condiţiile existenţei unu- mediu adccvat, Ego-ul poate realiza un echilibru satisfăcător între
influenţele sociale şi forţele interne.
Ca şi Freud, Erikson consideră că individul în fiecare etapă a vieţii achiziţionează aspecte noi ale
psihosocialului şi se confruntă cu o serie de crize care trebuie să fie rezolvate în vederea dezvoltării
unei personalităţi sănătoase. Aceste cr ize apar din conflictul dintre posibilităţile de relaţionare ale
persoanei şi solicitările mediului social. în orice moment al dervoltării, personalitatea este un produs
al modului în care au fost rezolvate aceste conflicte. Nivelul de succes la care sunt rezolvate fiecare
dintre conflicte va determina starea de bine din punctul de vedere psihologic al individului pentru un
anumit moment. în fcoria Iui Erikson, conflictele sunt centrate pe relaţiile individului cu alţi membri.
Problemele psihologice apar atunci când individul este insuficient pregătit pentru a face faţă
diferitelor exigenţe ale societăţii.
El susţine existenţa unor stadii psihosociale (nu psih^sexuale ca Freud) pe care individul Ie
parcurge în timpul vieţii sale. Io opoziţie cu Freud, care accentua importanţa anilor copilăriei pentru
viitoarea personalitate, Erikson a considerat câ aceste stadii ale dezvoltării acoperă întreaga viaţă a
individului, în fiecare dintre acestea individul confruntându-se cu un anumit set de probleme şi de
confl;cte:
- infantil (0-1 an) are la bază conflictul încredere-neîncredere (existenţa satisfacţiei şi confortului
va conduce Ia dezvoltarea unei atitudini încrezătoare faţă de mediu şi speranţă în viitor);
- copilăria mică (1-3 ani) are la bază conflictul autonomie- îndoilală, dependenţă (provocările
fizice înfruntate pot susţine încrederea sau dimpotrivă, incapacitatea);
- copilăria mijlocie (3-6 ani) arc la bază conflictul între iniţiativă-vinovăţie, retngere (asumarea
de responsabilităţi poate conduce la dezvoltarea simţului de iniţiativă sau de vinovăţie dacă acestea
nu sunt îndeplinite, finalizate corespunzător);
- copilăria mare (6-12 ani) are la bază conflictul siguranţă, eficienţă-inferioritate (îrfruntarea de
noi provocări poate conduce Ia creşterea efortului pentru depăşirea lor sau poate dezvolta un
sentiment de incapacitate, incompetenţă);
- adolescenţa (12-18/20 ani), constituie momentul în care trebuie rezolvat conflictul
identificare-confuzia rolului (noile şi diferitele roluri sociale, apartenenţa la grupuri sociale diferite
duce la dezvoltarea idei.tităţii proprii, sau multitudinea de roluri poate duce la suprasolicitare);
- tânărul adult (20-30/35 ani) are Ia bază conflictul intimitate- izolare care se dezvoltă datorită
frecvenţei relaţiilor cu alţii (capacitatea de a iubi - mutualitatea afectivă - şi de a răspunde
angajamentelor faţă de ceilalţi sau relaţionarea superficială);
- adultul (35-50/60 ani) are la bază conflictul realizare, creaţie-stagnare, rutină creatoare (viaţa
poate fi productivă, aduce contribuţii, responsabilitate sau este limitată, pasivă şi tendinţa de
exagerare a preocupărilor faţă de sine);
- bătrâneţea (de la 60 de ani) are la bază conflictul integritate- disperare (satisfacţie per'ru
propria viaţa şi acceptarea morţii sau regrete pentru pierderea oportunităţilor şi teama de moarte)

24
 Conform autorului rezolvarea conflictelor iniţiale este necesară penttu a asigura individului
posibilitatea de a le stăpâni şi rezolva pc cele ulterioare.
Erikson consideră că stadiile psihosociale sunt universale, indiferent de cultura indivizilor.
Din perspectiva lui Erikson, criza centrală a întregii dezvoltări în timpul vieţii este conflictul între
identitate şi confuzia de rol, conflict care apare în adolescenţă. Obiectivul principal al adolescentului
în această perioada este formarea unei identităţii a Eului sau simţul Sinelui. Conform autorului,
identitatea Eului are trei componente principale: simţul unităţii (acordul între percepţiile sinelui);
simţul continuităţii percepţiilor sinelui în timp; simţul reciprocităţii între propriile percepţii ale sinelui
şi modul în care este perceput individul de către ceilalţi. Pentru a ajunge Ia un simţ clar şi coerent al
identităţii, adolescenţii se implică în diferite roluri, fără a se angrena în mod concret în vreunul.
Atitudinile şi valorile stabile, alegerea ocupaţiei, stilul de viaţă se integrează în mod gradual. Eşecul
în dobândirea unei identităţi clare, durabile şi confortabile are ca rezultat difuziunea rolului, respectiv
simţul confuziei dintre ceea ce doreşte şi cine este individul respectiv. Presiunile puternice din partea
familiei sau societăţii pot determina dezorientarea şi disperarea tânărului, care au ca rezultat
înstrăinarea fizică sau mintală de mediile normale. în cazurile extreme ale difuziunii rolului, tânărul
poate adopta o identitate negativă. Erikson arată că femeile se dezvoltă diferit faţă de bărbaţi privind
dezvoltarea identităţii. Acestea manifestă tendinţa de amânarea a dezvoltării identităţii până la găsirea
partenerului de viaţă, care are un rol important în determinarea statutului lor.
b) Abordarea psihometrică
Acest mod de abordare reprezintă o orientare şi nu o teorie propriu-zisă a personalităţii.
Abordarea din perspectiva trăsăturilor este legată de separarea diferitelor variabile ale personalităţii.
Această abordare oferă puţine elemente în legătură cu dinamica personalităţii.
Modelul Iui H, Eysenck (1979)
Autorul teoriei' foloseşte metoda analizei factoriaie a personalităţii şi încearcă să stabilească o
legătură între rezul ratele cercetărilor sale şi descrierile mai vechi ale temperamentului.
Concepţia trăsăturilor de personalitate, în care se înscrie şi cercetările Iui Eysenck, arată că
indivizii se distribuie statistic de- a lungul unei axe introversiune-extraversiune, majoritatea lor
avâud tendinţe specifice acestei trăsături. A doua axă corespunde nevrozismului (stabil/instabil
emoţional), desemnând la Eysenck atât instabilitatea emotivă, cât şi hiperactivitatea. Indivizii care
manifestă un nivel ridicat al nevrozismului sunt: foarte anxioşi; se plâng de probleme diverse
(digestie, dureri de cap); au o predispoziţie către tulburări nevrotice. Ei susţine că aceşti factori
esenţiali ai personalităţii sunt moşteniţi.
Autorul a realizat un chestionar (Inventar de Personalitate Eysenck, EPI) care măsoară aceste
trăsături. S-au constatat grupuri tipice de indivizi ce se repartizează pe axele introversiei şi
nevrozismului: vânzătorii care sunt indivizi extravertiţi şi puţin emotivi; funcţionarii care sunt stabili
(controlaţi) emoţional, sunt mai introvertiţi; indivizii anxioşi sau isterici sunt cei care au cele mai
mari scoruri Ia nevrozism. Autorul a pus în relaţie factorii din teoria sa cu tipologiile mai vechi; a lui
Hipocrate şi Galenus, care se bazează pe ideea unei predominanţe la fiecare individ a uneia din cele
patru umori fundamentale (sângele, bila galbenă, flegma, bila neagră) pentru a da cele patru
caractere: sangvinic, coleric, flegmatic şi melancolic. în tabelul de mai jos sunt prezentate
principalele caracteristici ale tipurilor de personalitate evaluate de Chestionarul lui Eysenck.

25
 INTROVERTIT___________NESTABIL EXTRAVERTIT
Morocănos Iritabil
Anxios Agitat
Defensiv Agresiv
Pesimist Excitabil
Sobru Capricios
Nesociabil Impulsiv
Rezervat Optimist
Liniştit Melancolic Activ
Coleric
Pasiv Flegmatic Sangvin
Prudent Sociabil
Meditativ Dezinvolt
Paşnic Vorbăreţ
Controlat Spontan
Serios Vesel
Constant Vioi
Calm Degajat
Antrenant
STABIL

Teoria lui Eysenck are meritul <je a face legătura dintre personalitatea normală şi cea
patologică.
Teoria este criticată pentru numărul redus de fa-tori de personalitate, aceasta fiind considerată
ca fiind mult mai complexă.
Modelul Iui R. B. Cattell (1965)
Autorul cercetează personalitatea folosind asemănător lui Eysenck metoda analizei factoriale.
Conform lui Cattell factorii de personalitate sunt de două categorii: intemi şi externi. Cei externi
formează personalitatea aparentă (acele trăsături care sunt posibil de observat de către ceilalţi).
Factorii interni se află dedesubtul celor externi şi formează baza personalităţii. Autorul găseşte un
număr de factori interni esenţiali, pe baza cărora se poate realiza un profil al personalităţii
persoanelor. El elaborează un Chestionar de personalitate (16 PF), care evaluează următoarele
dimensiuni ale personalităţii: rezervat-sociabil; mai puţin inteligent-inteligent; sentimental-stabil
emoţional; docil- autoritar; serios-non;alant; expeditiv-conştiincios; timid- aventuros; dur-sensibt';
încrezător-suspicios; practic-fantezist; direct-viclean sigur de sine-anxios; conservator-îngrijorat;
dependent de grup-r.utonom; necontrolat-controlat; relaxat- încordat.
Teoria este criticată pentru faptul că tratează personalitatea ca pe un element prea static, nu ţine
seama de variabilitatea comportamentului urmn în diferite situaţii, nu ţine seama de faptul că
oamenii se maturizează psihologic.
Modelul celor cinci factori al Iui McGrae şi Costa (1987)
între cercetători su,ît controverse privind numărul factorilor de bază ai personalităţii. Soluţia
reprezentată de dimensiunea a unui număr de cinci factori de personalitate constituie un consens
între diverşi specialişti McGrae şi Costa (1987) folosind analiza factorială asupra datelor obţinute cu
ajutorul unor metode de evaluare diferite, găsesc în mod constant manifestarea următorilor factori de
personalitate şi a trăsăturile lor reprezentative:
- neuroticism: caîm-îngrijorat; rezistent-vulnerabil; sigur- nesigur;
- extraversiune: retras-sociabil; tăcut-vorbăreţ; inhibat- spontan;
26
deschidere: conventional-original; temător-îndrăznef; conservator-liberal;
- amabilitate: iritabil-amabil; inssncibiî-sensibil; egoist- altruist;
- conştiinciozitate: nepăsător-grijuliu; neserios-de încredere; neglijent-conştiincios.
 c) Abordarea umanistă Psihologii umanişti consideră că obiectul de studiu al psihologiei ar
trebui să fie experienţa conştientă, subiectivă a individului. Ei pun accentul pe unicitatea fiinţelor
umane, pe libertatea lor de a-şi alege propriul destin. Teoria consideră că oamenii sunt orientaţi
pentru atingerea propriului lor potenţial, a maximului dezvoltării personale, în cadrul propriilor
limite. Printre cei mai importanţi exponenţi ai abordării umaniste a personalităţii sunt A. Maslow şi
C. Rogers.

Teoria ierarhiei nevoilor a lui Maslow. în studiul personalităţii Maslow (1954) este interesat în
primul rând de motivele care îi impulsionează pe oameni. El consideră că există două tipuri de
motivaţii: datorate lipsei (de deficit), respectiv nevoia de reducere de tensiuni fiziologice cum sunt
foamea, setea etc.; datorate creşterii (de dezvoltare personală), care este legată de satisfacerea unor
nevoi cum sunt cea de dragoste, de apreciere etc.
Studiind motivele persoanelor într-un număr mare de situaţii, Maslow arată că acestea au
tendinţa de a se regăsi într-un pattern specific, care poate forma o ierarhie. în raport de importanţa
trebuinţelor, „piramida" Iui Maslow are cinci niveluri distincte: nevoi biologice fundamentale, de
securitate, de apartenenţă la un grup, de stimă şi statut social, de autorealizare. Nevoile de Ia baza
ierarhiei (fiziologice) sunt cele mai presante, necesitând satisfacerea lor înaintea celor aflate Ia
nivelul de vârf al ierarhiei, în opinia sa, nevoile cuprinse în această ierarhie sunt înnăscute şi prezente
la toţi oamenii.
Conform autorului, motivaţia deficitară provine din nevoi primare, ca foamea, setea şi din
nevoi psihologice, ca nevoia de securitate. Aceste nevoi creează o tensiune care trebuie redusă.
Creşterea sau dezvoltarea personală nu este esenţială pentru supravieţuire şi va avea loc numai
în condiţiile satisfacerii nevoilor aflate la baza ierarhiei (cele fiziologice). Maslow consideră că
apogeul satisfacerii nevoilor este reprezentat de motivele realizării de sine (autorealizare), care
reprezintă nevoia persoanei de a-şi găsi împlinirea de sine şi de a-şi valorifica întregul său
potenţial. Conform autorului numai 1% dintre oamenii sănătoşi ating satisfacerea nivelului
superior al ierarhiei.
Modelul teoretic asupra motivaţiei propus de Maslow cunoaşte o serie de critici (E. Jantsch
(1975; M. Maruyama, 1973) legate de aspectul lui static, ordinea secvenţială de satisfacere a
trebuinţelor, caracterul lui cultural limitat. C. Mamali (1981), de asemenea, critică modelul teoretic
al lui Maslow, subliniind caracterul lui static şi unideterminat.

Teoria Iui C. Rogers (1959)

C. Rogers susţine că fiecare persoană este unică şi are o nevoie bazală, primară, de imagine
pozitivă, respectiv de respectul şi admiraţia celorlalţi. în opinia sa, toţi oamenii se nasc cu o
tendinţă spre realizarea de sine. în centrul teoriei lui Rogers se află conceptul de sine (perceput şi
ideal), de perspectivă asupra persoanei, care este dobândit în cursul experienţei de viaţa a
persoanei, prin intermediul tuturor percepţiilor, valorilor şi atitudinilor care se constituie ca eu.
Şinele perceput influenţează modul în care persoana percepe lumea şi propriul său , comportament.
Şinele ideal reprezintă percepţia modului în care individul ar dori sau ar trebui să fie.
Rogers consideră că o parte a personalităţii umane se manifestă prin dorinţa continuă spre
creştere şi dezvoltare. In acest sens, autorul susţine faptul că fiinţele umane au o necesitate
fundamentală de autoactualizare, de a-şi dezvolta şi realiza potenţialul propriu cât mai muit posibil.
Pentru Rogers, forţa
motivaţională majoră este această tendinţă de realizare. Pentru că această necesitate este foarte
importantă, Rogers sirţine că persoana evaluează prin prisma ei toate experienţele de viaţă.
Experienţele care încurajează dezvoltarea sunt percepute ca pozitive sau utile, iar cele care
împiedică autoactualiza. ;a sunt percepute ca negative sau neplăcute. Deoarece fiecare persoană
27
are capacităţi şi tendinţe diferite, aceasta îşi elaborează propriul set de valori specifice, care pot să
nu fie identice, dar care sunt, deseori, apropiate cu ale altora.
O altă necesitate a personalităţii evidenţiată de Rof?rs este nevoia de preţuire. In acest sens,
autorul susţine că orice persoană are nevoie să fie preţuită de alţii, nevoie care se manifestă prin
dragofte, afecţiune sau respect. Această necesitate, m unele cazuri, poate deveni atât de
importantă, încât să interf^eze cu nevoia de actualizare; în aceste condiţii, persoana încep să aibă
probleme.
în general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona preţuirea de un comportament adecvat.
Fiecare persoană cunoaşte fire sunt tipurile de comportament care pot câştiga preţuirea relorlalţi.
Ideile persoanei în relaţie cu preţuirea sunt denumite condiţii de valorizare, ele fiind foarte
importante în jhidarea comportamentului individual spre tipurile de comportament aprobate de
societate. Dacă condiţiile de valorizare impun persoanei să acţioneze pe căi opuse
comportamentului de autcactualizare, dar apreciate pozitiv de către aceasta, apare ameninţarea
realizării nevoii respective (de autoactuaii^are). Această ameninţare conduce la anxietate,
deoarece persoana j devine conştientă de lipsa de concordanţă dintre acf'unile şi valorile sale.
Conform autorului, datorită ameninţării produse de această neconcordanţă, persoana dezvoltă
mecanisme de apărare: negarea (refuzul admiterii existenţei discordanţei); distot sionarea
(falsificarea sau modificarea amintirii sau experienţei neplăcute pentru ca. aceasta să devenă mai
puţin ameninţare) Aceste mecanisme au scopul de a proteja Şinele de confruntarea cu situaţia
reală. Dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupune

inexistenţa conflictelor între condiţiile de valorare şi dorinţa de autoactualizare.

Autorul şi colabo îtorii şi-au adus contribuţia în domeniul elaborării de metode de evaluare (de
exemplu, Inventarul orientării personale destinat evaluării realizării de sine) şi cercetării
psihoterapeut'Ce.
Criticele aduse teoriei se referă la terminologia nectar definită, accentuarea stñrii de faine a
individului.

Teoria consiructelor personale a lui Kelly (1955)

Autorul teoriei consideră că scopul psihologiei trebuie să fíe descoperirea acelor dimensiuni pe
care persoanele în cauză le folosesc pentru a interpreta sau pentru a explica aspecte legate de ele
însele sau de lumea lor socială. Kelly denumeşte aceste dimensiuni constructe persoanle ale
individului, care constituie unitatea de bază a an al'"zei.
Conform autorulu' indivizii trebuie văzuţi ca oameni de
»

ştiinţă care observă lumea, formulează şi testează ipoteze. Indivizii analizează comportamente,
clasifică, interpretează evaluează aspecte legale de ei înşişi şi de lumea lor. Aceştia pot elabora teorii
false, credinţe care pot distorsiona felul în care evaluează evenimentele, persoanele sau pe ei înşişi.
Autorul teorie e'aborează un instrument original de evidenţiere ale constractelor personale
specifice unui individ: Testul Repertoriului de Constructe de rol (Rep Test).
Criticii arată că atât K.elly, cât şi Rogers şi-au elaborat teoriile pornind de Ia observaţii făcute pe
studenţi relativ sănătoşi.

d) Teoriile unidimensionale ale personalităţii

Teoriile analizate mai sus, au încercat să descrie personalitatea ca un întreg şi să formuleze
predicţii asupra comportamentului persoanelor. Teoriile unidimensionale se concentrează asupra
ralului jucat de un anumit aspect al personalităţii în modelarea comportamentului.
Teoria nevoii de realizare a iui McCIeüxnd (1953) Teoria cercetează influenţele care se
manifestă asupra nevoii unei persoane de a obţine succes sau de a se situa la un nivel de excelenţă.
Atkinson (1966) continuă studiile, 28
adăugând o motivane asociată-teama de eşec.

Teoria locul controlului a Iui Rotter (Í954) Cercetările Iui Rotter s-au concentrat asupra
măsurii în care o persoană sc percepe ca fiind capabilă să-şi controleze propria viaţă (control intern)
sau, dimpotrivă, atribuie aceasta unor factori precum noroc, soarta, altor persoane etc. (control
extem). Rotter (1966) a sugerat că există diferenţe între comportamentele oamenilor în raport de
percepţia locului de control. Variabila se referă la convingerile, atitudinile indivizilor privind
localizarea factorilor care controlează comportamentul, conturându-se ca o caracteristică de
personalitate globală şi relativ stabilă. Acesta se referă la localizarea controlului evenimentelor: în
interiorul persoanei sau în evenimentele externe. Dacá persoana are locul de control interior va fi
înclinată să considérer că ceea ce i se întâmplă este rezultatul propriilor eforturi Dacă persoana are
locul de control exterior va fi înclinată "să perceapă că ceea ce i se întâmplă este consecinţa
norocului, a situaţiei sau a unor factori fără legătură cu ea. *
Pornind de la teoria nevoii de realizare (Atkinson, 1966), Rotter elaborează o scală de atitudini
(Locus of Control Scale), prin care distinge persoanele care explică întăririle primite fie ca urmare a
acţiunilor lor, ca fiind dependente, de propriul lor comportament (control intern), fie de factori situaţi
dincolo de propriul comportament (control extem). Este vorba despre explicaţiile (atribuirile) oferite
de indivizi pentru a explica sursele, cauzele succesului şi eşecului. Persoanele care se consideră
capabile de a exercita control asupra a ceea ce se întâmplă, vor căuta modalităţi de a face faţă
evenimentelor neplăcute, sau vor încerca reducerea efectelor negative datorită producerii
evenimentului. Aceste persoane rezistă, în general, mai bine la evenimentelor stres an ic faţă de cele
cu un locul de control extern, care acceptă ceea ce li se întâmplă iară a încerca să acţioneze pentru a
schimba desfăşurarea lor. De asemenea, s-a constatat că pierderea controlului este stresantă.
Diferenţele individuale privind controlul se manifestă la următoarele niveluri: cognitiv
(convingere privind posibilitatea de a exercita control asupra evenimentelor); preferenţial (nevoia
controlului), comportamental (efortul depus pentru obţinerea controlului). Conceptul locul de
control a fost relaţionat de către Rotter cu alte variabile ale personalităţii: alienarea, autonomia,
competenta, nevoia de succes.
Dezvoltarea tendinţei (interne sau externe) a locului controlului este considerată de autor ca
depinzând de situările obiective şi de tipul de cultură şi societate.

Teoria auto-efkienţei (self-efficacy) a lui Bandura (1977)

Bandura introduce în cercetare conceptul de auto-eficienţă care a fost pus în legătura cu teoria
aşteptării şi motivaţia. Conştiinţa propriei eficiente este legată de simţul competenţei proprii.
Persoanele care au conştiinţa propriei eficiente vor investi un efort mai mare pentru realizarea unei
sarcini, faţă de cele care se autoapreciază mai scăzut din acest punct de vedere. Persoanele care au
convingerea propriilor capacităţi sunt mai tenace şi depun mai mult efort în activitate (de ex.
activitatea sportivă; Weinberg, Gould şi Jackson 1979).

Locul de control şi conştiinţa propriei eficiente sunt legate de cauzele pe care persoanele le
atribuie evenimentelor. Problema atribuirii, se referă la motivele prin care sunt explicate de ce se
întâmplă anumite lucruri. Este apreciat faptul că tipurile de atribuiri făcute sunt importante în
motivarea acţiunilor umane. Există mai multe stiluri atribuţionale care pot motiva acţiunile
persoanelor.

29
 Seligman (1975) a identificat un stil atribuţional depresiv: persoanele care optează întotdeauna
pentru o analiză negativă a lucrurilor. Acest stil atribuţional depresiv determină persoana să simtă cu
nu are puterea de a influenţa evenimentele. Autorul consideră că acest stil similar neajutorării
dobândite, care se manifestă la animalele aflate într-o situaţie în care sunt ]>site de puterea de a
preveni consecinţele neplăcute. Chiar atunci când condiţiile se modifică şi neplăcerile pot fi
împiedicate, ar^stea nu dezvoltă o reacţie nouă. Victimele unor abuzuri fizice sau psihice de durată
pot învăţa să adopte, uneori, un set de comportamente care se aseamănă cu neajutorarea dobândită.
Lipsa de. control asupra situaţiilor este percepută ca un factor important care determină persoanele să
manifeste pasivitate la pr> cucerea evenimentelor (de exemplu, moartea unei persoane ar-opiate,
violurile, furturile, certurile).

Teoria personalităţii de tip A a Iui Friedi man şi Rosenman (1974)

Teoria cercetează un tip particular de comportament şi consecinţele acestuia. Tipul A de
comportament se caracterizează prin nerăbdare, agresivitate, competitivitate şi un sentiment de
urgenţă permanentă. Multe studii au evidenţiat legături dintre acest tip de comportament şi
afecţiunile coronariene.

2.3 Structura personalităţii

în accepţiunea clasică personalitatea este alcătuită din trei componente structurale:
temperamentul (latura r'itiamico- energetică a personalităţii); aptitudinile (sistemul inst'mental-
operaţional); caracterul (sistemul de atitudini şi trăsături volitive).

Temperamentul
Temperamentul este latura dinamico-energetică înnăscută a personalităţii. Temperamentul se
observă în manifeiîări ale comportamentului persoanei: în mişcare (promptuudmea, intensitatea şi
durata răspunsurilor la stimuli şi solicitări, rapiditatea acţiunilor ctc.), în vorbire, în gestică. Se referă
la modul cum reacţionează persoana din această perspectivă în diferite situaţii: vite/a de desfăşurare
a proceselor psihice (rapiditatea percepţii! r, a reacţiilor motorii, a răspunsurilor verbale. De
asemenea, se referă la intensitatea şi durata trăirilor emoţionale; rezistenţa la efort, la stres; echilibrul
şi dinamica proceselor afective; c. ientarea spre lumea externă (extraversie) sau spre cea interioari.
(introversie). Este în strânsă legătură cu instinctele şi afectivitatea dar şi cu activitatea sistemului
neuro- endocrin.
Temperamentul .-e referă la aspectul forma] al personalităţii, nu la aceea a conţinutului, el este
bazai, nespecific, neutru faţa de valorile sociale şi modale; acelaşi temperament poate exista la tipuri
de personalitate diferite şi în condiţii diferite de evoluţie a acesteia. In fiecare categorie de
temperament se pot întâlni atât debili mintali, cât ţi inteligenţe de vârf, persoane creative şi
necreative, morale dar i i amorale.
Diferite fapte de conduită (o situaţie de aşteptare, o situaţie competiţională, o activitate care
implică un eveniment imprevizibil sau dr o anumită dificultate) antrenează din plin activitatea
sistemului nervos şi pot furniza date importante în legătură cu temperamentul persoanei confruntate
cu acele situaţii.
Trăsăturile temperamentale au o mare importanţă în cadrul relaţiilor intrepersonale, ele asigurând
atracţiile sau respingerile dintre indivizi.
în funcţie de concepţiile din perspectiva cărora au fost abordate şi definite, au fost elaborate
diferite tipologii ale temperamentului. Acestea vor fi discutate în partea finală a capitolului.
Din punct de vedere biomedical are importanţă tipul de temperament care manifestă rezistenţă la
eforturi şi stresuri şi cel care are gradul cel mai ridicat de predispunere la anumite tulburări organice
sau psihice.

30
 Aptitudinile
Acestea sunt sisteme operaţionale psiho-fizice, constituind latura instrumentală şi executivă a
personalităţii. Aptitudinile se referă la potenţialul instrumental-adaptativ care permite individului
realizarea într-un anumit domeniu de activitate a unei performanţe superioare mediei comune (IVp
Golu, 2002). Valoarea aptitudinilor trebuie pusă în legStură directă cu însuşirea operaţiilor în cadrul
realizării unei rurcini sau activităţi, cu performanţa şi eficienţa desfăşurării unei activităţi. Nivelul de
dezvoltare a aptitudinilor asigură competenţa într-un anumit domeniu de activitate.
Pentru evaluarea cantitativă a performanţei se folosesc indicatori cum sunt: volumul sarcinilor
realizate, timpul necesar realizării unei sarcini, intensitatea efortului depus etc. Pentru evaluarea
calităţii performanţei se folosesc indicatori cum sunt: complexitatea sarcinii, originalitatea produsului
realizat, gradul de utilitate a produsului etc.
Aptitudinile se manifestă precoce, câştrgând continuu în calitatea performanţei prin
intermediul antrenamentului. Ele se formează în ontogeneză (până în jurul vârstei de 9-10 ani sunt
nediferenţiate, precizându-se treptat; fac excepţie aptitudinile pentru muzică şi desen). Aptitudinile se
dezvoltă în funcţie de o serie de factori: condiţiile favorabile de nediu, instrucţie şi educaţie,
ocupaţie. Ele au la bază anumite p? emise native: tip de personalitate, particularităţi ale
analizatorilor, inteligenţa, dispoziţii preoperaţionale etc.) Acestea au un ceracter generic, putând intra
în structura unor aptitudini diferite. Ereditatea sau dispoziţiile individuale native constituie numai
una din condiţiile procesului complex de formare a aptitudinilor. Pentru ca ele să se formeze şi să se
dezvolte este necesară o activitate intensă, organizată în domeniul respectiv, de însuşire a unor
cunoştinţe şi deprinderi adecvate.
în structura personalităţii, aptitudinile se organizează într- un complex ierarhizat şi
întotdeauna original, există o structurare, o combinare particulară a lor, ce asiguiă o diferenţiere
individuală. Orice însuşire sau proces psihic (memoria, spiritul d observaţie etc.) privit din punct
de vedere al eficienţei devine aptitudine (I. Radu şi colab., 1991).
Clasificarea aptitudinilor se poate face după mai multe criterii (complexitate, specificitate
etc.).
în raport de criteriul complexităţii, aptitudinile pot fi grupate
în;
a) aptitudini simple sau elementare: acuităţi vizuale, tactile, olfactive, vedere în spaţiu,
simţul ritmului, reprezentarea obiectelor, proprietăţi ale memoriei. Acestea asigură realizarea
diverselor acţiuni şi condiţionează eficienţa în anumite activităţi.
b) aptitudini complexe: sunt aptitudini care asigură eficienţa într-un anumit domeniu de
activitatea (de exemplu, aptitudinile tehnice).
în raport de criteriul solicitării şi implicării în activitate aptitudinile pot fi grupate în:
- aptitudini generale: sunt acele aptitudini care sunt solicitate în toate formele de activitate,
asigurând o adaptare satisfăcătoare în condiţii de mediu diverse. Ele cuprind aptitudinile
senzorio- motorii şi intelectuale. Aptitudinile sensorio-motorii sunt implicate în discriminarea,
identificarea obiectelor şi în efectuarea unor acţiuni asupra lor pentru satisfacerea anumitor nevoi.
Acestea sunt determinate de caracteristicile analizatorilor (acuitatea senzorială, pragurile
sensibilităţii, capacitatea de procesare şi fixare a informaţiilor) şi ale aparatelor motorii (forţă,
viteză, precizie). Aptitudinile intelectuale cuprind procese psihice implicate în toate formele de
activitate: spiritul de observaţie, memoria, inteligenţa, imaginaţia etc. Inteligenţa ocupă un loc
aparte între aptitudini. Ea' reprezintă capacitatea de adaptare, de înţelegere a problemelor şi
fenomenelor noi, de sesizare a esenţialului, de a identifica şi stabili relaţii între obiecte şi
fenomene;
- aptitudini speciale: sunt cele care mijlocesc eficienţa activităţii în anumite domenii de
activitate. Au la bază factori specific? ai analizatorilor (vizual, auditiv), calitatea

31
reprezentărilor, calităţi ale memoriei (formelor, verbală, C numerică) calitatea imaginaţiei.
Diferenţierea lor se face în raport \ de genul activităţii în care acestea se manifestă: artistice J
(literatură, muzică, pictură, teatru etc.), ştiinţifice (matematică, ^ fizică, biologie etc.), tehnice
(proiectare, producerea de sisteme î tehnice etc.), sportive (atletism, gimnastică, jocul cu mingea
etc.), i manageriale (organizare, conducere etc.). f
în general, orice activitate desfăşurată implică aptitudini generale şi speciale. Astfel,
se poate vorbi despre: aptitudinea de învăţare (care presupune formarea rapidă a asociaţiilor,
originalitatea raţionamentelor); aptitudinea matematică (care presupune flexibilitatea gândirii,
capacitatea de generalizare, capacitate de comutare rapidă a raţionamentelor); aţ>piudinea
pedagogică (care presupune capacitatea de a face conţinuturile şcolare accesibile celor ce
învaţă, capacitate de cunor^tere şi înţelegere a celor ce învaţă, capacitate de exprimare clară,
capacitate de organizare, interes de ceea ce este nou, vocabular bogat etc.).
Talentul reprezintă combinarea originală a unor aptitudini : | care asigură realizarea unei
activităţi creatoare. Performanţele talentului se referă Ia coordonatele unei anumite epoci,
contribuind la îmbogăţirea valorilor acesteia.
Geniul reprezintă forma cea mai elevată de strucl rare a sistemului de aptitudini.
Performanţele geniului creează o epocă nouă într-un domeniu sau mai multe, punând bazele
unui nou mod de gândire, a unui nou stil etc. (M. Golu, 2002)
Există posibilitatea de compensare a aptitudinilor prin intervenţia altor factori de
personalitate, cum sunt motivaţia, atitudinea,.conştiinciozitatea, efortul de voinţă.
Evaluarea aptitudinilor se realizează prin măsurarea performanţelor în îndeplinirea
sarcinilor. Principalele caracteristici evaluate sunt: calitatea şi rapiditatea execuţiei, uşurinţa
formării de deprinderi (rapid, fără efort) etc.
Caracterul
Caracterul (gr. CHrakter = semn, marcă) reprezintă latura relaţional valorică a personalităţii.
Este parte integrantă din structura persoanei, este dobândit. în descrierea caracterului unei persoane,
ne desprindem de elementul eredo-constituţional şi ne adresăm conştiinţei axi logice a persoanei.
în sens larg,|carac+erul este modul de organizare a profilului psiho-social al (¡personalităţii,
considerat din perspectiva unor norme şi criterii valorice. El cuprinde concepţia generală despre
lume şi viaţă a persoanei, convingerile şi sentimentele social- morale, aspiraţiile şi idealurile.
în sens restrâns, caiacterul desemnează un ansamblu închegat de atitudini, care determină un
mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului Ia cHlalţi, Ia societate, Ia sine însuşi (M. Golu,
2002). ^
în literatură deosebim mai multe sensuri ale noţiunii de caracter:
- în sens de "caracteristic", se referă la "monograma" individului, la anumite particularităţi, la
stilul de viaţă al unei persoane;
- în sens etic (concordanţa sau discordanţa lui cu normele, principiile, modelele morale
proprii societăţii), se referă la valoarea, la simţul moral (înseamnă că persoana are spirit de dreptate,
fermitate, este energică, hotărâtă, principială etc.). Poate avea şi sens negativ: inconstant în conduită,
indecis, slab, încalcă normele morale ale soc, etăţii etc.;
- în sens psihologic, se referă la particularităţile specifice prin care o persoană se deosebeşte
de alta prin semnele caracteristice ale unei individualităţi, care-i determină modul de manifestare sau
de conduită, stilul de reacţie faţă de evenimentele trăite. Este vorba de unele particularităţi esenţiale,
permanente care-şi pun amprenta pe faptele sale, pe conduita sa, particularităţi care form ează un tot
organic bine structurat în care părţile constitutive sunt m strânse raporturi reciproce.
Ca.acterui se manifestă numai în situaţiile de natură socială, el se structurează în
interacţiunea individului cu mediul social. In formarea caracterului primează mediul social şi
educaţia primită de copil de Ia o vârstă cât mai timpurie. Individul îşi structurează un anumit mod de
raportare şi reacţie la situaţiile sociale, respectiv un anumit profil al caracterului, pe baza unor
transformări în plan cognitiv, afectiv, motivaţional şi volitiv a ceea ce este semnificativ pentru el în
situaţii, experienţe sociale. Modul de raportare şi reacţie la situaţii este determinat de interacţiunea
nevoilor interne ale individului faţă de societate şi a solicitărilor externe, cerute de societate. Din a

32
ceasta perspectivă, individul se poate afla în una dintre următoarele situaţii: de concordanţă cu
societatea, de concordanţi parţială, de respingere reciprocă.
Structura caracterului
Caracterul rezultă din interacţiunea elementelor de natură cognitivă (concepte, reprezentări,
judecăţi), afectivă (emoţii, sentimente), motivaţională (trebuinţe, interese, idealuri), voliţională
(însuşiri, trăsături), care au rol în raportarea individului la ceilalţi sau la societate. în structura
caracterului ponderea acestor tipuri de comportament di ¿eră de la un individ la altul: predominarea
motivaţiei personale va determina ca trăsătura „egoist" să fie mai puternică decâr aceea de „altruist";
predominarea componentei afective pozitive va "deterinina ca trăsătura de „cald" să fie mai puternică
decât cea de „rece"; predominarea componentei cognitive va determina ca trăsătura „prudent" să fie
mai puternică decât cea de „voluntar".
Structura caracterului are o anumită stabilitate, astfel că unei persoane cunoscute i se poate
prevedea comportamentul în diverse situaţii sociale. Comparativ cu celelalte componente ale
personalităţii (de exemplu, temperamentul), această stabilitate este de nivel mai scăzut, caracterul
putâudu-se modifica de-a lungul vieţii. Având rolul de mediere şi de reglare a raporturilor persoanei
cu situaţiile sociale caracterizate printr-o variabilitate ridicată, structura caracterului trebuie să
dispună de o anumită
flexibilitate care să-i asigure posibilitatea ajustării, reorganizării şi adaptării la schimbarea
criteriilor valorice din anumite coaiexte reiajionale.
Evaluarea structurii caracterului se realizează prin intermediul trăsăturilor Acestea sunt
definite ca structuri psihice care asigură constanţa comportamentului unei persoane în diverse
situaţii. Trăsătura de caracter este proprie unei persoane alunei când aceasta s-a manifestat în
acelaşi mod în mai multe situaţii. în atribuirea şi evaluarea lor nu există un anumit etalon
standard, acestea fiind realizate prin descrierea comportamentului observabil şi compararea
interindividuală. Trăsăturile de caracter au o dinamică polară: hamic-leneş, curajos-laş, egoist-
altruîst etc.
Trăsăturile de caracter sunt specifice sau unice, fiecare om avându-şi modul său particular
de a se manifesta.
în psihologia populară, referitor la trăsăturile sufleteşti, de conduită întâlnim expresii care
se referă la diverse însuşiri caracteriale: tenace, înţelept, răbdător, sever, chibzuit, aspru, ambiţios,
perseverent, certăreţ, darnic, zgârcit, bun, lacom, rău etc. Unele dintre aceste trăsături sunt
încărcate de afectivitate (iertător, tolerant, abuzează etc.); altele au dominanţă voluntară
(perseverent, ambiţios etc.).
în acest context, G. Allport (1981) împarte trăsăturile de personalitate în comune, care
asigură comparaţii între persoane şi individuale, care diferenţiază persoanele. Trăsăturile
individuale sunt de mai mute tipuri: cardinale (în număr de una sau două), care Ie controlează şi
domină pe celelalte, au semnificaţie înaltă pentru individ; principale (în număr de 10-15), care se
manifestă . într-o gamă larga de situaţii şi sunt caracteristice unui individ; secundare şi de fond
(sute, mii), care sunt slab exprimate, uneori negate şi de persoană. Astfel, profilul moral nu este o
însumare de atitudini sau trăsături, ci apare ca o ierarhizare de trăsături dominante şi secundare
(ex., spunem despre cineva că este sever, dar şi mândru, demn, darnic).
Trăsăturile de caracter se formează şi individualizează pe fondul interacţiunii conţinuturi
lor diferitelor procese psihice
(cognitive, afective, motivaţionale, voliţionale) case sunt valorizate de individ şi implicate în
determinarea atitudinii acestuia faţă de realitatea socială (M. Golu, 2002). Sunt delimitate trăsăturile
globale (care definesc sistemul caracterial în ansamblu) şi trăsăturile particulare (care definesc
semnificaţia relaţional-socială a componentelor psihice, purtând amprenta componentei psihice).
Dintre trăsăturile globale ale caracterului sunt evidenţiate (M. Golu, 2002):
- unitatea, comportamentul persoanei păstrează o anumită constanţă şi identitate în condiţiile
variabilitâţii situaţiilor, o anumită stabilitate în orice circumstanţe;
- pregnanţa, indică gradul de consolidare şi intensitate a componentelor dominante;
- originalitatea, indică specificitatea şi indivic'alitatea caracterului;

33
 - plasticitatea, indică posibilitatea restructurării unor elemente în raport cu noile cerinţe impuse;
astfel se asigură evoluţia caracterului şi aütoreglajul eficient (din această persp ctivă se disting
caractere conservatoare, rigide; caractere mobile şi caractere labile, la cer predomină instabilitatea,
oscilaţia)-
- stabilitatea scopului, indică gradul de integrare şi ierarhizare a motivelor care asigură orientarea
generală a persoanei;
- integritatea (tăria), indică rezistenţa caracte alui la influenţele negative, contrare
convingerilor, rezistenţa •) diverse tentaţii;
Mai pot fi evidenţiate trăsături ale caracterului cuu sunt:
- ierarhizarea atitudinilor şi ■ trăsăturilor (dominante, secundare):
- expresivitatea, nota distinctivă faţă de alţii prut modul diferit de dezvoltare şi îmbinare;
- bogăţia caracterului, multitudinea relaţiilor stabilite cu viaţa socială, muncă;

34
 Fiecare individ se manifestă şi diferenţiază pe baza unor trăsături particulare. Acestea pot
fi grupate după natura îor în următoarele categorii:
- cognitive (obiccl vitatea, spiritul critic şi opusul acestora);
- afective (stabilitsie emoţională-timiditate, sentimentalism);
- motivaţionale (avariţia, lăcomia şi opusele îor);
- inter-subiective (spiritul de cooperare, de întrajutorare şi opusele lor);
- morale (cinstea, demnitatea, modestia şi opusele lor);
voliţionale (independenţa, perseverenţa, curajul,
autocontrolul şi opusele lor) etc.
Trăsătura caracterială reprezintă poziţia, modul de raportare a persoanei faţă de
evenimentele din jur. Astfel, atunci când vorbim de caracter ne referim, în primul rând, la un
anumit fel de atitudini. Din punct de vedere funcţional, structura caracterului presupune existenţa
informaţiilor de control (conexiune inversă) p- ivind efectele comportamentelor adoptate. Intre
structura internă a caracterului şi comportament se implică atitudinea, respectiv poziţia internă
adoptată de persoană faţă de situaţia în care se află, cu rolul de a stabili modul în care va acţiona.
Atitudinea reprezintă o modalitate de raportare la obiecte sau fenomene, prin care persoana
se orientează selectiv şi se autoregleză preferenţîd. Atitudinea este o poziţie faţă de ceva,
manifestată printr-un mod specific de reacţie. Ea este o sinteză de trebuinţe, interese, convingeri,
sentimente, judecăţi, mecanisme voluntare care nu sunt juxtapuse ci unificate, alcătuind o
structură. Atitudinea conferă un anumit sens şi o anumită coloratură comportamentului.
Atitudinea este o componentă reprezentativă a caracterului în măsura în care aceasta are o
semnificaţie valorică, este întemeiată pe convingeri puternice, se manifestă în mod constant, este
profund interiorizată în structura personalităţii persoanei.
Atitudinea are o structură dinamică, un echilibru evolutiv; apariţia unor noi trebui aţe,
aspiraţii poate conduce la modificarea
atitudinii faţă de lume. Ea este dobândită prin influenţă socială şi experienţă personală. Nivelurile de
stabilitate şi integrare ale atitudinii sunt diferite Ia indivizi diferiţi.
In structura atitudinilor desprindem următoarele componente:
- cognitivă, rezultă din perceperea şi conceptualizarea obiectului atitudinii (baza o constituie
experienţa socială şi personală);
- afectivă, se referă la atracţia (simpatia) sau repulsia (respingerea) faţă de obiecte;
- acţională, se referă la tendinţa de a reacţiona în sensul apropierii sau depărtării;
- intenţională, se referă la decizii, hotărâri ale persoanei faţă de obiecte, situaţii.
Funcţiile principale ale atitudinilor sunt:
- de valorizare, exprimă nivelul interiorizării valorilor în structura personalităţii;
- de consistenţă şi convergenţă, măsura in care atitudinea este compatibilă cu modalităţile de
acţiune;
- de integrare şi ordonare a existenţei persoanei în universul social şi subiectiv;
- de acceptare, conformare şi preferinţă socială, care confirmă indicatorii de consonanţă ai
echilibrului comportamentului cu mediul;
- de actualizare şi satisfacere a diferitelor trebuinţe, manifestate ca stare de necesitate a
personalităţii persoanei.
Atitudinile se pot manifesta prin: gest, postură, reacţie la un eveniment, ca opinie (atitudine
exprimată vebal). Ele includ ceea ce oamenii gândesc, simt şi felul cum doresc să acţioneze în raport
cu un obiect, dar şi ceea ce ei trebuie să facă (normele sociale), precum şi de consecinţele aşteptate
ale comportamentului (recompense, pedepse).
Caracteristicile atitudinilor posibil de evaluat sunt:
- direcţia: orientarea pozitivă sau negativă, favorabilă sau nefavorabilă a relaţiei cu mediul;
- intensitatea: nivelul de acceptanţă, neaoceptanţa;

35
 - centralifatea: gradul de organizare al valenţelor persoană- rnediu;
- emergenţa: gradul de necesitate al răspunsurilor la solicitările din mediu.
între atitudine şi manifestarea ei externă (opinie, acţiune) nu există întotdeauna o concordanţă
perfectă. Disocierea între planul intern al atitudinilor şi cel extern este realizată de un mecanism
de reglare care este pus în acţiune de conştiinţă. Poate sa se manifeste astfel fenomenul de
dedublare, exprimat fie prin conformism (deşi atitudinea este de sens contrar aşteptării sociale,
opinia sau acţiunea persoanei este de concordanţă), fie prin negativism (deşi atitudinea este în
concordanţă cu solicitarea socială, opinia şi acţiunea sunt contrare fie din plăcerea de a
contrazice, fíe din dorinţa de a nu fi ca ceilalţi).
Atitudinile pot fi clasificate în raport de mai multe criterii:
A. după obiectul de referinţă:
- atitudinile faţă de sine, se referă la caracteristicile imaginii de sine elaborate pe baza
evaluării celor din jur şi al autoevaluării. Sunt diferenţe între indivizi în raport
de gradul de autoevaluare: obiectivă, realistă (spirit autocritic, încredere în sine, modestie,
demnitate personală, amor propriu, etc.), care asigură o adaptare adecvată la viaţa socială;
supraestimare, care induce trăsături negative cum sunt: complex de superioritate, aroganţă,
dispreţ; subestimare care induc trăsături de caracter nefavorabile persoanei: complex de
inferioritate, neîncredere în sine, timiditate etc.
- atitudinile faţă de ceilalţi (prietenie, umanism, combativitate, sociabilitate, sinceritate,
încredere în oameni etc. - sau - duşmănie, egoism, minciună, neîncredere, suspiciune etc.);
- atitudinile faţă de societate, concordanţa sau discordanţa faţă de norme, principii, etaloane
morale; atitudinea faţa de diferitele instituţii; faţă de forma de organizare politică etc.;
- atitudinile faţă de muncă: hărnicie, conştiinciozitate, iniţiativă, disciplină etc. - sau - lene,
lipsă de iniţiativă, indisciplină etc.;
B. după trăsături voluntare de caracter: curaj, Lotărâre, dârzenie, tenacitate, stăpânire de
sine, perseverenţă etc - sau - laşitate, delăsare, renunţare etc.
Atitudinile şi calităţile valorice asociate lor sunt corelate, interdependente, organizate Ia
nivel diferit întru-un sistem, sau o ierarhie.

2.4 Tipurile de personalitate

în psihologie, ca în orice ştiinţă, pentru a sprijini înţelegerea şi cuprinderea unei mari
diversităţi de fenomene specifice personalităţii, acestea au fost grupate după anumite însuşiri
asemănătoare în tipuri.
Metoda tipologică a stat la baza apariţiei bîopsiho- tipologiei - care este în esenţă — ştiinţa
care cercetează, pentru fiecare individ, relaţiile între structura corpului şi profilul psihologic.
Valoarea tipologiei are un caracter orientat . Tipul nu reprezintă un "prototip" al umanităţii, nu este
ur model exemplar. O anumită tipologie nu presupune o ierarnizare a tipurilor. Un individ poate fi
caracterizat, în acelaşi timp, din perspectiva mai multor tipologii.
Pornind de la ideea că, deşi utilitatea încadrării individului într-un anumit tip are anumite
limite, prezentăm câteva din cele mai cunoscute tipologii.
Tipologia lui Kretschmer
Pornind de la studierea unui eşantion de 4.000 de cazuri, psihiatrul german Ernst Kretschmer a
remarcat că melancolicii si maniacalii sunt în general scunzi şi plini - pe când sch. -ofienii sunt
distanţi, indiferenţi, cu un corp înalt şi slab. Ob. ~rvaţiile făcute au dus Ia formularea unei tipologii
mixte, morfb-fizico- psihologice. Kretschmer distinge trei tipuri morfologice fundamentale (numite
şi biotipuri), cărora le corespund trei tipuri fundamentale de temperament, mentalitate, "crracter"
(psihotipuri).
- tipul leptosom (biotip) - schizotim (psihotip), este caracterizat prin predominarea
dimensiunilor verticale: longilin, subţire, înalt, cu torace îngust, membre subţiri şi lungi, cu
musculatura slab dezvoltată, cap .mic, oval, nas lung şi ascuţit, iar ca psihotip este mai rece, mai
distant, enigmatic, indiferent sau chiar ostil faţă de mediu, cu nuanţe de bizarerie. Se diferenţiază

36
 trei subtipuri - definite în plan psihologic prin anumite trasaturi: hiperestezic (iritabil, idealist,
delicat, interiorizat), intermediar (rece, energic, sistematic) şi anestezic (rece, nervos, solitar,
indolent, obtuz, inaccesibil pasiunilor);
- tipul atletic (b'otip) - vâscos (psihotip), este caracterizat printr-o formă piramidală a
trunchiului cu baza mare în sus: solid, înalt, bine proporţional, cu dezvoltare remarcabilă a
scheletului şi a musculaturii, iar ca pshihotip este aparent liniştit, calm, dar cu reacţii explozive - de
scurtcircuitare emoţională, adesea exagerate în raport cu stimulul declanşator.
Varianta premorhidă este epileptoidul, recunoscut pentru adezivitatea comportamentală şi
pentru vâscozitatea cognitiv- afectivă;
- tipul picnic (biotip) - ciclotim (psihotip), este brevilin, scund, îndesat, piedomină
dimensiunile orizontale, cu expansiunea unor cavităţi viscerale (craniu, torace, abdomen), aparat
locomotor grecii, faţă rotundă, ten fin, tendinţă la acumulări adipoase. C i psihotip este extravertit,
volubil, sociabil, comunicativ, cu o marc mobilitate afectivă. Se descriu trei forme: hipomaniacal
(vesel, nobil), sinton (realist, practic, umorist) şi greoi (pasiv, submis < T, extravert). Dincolo de
aceste repere încadrate în norma litate, Kretschmer descrie şi varianta premorbidâ a picnic r lui -
ciclotim — şi anume cicloidul (accentuarea labilităţii afective, cu oscilaţii de la polul depresiv la
optimism, răspuns enonţional disproporţionat faţă de intensitatea stimulului). Psihoza maniaco-
depresivă reprezintă modelul patologic de la observaţia căruia Kretschmer a descris, în sens invers,
variantele normdă şi premorbidâ.
In afara acestor trei tipuri cu variante "normale", Kretschmer a descris si tipul displastic
submorbid sau chiar morbid - in strânsă legătură cu entităţi nozografîcc.
Prin tipologia elaborată, Kretschrr.or a preluat ideile hipocratice şi galenice (leptosomul
corespunde cu tipul "ftizie", iar picnicul cu tipul "apoplectic") şi ars meritul de a fi sesizat
predispoziţia faţă de unele psihoze, sub rezerva că nu toţi cei care întrunesc criteriile descrise vor
face bolile respective.
Tipologia lui Sheldon
Medic şi psiholog american, W.H. Sheldon - a elaborat o clasificare a tipurilor de personalitate
bazată pe gradul de dezvoltare a ţesuturilor derivate din cele trei foiţe blastodermice: endoderm,
mezoderm şi ectoderm. Sheldon a pornit în studiul său de la un număr impresionant de fotografii a
unor studenţi şi a concluzionat că există trei structuri fizice de bază - pe care le-a denumit
somatotipuri: endomorf (plin, rotund), mezomorf (musculos) şi ectomorf (subţire şi fragil). Studiind
în paralel - pe o perioada de cinci ani, temperamentul şi caracterul a 200 de voluntari bărbaţi, a
formulat o serie de corelaţii între somatotipuri şi trăsăturile de personalitate. Cu ajutorul analizei
factoriaîe - a descris 60 de trăsături de personalitate - pe care le-a repartizat în trei serii: viscerotonie,
soraatotonie şi cerebrotonie.
Tipurile descrise sunt următoarele:
- tipul endomorf- visceroton: rotund, extravertit, sociabil, tolerant, amabil, atras de confort şi
"plăcerile vieţii", ataşat de familie şi de trecut;
- tipul mezomorf - somatoton: "vigaros", extraertit, mai dur, chiar agresiv, curajos,
dominator, atras ¿e aventură;
- tipul ectomorf - cerebroton: "fragil", introvertit, egoist, nesigur pe sine, reţinut şi inhibat în
compoitaâient, înclinat spre activitatea simbolico-expresivă (creaţii artistice).
Sheldon a considerat că temperamentul este "amestecul" celor trei componente — visce rotonia,
somatotonia si cerebrotonia, cu predominanţa uneia sau alteia.
Tipologia iui Pavlov
Având în vedere criteriile hormonale hipocratice, Pnvlov realizează o tipologie bazată pe
însuşirile de funcţionalitate a proceselor fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) ale sistemului nervos:
energia (forţa), echilibrul şi mobilitatea. Cele patru tipuri pavloviene corespund tipurilor stabilite de
Hipocrate (coleric, sangvin, flegmatic şi melancolic).
- tipul puternic, dezechilibrat (corespunde colericului): este caracterizat din punct de vedere
psihologic - prin rapiditatea mişcărilor, a expresiilor verbale, a proceselor intelectuale afective şi
comportamentale, prin lipsă de stăpânire, explozivitate, impetuozitate; uneori poate fi tiranic, brutal;

37
 tipul puternic, echilibrat, mobil: corespunde sangvinicului şi se manifestă prin vioiciune
în mişcări, adaptabilitate bună de situaţii noi, stăpânire de sine - jovial cu tendinţă la exagerare,
satisfăcut de sine, cu capacitate de efort susţinut;
tipul puternic, echilibrat, inert (corespunde flegmaticului): este caracterizat prin inerţia
proceselor de excitaţie şi inhibiţie, are o dispoziţie egală, este calm, perseverent; prezintă încetineală
în mişcări şi exprimare, mare stabilitate la nivelul deprinderilor şi stărilor afective, o anumită
lentoare şi inerţie a conduitei, rezistenţă crescută la stimuli monotoni;
- tipul slab (corespunde melancolicului): are un nivel crescut de inhibiţie a proceselor
corticale, este caracterizat prin sensibilitate deosebită, lipsă de energie, rezistenţă scăzută la efort şi
stres, stabilitate în manifestările afective, independenţa scăzută în acţiune; în general este plictisit,
abătut, trist.
Deşi experimentele cercetărilor pavloviene au fost făcute pe animale, extrapolările la om au o
valoare practică recunoscută.
Trebuie făcută precizarea că, în realitate, se întâlnesc foarte rar tipuri temperamentale pure,
majoritatea oamenilor prezentând particularităţi ale mai multor tipuri.
Tipologia Iui Jung
C. G. Jung - psiholog şi psihiatru elveţian, discipol şi prieten al lui Freud, a fondat o teorie
proprie, numita "psihologie analitică". Tipologia lui porneşte de Ia orientarea irentală a individului
spre lumea exterioară sau spre cea interioară:
- tipul extravertit - cuprinde indivizi înclinaţi spre lumea externă, către dinamismul vieţii
practice, şi mai puţin -nre viaţa interioară. Sunt oameni uşor adaptabili la exigenţele mediului, abili
în munca, vioi, expansivi, cu o deosebită capacitate de a stăpâni situaţiile care le solicită interesul. Ei
îşi bazează conduita şi planurile de viaţa aşa cum le sugerează circumstanţele externe, oamenii,
condiţiile sociale în care trăiesc;
- tipul introvertit - cuprinde indivizi orientaţi către propria viaţă interioară, având tendinţa de
a se izola faţă de lumea externă, de a se închide în sine, pentru a-şi elabora propriile idei şi a se găsi
în permanent contact cu sentimentele lor. Sunt reflexivi, timizi, închişi în sine, puţin abili în
desfăşurarea activităţilor externe, puţin capabili să înfrunte dificultăţile vieţii;
Intre cele două tipuri nu există o demarcaţie netă, ireductibilă, ci existenţa lor se constată la
fiecare om, doar cu observaţia că la unii predomină extraversiunea, iar la alţii introversiunea.
Tipologia Iui Heymans, Wiersma, Le Senne în prima jumătate a secolului XX, psihologii,
olandezi Heymans şi Wiersma au studiat 110 biografii ale unor personaje celebre şi au desfăşurat o
anchetă pe mai multe mii de persoane. Ei au constatat că numeroasele trăsături de pe' tonalitate
depindeau de un anumit număr de "factori": emotivitatea, activitatea şi rezonanţa. Ulterior, în Franţa,
Le Senne a preluat şi a dezvoltat această tipologie. Tipologia are în vedere următorii factori:
emotivitatea - este sensibilitatea la evenimente externe sau interne, unele chiar banale, exprimată
prin emoţii; activitatea - în sensul caracterologic al termenului, desemnează dispoziţia de a acţiona,
uşurinţa de a trece de la idee la acţiune; rezonanţa - este repercusiunea unui eveniment asupra
psihicului unui individ.
Efectul unui eveniment produs asupra unei persoane poate fi "primar", atunci când reacţia acesteia
este imediată şi poate fi "secundar", atunci când reacţia acesteia este tardivă şi elaborată.
Cei trei "factori" în câte două variante (emotiv şi non- emotiv, activ şi non-activ, primar şi
secundar) alcătuiesc chiar tipurile propuse de aceşti autori:
- tipul nervos: de o dispoziţie variabilă, vor să uimească şi să atragă asupra lor atenţia
celorlalţi; sunt indiferenţi la obiectivitate, au nevoie să înfrumuseţeze realitatea mergând de la
minciună până la ficţiune, sunt orientaţi spre bizar, macabru, "negativ"; munce?c în ritm inegal şi
după bunul lor plac;
- tipul sentimental: meditativi, introverţi, adesea melancolici si nemul: urniţi de sine, sunt
ambiţioşii care rămân la stadiul aspiraţiei; sunt timizi, vulnerabili, scrupuloşi, orientaţi către trecut;
stângaci, intră greu în relaţie cu ceilalţi şi se resemnează dinainte in faţa greutăţilor;
- tipul pasionat: îşi concentrează activitatea asupra unui scop unic; au o tensiune extremă a
întregii personalităţi; sunt cei care se realizează; sunt dominatori, făcuţi sa comande, buni vorbitori,
onorabili; când e nevoie ştiu să-şi domine şi să-şi folosească violenţa;

38
 - tipul coleric: plini de vitalitate şi exuberanţă, sunt generoşi, cordiali, optimişti, dar şi
lipsiţi de simţul măsurii; au o activitate febrilă, intensă, multiplă; sunt buni oratori;
- tipul sangvnic: extravertiţi, fac observaţii exacte, au simt practic, ştiu să r manipuleze
oameni, sunt optimişti, sunt plini de iniţiativă - dar pui. prea mare preţ pe experienţă;
- tipul flegmtic: oameni ai obişnuinţelor, care respectă principiile, sunt punctuali, obiectivi,
demni de încredere, ponderaţi; echilibraţi, răbdători, lipsiţi de orice afectare, cu un simţ civic
pronunţat, par în general impasibili - deşi adesea au un simţ al umorului foarte dezvoltat.
- tipul amoif: disponibili, concilianţi, toleranţi prin indiferenţă, sunt uneori foarte
încăpăţânaţi şi tenace; sunt neglijenţi, înclinaţi la lene, nepunctuali, indiferenţi faţă de trecut şi viitor;
- tipul apatic: închişi în ei, secreroşi, introspectivi, sumbri, taciturni, râd rar; sunt
conservatori, sclavi ai obişnuinţelor, ranchiunoşi - greu de reconciliat; le place singurătatea; iubesc
liniştea şi în general sunt oneşti, sinceri, onorabili.
Este caracteristic pentru această tipologie exemplificarea cu personalităţi celebre şi descrierea
unor tend nţe sau predispoziţii morbide - pentru fiecare tip în parte.
Tipologia Iui Schneider
Psihiatru german, Kurt Schneider a publicat in 1923p lucrare despre personalităţile denumite de
el "psihoijatice", elaborând o tipologie clinică a cărei valabilitate practică este recunoscută şi în
prezent. Tipologiile descrise de Schneider sunt caracterizate de însuşi autorul lor ca. fiind
■'personalităţi care suferă datorită anormalităţilor structurale sau care, prin anormalitatea lor, fac
societatea să sufere". Tipurile descrise sunt:
Tipul hipertimic - denumit şi hipomaniacal - se caracterizează prin bună dispoziţie permanentă,
incorigibilă prin experienţe triste, nepăsare, superficialitate, incoustanţă, excesivă siguranţă de sine;
Tipul depresiv - la polul opus hipertimi;uiui - dar mai puţin unitar decât acesta, ascuns sub
"măşti" variate, se caracterizează, în principiu, prin dispoziţie de fond tristă, pesimism, scepticism,
incapacitate de a recepţiona evenimentele pozitive, plăcute, fericite, cu "apetenţă" aproape exclusiv
pentru evenimentele penibile;
Tipul anankast - denumit şi obsesiv-compulsiv, se caracterizează prin nelinişte şi nesiguranţă
permanente, comportament excesiv - anticipativ şi obsesivitate marcată;
Tipul fanatic - cunoscut şi sub numele de tip paranoiac, se caracterizează fundamental prin
supraevaluare şi idei prevalente în scopul apărării unor principii. Tipul paranoiac este bine descris
prin triada: rigiditate psihică, Eu hipertrofiat, paralogism;
Tipul megaloman — sugestiv descris prin sintagma "pare mai mult decât este" - se
caracterizează prin excentricitate, orgoliu excesiv, lăudăroşenie, mitomanie;
Tipul instabil se caracterizează, în principal, prin marea instabilitate a dispoziţiei, labilitate
comportamentală, cu asocierea frecventă a unor conduite antisociale;
Tipul exploziv caracterizat printr-un model de reacţie "de scurtcircuit", primitiv, violent,
disproporţionat faţă de intensitatea stimulului;
Tipul apatic — recunoscut ca fiind lipsit de milă, onoare, de conştiinţă morală, brutal în
comportament, incapabil de regret;
Tipul abulic - caracterizat prin lipsa voinţei, uşor de influenţat din exterior, mai ales de factori
negativi, incapabili de a avea o opţiune şi o conduită proprie;
Tipul astenic - caracterizat printr-o constituţie fizică şi psihică "slabă", prin fatigabilitate
permanentă şi inexplicabilă, nesiguranţă, incertitudine.

Originea teoriilor personalităţii datorează extrem de mult medicinii, cercetătorilor practicii

medicale. Pornind de la constatarea etern valabila a lui Hipocrate, potrivit căreia "nu există boli ci
numai bolnavi", s-a conturat treptat concluzia că pentru prescrierea şi administrarea unui remediu
eficient, nu e suficientă numai definirea bolii ci şi înţelegerea persoanei bolnave, în trăsăturile ei cele
mai caracteristice - care îşi pun inevitabil amprenta pe configuraţia şi evoluţia bolii.
Din perspectivă strict medicală, tipologizarea poate aduce informaţii suplimentare legate de
vulnerabilitate, corelaţii intraindividuale, particularităţi metabolice, dinamica relaţiilor cu mediul,
funcţionalitate şi disfuncţionali cate în structura persoanei atunci când, prin profesionalism şi

39
competenţă, medicul sesizează pentru fiecare subiect în parte, unicitatea, singularitatea,
individualitatea, dincolo de oricare caracteristici comune cu un tip sau altul (V. Vlădut, G. Paşca).

40
 Procesul de formare a personalităţii depinde în marc măsură de condiţiile de educaţie şi instrucţie
(prin intermediul fnmiliei şi şcolii), precum şi de condiţiile culturale ale mediului în care se dezvoltă.
Fiecare etapă de dezvoltare este caracterizată prin ev mímente şi crize pe care copilul şi, mai
târziu, adolescentul trebuie să le parcurgă şi să le soluţioneze împreună cu familia sa. TV, aceea este
necesar ca intervenţia părinţilor să fíe echilibrată unitară, convergentă, perfect modulată între
permisivitate şi sevei tate.
în esenţă, mecanismele patogenice derivate d n viaţa familiala pot fi:
- carenţa afectivă şi dezechilibrul permanent al famiT vi;
- "modele comportamentale" parentale alterate, tul! . rări de personalitate sau chiar afectarea
stării de sănătate mmtală. a părinţilor;
- atitudini educative extreme, excesiv permis i e sau dimpotrivă, rigide, cu accentuarea
sistemului punitiv (maltratarea copilului). Atitudinile educative neadaptate particularităţilor
temperamentale ale copilului pot fi, de asemenea, nocive; conflictele familiale, cu probleme
existenţiale: sărăcie, rivalitate între soţi, alcoolism cronic, părinţi divorţaţi etc. (V. VlaJuţă, G.
Paşca).
Sistemul de motivaţii şi valori se consolidează în şco: într-o manieră complementară educaţiei
intrafamiliale.
Nuanţarea metodelor de formare a unor atitudini sănătoase se face în funcţie de etapele de
dezvoltare (jocul - în perioada preşcolară, dezvoltarea sentimentului propriei identit ; ;i - la pubertate
şi adolescenţă — pentru a -preîntâmpina "crizele de identitate", dezvoltarea unui sentiment bine
definit al moralităţii prin care superego-ul devine capabil să se schimbe şi să se adapteze la situaţii
noi de viaţă).
în dezvoltarea personalităţii — un rol important îl ocupă influenţa culturii mediului din care
provine individul. Se consideră că personalitatea modala este personalitatea tipică pentru cultura unei
populaţii delimitate şi că o personalitate normală este cea car-; se apropie cel mai mult de
personalitatea modală a acelei culturi. Deşi trăsăturile bazale ale personalităţii au un caracter
universal, diferenţele transculturale duc la modificări consistente ale acestora.
In concluzie, personalitatea reprezintă o structură, un sistem de trăsături generale şi relativ
stabile care definesc un anumit individ, făcându-1 să ' e deosebească de ceilalţi.
La formarea personalităţii contribuie o diversitate de factori: ereditatea; educaţia, cultura etc.
Complexitatea personalităţii determină necesitatea participării mai multor discipline la studierea ei:
biologice, psihologice, sociale, culturale.
Cercetările oferă o serie de răspunsuri cu privire la natura, dezvoltarea personalităţii, ipotezele
care stau Ia baza fiecăreia dintre ele, oferind în acelaşi timp o anumită notă specifică. Majoritatea
teoriilor ru încercat să descrie personalitatea ca un întreg şi să formuleze predicţii asupra
comportamentului persoanelor. Teoriile unidimensionale se concentrează asupra rolului jucat de un
anumit aspect al personalităţii în modelarea comportamentului. Mulţi dintre psihologii
contemporani preferă o orientare eclectică, respectiv combinarea de elemente provenind din diferite
moduri de abordare, în scopul obţinerii unei viziuni integratoare proprii sau pentru a ajuta Ia
rezolvarea unor probleme practice.
în accepţiunea cînsică personalitatea este alcătuită din trei componente structurale:
temperamentul (latura dinamico- energetică a persona'-'tăţii); aptitudinile (sistemul instrumental-
operaţional); caracter! (sistemul de atitudini şi trăsături volitive).
Pentru a sprijini înţelegerea şi cuprinderea unei mari diversităţi de fenomene specifice
psihicului, acestea au fost grupate după anumite însuşiri asemănătoare în tipuri de personalitate.
Valoarea tipologiei are un caracter orientativ. Tipul nu reprezintă un "prototip" al umanităţii, nu este
un model exemplar. O anumit tipologie nu presupune o ierarhizare a tipurilor. Un individ poate fi
caracterizat, în acelaşi timp, din perspectiva mai multei tipologii.

41
 CAPITOLUL 3

PSIHOPATOLOGIA

Lista categoriilor după Clasificarea Internaţională a Maladiilor (ICDIO).

F00-F09
Tulburări mentale organice inclusiv psihiatrice F00- Demenţa în boala Alzheimer
FOO-O- Demenţa în boala Alzheimer cu debut timpuriu F00.1- Demenţa în boala
Alzheimer cu debut tardiv F00.2- Demenţa în boala Alzheimer atipică, sau cu debut mixt
F00.9- Demenţa în boala Alzheimer, nespecificată

FOI - Demenţa vasculară

F0I.0- Dementa vasculară cu debut acut i
FOLl- Demenţa multinfarct F01.2- Demenţa vasculară subcortical F01.3- Demenţa
vasculară mixtă corticală şi subcortical
F0L8- Altă demenţă vasculară F01.9- Dementa vasculară nespeciiîcată

F02- Demenţa în alte boli, clasificate în a > ta parte F02.0- Demenţa în boala Pick F02.1-
Demenţa în boala Creutzfeld-Jacob F02.2- Demenţa în boala Huntington F02.3- Demenţa în
boala Parkinson F02.4- Demenţa în boala cu virusul imunodefîcienţei umane HIV-SIDA
F02.8- Demenţa în alte boli specificate, clasificate în
altă parte

F03- Demenţa nespecificată

Trebuie adăugat un al 5-lea caracter pentru a specifica demenţa la F00-F03 după cum
urmează: X0- fară simptome adiţionale XI - alte simptome predominant delirante X2-
alte simptome predominant halucinatorii X3- alte simptome predominant depresive X4-
alte simptome mixte

F04- Sindromul amnestic organic neindus de alcool sau alte substanţe psihoactive

F05- Delirium neindus de alcool sau alte substanţe psihoactive

F05.0- Delirium nesuprapus pe demenţă, conform descrierii de mai sus
F05.1- Delirium suprapus pe demenţă
F05.8- Alt delirium
F05.9- Delirium nespecificat

F06- Alte tulburări mentale datorate leziunii, disfuncţiei cerebrale şi boli somatice
F06.0- Starea halucinatorie organică F06.1-Tulburarea catatonă organică F06.2-
Tulburarea delirantă organică (schizofrenia-like) F06.3- Tulburări organice ale dispoziţiei
(afective) .30 Tulburare organică maniacală .31 Tulburare organică bipolară .32 Tulburare
organică depresivă .33 Tulburare organică afectivă mixtă F06.4- Tulburare organică anxioasă
F06.5- Tulburare organică disociativă

42
 F06.6- Tulburare organică labil-emoţională (astcnică) F06.7- Tulburare organică cognitivă
uşoară F06.8- Alte tulburări mentale specificate datorate leziunii, disfuncţiei cerebrale şi bolii
somatice
F06.9- Tulburare mentală nespecificată datorată leziunii, disfuncţiei cerebrale şi bolii
somatice

F07- Tulburări de personalitate şi comportament 'atorate bolii, leziunii şi disfuncţiei cerebrale

F07.0- Tulburare organică de personalitate F07.1- Sindromul postencefalitic F07.2-
Sindromul organic cerebral (posttrauma'n.) F07.8- Alte tulburări de personalitate şi comp.'lament
datorate bolii, leziunii şi disfuncţiei cerebrale
F07.9- Tulburare organică nespecificată de pervmalitate şi comportament, datorată bolii,
leziunii şi disfuncţiei cerebrale

F09- Tulburare mentală organică sau simptomatică, nespecificată

F10-F19
Tulburări mentale şi comportamentale datorate uti^iării de substanţe psihoactive

FIO- Tulburări mentale şi comportamentale datorate utilizării alcoolului

FII- Tulburări mentale şi comportamentale datorate utilizării opioizilor

FI2- Tulburări mentale şi comportamentale datorate stilizării canăbinoizilor

F13- Tulburări mentale şi comportamentale datorate uiilizării sedativelor şi hipnoticelor

F14- Tulburări m ntale şi comportamentale datorate utilizării cocainei

F15- Tulburări m atale şi comportamentale datorate utilizării altor stimulente inclusiv cafeina

F16- Tulburări matale şi comportamentale datorate utilizării halucinogenelor

F17- Tulburări mentale şi comportamentale datorate utilizării tutunului

FI8- Tulburări mentale şi comportamentale datorate utilizării solvenţilor volatili

FI9- Tulburări mantale şi comportamentale datorate utilizării mai multor droguri sa" altor
substanţe psihoactive

Categoriile cu al 4-lea şi al 5-lea caracter pot fi folosite pentru specificarea stării clinice, după
cum urmează: F1X.0- Intoxicaţie acută .00 Necomplicată
.01 Cu traumatism sau altă leziune
corporală
.02 Cu altăcomplicaăie medicală
.03 Cu delirium
.04 Cu distorsiuni perceptuale
.05 Cu comă
.06 Cu convulsii
.07 Intoxicaţie patologică

F1X.1- Utilizare nocivă

43
 F1X.2- Sindrom de dependenţă .20 în prezent abstinent .21 în
prezent abstinent dar în ambianţă
proiectivă
.22 în prezenL în supraveghere clinică
continua sau regim de
înlocuire (dependenţă controlată) .23 în prezent abstinent dar în tratament
cu droguri .¡versive sau
blocante
.24 în prezent utilizând substanţa
(dependenţă activă)
.25 Utilizare continuă
.26 Utilizare episodică (dipsomanie)

FIX.3- Starea de sevraj .30 Necomplicată .31 Cu

convulsii

F1X.4- Starea de sevraj cu ddirium .40 Fără convulsii .41 Cu

convulsii

F1X.5- Tulburarea psihotică .50 Schizofrenia-liite .51 Predominant delirantă .52

Predominant haîucinatorie .53 Predominant polimorfa .54 Predominant cu
simptome depresive .55 Predominant cu simptome maniacale .56 Cu
simptome mixte

F1X.6 Sindrom amnestic

F1X.7 Tulburare psîhotică reziduală şi cu debut
tardiv
.70Flashback-uri (rememorări
paroxistice)
.71 Tulburare de personalitate şi
comportament
.72 Tulburare afectivă reziduală
.73 Demenţa

.74 Altă deteriorare cognitivă persistentă

.75 Tulburare psihotică cu debut tardiv

F1X.8- Alte tulburări mentale şi comportamentale

F1X.9- Tulburare mentală şi comportamentală,

nespecificată

F20-F29
Schizofrenia, tulburările schizotipale, si tulburările delirante

F20- Schizofrenie
F20.0 Schizofrenie paranoidă F20.1 Schizofrenie hebefrenă
F20.2 Schizofrenie catatonă F20.3 Schizofrenie nediferenţiată
F20.4 Depresie postschizofrenă F20.5 Schizofrenie reziduală
F20.6 Schizofrenie simplă F20.8 Alta schizofrenie F20.9
Schizofrenie nespecificată

Al 5-lea caracter poate fi folosit pentru a clasifica modalitatea evolutivă:

F20.X0- Continuă

44
 F20.X1- Episodică, cu deficit progresiv F20.X2- Episodică cu deficit stabil
F20.X3- Episodică, remitentă F20.X4- Remisiune incompletă F20.X5- Remisiune
completă F20.X8- Alta
F20.X9- Perioada de observaţie sub 1 an

F21- Tulburare schizotipală

F22- Tulburări delirante persistente F22.0- Tulburare delirantă F22.8- Alte tulburări
delirante persistente F22.9- Tulburare delirantă persistentă nespecifk ,'tă

F23- Tulburări psihotice acute şi tranzitorii

F23.0- Tulburare psihotică acută polimotia fără simptome de schizofrenie
F23.1- Tulburare psihotică acută polimorfa cu simptome de schizofrenie
F23.2- Tulburare psihotică acută schizofrenia-likc F23.3- Alte tulburări psihotice acute, predominant
delirante
F23.8- Alte tulburări psihotice acute şi tranzitorii F23.9- Tulburări psihotice acute şi
tranzitorii, nespecificate

Se poate utiliza al 5-lea caracter pentru a identifica prezenţa sau absenţa stresului acut asociat:
-X0 Fără stres acut asociat .XI Cu stres acut asociat F24-
Tulburare delirantă indusă

F25- Tulburări schizoafective

F25.0- Tulburare schizoafectivă de tip maniacal
F25.1- Tulburare schizoafectivă de tip depresiv F25.2- Tulburare schizoafectivă de tip mixt
F25.8- Alte tulburări schizoafective F25.9- Tulburare schizoafectivă nespecificată

F28- Alte tulburări psihotice non-organice

F29- Psihoza non-organică, nespecifîcată

F30-F39
Tulburări ale dispoziţiei afective

F30- Episod maniacal F30.0- Hipomanie

F30.1-Manie iară simptome psihotice F30.2- Manie cu simptome psihotice F30.8- Alte e
jisoade maniacale F30.9- Episou maniacal nespecificat

F31- Tulburare afectivă bipolară

F31.0- Trib""rare afectivă bipolară cu episod actual hipomaniacal
F31.1- Tulburare afectivă bipolară cu episod actual maniacal fară simptom«, psihotice
F3I.2- Tulburare afectivă bipolară cu episod actual maniacal cu simptome psihotice
F31.3- Tulburare afectivă bipolară cu episod actual depresiv uşor sau mediu
.30 fără sindrom somatic .31 cu sindrom somatic F31.4- Tulburare afectivă bipolară cu
episod actual depresiv sever fară simptome psihotice
F31.5- Tulbvrare afectivă bipolară cu episod actual depresiv sever cu simptome psihotice
F31.6- Tulbu "ire afectivă bipolară cu episod actual mixt
F31.7- Tulburare afectivă bipolară actual în remisiune
F31.8- Alte tulburări afective bipolare
F31.9- Tulburare afcctivă bipolară, iară precizare

F32- Episodul depresiv

F32.0- Episod depresiv uşor .00 fară sindrom somatic .01 cu sindrom somatic F32.1-
Episod depresiv mediu . 10 fară sindrom somatic . 11 cu sindrom somatic F32.2- Episod

45
 depresiv sever fară simptome psihotice F32.3- Episod depresiv sever cu simptome
psihotice F32.8- Alte episoade depresive F32.9- Episod depresi\, fără precizare

F33- Tulburare depresivă recurentă

F33.0- Tulburate depresivă recurentă, episod actual
uşor
.00 fară sindrom somatic .01 cu sindrom somatic F33.1- Tulburare depresivă recurentă,
episod actual
mediu
. 10 fară sindrom somatic . 11 cu sindrom somatic F33.2- Tulburare depresivă
recurentă, episod actual sever fără simptome psihotice
F33.3- Tulburare depresivă recuienta, episod actual sever cu simptome psihotice
F33.4- Tulburare depresivă recurentă, actual în remisie
F33.8- Alte tulburări depresive recurente
F33.9- Tulburare depresivă recurentă, fără precizare

F34- Tulburări persistente ale dispoziţiei (afective) F34.0- Ciclotimia

F34.1-Distimia
F34.8- Alte tulburări ale dispoziţiei (afective) persistente
F34.9- Tulburări ale dispoziţiei (afective) persistente, iară precizare

F38- Alte tulburări ale dispoziţiei (afective)

F38.0- Alte tulburări ale dispoziţiei (afective) izolate
.00 episod afectiv mixt F38.1- Alte tulburări ale dispoziţiei (afective) recurente
.10 tulburare depresivă recurentă scurtă F38.8- Alte tulburări ale dispoziţiei
(afective) specificate

F39- Alte tulburări ale dispoziţiei (afective), fără precizare F40-F49

Tulburări nevrotice, tulburări legate de factori de stres şi tulburări somatoforme

F40- Tulburări anxios fobice F40.0-Agorafobia

.00 fară tulburare de panică .01 cu tulburare de panică F40.1- Fobii
sociale F40.2- Fobii specifice (izolate) F40.8- Alte tulburări anxios fobice
F40.9- Tulburări anxios fobice, fară precizare

F41- Alte tulburări anxioase

F4I.0- Tulburarea de panică (anxietatea episodică paroxistica)
F41.1- Anxietatea generalizată
F41.2- Tulburarea anxioasă şi depresivă mixtă
F41.3- Alte tulburări anxioase mixte

46
 F41.8- Alte tulburări anxioase specificate F41.9- Tulburare anxioasă, fara
precizare

F42- Tulburare obsesiv-compulsivă

F42.0- Cu idei sau ruminaţii obsesive în prim plan F42.I- Cu comportament compulsiv
(ritualuri obsesiónale) în prim plan
F42.3- Forma mixtă, cu idei obsesive şi comportament compulsiv
F42.8- Alte tulburări obsesiv compulsive F42.9- Tulburare obsesiv
compulsivă, fără precizare

F43- Reacţii la un factor de stres important şi tulburări de adaptare

F43.0- Reacţie acută la un factor de stres F43.1- Stare de stres posttraumatic F43.2-
Tulburări de adaptare .20 reacţie depresivă scurtă .21 reacţie depresivă prelungită .22 reacţie mixtă,
anxioasă şi depresivă .23 cu predominenţa unei perturbări a altor emoţii .24 cu predominenţa unei
perturbări a condu ¡l'. i .25 cu perturbarea mixtă de emoţii şi conduite .28 cu predominenţa altor
simptome specifice F43.8- Alte reacţii Ia un factor de stres important F43.9- Reacţii la un factor de
stres important, fară
precizare

F44- Tulburări disociative (de conversie) F44.0- Amnezia disociativă F44.1- Fuga disociativă
F44.2- Stupoarea disociativă F44.3- Stări de transă şi posesiune F44.4- Tulburări motorii
disociative F44.5- Convulsii disociative
F44.6- Anestezie disociativă şi atingeri senzoriale F44.7- Tuli. urări disociative (de
conversie) mixte F44.8- Alte tulburări disociative (de conversie) .80 sindromul
Ganser .81 personalitatea multiplă
.82 tulburări disociative (de conversie), specificate F44.9- Tulburări disociative (de
conversie), iară
precizare

F45- Tulburări somatoforme F45.0- Somatizarea

F45.I- Tulburarea somatoformă nediferenţiată
F45.2- Tulburarea hipocondriacă
F45.3- Disirncţia neurovegetativă somatoformă
F45.4- Sindromul dureros somatoform persistent
F45.8- Alte ailburări somatoforme
F45.9- Tulburări somatoforme, fără precizare

F48- Alte tulburări nevrotice F48.0- Neurastenia

F48.1- Sindromul de depersonalizare-derealizare F48.8- Alte valburări nevrotice specificate
F48.9- Tulburări nevrotice, fară precizare

F50-F59
Sindroame comportamentale asociate cu perturbări fiziologice şi factori fizici

F50- Tulburări de ilimentaţie F50.0- Anorexia mentală F50.1 - Anorexia mentală atipică F50.2-
Bulimia (bulimia nervoasa) F50.3- Bulimia atipică
F50.4- Hiperfagia asociată cu alte perturbări fiziologice F50.5- Vărsăturile asociate cu alte
perturbări fiziologice

47
 F50.8- Alte tulburări de alimentaţie
F50.9- Tulburarea de alimentaţie, iar - precizare

F51- Tulburări ale somnului nonorganice F51.0- Insomnia nonorganică F51.1 - Hipersomnia
nonorganică F51.2- Tulburări ale ritmului veghe-somn nonorganice F51.3- Somnambulism
F51.4- Teroare nocturnă F51.5- Coşmaruri
F51.8- Alte tulburări ale somnului îK.uorganice F51.9- Tulburări ale somnului
nonorganice, fără
precizare

F52- Disfuncţii sexuale nedatorate unei tulburări sau unei boli organice
F52.0- Absenţa sau pierderea dorinţei sexuale F52.I- Aversiunea sexuală şi lipsa plăcerii
sexuale F52.2- Eşecul răspunsului genital F52.3- Disfuncţia orgasmică F52.4- Ejacularea
precoce F52.5- Vaginismul nonorganic F52.6- Dispareunia nonorganică F52.7- Activitatea
sexuală excesivă F52.8- Alte disfuncţii sexuale, nedatcrate unei tulburări sau unei boli
organice
F52.9- Disfuncţia sexuală nedatorată unei tulburări sau unei boli organice, fără precizare

F53- Tulburări mentale şi comportamentale asociate puerperalităţii, neclasificate în altă parte

F53,0- Tulburări mentale şi tu Io urări uşoare ale comportamentului asociate
puerperalităţii, neclasificate în altă parte
F53.1- Tulburări mentale şi tulburări severe ale comportamentului asociate puerperalităţii,
neclasificate "n altă parte
F53.8- Alte tulburări mentale şi tulburări ale comportamentului asociate puerperalităţii,
neclasificate în altă parte
F53.9- Tulburări mentale ale puerperalităţii, iară
precizare

F54- Factorii psihologici sau comportamentali asociaţi bolilor sau tulburărilor clasificate în altă
parte

F55- Abuzul de substanţe care nu antrenează dependenţa F55.0- Antidepresive. F55.1-

Laxative F55.2- Analgezice F55.3- Antiacide F55.4- Vitamine F55.5- Steroizi şi
hormoni
F55.6- Preparate specifice bazate pe plante şi remedii
populare
F55.8- Alte substanţe care nu antrenează dependenţa F55.9- Fără precizare

F56- Sindroame comportamentale nespecificate asociate cu perturbările psihologice sau ale

factorilor fizici

F60 Tulburări specifice ale personalităţii F60.0- Personalitatea paranoidă

F60.1- Personalitatea schizoidă F60.2- Personalitatea disocială F60.3-
Personalitatea emoţional-labilă .30 tip impulsiv .31 tip borderline

48
 F60.4- Personalitatea histrionică
F60.5- Personalitatea anankastă
F60.6- Personalitatea anxioasă (evitantă)
F60.7- Personalitatea dependentă
F60.8- Alte tulburări specifice ale personalităţii
F60.9- Tulburări ale personalităţii, iară precizare

F61 Tulburări mixte ale personalităţii şi alte tulburări ale personalităţii

F61.0- Tulburarea mixtă a personalităţii F61.1- Modificări jenante ale personalităţii,
neclasificate în F60 sau F62

F62 Modificări durabile ale personalităţii neatribuite unei leziuni sau unei boli cerebrale
F62.0- Modificările durabile ale personalităţii după o experienţă catastrofică
F62.1- Modificările durabile ale personalităţii după o boală psihiatrică
F62.8- Alte modificări durabile ale personalităţi: F62.9- Modificările durabile ale
personaîit£''i, iară
precizare

F63 Tulburări ale obiceiurilor si ale impulsurilor F63.0- Jocul patologic

F63.1- Tendinţa patologică de a da foc (piroman';i) F62.2- Tendinţa patologică de a comite
furturi (cleptomania)
F62.3- Tricotilomania
F63.8- Alte tulburări ale obiceiurilor şi ale impu!: urilor F63.9- Tulburări ale obiceiurilor şi
ale impulsuri'or, fără
precizare

F54 Tulburări ale identităţii sexuale F64.0- Transsexualismul

F64.1- Tr?"svestismul bivalent
F64.2- Tulburări de identitate sexuală ale copilăriei
F64.8- Alte tulburări de identitate sexuală
F64.9- Tulburarea de identitate sexuală, iară precizare

F65 Tulburări ale preferinţei sexuale F65.0- Fetişismul F65.1- Transvestismul fetişist F65.2-
Exhibiţionismul F65.3- Voyeurismul F65.4- Pecnfilia F65.5- Sad- -mazochismul F65.6-
Tulburări multiple ale preferinţei sexuale F65.8- Alte tulburări ale preferinţei sexuale
F65.9- Tulburări ale preferinţei sexuale, fără precizare

F66 Probleme psihologice şi comportamentale asociate dezvoltării sexuale şi orientării

sexuale
F66.0- Tulburări ale maturizării sexuale F66.1- Orie ;tarea sexuală egodistonică F66.2-
Probleme relaţionale legate de orientarea sexuală F66.8- Alte tulburări ale dezvoltării
psihosexuale F66.9- Tu!ourări ale dezvoltării psihosexuale, fară
precizare

F68 Alte tulbur?.i ale personalităţii şi comportamentului Ia adult

F68.0- Ac; ^ntuarea simptomelor fizice din cauze psihologice
F68.1- Producerea intenţionată sau simularea de simptome sau a unei incapacităţi fie
fizică, fie psihologică (tulburări factice)
F68.8- A te tulburări ale personalităţii şi comportamentului !a "dult

49
 FC9 Tulburări ale personalităţii şi compui iamentului la adult, farâ precizare

F70-F79 Retardul mental

F70 Retardul mental uşor F71 Retardul mental mediu F72 Retardul mental grav F73 Retardul
mental profund F78 Alte forme de retard mental F79 Retardul mental, fără precizare

F80-F89 Tulburări ale dezvoltării psihologice

F80 Tulburări specifice ale dezvoltării vorbirii şi limbajului F80.0- Tulburări specifice ale
articv'ării vorbirii F80.1- Tulburarea achiziţiei limbajului de tip exprexiv F80.2- Tulburarea
achiziţiei limbajului de tip receptiv F80.3- Afazia dobândită cu epilepsie (sindromul
Landau-Kleffner)
F80.8- Alte tulburări ale dezvoltării vorbirii şi limbajului
F80.9- Tulburări ale dezvoltării vorbirii şi limbajului, iată precizare

F81 Tulburări specifice ale achiziţiilor şcolare F81.0- Tulburarea specifică a lecturii F81.1-
Tulburarea specifică a ortografiei F8 i .2- Tulburarea specifică a aritmeticii F81.3-
Tulburarea mixtă a achiziţiilor şcolare F81.8- Alte tulburări ale achiziţiilor şcolare F81.9-
Tulburări ale achiziţiilor şcolare, fără precizare

F82 Tulburări specifice ale dezvoltării motorii

F83 Tulburări specifice mixte ale dezvoltării

F84 Tulburări globale ale dezvoltării F84.0- Autismul infantil F84.1- Autismul atipic
F84.2- Sindromul Rett
F84.3- Alte tulburări dezintegrative ale copilăriei F84.4- Tulburarea fciperchinetică
asociată cu retard mental şi mişcări stereotipe
F84.5- Sindromul Asperger
F84.8- Alte tulburări globale ale dezvoltării
F84.9- Tulburări globale ale dezvoltării fară precizare

F88 Alte tulburări ale dezvoltării psihologice

F89 Tulburări ale dezvoltării psihologice, fară precizare

F90-F98 Tulburări ale comportamentului şi tulburări emoţionale care apar în mod obişnuit în
timpul copilăriei şi adolescenţei

F90 Tulburări hiperchinetice

F90.0- Perturbarea activităţii şi a atenţiei
F90.1- Tulburarea hiperchinetică şi tulburarea conduitei
F90.8- Alte tulburări hiperchinetice
F90.9- Tulburări hiperchinetice, fără precizare

F91 Tulburări ale conduitei

F91.0- Tulburări ale conduitei limitate la mediul
familial
F91.1- Tulburări ale conduitei, tipul nesocializat F91.2- Tulburări ale conduitei, tipul
socializat F91.3- Tulburări opoziţionale, cu provocare F91.8- Alte tulburări ale conduitei
F91.9- Tulburări ale conduitei, fără precizare

50
 F92 Tulburări mixte ale conduitei şi ale emoţiilor F92.0- Tulburarea conduitei cu depresie F92.8-
Alte tulburări mixte ale conduitei şi emoţiilor F92.9- Tulburări mixte ale conduitei şi ale emoţiilor,
iară precizare

F93 Tulburări emoţionale cu debut specific în copilărie F93.0- Angoasa de separare a copilăriei
F93.1- Tulburarea anxios fobică a copilăriei F93.2- Anxietatea socială a copilăriei F93.3-
Rivalitatea între fraţi
F93.8- Alte tulburări emoţionale cu debut în copilărie F93.9- Tulburări emoţionale ale
copilăriei, nesp xificat

F94 Tulburarea funcţionării sociale debutând în mod specific în copilărie şi adolescenţă

F94.0- Mutismul electiv
F94.1- Tulburarea reacţională de ataşament a copilăriei F94.2- Tulburarea de ataşament a
copilăriei, cu dezinhibiţie
F94.8- Alte tulburări ale funcţionalităţii soc-.»le ale
copilăriei
F94.9- Tulburarea funcţionalităţii sociale a copilăriei, fară precizare

F95 Ticuri
F95.0- Ticul tranzitoriu F95.1- Ticul motor sau vocal cronic F95.2- Forme asociind ticurile
vocale şi ticurile motorii multiple (sindromul Gilles de la Tourette) F95.8- Alte ticuri
F95.9- Ticuri, nespecificat
F96 Alte tulburări de comportament şi alte tulburări emoţionale care apar în mod obişnuit în
timpul copilăriei şi adolescenţei
F98.0- Fni'vezis nonorganic F98.1- Encopresis nonorganic
F98.2- Tulburarea de alimentaţie din prima şi a doua
copilărie
F98.3- Picrt din prima şi a doua copilărie F98.4- Mişcări stereotipe F98.5- Balhismul F98.6-
Vorbirea precipitată
F98.8- Aite tulburări ale comportamentului şi emoţionale specifice cu debut în mod
obişnuit în timpul copilăriei şi adolescenţei
F98.9- Tuihurări ale comportamentului şi emoţionale specifice cu debut în mod obişnuit în
timpul copilăriei şi adolescenţei, nespecificate

F99 Tulburare mentală nespecificată

51
 CAPITOLUL 4

TULBURĂRI MENTALE ORGANICE

în patologia psihiatrica întâlnim diferite intensităţi ale tulburărilor psihice. Fiecare dintre ele are
câteva caracteristici pe care vom încerca să le trecem în revistă (G. lonestu).
Tulburările de intensitate nevrotică sunt afecţiuni de slabă intensitate clinică, nu se asociază cu
modificări de conştientă. Sunt considerate de sorginte exogenă, deoarcce se consideră ca fiind
favorizate de o cauză din afară. Din punctul de vedere al pacienţilor aceştia se consideră bolnavi,
ur.-;ori cred că au o afecţiune foarte gravă motiv pentru care solicită ajutorul. Ei se investighează,
urmează multiple tratamente, solicită îngrijiri. In privinţa cauzei declanşatoare nu este important
elementul traumatizant ci importantă este semnificaţia care i se atribuie de către persoana respectivă.
Adepţii ipotezei psihanalitice consideră ca fiind importantă semnificaţia factorilor psihotraumatizanţi
ce intervin de timpuriu în viaţa insului. Perioada de frustrare din primii ani de viaţă creează o
vulnerabilitate care rămâne pe toată perioada existenţei individului. La apariţia akor factori, individul
reacţionează mai puternic şi există riscul Ef.ariţiei tulburărilor nevrotice.
Psihozele sunt considerate tulburări psihice majore. Ele corespund denumirii populare de
"nebunie". De cele mai multe ori pacienţii nu au conştiinţa bolii, de cele mai multe ori nu se
consideră bolnavi sau în cazul prezentării la medic acuză nişte simptome mai puţin importante pentru
patologia psihiatrică. De exemplu acuză insomnii, dar nu reclamă prezenţa halucinaţiilor. V.
Predescu susţinut mai apoi de M.D. Ghcorghe considera că aceste tulburări sunt de sorginte
endogena, susţinute de modificări biochimice. Natura genetică face posibilă transmiterea ereditară. In
cadrul acestor afecţiuni întâlnim simptome psihotice în sfera senzorialităţii, gândirii, afectivităţii.
Evoluţia în general episodică are o durată variabilă. Se consideră că această perioadă ar fi de 6 luni.
Fiecare episod are o istorie naturală cu o perioadă de dezvoltare, una de manifestare şi una de
remisiune. Tulburarea sau episodul cu debut brusc, tablou zgomotos are un prognostic mai bun. Din
contra debutul lent, insidios cu tablou simptomatologie şters va avea un prognostic rezervat, evoluţia
se cronicizează. Remisiunile se reduc ca durată şi/sau calitate iar episoadele de boală se lungesc. Peri
odele de boală tratate se remit mai repede, cu o calitate mai bună a remisiunii.
Caracterizarea tulburărilor de personalitate.
Tulburările de personalitate sunt determinate de dezvoltări dizarmonice ale acesteia. Dacă la
adulţi vorbim de tulburări ale personalităţii, la copii şi adolescenţi putem vorbi de dezvoltări
dizarmonice ale personalităţii. Tulburările de personalitate se caracterizează prin trăsături de
inadaptabilitate care sunt srabiie, durabile, inflexibile şi care se menţin pe toată perioada vieţii.
Persoanele nu încearcă să se schimbe, ci să adapteze societatea la nevoile lor. Nu consideră
trăsăturile acestea ca fiind anormale, ci transferă vina asupra celorlalţi. Valorile etice şi idealurile
morale ale persoanelor cu tulburări de personalitate sunt de multe ori în dezacord cu cele ale
societăţii. Au o instabilitate afectiva, cu schimbări rapide ale stării de dispoziţie..Relaţiile
interpersonale se iniţiază cu dificultate, iar menţinerea lor se face cu greutate.

4.1 Demenţa
Ansamblu de entităţi clinice şi nosografice determinate de boli sau leziuni cronice sau progresive
ce antrenează disfuncţia corticală, în care există o deteriorare cognitivă care include senzorialitatea,
atenţia, memoria, gândirea, limbajul şi orientarea. Demenţa produce declin în funcţionarea
intelectuala şi modificări ale activităţilor cotidiene uzuale cum ar spălatul, îmbrăcatul, alimentaţia,
igiena personală. De asemenea apar alterări ale funcţiilor sociale şi familiale.

52
 Clinica demenţei. Elementul esenţial în demenţă îl reprezintă declinul memoriei şi al gândirii
ceea ce determină modificarea activităţii zilnice. Memoria este deteriorată în toate elementele ei:
înregistrarea, stocarea, redarea informaţiilor. In privinţa gândirii apare o scădere a capacităţii,
ritmului, fluxului şi coerenţei ideative, iar capacitatea de raţionare este mult alterată. Atenţia este
modificată în sensul apariţiei unei hipoprosexii: pacirntul nu poate urmări mai multe informaţii în
acelaşi timp. Acivităţile cunoscute şi învăţate anterior sunt pierdute.
Evoluţia este progresivă. în faza iniţială pacienţii pot să aprecieze critic tulburările de memorie
pentru ca ulterior acestea să se adâncească şi ei să nu le mai conştientizeze.

Demenţa Alzheimer este o boală cerebrală degenerativă primară a cărei cauză este necunoscută.
Se incrirninc ază în etiologia demenţei Alzheimer scăderea acetilcolincsierazei, modificarea
butyrilcolinesterazei presinaptice la nivelul hipocampului, amigdalei şi neocortexului. Alţi
neurotransniţători incriminaţi ar putea fi GABA, dopamina, glutamatul, f'tc. La nivelul creierului se
remarcă reducerea marcată a populaţiei neuronale în câteva zone şi anume: hipocamp, locus ceruleus,
coitexul frontal şi temporo-parietal; apar degenerescente neurofibrilare.
Debutul este insidios şi progresiv şi poate dura ? 3 ani. Vârsta de debut poate fi la mijlocul vieţii
adulte adică Tn jurul vârstei de 50 de ani - debut presenil, sau peste 65 de ani - debut senil. Evoluţia
este în funcţie de vârsta de debut. Astfel, menţa cu debut tardiv are o evoluţie mai lentă şi este
caracterizată printr-o deteriorare globală a funcţiilor cognitive. Foarte rar poate fi fixat în timp
momentul debutului dar se poate diagnostica uşor după simptomatologie afecţiunea în sine. Clinic,
elementul esenţial îl reprezintă sindromul demenţial. Aici apar tulburările de memorie, fatigabilitatea
atenţiei, tulburări ale gândirii abstracte, calculul mental nu poate fi efectuat, bagajul ••.oţional
sărăceşte. Afazia constă în imposibilitatea denumirii obiecielor şi formulării corecte a propoziţiilor.
Agnozia semnifică incapacitatea recunoaşterii obiectele, datorită defectului de integrare gnozică. In
cadrul activităţii, apraxia constă în imposibilitatea efectuării unor activităţi simple pentru că uită
gesturile pe care trebuie să le facă (încheiatul nasturilor la cămaşă). Manifestările perturbă
semnificativ funcţionarea profesională şi sock-lă. Prevalenta este de 2-4% în populaţia trecută de 65
de ani.
Pot apărea tuîbu» ?ri perceptuale - halucinaţii sau de gândire - idei delirante. în sfera afectivităţii
de notat este depresia care se poate asocia. în stadiile finale ale bolii apar modificări masive de
limbaj ca salata ds cuvinte, verbigeraţia. Evoluţia demenţei este de 5-10 ani.

Demenţa vasculară (denumită înainte de tip arteriosclerotic)

Este frecvent întâlnită şi se situează după demenţa Alzheimer. Este asociată cu afeciunile cardio-
vasculare care duc la apariţia în creier a modificărilor ischemice cronice prin infarcte sau hemoragii.
Alţi factori de risc asociaţi sunt diabetul şi dislipidemiile. Din punctul de vedere al clinicii demenţa
vasculară prezintă un iebut acut sau insidios. Debutul acut este secundar unui accid nt vascular
cerebral sever. Simptomele neurologice şi tulbui irile cognitive şi afective coexistă frecvent în acest
caz. Demenţa prin infarcte multiple este secundară unor accidente ischemice minore, are debut lent,
asociază tulburări cognitive şi afective.
Alterarea funcţiilor cognitive este inegală; pot apărea pierderea memoriei, semne neurologice de
focar, deteriorare intelectuală. Asociaza frecvent stare confuzională cu aspect ondulant în sensul
apariţiei predominant nocturne însoţită de agitaţie mai ales la nivelul patului, labilitate emoţională,
tulburări afective. Din punct de vedere somatic se notează hipertensiunea arterială, dar şi valori
crescute ale glicemiei.

53
 Dementa Pick
Tulburare organică determinată de o atrofie progresivă şi selectivă fronto-temporală care poate
debuta îi, perioada presenilă sau senilă. Debutul este lent progresiv în jurul vârstei de 60 de
ani.Manifestări comportamentale: euforis, dezinhibiţie, familiaritate excesivă, impudicitate în cazul
afectării lobului frontal. Apar schimbări de caracter cu deteriorare socială, urmată de deteriorarea
memoriei, a vorbirii şi iar fenomene extrapiramidale. Leziunile neurologice pot si situate şi la nivelul
lobilor temporali în sensul apariţiei atiofiilor. Manifestările comportamentale Ie preced pe cele alg
memoriei.

Demenţa în boala Crcutzfeldt-Jakob

Demenţă progresivă asociată cu semne neurologice secundare leziunilor cerebrale (encefalopatia
spongiformă subacută): paralizie spastică progresivă, senine extrapiramidale, mişcări coreoatetozice.
Debutul este marcat de obu^ealä nejustificată, acuze somatice, apoi se instalează tulburările cognitive
şi modificările comportamentale. Evoluţia este rapidă către exilus.

Demenţa în SIDA
Este o afecţiune cu tablou clinic complex: deficit cognitiv progresiv, simptome de intensitate
psil.otică, mielopatii, neuropatii. Debutează rar ca o meniagoencefalită, cu fatigabilitate, cefalee,
bradilalie, hipomnezie. Apoi asociază anxietate, tulburări de personalitate, _ depresie şi tentative de
suicid.

4.2 Sindromul amnestic organic (Korsakoff)

Este un sindrom sever caracterizat prin alcerarea memoriei de fixare şi de lungă durată cu
păstrarea funcţiilor cognitive. Se caracterizează prin amnezie de fixare datorită alterării memoriei
recente, confabulaţii mnestice (întâmplări credibile dar care nu s- au întâmplat) care umplu golurile
de memorie. Cauzele care pot
determina un sindrom amnestic sunt următoarele; traumatisme craniocerebrale, tumori cerebrale,
accidente vasculare, intoxicaţia ' cu monoxid de carbon.

4.3 Delirium

Deliriumul este un sindrom caracterizat prin stare confuzională de origine organică şi cauze
multiple, care asociază tulburări ale percepţiei, atenţiei, memoriei, gândirii, comportamentului.
Durata stării confuzionale este variabilă, cel mai adesea până în 4 săptămâni cu posibilitatea de a
se menţine până la 6 luni. Este o urgenţă medicală. Poate apărea la orice vârstă dar este mai
frecvent peste 60 de ani. Din punct de vedere clinic simptomul central îl reprezintă modificarea
de conştiinţă de la obnubilare până la comă. Fatigabilitatea atenţiei, alterarea memoriei de scurtă
durată, incoerenţa ideo-verbală, incapacitatea de judecată şi raţionament, iluziile şi halucinaţiile
vizuale, dezorientarea temporo-spaţială auto şi allopsihică întregesc tabloul psihopatologic în
cazul deliuriumului. Secundar trăirilor halucinatorii se mai poate menţiona apariţia depresiei şi
anxietăţii, ca şi modificarea comportamentului. Se inversează ciclul veghe-somn cu veghe
nocturnă şi somnolenţă diurnă. Cauzele deliumuîui sunt multiple. Hyman citat de Georgescu le
clasifică astfel*. - ■
-medicamente anticolinergice (antidepresive triciclice, neuroleptice, seddtive, etc); -abuzul de
droguri;
-sindromul de ssvraj la alcool, droguri, benzodiazepine; -cauze metabolice: hipoglicemia,
ciroza hepatică, uremia; -deficiente vitaminice: Bl, Bl2, acid nicotinic; -endocrinopatii: hipo
sau hipertiroidismul, boala Cushing; -infecţii: orice infecţie sistemică, SIDA, meningite;
-cauze neurologice: traumatisme craniocerebrale, accidente vasculare, tumcri cerebrale;
-toxine: monoxid de carbon;

54
 -cardiovasculare: HTA;
-alte cauze: boli sistemice.

Tratamentul
Demenţa de tip Alzheimer este progresivă şi este cel mai frecvent tip de demenţă. Instituirea
precoce a tratamentului specific poate încetini evoluţia progredientă, îmbunătăţi prognosticul iar în
acest fel poate creşte supravieţuirea pacienţilor cu demenţă de tip Alzheimer.
Inhibitorii de acetilcholinesterază (donepezilul - / "icept şi rivastigmina - Exelon) şi medicaţia
antiglutamatergică (memantina - Ebixa) îmbunătăţesc cogniţia şi încetinesc declinul cognitiv.
Tratamentele antioxidante (Gingko Biloba, vitamina E), neurotropele (Piracetamul) sau
antiinflamatoarele nesteroidiene pot ameliora prognosticul demenţei de tip Alzheimer.
Abordarea demenţei vasculare constă în depistarea şi tratarea cauzelor accidentelor vasculare
(hipertensiune arterialS. diabet zaharat, patologie cardiacă).
Simptomele non-cognitive din demenţe se control vază cu antipsihotice în doze mici (agitaţia),
benzodiazepine cu durată scurtă de acţiune (insomnia), carbamazepină sau acid valproic
(agresivitatea, ostilitatea, agitaţia) şi antidepresive (iritabilitatea, anxietatea, dispoziţia depresivă).
CAPITOLUL 5

TULBURĂRI DE PERSONALITATE ŞI COMPORTAMENT

DATORATE BOLII, LEZIUNII ŞI DISFUNCŢIEI CEREBRALE
Tulburarea orpanică de personalitate
Se caracterizează prin modificarea semnificativă a comportamentului anterior îmbolnăvirii.
Poate apare după accidente vascularc cerebrale, traumatisme craniocerebrale, tumori în special de
lob frontal. Are Joc scăderea capacităţii de a persevera în activii-ţi care necesită perioade lungi de
efectuare iar comportamentul emoţional este alterat: labilitate emoţională, bună dispoziţie supe
rficială nemotivată, veselie inadecvată, stări explozive cu agresivitate, apatie. Se mai pot întâlni:
dezinhibiţia necesităţilor şi impulsurilor cu acte antisociale - furt, lipsa interesului penii u :giena
personală, bulimie. Ideaţia este de intensitate delirantă de tip paranoid, cu preocupare pentru o tema
unică abstractă: religia. Are loc alterarea ritmului şi fluxului ideativ în sensul creşterii sau scăderii
fluxului ideativ, vâscozitate; apar tulburări cognitive şi comportament sexual alterat cu
hipersexualitate sau schimbarea preferinţei sexuale.

Sindromul posfcomoţional
Apare după un traumatism cranian şi se manifestă cu cefalee şi ameţeli, iritabilita .e, toleranţa Ia
frustrare este scăzută astei că reacţionează disproporţionat la incitări minime, dificultăţi de
concentrare, alterări ale memoriei, performanţe intelectuale reduse. Aceste simptome pot fi însoţite
de depresie sau anxietate accentuate de teair i unei afecţiuni neurologice permanente secundară
leziunii cerebrale. Poate asocia consumul de alcool.
Sindromul post-encefalitic
Afecţiune ce include manifestări comportamentale după o encefalită virală sau bacteriană, care
are durata variabilă şi de obicei este reversibilă. Simptomatologia variază în funcţie de vârstă, agentul
patogen. Se descriu de asemenea iritabilitate, tulburări cognitive, tulburări ale somului, modificări ale
apetitului .în sensul creşterii sau scăderii lui, schimbări ale comportamentului sexual, nerespectarea
normelor sociale, disfuncţii neurologice: paralizie, afazie, surditate, apraxie constructivă.

55
 CAPITOLUL 6

TULBURĂRI MENTALE DATORATE CONSUMULUI DE

SUBSTANŢE PSIHOACTIVE
în cadrul acestui capitol vom lua în discu|ie o mare parte din substanţele care determină tulburări
psihice. In această categorie sunt incluse opioizii, sedativele şi hipnoticele, alcoolul, cafea, tutunul,
canabisul, etc.
Toate substanţele se supun aceloraşi legi, determină modificări în comportament, perturbă
funcţionarea organismului, în funcţie de vechimea consumului, de cantitatea de substanţă folosită
discutăm de câteva stadii în evoluţia tulburării. Aceste tulburări erau cunoscute anterior sub
denumirea de toxicomanii. Termenii folosiţi în acest capitoi sunt următorii:

Intoxicaţia
Se caracterizează prin tuburări psihice şi comportamentale variabile în cursul sau după ingestia
acută a unei substanţe. Depinde de cantitatea ingerată, vulnerabilitatea persoanei. Se remite după
metabolizare şi eliminare din organism.
Tabloul clinic al intoxicaţiei:
- labilitatea dispoziţiei
- agitaţie şi agresivitate
- hipoprosexie, hipomnezie
- incoerenţa ideo-verbală
- dizartrie
- tulburări de coordonare motorie
- tulburări neurovegetative

56
 Abuzul sau folosirea dăunătoare, nocivă
Se referă la administrări permanente şi repetate (aproximativ 1 an) a unei substanţe, care
determină perturbarea îndeplinirii obligaţiilor sociale, familiale. Administrarea se menţine şi se
subapreciază consecinţele dezastruoase ale consumu-•;» (boli somatice, condusul maşinii). Există
frecvent comorbidite'ea cu o afecţiune somatică.

Adicţia
Reprezintă nevoia psihică de a consuma substanţa obişnuită. In această situaţie are Ioc
subordonarea oricărei activităţi nceleia de a-şi procura drogul (substanţa) indiferent de consecinţe.

Toleranţa
Acest fenomen presupune un consum destul de îndelungat de substanţă. Se caracterizează prin
necesitatea creşterii considerabile a cantităţilor de substanţă pentru a ajunge Ia intoxicaţie sau efectul
dorit sau prin diminuarea semnif; itivă a efectului la uzul continuu al aceleiaşi cantităţi de substanţă.

Abstinenţa
Abstinenţa presupune dezvoltarea unui sindrom (fizic sau psihic) specific unei substanţe, datorat
încetării sau reducerii uzului substanţei respective,voite sasu accidentale. Apare deteriorare
(demisie) la nivel profesional, social.

Dependenţa
Este starea fizică şi psihică determinată de durata mare a consumului (ani).
Din punct de vedere psihic vorbim de nevoia îreprimabilă de consum, iar fizic intră în discuţie
toleranţa şi sevrajul.
Criterii de diagnostic pentru sindromul de dependenţă (DSM IV-TR):
-Substanţa luată ân cantităţi mai mari şi pe o durată mai mare de timp decât a intenţionat;
-Dorinţa puternica şi persistentă, sau eforturi infructuoase de a înceta sau controla utilizarea
substanţei;
-Activităţile sociale sau profesionale sunt abandonate din cauza consumului de substanţe;
-Pierderea unei mari perioade de timp pentru a procura substanţa, a o folosi sau a se recupera din
efectele sale;
-Consumul de substanţe se menţine în ciuda consecinţelor nocive ale acesteia;
-Apariţia sindromului de abstinenţă (sevraj) la oprirea consumului;
-Evidenţierea tolcanţei.
Vor fi enumerbie substanţele şi tulburările pe care le determină:

Opioidele
în acest grup de substanţe se încadrează heroina, morfina, codeina, metadona, hidromorfonul.
în istorie s-a folosit opiul ca analgetic de către Hipocrat, iar în Extremul Orient, ba? nul Mării
Negre şi al Mediteranei opiul era cultivat încă din antichitate.
Intoxicaţia apare In timpul sau la câteva ore de ia consum şi reprezintă o urgenţă medicală care
se poate complica cu edem pulmonar acut, corn?, exitus prin stop cardio respirator. Instalarea
efectului depinde de f alea de administrare, astfel că administrarea intravenoasă duce la o instalare
mai rapidă a simptomatologiei.
Dinamica simptomelor întâlnite în intoxicaţia cu opioide (D. Prelipceanu) este: mîoză, euforie
iniţială urmată de somnolenţa, dizartrie, tulburări oe atenţie şi memorie, tulburări formale de gândire,
incoerenţă, constipaţie, greaţă şi vărsături, febră, hipotensiune arterială.
Sevrajul la opioide nu are riscuri fatale; probleme deosebite apar în momentul oad se asociază
afecţiuni somatice severe, întreruperea sau reducerea cantităţii de opioid după un timp minim de
utilizare ue 2 săptămâni duce la apariţia sevrajului. Apare la 8-12 ore de Ia ultima administrare, sau
reducerea drastică a dozelor. Maximul de severitate ap<\„c îa 36-72 de ore şi durează 5-7 zile. Se
caractenztaî'ă prin neîinişt« psihomotorie, lăcrimare, rinoree, transpiraţii, piloroerecţie, inidriază,
mialgii, frisoane, tahicardie, greaţă, vărsături.

57
 Cannabis (marihuana)
Cannabisul este catalogat drept un drog uşor deoarece nu dă complicaţii somatice severe. După
inhalare, efectul apare în câteva minute iar acţiunea lui durează câteva ore. Intoxicaţia este dată de
consumul recent şi se caracterizează prin apariţia euforiei pe fundalul anxietăţii, iucoordonare
motorie, incoerenţă ideo- verbală, posibilitatea asocierii ideaţiei deurante, lentoare în mişcări,
retragere socială, alterare a timpalui trăit. Asociază tahicardie, hiperemie conjunctivală. La oprire
apar greaţă, vărsături, irascibilitate.

Scdative şi hipnotice
in această categorie intră benzodiazep inele, barbituricele şi alte anxiolitice. Ne vom referi la
rneprooamat, diazepam şi derivatele lui. Datorită utilizării frecvente a acestor medicamente există
posibilitatea inducerii unor efecte nedorite. Din această cauză medicaţia anxiolitică este. bine să fíe
administrată în cure scurte şi indicaţie precisă. Intoxicaţia este datorată consumului recent. Un
element important îl reprezintă .vulnerabilitatea individuală. în funcţie de doză pot aparea reacţii
diferite: familiaritate inadecvată, labilitate emoţională, incoerenţă ideo- verbală, incoordonare
mtorie, hipomnezie şi hipoprosexie, blackout-uri cu amnezia datelor şi evenimentelor recente.
Asociază ideaţie delirantă, manifestări halucinatorii. Prin efectul clasei apar efecte hipnotice,
anestezice, relaxare musculară, efecte anticonvulsivante. în cazul creşterii dozei se poate ajunge Ia
stupor şi comă. Oprirea medicaţiei determină sevrajul. El apare Ia 6-7 ore până Ia câteva zile de Ia
ultima administrare, după consumul îndelungat şi în doze mari. Se manifestă prin tahicardie, tremor,
greaţă şi vărsături, anxietate, disforie, nelinişte
seu agitaţie psiho-motorie, iluzii sau halucinaţii auditive şi vizuale, ideaţie delirantă.
Simptomatologia se menţine 2-3 săptămâni.

Cocaina (crack)
Administrarea acestei substanţe se poate face prin inhalare sau injectare. Efectul ei este de
tip stimulant cu instalare rapidă şi efecte puternice. Intoxicaţia apare în timpul administrării. Se
manifestă prin tendinţa exagerată de comunicare, familiaritate excesivă, agitaţie psiho-motorie,
manifestări halucinatorii, incoerenţă ideo-verbală, ideaţie delirantă, reducerea sau
superfîcializarea somnului. Consumul de cocaină se poate asocia cu acte antisociale (creşterea
criminalităţii), activitate onirică amplă, vise dinamice, scenice, cinematografice. Supradozarea
poate determina stop cardiac datorită tulburărilor de ritm cardiac. Oprirea consumului determină
apariţia sevrajului care apare la câteva ore. Se manifestă prin iritabilitate, labilitate dispoziţională,
tulburări ale activităţii hipnice, senzaţie de epuizare fizică.

Amfetaminele (Extasy)
Intoxicaţia apare în timpul consumului. Este un drog sintetic cu posibilitatea de a determina
dependenţă rapidă. Consumul de Extasy produce euforie, sentimentul de creştere a forţei, a
energiei, cu senzaţie fizică specială, scăderea apetitului alimentar. Se descriu fenomene psihotice
cu halucinaţii vizuale caleidoscopice şi ideaţie delirantă care determină comportament delirant.
Sevrajul se manifestă prin transpiraţii, tremor, frisoane, greaţă, vărsături, nelinişte, irascibilitate.

Tratamentul
Intoxicaţia cu opioide (heroină, morfină) poate duce Ia complicaţii redutabile cu risc vital:
comă, edem pulmonar sau stop respirator. Pe lângă manevrele generale de abordare a
intoxicaţiilor (spălături gastrice, administrare de cărbune activat, purgative, asistare respiratorie,
controlul convulsiilor), cea cu

58
opioide este una dintre puţinele intoxicaţii cu droguri care beneficiază de un antidot specific:
naloxona.
Sindromul de abstinenţă la opioide nu prezintă tipic risc letal. Tratamentul este de substituţie
(metadonă) şi pentru controlul simptomelor (clonidină).
Stimulentele (cocaina, amfetaminele) pot produce intoxicaţii grave care se complică cu
hipertensiune arterială sevei « aritmii cardiace, infarct miocardic şi hemoragie cerebrală. Tratamentul
nu este specific şi ţinteşte simptomele psihotice (haloperidol), convulsiile (fenobarbital, diazepam) şi
creşterea ¿nsiunii arteriale.
Sevrajul la stimulente nu este o urgenţă precum intoxicaţia, chiar dacă poate apare ideaţie
suicidară semnificativă clinic pe fondul unor simptome depresive marcate. Se tratează cu agonişti de
dopamină (amantadină, bromocriptină), antidepresive triciclice (clomipramină, imipramină), litiu şi
psihoterapie.
Antidotul intoxicaţiei cu halucinogene (LSD, mescalină) este L-5-hidroxitriptofanul sau
carbidopa. Simptomele psihotice se corectează cu haloperidol iar anxietatea cu diazepam.
intoxicaţia cu cannabis are de cele mai multe ori s-optóme uşoare şi tranzitorii. Cazurile severe
se tratează cu diazepam (pentru atacurile de panică) şi haloperidol (deliriumul sau simptomele
paranoide).
In cazul intoxicaţiei cu fenciclidină există risc auMiitic în contextul comportamentului
imprevizibil şi al impulsivităţii. Cărbunele activat este foarte eficient, indiferent de cilea de
administrare a drogului. Se face controlul tensiunii arteriale şi al funcţiei renale. Simptomele
psihotice şi agitaţia se tratează cu haloperidol şi diazepam.
Intoxicaţiile cu sedative/hipnotice/anxiolitice au ri. j vital daca acestea sunt barbiturice sau
benzodiazepine (la Mc din urmă doar dacă se combină cu alte sedative sau alcool). Efectele
barbituricelor se controlează cu cărbune activat şi prin monitorizarea tensiunii arteriale şi a funcţiei
renale. Antidotul benzodiazepinelor este flumazenilul.
Sevrajul la sedaiive/hinpotice/anxiolitice are de asemenea risc letal după consumul unor doze
crescute. Se face conversia pe o substanţă cu timp de înjumătăţire lung din aceeaşi clasă iar dozele se
scad treptat. Carbamazepina previne convulsiile de sevraj iar propranololul simptomele vegetative.

Cafeina
Manifestările intoxicaţiei apar datorită consumului de cafea ce depăşeşte 250 mg (2-3 ceşti) şi se
caracterizează prin irascibilitate, excit: bilitate, nerăbdare, tahicardie cu sau fară aritmie cardiacă, t-
ihipsihie, creşterea nevoii de comunicare, congestie facială, tiunor al extremităţilor, accelerarea
tranzitului, diureză crescută, nelinişte până la agitaţie psihomotorie, perturbarea activităţii
profesionale şi şcolare.
Sevrajul la cafeină se produce la oprirea sau reducerea consumului zilnic si în doze
semnificative. Se manifestă prin astenie, surmenaj, somnolenţă, anxietate asociată cu depresie,
greţuri şi vărsături, stări care duc la perturbarea activităţii zilnice.

Tutunul
Aproximativ 35% din populaţia generală fumează. Vârsta utilizatorilor de tutun începe să scadă
din ce în ce mai mult. Intoxicaţia acută se produce la primul inspir de nicotină. Intoxicaţia cronică se
manifestă prin iritabilitate, irascibilitate, anxietate, dispoziţie depresivă, pigmentarea tegumentelor,
dinţilor şi sclerelor, voce masculinizată, apariţia precoce a ridurilor.
Indicatorii severi'ăţii dependenţei sunt următorii:
-aprecierea comform căreia prima ţigară a zilei este cea mai dorită, savurată, necesară demarării
acţiunii;
-fumatul imedia1 după trezire, înaintea oricărei activităţi;
-consum mai mai e în prima parte a zilei;
-continuarea fumatului în condiţiile existenţei unor afecţiuni somatice;

59
 Sevrajul la nicotină se caracterizează pri .i următoarele: apare în primele 24 de ore de la oprirea
fumatulu' şi jc manifestă prin nelinişte, iritabilitate, anxietate, hipopiosexie, insomnii, dispoziţie
depresivă sau disforie, palpitaţii, bradicardie; poate asocia creşterea apetitului cu supraponderalîiate,
perturbarea funcţionării profesionale şi sociale. Simptomatologia este mai accentuată în prima
săptămână a sevrajului, iimptomele durează 1 lună iar dorinţa persistă 6 luni.

Alcoolismul
Dicţionarul Larousse defineşte alcoolismul ca fiind "dependenţa de alcool şi ansamblul
manifestărilor patologice datorate acestei dependenţe". Fouquet considera că este "pierderea libertăţii
de a se abţine de Ia alcool" iar OMS îl defineşte ca fiind "ansamblul de dizabilităţi provocate de
alcool".
Termenul de alcoolism a fost introdus de Magnus Huss care îl caracteriza prin afecţiuni gastro-
enterologice, neurologice, psihiatrice, cardiologice, determinate de consumul de alcool. Termenul
folosit anterior era de "darul beţiei '.
Alcoolul este cunoscut încă din cele mai vechi timpuri. în preistorie sucul de fructe zaharat era o
băutură cu proprietăţi psihotrope speciale folosit în scop mistic şi sacru. Mierea a fost primul
îndulcitor al băuturilor. Sumerienii foloseau vinul şi berea, chinezii foloseau vinul încă din
antichitate, iar popoarele Romei şi Greciei antice cunoşteau arta cultivării şi selecţionării viţei de vie.
Biblia şi Vechiul testament pomenesc de vin în scop de a elogia sau de a avertiza. Evreii foloseau
vinul de sărbători. în secolul al VlI-lea Mahomet interzicea consumul de alcool (vin), deoarece întina
puritatea sufletului. Tot în secolul VII arabii descoperă arta distilării, "apa de foc" folosită pentru
prepararea tincturilor sau consumată ca băutură.
Clasificări ale alcoolismului au fost făcute de un număr mare de psihiatri. Una dintre clasificările
utilizate un timp îndelungat a fost cea a lui Jellinek: -alcoolismul alfa este de natură psihologică, iar
consumul de alcool folosit pentru a suprima durerea ;
-alcoolismul beta în care consumul de alcool este de lungă durată şi asociază complicaţii somatice;
-alcoolismul gamma în care apare pierderea controlului în consumul de akool, apar semne de sevraj,
consecinţe socio- profesionale;
-alcoolismul delta caracterizat prin incapacitatea abstinenţei şi fenomene de sevraj;
-alcoolismul epsilon, sinonim cu dipsomania când apar perioade în care nu cosumă nici o băutură
alcoolică urmată de perioade în care se consuma neîntrerupt o perioadă variabilă de timp .
Este cea mai veche clasificare şi a avut cea mai lungă validitate. A fost prezentată pentru
valoarea ei istorică.
în 1992 T.F. Babor elaborează o clasificare în care sunt două tipuri de alcoolism:
A- apollinic: -debut tardiv;
-factori de risc în copilărie; -dependenţă moderată; -consecinţe sociale minore; -disfuncţii
psihopatologice. B- bachusian: -debut precoce;
-numeroşi factori de risc în copilărie; -pedigree încărcat;
-asociază şi consumul de alte substanţe; -consecinţe sociale importante.
Prevalenţa:
- mai mare la bărbaţi decât la femei;
- mai mare în medii sociale defavorizate;
- mai mare în societăţile care acceptă consumul de alcool;
- mai mare la cei cu anumite meserii precum şoferii, barmanii;
- mai mare la pacienţii cu tulburări de personalitate.

60
 Cauzele abuzului de alcool
Teoriile psihologice: alcoolul reduce tensiunea psihică, creşte sentimentul de putere, scade
nervozitatea, înlătură stresul.
Teoriile psihodinamice: care se bazează pe rolul deziiihibitor al alcoolului, scade anxietatea.
Teoriile comportamentale: care evidenţiază rolul de răplată al alcoolului şi faptul că
reconfortarea de moment duce la repetarea consumului.
Teoriile biologice: sunt centrate pe genetică, în care există risc de consum de 3-4 ori mai mare la
rude directe ale alcoolicilor, risc crescut pentru copiii ce provin din părinţi alcoolici.

Intoxicaţia alcoolică acută (beţia vulgaris)

Manifestările clinice sunt datorate consumului recent prin labilitate dispoziţională, facilitarea
comunicării, hipoprosexie, hipomnezie, dizartrie, incoordonare motorie.

Sevrajul (delirium tremens)

Este o urgenţă medicală cu risc vital. în cadrul sevrajului sunt instalate toleranţa şi dependenţa
după un consum de ani. Oprirea intempestivă a consumului voluntar sau involuntar duce la apariţia
până la 72 de ore a simptomatologiei de sevraj. Li câteva ore de la oprire apar tremurături ale
extremităţilor, febră, tahicardie, hipertensiune arterială. într-un interval de 12-24 de ore se manifestă
cu anxietate, agitaţie psiho-motorie, auto sau heteroagresîvitate, halucinaţii auditive, tulburări de
conşii nţă de tip delirium. In cadrul sevrajului complicat pot apare crize epiieptice simptomatice.
Starea se remite în cazul aplicării tratamentului specinc sau reluării consumului.

Complicaţiile somatice
Cele digestive se manifestă la nivelul stomacului cu g".strite, ulcere, pancreatite şi hepatite
cronice sau ciroze.
La nivelul sistemului nervos central poate apare atrofie corticală în special cerebeloasă; la nivel
periferic polinevrite senzitive, nevrită opi vă.
Apar frecvent rindroame de malabsorbţie cu deficite vitamicice, hipoprofrinemie, hipoglicemie.
Consumul de alcool determină alterarea funcţiilor imunitare cu risc crescut de apariţie a TBC şi
cancer. La nivelul aparatului cardio-vascular apare cardiomiopatia.

Sindromul amnestic
Se manifestă prin alterarea cronică şi severă a memoriei recente, în schimb memoria îndepărtată
este rareori afectată, asociază dezorientare temporală şi a cronologiei evenimentelor. Apar
confabulaţii amnestice care umplu golurile de memorie. Se datorează consumului cronic de alcool şi
în cantităţi mari.

Tulburăripsihotice: halucinoza alcoolică Wernicke

Apare la scurt tirrp sau imediat după consumul de alcool (de la 48 ore la 14 zile). Este o
complicaţie redutabilă a sevrajului, dar din fericire este r.iră. Se manifestă prin apariţia halucinaţiilor
auditive pe fondrl chritâţii conştiinţei. Pot asocia idei delirante congruente cu tematica halucinatorie,
stare de anxietate.

Tratamentul
Pentru intoxicaţia acută cu alcool etilic nu există tratament specific. Pacienţii sunt asistaţi într-un
serviciu de terapie intensivă până când r'anolul este metabolizat (în rată de 8-15 mg alcool pur/oră).
Se asigură menţinerea echilibrului hidro- electrolitic, permeabilitatea căilor respiratorii, se combate
edemul cerebral şi se previn complicaţiile.
Sevrajul alcoolic reprezintă o urgenţă psihitrică datorită riscului vital pe care îl are. Netratat,
sevrajul complicat (deliriumul tremens) poate avea o rată a mortalităţii de până la 20%.

61
 Principiile de tratament ale sindromului de abstinenţă etanolică constau în reechilibrare hidro-
eleci.oîidcă cu sau fară supliment de glucoza, vitamino terapia (în special vitamina Bl), susţinerea
funcţiilor vitale, terapia substitutivă şi a complicaţiilor psihotice (antipsihotice în cazurile cu
productivitate perceptuală şi agitaţie psihomotorie marcată).
Terapia de substituţie este obligatorie n, cazurile cu sevraj etilic şi se poate face cu
Denzodiazepme (diazepam sau îorazepam, în administrare per os, intramusculară sau intravenoasă),
car'oamazepină sau meprobamai.
După remisiunea sindromului de abstinenţa, în ciuda faptului că recăderile sunt extrem de
frecvente, se poate continua tratamentul cu medicamente care descresc dorinţa pentru alcool
(carbamazepină).
înscrierea în organizaţiile de suport (precum Alcoolicii Anonimi) şi intervenţiile psihosociale sunt
frecvent necesare şi foarte eficiente.
CAPITOLUL 7

SCHIZOFRENIA
Schizophrenia cunoaşte o multitudine de definiţii din care amintim:
- afecţiune psihică cu evoluţie îndelungată, continuă, intermitentă sau remitentă a cărei
expresivitate clinică complexă şi polimorfa are drept caracteristică esenţială disocierea autistă a
personalităţii (Predescu V.).
- entitate nozografică centrală, acreditată cu o sumbră semnificaţie psihopatologică elocvent
psihotică (G. lonescu).
- Kraepelin aprecia că această afecţiune e ca "o orcheslra fară dirijor", iar Chaslin că este
"maşină fară comustibil". Minkowski spunea că "metaforele şi comparaţiile sunt aici mai la locul lor
decât definiţiile, fiind chemate să facă mai clară noţiunea de contact vital cu realitatea".
în schizofrenie sunt incluse entităţi clinice ilustrate prin tulburări ale comunicării,
comportamentului, cogniţiei, senzorialităţii, dispoziţiei şi voliţiei.
Termenul provine de la Schizein - a despărţi - şi fren - minte. De-a lungul timpului de această
afecţiune s-a ocupai un număr mare de psihiatrii, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Istoricul conceptului de schizofrenie se împleteşte cu cel al principalelor probleme clinice şi
teoretice ale psihiatriei şi mai ales cu cel al dezvoltării tendinţei clinico-nosologice.
Din cele mai vechi timpuri se observase că unele dintre psihozele acute se vindecă, pe când altele
se cronicizează şi că există "demenţe" care evoluează simplu, fără fenomene acute.
Esquirol a deosebit "idioţia dobândită sau accidentală" de cea "înnăscută" şi a consemnat
prezenţa stereotipiilor. Adăugând la aceste prime constatări observaţia că boala apare la tineri, Morel
introduce în 1852 termenul de "demenţă precoce" care era, conform concepţiei sale teoretice, o
"degenerescenţă ereditară".
In 1874 Kahlbaum publica monografia asupra catatoniei pe care o caracterizează ca o boală
cerebrală cu evoluţie cronică în care survin succesiv tabloul melancoliei, maniei, stuporii, confuzici
şi, în cele din urmă, al demenţei.
Hecker descrie în 1871 hebefrenia pe care o caracterizează prin debutul la pubertate, apariţia
succesivă şi alternantă de stări melancolice, maniacale şi de obnubilare şi evoluţia spre demenţă.
Kraepelin preia observaţiile lui Morel, Kahlbaum şi Hecker şi elaborează entitatea nosologică
"dementia praecox" care este consituită prin reunirea catatoniei, hebefreniei şi demenţei paranoide.
Caracterul comun al tuturor formelor clinice este evoluţia spre demenţiere.
În 1911 a apărut monografia lui E. Bleuler "Demenţa precoce sau grupa schizofreniilor". El
scria: "Cu numele de dementia praecox sau schizofrenie desemnăm o grupă de psihoze care
evoluează când cronic când în puseuri care pot sa se oprească sau să retrocedeze în orice stadiu dar
nu permit o restitutio ad integrum. Ea se caracterizează prin alterarea gândirii, afectivităţii şi
relaţiilor cu lumea din afară având un aspect specific, care nu apare în altă parte".
în locul evoluţiei spre demenţă, Bleuler pune Ia baza conceptului de schizofrenie scindarea
funcţiilor psihice.

62
 Opera lui Kraepelin a influenţat concepţiile Iui Bleuler care în 1913 definea demenţa precoce
sau schizofrenia ca fiind compusă "dintr-o serie de tablouri clinice a căror cararferistică comună este
o distrucţie a coeziunii interne a personalităţii psihice cu alterarea predominantă a vieţii afective şi
activităţii".
K. Jasper în 1913 elaborează o suită de principii metodologice care completează observaţiile
clinice ale şcolii Kraepeliene şi anume: principiul descripţiei, principiul explicaţiei cauzale şi
principiul comprehensibilităţii pe care le publica în tratatul său "Psihopatologie generală", fiind
socotit fondatorul psihopatologiei moderne. Acelaşi autor defineşte noţi'mea de "proces psihic"
pentru schizofrenie, considerând această entitate nozologică incomprehensibilă, durabilă şi cu
evoluţie progresivă.
în 1927 Minkowski a suprapus schizofrenia peste noţiunea de "pierdere a contactului
individului cu realitatea".
H. Claude inhodnce termenul de "schizoză" pentru a reuni în aceeaşi categorie toa-e maladiile
disociative, precizând că grupa schizozelor ar cuprinde 3 entităţi: schizoidia, schizomania,
schizofrenia.
Jung descrie schizofrenia ca fiind o fisură între conştient şi inconştient şi consideră introversia
ca un mecanism de apărare, iar trecerea la psiliozn exprimată ca un eşec al acestei apărări.
în Larousse (lc98) schizofrenia este definită ca "psihoză gravă care survine la adultul tânăr, de
obicei cronică, din punct de vedere clinic caracterizată prin semne de disociere mintală, de
discordanţă afecf'vă "i de activitate delirantă incoerentă care, în general, determini o rupere a
contactului cu lumea exterioară şi o repliere autista".
Prevalenţaîn populaţia generală este de 1%. Debutul poate fi brusc sau insidios cu faza
prodromală care poate dura uneori ani până la stabilirea diagnosticului. Din cauza tipului insidios nu
se poate stabili cu exs titate incidenţa schizofreniei. în privinţa vârstei de debut (D. Prelipceanu) ea
este între 18-25 ani pentru bărbaţi şi 26-45 pentru femei; circa 40% din cazuri apar la femei peste 40
de ani. Condiţii favorizante de apariţie le reprezintă perioada de armată, perioada de maternitate,
persoanele abuzate în copilărie.
Ipoteze etiologice în apariţia schizofreniei (D. Prelipceanu) Ipoteza neurod^zvoltării anormale
susţinută de prezenţa anomaliilor cerebral-*: modificări ale dispoziţiei substanţei albe, scăderea
densi Lăţit neuronale în anumite arii corticale, hipofrontalitatea, lărgirea spaţiilor ventriculare mai
ales la bărbaţi asociată cu simpiomele negative, etc. Ipotezele neurochimice cuprind ipoteza
dopaminergică - hiperactivitate dopaminergică mezolimbică - det ianşatoare de simptome pozitive,
ipoteza disfuncţiei seroioniuei, ipoteza fenilciclidmei şi a glutamatului, ipoteza GABA-ergică
datorită diminuării neuronilor GABA- ergici în hipocamp. Ultima ipoteză amintita, dar nu ca
importanţă, este cea a vulnerabilităţii genetice.
Simptomatologia
Tulburările reflectă un exces de distorsionrre a funcţiilor normale. Ele includ incoerenţa ideo-
verbală, gândire inferenţială (delirantă), comportament dezorganizat/catatonic, manifestări
halucinatorii.
Ideile delirante cel mai frecvent întâlnite sunt următoarele:
- de referinţă: consideră că anumite gesturi, expresii mimice, atitudini, comentarii îi sunt
adresate;
- de persecuţie: se consideră observat, urmărit, spionat sau înşelat, de persoane, grupuri sau
instituţii;
- de control: convingerea delirantă că actele sau acţiunile Iui sunt dirijate, influenţate, controlate
de forţe străine (xenopatice);
- de inserţie a gândului: ideile altei persoane au fost inserate, introduse în propriul psihism;
- de extracţie a gândului: ideile propri' î-au fost scoase, extrase de o forţă exterioară;
- de otrăvire.
Manifestările halucinatorii sunt pseudohalucinaţiile sau halucinaţiile propriu-zise care pot apărea
la nivelul oricărui analizator. Cele mai frecvente sunt cele auditive - voci care ameninţă sau
comentează viaţa, calitaăţile pacienţilor, sau sunt imperative, dar pot fi percepute şi ca dialog.

63
 Semnificaţia diagnostică a halucinaţiilor poate fi înaltă pentru halucinaţiile auditive, olfactive,
gustative, tactile, vizuale, care trebuie să apară pe fondul unui senzoriu clar. Semnificaţie minimă o
au halucinaţiile hipnagogice şi hipnapompice (Ia trezire sau la adormire), experienţele izolate de a se
auzi chemat pe nume. în acest ultim aspect ele nu au semnificaţie diagnostică.
Dezorganizarea gândirii cuprinde următoarele elemente ce se pot întâlni în cadrul schizofreniei:
slăbirea asociaţiilor, pierderea asociaţiilor, tangenţialitate - răspunsuri "alături", care nu se referă la
conţinutul propriu-zis al întrebării interlocutorului, tradusă prin incoerenţă ideo-verbală.
Modificările comportamentului constau în dezorganizarea Iui sau comportamentul halucinator
delirant. Dezorganizarea comportamentului cuprinde acte şi acţiuni particulare lipsite de scop,
manifestări dezordonate imprevizibile, stări de agitaţie psiho-motorie.
Comportamentul catatonic poate fi întâlnit în schizofrenie. El se caracterizează prin reducerea
manifestărilor motorii până la rigiditate catatonică sau stupor catatonic în care manifestările motorii
sunt anulate, posturi catatonice prin care se adoptă sau se menţin pe perioadă indefinită anumite
poziţii insolite şi incomode. Există situaţia când apare însă agitaţie catatonică: activitate motorie
dezordonată, fără scop, aparent neprovocată.
Toate simptomele enumerate mai sus sunt simptome pozitive (G. Ionescu).
Simptomele negative cuprind (G. Ionescu):
- Aplatizare afectivă - diminuarea capacităţii de a reacţiona (bucurie, suferinţă, întristare) la
stimulii ambianţei;
- Alogie - reducerea fluxului şi ritmului ideativ, scăderea fondului de cuvinte, răspunsuri vagi,
întârziate, cu grad mare de ambiguitate;
- Avoliţie - slabă capacitate de deliberare, de implicare, de a lua o hotărâre;
- Apatie.
- Anhedonie - lipsa plăcerii.
Evoluţia schizofreniei este episodică, cu episod unic sau continuă.
Tipul de evoluţie poate fi precizat după un an de la debutul iniţial al fazei acute (DSM IV TR). El
poate fi: Episodic cu simptome reziduale între episoade:
- Cu simptome negative proeminente între episoade.
- Episodic fară simptome reziduale între episoade.
- Continuu.
-Cu simptome negative
- Episod unic în remisiune parţială.
- Episod unic în remisiune parţială cu simptome negative proeminente.
- Episod unic în remisiune completă.

în privinţa evoluţiei părerile erau diferite. K -epelin considera ca schizofrenia are evoluţie
cronică şi deteriorativă. Bleuler era de părere ca deteriorarea este frecventă dar nu necesară şi nu
este de acord cu demenţa ca sfârşit al bolii. .Caplan spune că schizofrenia este o afecţiune severă, cu
o va< etate de evoluţii pe termen lung, unele din ele relativ benigne.
După American Psychiatric Assocîation - Practice Guidelines redăm câteva date demografice şi
variabile clinice care au valoare în predicţia pe termen lung şi anume: evoluţiile bune sunt asociate
cu:
- sexul feminin
- istoric familial de tulburare afectivă
- absenţa istoricului familial de schizofrenie
- buna funcţionare socială şi profesională premorbidă
- QI crescut
- existenţa partenerului marital
- vârsta tardivă de debut
- debut acut favorizat de stres
- număr redus de episoade, cu durată scurtă
- evoluţia fazică a episoadelor şi remisiunilor
- puţine comorbidităţi

64
 - subtipul paranoid
- prezenţa simptomelor predominant pozitive
- lipsa simptomelor negative sau a dezorganizat^ .
Se pare în ultimă instanţă că evoluţia este influenţată de factorii culturali şi sociali, ca şi de
gradul de dezvoltare a nivelului de trai.
Inserţia socială este variabilă şi în funcţie de forma de boală.
Formele de schizofrenie (ICD 10)
Paranoidă, hebefrenică, catatonica, nediferenţiată, depresia post-schizofrenă, rez'duală, simplă
l) Schizofrenia paranoidă
Schizofrenia paranoidă este tipul cel mai comun şi cel mai des întâlnit în pa.olcgia psihiatrică.
Ideaţia delirantă este persistentă, cu o tematica relativ constantă (perst-cui rie, de urmărire),
asociată cu manifestări halucinatorii congruente cu tematica delirantă: halucinaţii auditive care
ameninţă sau dau comenzi. Mai apar aplatizare dispoziţională, dar şi iritabilitate, furie bruscă,
groază, suspiciune. Simptome negative cum ar fi tocirea afectului şi perturbarea voinţei pot apare dar
nu domină tabloul clinic.
Este forma cea mai uşoară sub aspectul severităţii, are debutul cel mai tardiv, evoluţia continuă
şi îndelungată, menţinerea în societate este păstrată timp îndelungat, răspunsul la tratament relativ
bun.
2) Schizofrenia hebefrenică
Numele provine de Ie Hebe zeiţa tinereţii, în asociere cu vârsta de debut care este în adolescenţă
sau la adultul tanar (15- 25 ani). Schimbările afective sunt pe primul plan, iar halucinaţiile şi ideile
delirante sunt fragmentare, apare incoerenţă ideo- verbală, comportamentul este dezorganizat.
Dispoziţia este inadecvată.
Denumirea anterioară a fost aceea de dezorganizată deoarece are cel mai înalt grad de
incomprehensibilitate. Asociază perplexitate'şi straneitate, grimase, bizarerii comportamentale.
Există tendinţa de a rămâne solitar iar comportamentul pare lipsit de scop şi sentiment. Este una din
formele cele mai severe, are cel mai înalt gr?d de. invalidare. Se pare că aceasta este forma pe care a
descris-o Krtepelin când a numit schizofrenia "demenţa precoce".
3) Schizofrenia catatonica
Elementul central îl reprezintă perturbarea activităţii motorii între cele două extreme agitaţie şi
stupoare; bradikinezie, rigiditate, stare stuporoasă sau agitaţie catatonică. Atitudinile şi posturile pot
fi menţinute perioade îndelungate de timp, chiar şi atunci când sunt poziţii incomode, apare
flexibilitatea ceroasă, stereotipii le motorii sau verbale. Asociază negativism verbal, alimentar sau/şi
sfincterian, sindrom ecopatic (ecolalie, ecomimie, ecopraxie), manierisme şi grimase.
4) Schizofrenia nediferenţiată
Este forma lipsită de trăsături caracteristice în care pot coexisia simptome pozitive cu cele
negative dar fără predominenţa nici unora.
Se pot întâlni incoerenţa ideo-/erbalâ, ideaţie delirantă fragmentară, manifestări halucinatorii, iar
dintre simptomele negative slaba rezonanţă afectivă.
5) Depresia post-schizofrenă este caracterizată ea un episod depresiv care poate fi secundar unui
episod dc schizofrenie şi care mai păstrează simpome schizofrene. Simptomele întâlnite pot fi
pozitive sau negative şi necesită prezenţa tratamentului datorită intensităţii psihotice a
fenomenologiei. Cauza poate fi secundară medicaţiei neuroleptice, mai ales în cadrul tratamentului
cu antipsohotice tipice (clasice). Poate apare în perioada de remisiune când pacienţii conştientizează
episodul psihotic anterior.
6) Schizofrenia reziduală
Se întâlneşte un ansamblu de simptome negative în ariile: psihomotricităţii cu reducerea
amplitudinii, ritmului şi armoniei manifestărilor mo toni; cogniţiei prin scăderea ritmului şi fluxului
ideativ, supleţii şi flexibilităţii ideo-verbale; dispoziţiei datorită slabei capacităţi de rezonanţă
afectivă, detaşării, tendinţei de izolare. Alte simptome întâlnite sunt apatia, lipsa de voinţă, lipsa
relaţiilor interpersonale, lipsa de igienă, deteriorarea comportamentului. Este necesară prezenţa în
antecedente a cel puţin un episod psihotic.
7) Schizofrenia simplă

65
 Esie caracterizată prin simptome negative, aie debut insidios, progresiv, de lungă durată (ani), cu
retragere socială, tendinţa de a se izola, dezinteres pentru propria persoană, igiena personală devine
deficitară, detaşare faţă de lume, demisie sodală, profesională, familială, scăderea capacităţii de
testare a realităţii.
8) Tulburarea schizotipală (ICD 10)
Se caracterizează printr-un comportament excentric prin tulburări ale gândirii şi afectivităţii,
care se aseamănă cu cele din schizofrenie. Afectul este inadecvat, cu aspect al pacientului rece şi
distant, comportamentul este bizar, excentric, există tendinţa de retragere socială, gândire magică,
idei sau credinţe bizare, luminaţii obesive, gândire vagă, circumstanţială, metaforică. Episoadele cu
această simptomatologie pot ajunge până la intensitatea psihotică cu evoluţie tranzitorie. Această
entitate era sinonimă cu schizofrenia de frontieră Borderline.
9) Tulburări schizoafective
Tablul clinic se caracterizează prin prezenţa concomitentă de simptome schizofrenice şi afective:
idei delirante, halucinaţii incongruente cu starea afectivă care poate fi depresiv;! sau expansivă. Cea
mai frecvent întâlnită formă de evoluţie este cea recurentă, cu cel mai bun prognostic şi remisiuni de
bună calitate.
Tulburarea schizoafectivă de tip maniacal
Simptomele schizofrenice şi maniacale sunt prezente în acelaşi timp. Episodul maniacal se
caracterizează prin stimă de sine. crescută, alternează cu iritabilitatea sau excitaţia, idei de
grandoare, persecuţie, comportament agresiv, concentrarea atenţiei este deteriorată, pierderea
inhibiţiei sociale normale, energie crescută, hiperactivitate. Apar fenomene de influenţă exterioară,
convingerea că gândurile sale sunt ghicite sau difuzate sau că forţe străine încearcă să-1 controleze,
halucinaţii auditive.
Simptomatologia are intensitate crescută iar durata este mai scurtă.
Tulburarea schizoafectivă de tip depresiv
Simptomele schizofrenice şi cele depresive coexistă pe durata întregului episod. Dispoziţia
depresivă asociază simptome caracteristice: tulburări de somn, tulburări ale apetitului, scăderea
interesului şi a plăcerii, hipoprosexie, ideaţie prevalentă sau delirantă cu conţinut depresiv, chiar
ideaţie suicidará, tulburări perceptuale de tipul halucinaţiilor auditive comentative negative care au o
intensitate mai mică dar o durată mai mare, bradipsihie.
Celălalt tip de sîmptome este reprezentat de fenomenul de furt al gândirii, de inserţie a
gândurilor, ideaţie de urmărire.
Diferită de tulburarea schizoafectivă de tip maniacal, simptomatologia are intensitate mai mică
dar o durată mai mare.
In tulburările schizoafective prognosticul este mai ban decât în schizofrenie dar mai prost decât
în tulburarea afectivă.
CAPITOLUL 8

TULBURĂRI DELIRANTE PERSISTENTE

Această tulburate se suprapune peste vechiul termen de Paranoia. Debutul cei mai frecvent este
în a patra decadă de viaţă, ceea ce permite menţinerea şi funcţionarea profesională şi socială în bune
condiţii o perioadă îndelungată de timp. Se caracterizează prin prezenţa ideaţiei delirante persistente
cu idei aparent plauzibile care se încearcă a fi argumentate logic. Temele principale sunt de
prejudiciu, gelozie, invenţie şi filiaţie. Caracteristicile idsihr delirante sunt: pleacă de Ia premize
false, neconcordante eu realitatea, reflectă deformat realitatea, au caracter stabil, sun; inabordabile la
verificări şi experienţe, impenetrabile la contra argumente, modifică comportamentul.
Personalitatea pe care se dezvoltă tulburarea delirantă este de obicei cea paranoidu, şi poate
asocia manifestări de tip depresiv, cu pierderea interesului sau a plăcerii, halucinaţii olfactivo-
gustative. Tulburarea delirantă este mai frecvent întâlnită Ia bărbaţi. După conţirutul delirului are
următoarele forme clinice (G. Ionescu):
Tipul de persecuţie: elementul esenţial îl reprezintă ideea delirantă că este persecutat de diverse
persoane din cauze diferite. Adună orice intormaţie sau argument pe care Ie asociază şi le

66
subordonează teme' principale. Comportamentul este adecvat temei delirante, lucru care poate
determina transformarea din persecutat în persecutor.
Tipul de gelozlx tema centrală a delirului este că partenerul de viaţă îl înşeală şi că are o relaţie
extraconjugală. Pot fi suspectate persoana din anturaj (fraţi, cumnaţi, gineri) sau persoane străine.
Gesturile, atitudinile, ţinuta vestimentară a partenerului d> viaţă sunt interpretate ca argumente.
Compoiiamentul se modifică în sensul că îi.jepe să urmărească soţia (soţul) şi poate deveni agresiv.
Tipul erotoman: asociază convingerea că este iubit de o persoană înalt investită, cu o poziţie
socială deosebită. Afirmă că persoana respectivă printr-un mod oarecare i-a transmis că I-a remarcat
(de exemplu gest la TV), că nu-i este. indiferent. A doua etapă este cea în care încearcă să-i răspundă
şi să-i spună că a înţeles semnificaţia gesturilor transmise, drept pentru care scrie scrisori, încearcă să
ajungă în anturajul imediat al persoanei respective, solicită răspunsuri cu insistenţă. O altă etapă este
cea în care vede că nu i se răspunde, motiv pentru care trece Ia acte de pedepsire pentru că a fost
trădat.
Tipul de mărire, de grandoare: are coiivigerea că deţine valori materiale deosebite.
Tipul somatic: este convins că suferă de o boală severă sau are un defect fizic care perturbă buna
lui funcţionare şi solicită o mulţime de manevre terapeutice.
Evoluţia tulburării delirante poate fi continuă, intermitentă sau prin episod unic.

Tulburări psihotice acute sau tranzitorii

In cadrul acestei tulburări debutul este acut cu instalarea în mai puţin de 2 săptămâni a unei
simptomatologii psihotice: halucinaţii polimorfe şi idei delirante care îşi schimbă tema şi-
intensitatea. Pot apare simptome afective depresive, expansive, anxioase, asociate celor expuse
anterior. Cu cât simptomatologia este mai polimorfe şi timpul de instalare mai scurt cu atât
prognosticul este mai bun. Se remarcă un stres asociat înainte cu cel mult 2 săptămâni de la instalarea
simptomelor: naşterea, pierderea unei persoane apropiate, pierderi materiale rapide, pierderea
serviciului. Simptomatologia se poate şterge în 2-3 luni, iar prognosticul este bun.
Tratamentul
De la descoperirea efectului antipsihotic al clorpromazinei la începutul anilor '50 tratamentul
farmacologic al schizofreniei şi al celorlalte tulburări psihotice a intrat într-o eră nouă.
Aşa cum schizofrenia este o afecţiune heterogenă, la fel sunt şi tulburările psihiatrice în care pot
apare simptomele psihotice. Medicaţia antipsihotică utilizată în schizofrenie este eficicntă şi în
tratarea simptomelor psihotice care apar în alte boli psihice.
Antipsihoticele se împart în două mari clase: tipice (clasice) şi atipice (de generaţie nouă).
Tratamentul schizofreniei are în principiu trei faze: cel al fazei acute este adresat fazelor active
ale bolii, când simptomele psihotice predomină în tabloul clinic; al fazei de stabilizare pentru
consolidarea efectului antipsihotic după remisiunea episodului acut şi al fazei de întreţinere, pe
termen lung, adresat prevenirii recurenţelor.
Dintre antipsihoticele clasice cele mai importante substanţe sunt clorpromazina, tioridazina,
trifluoperazina şi haloperidolul (disponibil şi sub formă dépôt). Flupenthixolul (Fluanxol) şi
z'iclopenthixolul (Clopixol), ca de altfel toate antipsihoticeie sub formă dépôt sunt rezervate în
primul rând pacienţilor cu complianţă redusă sau absentă la medicaţia orală.
Clasa antipsihoticelor atipice a apărut la începutul anilor '90 odată cu lansarea clozapinei- şi a
deschis noi orizonturi în tratamentul schizofreniei. Risperidona (Rispolept, disponibil şi sub formă
injectabilă cu eliberare prelungită), olanzapina (Zyprexa), quetiapina (Seroquel), amisulpridul
(Solian), ziprasidona (Zeldox) si aripiprazoîul (Abilify) sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai
antipsihoticelor atipice şi sunt folosiţi pe scară largă pentru tratarea simptomelor psihotice.
Simptomele pozitive ale schizofreniei răspund de ceie mai multe ori repede şi bine la tratamentul
antipsihotic, fără diferenţe semnificative ale eficacităţii asupra acestor simptome între
medicamentele de mai sus. Simptomele negative şi deficitele cognitive însă, considerate marcă a
schizofreniei, răspund mai greu şi în mai mică măsură Ia medicaţia antipsihotică, cu o diferenţă netă
în favoarea celei atipice.

67
 Efectele adverse care pot apărea la pacienţii trutaţi cu antipsihotice sunt: efectele extrapiramidale
(distonia acută, akatisia, parkinsonismul, diskinezia tardivă, sindromul neuroleptic malign),
endocrine (hiperprolactiuemia), hematologice (agranulocitoza), cardiovasculare, sexuale,
anticolinergice (uscăciunea mucoasei bucale, vedere neclară, constipaţie, retenţie urinară), creşterea
în greutate, diabetul zaharat şi altele.
Pe lângă tratamentul antipsihotic, de bază în cazul schizofreniei şi al tulburărilor din spectrul
acesteia, se pot folosi în anumite cazuri adjuvante. Antidepresivele (de exemplu triciclicele,
inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei) sunt necesare în cazul apariţiei unei depresii severe,
frecventă după episoadele acute ale bolii. Anxioliticele şi se dativele (diazepamul, lorazepamul) sunt
utile în cazurile cu agitaţie psiho- motorie). Stabilizatorii dispoziţiei (valproatul, carbamazepina,
litiul) sunt eficienţi în controlul impulsivităţii şi comportamentului agresiv.
Terapia electroconvulsivantă, cu o eficienţă foarte bună, este folosită din ce în ce mai rar datorită
în primul rând multiplelor medicamente antipsihotice disponibile. în cazurile acute cu simptome
pozitive marcate, catatonie sau care asociază simptome afective proeminente terapia
electroconvulsivantă poate fi prima indicaţie terapeutică
CAPITOLUL 9

TULBURĂRI AFECTIVE (DE DISPOZIŢIE)

Dispoziţia (sau svarea timică) este starea afectivă generală, de fond, permanentă, de durată cu o
intensitate medie. Este rezultanta tuturor impulsurilor extero, intero sau proprioceptive. Este
determinată de gradul de adaptare la ambianţă. Ea oscilează între tristeţe şi buci! le.
Tulburările de dispoziţie se manifestă prin accentuarea patologica a tristeţii, care în acest caz se
numeşte „depresie", sau prin exagerarea patologică a bucuriei, care în acest caz se numeşte „euforie".
Fiecare dintre ele poate atinge diverse intensităţi şi determină modificări ale comportamentului şi în
esenţă a activităţii. Tulburările dispoziţiei sunt condiţii frecvente, potenţial letale şi foarte tratabile, în
care pacienţii resimt dispoziţii anormal de crescute sau scăzute. Anormalităţile dispoziţiei se însoiesc
de multiple semne şi simptome care afectează aproape toate domeniile de funcţionare. Simptomele
vegetative includ modificări ale somnului, poftei de mâncare, libidoului şi energiei. Tipul de
tulburare afectivă este stabilit de prezenţa sau absmţa episodului maniacal, de intensitatea
simptomatologie^ afective, de durata evoluţiei unui astfel de episod, dar şi dc pasibili ta tea
recurenţei. Prezenţa în viaţa unui pacient a unui episod maniacal stabileşte diagnosticul de tulburare
afectivă bipolară. Depresia şi euforia reprezintă simptomele cardinale ale celor două sindroame
afective principale, sindromul depresiv şi sindromul maniacal.
Sindromul depresiv reprezintă un set de semne şi simptome cognitive, afective şi
comportamentale care au ca simptom central depresia.
Sindromul maniacal reprezintă un set de semne şi simptome cognitive, afective şi
comportamentale care au ca simptom central euforia sau iritabilitatea.
Ambele sindroame sunt responsabile de perturbări în capacitatea de funcţionare şi integrare
socială a subiectului.

Episodul maniacal (descris după Sadock, ri.J., Sadock, V.A.)

Sindromul maniacal se manifestă prin tulburări ale dispoziţiei, reprezentate de euforie sau
irascibilitate, tulburări cognitive şi tulburări psihomotorii.
Debutul este acut sau subacut cu euforie sau irascibilitate şi creşterea activităţii.
Aspectul pacientului: mimica este expresivă, bogată, pacientul este extrem de comunicativ,
femeile sunt exagerat fardate sau îmbrăcate în culori vii şi combinaţii neobişnuite.
Tulburările dispoziţiei se manifestă prin euforie sau, în multe cazuri, prin irascibilitate. Pacientul
se manifestă expansiv, fiind foarte iritat şi pretenţios, flirtează necontrolat.
In vorbire observăm logoreea, descriindu-se prin dramatism exagerat; poate sa devină
incoerentă. Conţinutul gândirii se manifestă prin stima de sine intens crescută, grandiozitate,
egocentrism intens, deliruri şi - mai puţin frccvent - halucinaţii.

68
 în procesele gândirii se reflectă fuga de idei, folosirea de neologisme, asociaţii prin asonanţă,
circumstanţialitate, tangenţialitate. Critica şi judecata sunt extrem de deteriorate, adesea existând
negare totală a bolii şi incapacitatea de a lua orice fel de decizii organizate sau raţionale.
Tulburări cognitive
Tulburările percepţiei: în episoadele maniacale psihotice pot apărea iluzii patologice sau chiar
halucinaţii care sunt pasagere şi încadrate de tulburarea de dispoziţie.
Atenţia este afectată, maniacalii neputând menţine concentrarea asupra unei activităţi mai muli
de câteva minute, fiind atraşi permanent de stimuli nerelevanţi.
Memoria pacientului este dezinhibafă, amintirile deruiându-se cu repeziciune. Gândirea prezintă
atât tulburări ale fluxului, cât şi tulburări ale conţinutului. Fluxul ideativ este accelerat, apare fuga de
idei de intensitate diferită, de la accelerare uşoara până la incoeienţă ideoverbală.
Pacientul este Iogoreic, greu de oprit, vorbeşte tare, comunică cu uşurinţă şi simte nevoia de a
vorbi în permanenţă. Apar idei de grandoare, de autovalorizare, subiectul are o părere excepţională
despre sine. Uneori ideile pot fi delirante care sunt potrivite cu dispoziţia. Pot exista şi idei delirante
incongruente, cum sunt ideile de persecuţie, de gelozie, dar acestea nu apar în absenţa dispoziţiei
expansive şi nu persistă după ce aceasta se remite. Ele sunt inconştient susţinute de pacient.
Tulburări psihomotorii
Prin definiţie, maniacul este hiperactiv, are sentimentul de energie inepuizabilă, nu simte
oboseala, se implică în multe activităţi pe care nu le finalizează atât din cauza tulburării de
concentrare a atenţiei, cât şi datorită presiunii continue de a fi activ. Activitatea se poate dezorganiza
sever, putând evolua spre stări de agitaţie psihomotorie sau chiar către furor maniacal. La bătrâni,
această hiperactivitate este epuizantă, asociindu-se frecvent cu stări confuzionale şi complicaţii
somatice, în special cardiovasculare. Maniacalul deranjează anturajul deoarece nu doarme, nu se
odihneşte, vorbeşte permanent, este zgomotos atât ziua, cât şi noaptea, motiv pentru care este de
obicei adus la internare de către membrii familiei sau comunităţii din care face parte. Dezinhibiţia
marchează toate sferele vieţii psihice a bolnavului. Aceasta, asociată cu lipsa de discernământ,
împiedică maniacalul să aprecieze corect consecinţele faptelor sale, motiv pentru care apar situaţii cu
implicaţii neplăcute: cheltuieli excesive care nu pot fi acoperite, înstrăinarea unor bunuri pentru
suine derizorii sau chiar gratuit, implicarea în situaţii conflictuale cu potenţial medico-legal, atitudini
familiare, glume nepotrivite. Instinctele sunt dezinhibate. Dezinhibiţia se manifestă vrecvent verbal,
dar pot exista şi gesturi şi acţiuni care să exprime dezinhibiţia sexuală.
Apetitul este crescut, maniacalul mâncând mult dar, o'n cauza hiperactivităţii, nu există o
creştere ponderală.
Nevoia de somn este scăzută, pacientul doarme 2-3 ',re, dar nu are senzaţia de oboseală, în
formele severe insomn < n fiind totală de-a lungul unei perioade mai mari de timp.
Viaţa socială, profesională, familială şi relaţională a pacientului este profund perturbată de
prezenţa sindromului maniacal.
Episodul maniacal din cadrul tulburării afective se poate întâlni sub forma de hipomanie, manie
iară simptome psihotice sau mania cu simptome psihotice.
Hipomania
Reprezintă un grad uşor de manie fără să se asocieze cu ( halucinaţii sau idei delirante. Dispoziţia
este crescută uşor, socializare marcată, hiperfamiliaritate, trebuinţe sexuale exacerbate,
polipragmazie, sentimente de forţă, putere, bine, eficienţă mentală crescută, logoree, iritabilitate,
afectarea capacităţii de concentrare a atenţiei.

Mania fără simptome psihotice

Se caracterizează prin aspectul dispoziţiei care este crescută şi poate atinge diverse grade de la
bună dispoziţie până la excitaţie extremă; alteori dispoziţia poate fi iritabilă. Activitatea este crescută
cu polipragmazie, creşterea energiei şi a forţei. Ideaţia apare năvalnic şi se exteriorizează prin limby
unde întâlnim logoreea. Creşte presiunea d6 a vorbi. Face glume şi calambururi contagioase în
sensul că stârnesc râsul celoi din jur. Atenţia scade în sensul în care se pune problema de a o menţine
concentrată asupra unei activităţi mai mult timp. Instinctele sunt alterate: apare scăderea necesarului

69
de somn, dezrhibiţie sexuală. Stima de sine este crescută, există tendinţa de a i; mereu în centrul
atenţiei anturajului. Există pornirea de a cheltui excesiv, fără nicio limită, cu achiziţionarea unor
lucruri inutile.
Ţinuta vestimentară este marcată de excentricităţi, culori vii, inimica este bogată, machiajul excesiv.
Pot apare tulburări perceptuale în care aprecierea culorilor este mult mai intensă şi mai frumoasă
(cplopsii).
Debutul este acut sau subacut cu euforie sau stare iritabilă, perturbarea activităţi motorii prin
hiperactivitate, iar vârsta de debut este între 15-30 ani.
Mania cu simptome psihotice
în cadrul acesH tulburări simptomatologia este centrată pe dispoziţia expansivă, care este
crescută constant, ideile de intensitate psih^tica sunt congruente cu starea de fond: autoapreciere
excesivă, grandoare, însoţite de sentimente de mărire. Apar şi halucinaţii al căror conţinut este de
asemeni congruent cu starea iimică.
Apar modificări ale ritmului, fluxului ideativ precum şi a coerenţei în sensul accelerării lor:
apare fuga de idei, mergând până la salata de cuvinte unde incoerenţa este totală.
Dintre simpfomc le întâlnite amintim tulburări de atenţie cu imposibilitatea menţ inerii
concentrării atenţiei un timp îndelungat asupra unei activităţi, iritabilitate, agresivitate (adesea
heteroagresivitate), hiperactivitate cu polipragmazie, scăderea necesarului de somn; în schimb apare
creşterea apetitului. Instinctul sexual est•. exacerbat, are relaţii sexuale întâmplătoare cu diverşi
parteneri, fără măsuri de protecţie. Ţinuta vestimentară es fe inadecvată, marcată de culori vii,
stridente, componentele ţirutei sunt nepotrivite. întreaga viaţă psihică este marcată de tahipsihie.

Tulburarea afectivă bipolară

Tulburare dc dispoziţie care presupune existenţa unui episod maniacal în timpul vieţii. Se
caracterizează prin cele 2 tipuri de perturbări ale dispoziţiei, depresivă şi expansivă.
Prevalenţa e>ie de circa 1% fără diferenţe între sexe, dar se pare că este una diu afecţiunile
subdiagnosticate mai ales când episodul expansiv este de tip hipomaniacal. Etiologic (MJ.
Georgescu) există o vulnerabilitate gened-5 demonstrată prin studii efectuate pe copii proveniţi din
părinţi cu tulburare bipolară. Ipoteza monoaminică susţine hiperactivitatea dopaminergică. Imagistica
cerebrală arată că se decelează lărgirea ventriculilor laterali cu atrofie a lobului temporal medial.
In cadrul tulburării afective bipolare episoadele expansive sunt mai rare decât cele depresive,
debutează abrupt şi durează în medie 4 luni iar episoadele depresive au ciuntă mai mare, de
aproximativ 6 luni. Primul episod poate debuta la orice vârstă. Tipuri de tulburare afectivă bipolară
Episod actual hipomaniacal Episod actual maniacal fără simptome psihotice Episod actual maniacal
cu simptome psihotice Episod actual depresiv uşor sau moderat Episoadele expansive au fost
descrise anterior iar acum vom face descrierea celor depresive.
Tipuri de tulburare afectivă bipolară (continuare) Episod actual depresiv uşor sau moderat Episod
actual depresiv sever fară simptome psihotice Episod actual depresiv sever cu simptome psihotice
Episod actual mixt în prezent în remisiune Prezenţa episodului expansiv de-a lung.il vieţii individului
încadrează simptomatologia depresivă în tulburarea bipolară, iar lipsa lui duce Ia stabilirea
diagnosticului de tulburare depresivă de diverse intensităţi; din această cauză vom trata episoadele
depresive o singură dată.

Tratamentul episodului maniacal

-Agenţii antimanicali sunt utilizaţi pentru tratarea pacienţilor cu tulburare afectivă bipolară care
trec prin episoade maniacale sau mixte. Scopul principal este ameliorarea rapidă a unor simptome
precum agitaţia, impulsivitatea şi agresivitatea. Sunt patru clase de medicamente cu efect
antimaniacal: l) litiul, tratamentul principal ai maniei;
2) vaIproaiui/scidul valproic/divalproexul şi carbamazepina, cu
efecte antiepileptice, utilizate şi în tulburarea afectivă bipolară datorită efectelor
antimaniacale;

70
 3) antipsihotieele clasice (haloperidolul, clorpromazina), eficiente în
special la pacienţii cu agitaţie marcată;
4) antipsihoticele atipice (olanzapina, risperidona, quetiapina,
ziprasidona şi aripiprazolul), preferate celor clasice datorită efectelor adverse neurologice şi
endocrinologice ale acestora din urmă.
, Efectele adverse ale litiului includ tremorul, somnolenta, i iii'' 1,1 ('; f fi ii« grpaţa, vărsăturile şi
afectarea cognitivă.
în cazul valproatului şi derivaţilor acestuia pot apare greaţa şi vărsăturile, creşterea
apetitului cu creştere consecutivă în greutate, sedare şi căderea părului.
Carbamazepina poate avea ca efecte adverse ameţeala, somnolenţa, oboseala, greaţa,
vărsăturile şi rash-ul.
Terapia electroconvulsivan tă este utilă la pacienţii cu comportament agitat.

Tulburările depresive
Elementele esenţiale ale episodului depresiv, alături de modificarea dispoziţiei sunt
perturbarea activităţii hipnice, modificarea apetitului, pierderea ponderală, hipoprosexie şi
hipomnezie, dar şi posibilitatea asocierii ideaţiei sau actelor suicidare. Debutul este Ia adultul
tânăr, brusc sau insidios. Evoluţia este de minim 6 luni urmată de remisiune completă sau
parţială. Prevalenţa variază în funcţie de autor (citaţi de MJ. Gsorgescu): 14% (E. Moller), 6-
7% (Robins), 8% (Levitan), 5% (Greenfield) care afirmă că prevalenţa la femei este dublă
fatţă de bărbaţi după 40 de ani. Prevalenţa în timpul vieţii (D. Prelipceanu) este de 10-25%
pentru femei şi 5-12% psntru bărbaţi.
Evoluţia este de obicei cu recăderi. Dintre factorii de risc asociaţi apariţiei depresiei (D.
Prelipceanu) se menţionează: - istoric de episoade depresive anterioare
- istoric familial de tulburare depresivă, în special la rude de gradul I
- tentative de suicid în antecedente
- sexul feminin
- vârsta de debut înainte de 40 de ani
- perioade critice: post partum sau post avortum
- comorbidăţi somatice: diuretice, antihiper..u!sive, neuroleptice clasice
- absenţa suportului social
- lipsa partenerului marital
- evenimente stresante
- consumul de substanţe
Etiologie
Ipoteza monoaminică ia în considerare perturbarea a r' : verse sisteme de neurotransmiţători la
nivel cerebral.
Serotonina în cantitate scăzută Ia nivelul fantei sinapti - 2 pare să ducă la apariţia depresiei. Drept
dovadă este acţiunea antidepresivelor care inhibă recaptarea serotoninei (SSR V, s-a decelat scăderea
receptorilor 5-HT2, scăderea precursorilor de serotonină (triptofan).
Noradrenalina este incriminată şi ea în etiopa" jgenia depresiei. Antidepresivele noradrenergice
care blochează recaptarea noradrenalinei sau antidepresivele care au acţiune inhibitorie pe
autoreceptorii de tip alfa 2 au efecte în trata mentul depresiei.
Un alt neurotransmitător Ia care se face referire este >*

dopamina.
Ipoteza genetică se bazează pe studiile care arată că df"resia se întâlneşte de 2-3 ori mai frecvent
la rudele de gradul I ale pacienţilor cu depresie.
Ipoteza neuroendocrină se bazeză pe creşterea cortizolului care asociază diminuare unor hormoni
reglatori la nivel tiroidian, ovarian.
Clinica depresiei (descrisă după Sadock B.J., Sadock V.Â.) Sindromul depresiv reprezintă un
sindrom complex care afectează dispoziţia, funcţiile cognitive şi somatice şi care are ca simptom
cardinal depresia. în patologia psihiatrică depresia se poate întâlni ca simptom, sindrom sau boală,
reprezentând entitatea cea mai frecventă.

71
 Tulburarea dispoziţiei se manifestă prin prezenţa simptomelor sindromului depresiv, depresia şi
lipsa interesului şi a plăcerii.
Depresia este greu de diferenţiat de tristeţea normală, cu atât mai mult cu cât Majoritatea
pacienţilor încearcă sa lege trăirea depresivă prin existenţa unor evenimente psihotraumatizante în
antecedente. Spre dersebire de tristeţe, depresia este persistentă, „blocată", nu se modifică în funcţie
de factorii externi şi nu poate fi controlată de pacient. Fiecare ins îşi exprimă depresia printr-un
echivalent personal: tristeţe, durere morală, supărare, disperare, proastă dispoziţie etc
Există cazuri în care pacienţii nu-şi pot identifica acest simptom, în schimb prezintă aşa-
numitele „echivalenţe depresive" de aspect omatoform (dureri, arsuri în diferite regiuni ale corpului)
care maschează celelalte semne şi simptome ce alcătuiesc sindromul lepresiv.
Lipsa interesului şi a plăcerii, alături de depresie, este al doilea simptom important al
sindromului depresiv. Clinic, este exprimat prin lipsa plăcerii pentru orice activitate, indiferent cât
de plăcută era înainte, de apariţia bolii. Dispare interesul pentru oricare aspect al existenţei (succesul
profesional, relaţiile intrafamiliale, pasiuni anterioare, viaţa sexuală şi, în ultimă instanţă, pentru
îngriiirea personală). Subiectul este pesimist şi lipsit de speranţă, de plăcerea de a trăi. Apare
tendinţa de a se izola şi în acelaşi timp scade dramatic capacitatea de comunicare.
în afară de cele t'ouă simptome enumerate (depresia şi lipsa interesului şi a plăcerii) pe care
pacientul le poate relata spontan sau în urma întrebărilor, la examenul psihiatric se mai pot depista o
serie de semne şi simptome adiacente.
Expresia clinică a sindromului depiesiv este strâns legată de tipul de personalitate premorbidă.
Anumite trăsături ale peisonalităţii pot fi amplificate de depresie şi pot masca tabloul depresiv care
poate lua o „faţadă" isterică (la personalităţile cu trăsături histrionice), obsesiv-compulsivă (la
persoanele cu trăsături obsesiv-compulsive), anxios-hipocondriacă (la persoanele anxioase) etc.
Aspectul depresivului poate să fie normal în depresiile uşoare. In depresiile medii şi severe apare
aşa-numitul facies depresiv, cu o mimică ce sugerează tristeţea, cu gesturi reduse, umerii coborâţi,
fruntea încreţită. Uneori subiectul poate să fie neliniştit sau chiar agitat.
Tulburările cognitive
Funcţiile cognitive în depresie stau sub semnul inhibiţiei, al încetinirii şi al sentimentului de
ineficientă. Acest fenomen este cunoscut sub numele de bradipsihie.
Investigarea atenţiei pune în evidenţă scăderea capacităţii de concentrare, simptom care este de
cele mai multe ori incriminat de bolnav, acesta afirmând că nu mai poate citi, nu poate urmări
emisiunile TV sau nu poate să ducă la bun sfârşit activităţi cotidiene simple care necesită
concentrare. Tulburarea de concentrare a atenţiei se poate evidenţia şi în timpul examinării, perioadă
în care subiectul se concentrează evident greu asupra discursului. Se pot administra probe simple de
evaluare a atenţiei (numărătoarea inversă, din trei în trei, începând de la 100).
Memoria este perturbată: scade capacitatea de fixare a informaţiilor, fenomen în strânsă legătură
cu tulburarea atenţiei. Frecvent, pacienţii se plâng de scăderea memoriei de fixare (memoria recentă).
Amintirile sunt afectate de dispoziţia depresivă, pacientul evocând în special evenimentele neplăcute
din viaţă (eşecurile, umilinţele) în timp ce realizările sunt minimalizate.
La nivelul percepţiei apar tulburări cum sunt cefaleea şi tulburările de aspect somatoform (dureri
nesistematizate). Halucinaţiile (auditive şi vizuale) apar în depresiile de intensitate
psihotică şi sunt cel mai adesea congruente cu dispoziţia depresivă.
La nivelul gândirii apar atât tulburări de formă, cât şi de conţinut:
• Ritmul ideoverbal este încetinit, subiectul îşi organizează cu dificultate ideile, are
sentimentul de „gânduri încurcate", neclare, greu de sistematizat şi de expus. Exprimarea verbală
este lentă, lipsită de spontaneitate, cu perioade de latenţă între întrebare şi răspuns;
• Conţinutul gândirii este monoton, sărăcit, centrat pe suferinţa actuală sau pe evenimentele
care nu i-au făcut plăcere. Pacientul este indecis, ia hotărâri cu dificultate datorită neîncrederii în
propria judecată. Viitorul este privit cu pesimism şi lipsă de speranţă;
• Tematica ideativă este depresivă, apărând cu precădere:

72
 - idei de neputinţă şi de devalorizare, scăderea autostimei: pacientul se simte incapabil să
trăiască, să-şi desfăşoare normal activitatea, îşi consideră viaţa un eşec şi pe sine ca fiind lipsit de
calităţi. Trăieşte totul ca pe o povară extremă, de nedepăşit, se consideră „un nimeni şi un nimic".
- idei de vinovăţie: sunt de obicei delirante, pacientul se simte vinovat în mod absurd pentru
starea de neputinţă în care se află, pentru că este „o povară pentru familie". în depresiile psihotice
ideile de vinovăţie sunt delirante, pacientul considerâr.du-se vinovat în mod aberant pentru
catastrofele familiale sau mondiale etc.
- idei de sinucidere: în cele mai multe cazuri sunt gânduri recurente despre moarte („ar fi mai
bine să mor", „viaţa nu merită trăită" etc.); alteori sunt planuri specifice de sinucidere, iar în 15%
dintre cazuri pacienţii se sinucid.
Tulburări psihomotorii
La nivelul activităţii există două modificări importante ale activităţii: retardarea psihomotorie
şi neliniştea sau agitaţia psihomotorie asociate de obicei cu anxietate.
Cel mai frecvent simptom întâlnit este retardarea psihomotoric. Toate sistemele de clasificare
includ acest simptom ca un criteriu de diagnostic datorită importanţei lui diagnostice şi predictive.
Se consideră că depresiile cu inhibiţie psihomotorie răspund mai bine la tratamentul cu
antidepresive triciclice şi la terapia electroconvulsivantă.
Retardarea se manifestă la nivelul activităţii motorii: mişcările sunt lente, timpul necesar
răspunsului motor este prelungit, vorbirea este lentă, reflectând încetinirea ritmului ideativ.
Retardarea extremă se manifestă prin stupoare (catatonie) depresivă, stare în care activitatea motorie
a subiectului este practic anulată.
Lipsa energiei sau fatigabilitatea este unul dintre simptomele cele mai nespecifice ale depresiei.
Activitatea cea mai simplă sau cel mai simplu gest devine o povară, iar efortul pe care pacientul îl
face este resimţit mult mai puternic de către acesta decât cel efectuat înainte de instalarea depresiei.
Depresivul afirmă că îi este greu să se spele, să se deplaseze sau să rezolve activităţi cotidiene, chiar
uşoare. Fatigabilitatea este resimţită ca stare de oboseală, de lipsa de putere, greu de diferenţiat de
fatigabilitatea prezentă în afecţiunile somatice severe. De altfel, subiectul depresiv afirmă că se
simte „epuizat fizic", „bolnav" în sensul somatic al cuvântului. In urma unor cercetări recente se
consideră că retardarea psihomotorie ar putea avea semnificaţie fiziopatologică, şi anume că aceasta
ar putea indica anomalii concomitente Ia nivelul căilor de transmitere şi structuri ale creierului
legate de sistemul dopaminergic.
Tulburările de apetit alimentar, sunt reprezentate de inapentenţă sau ceva mai rar, de creşterea
apetitului. Inapentenţa conduce la scăderea în greutate, care în depresiile severe poate lua aspecte
dramatice. Creşterea apetitului se întâlneşte de obicei în depresiile cu trăsături atipice, alături de
hipersomnie.
insomnia sau hipersomnia. Pot exista atât insomnii de adormire, insomnii mixte, cât şi insomnii
tardive, ultimele fiind cele mai frecvente şi mai specifice pentru episodul depresiv major. în această
din urmă formă subiectul se trezeşte cu câteva ore înainte de ora obişnuită şi nu readoarme. Somnul
este superficial, cu coşmaruri, neodihnitor. Insomnia amplifică tulburarea funcţionării sociale prin
accentuarea fatigabilităţii şi a tulburărilor de concentrare.
Depresia poate avea următoarele comorbidităţi: anxietate şi atacuri de panică, abuzul de
substanţe frecvent alcool, suicidul.

Episodul depiesiv uşor (ICD 10)

Este valabil doar pentru primul episod. Se manifestă prin fatigabilitate crescută apărută precoce,
dispoziţie depresivă. Durează minim 2 săptămâni şi evoluează prin pierderea interesului şi a plăcerii,
reducerea elanului vital, dificultăţi în îndeplinirea activităţilor profesionale.
Simpotomatoîogia descrisă se încadrează în episodul depresiv uşor fară simptome somatice. în
cazul asocierii de simptome de tip somatic luăm în discuţie episodul depresiv uşor cu simptome
somatice care au intensitate variabilă şi localizări multiple.

Episodul depresiv mediu sau moderat

73
 Simptomele au un grad mai mare de severitate, cu un număr mai mare de simptome, care
evoluează minim de 2 săptămâni. Se caracterizează pim apariţia invalidării sociale şi familiale. Şi
aici discutăm de episodul depresiv mediu fără simptome somatice, dar ş; de episodul depresiv mediu
cu simptome somatice care au intensitate mai mare, număr crescut de organe afectate.

Episodul depresiv sever fară simptome psihotice Simptomele depresive sunt elocvente şi se
materializează prin: sentimente de culpabilitate, devalorizare, agitaţie psihomotorie sau lentoare
marcată, scăderea capacităţii de concentrare a atentiei; memoria este afectată prin scăderea
capacităţii de fixare a informaţiilor. Cenestcpotiîle sunt prezente mai ales la nivelul capului; cefaleea
este frecvent incriminată. Apar invalidarea profesională, socială şi familială, riscul suicidar. Acest
episood presupune prezenţa sindromului somatic.
Episodul depresiv sever cu simptome psihotice
Simptomele depresive sunt asociate cu ideaţie delirantă cum sunt ruina, sărăcia, negaţia,
culpabilitatea, incapacitatea şi cu halucinaţii auditive: comentative negative care îl acuză, îl
condamnă, îl batjocoresc, halucinaţii olfactive cu miorosuri dezagreabile. Apare bradikinezie până la
stupoare.

Tulburarea depresivă recurentă

Iu această afecţiune vârsta de debut, severitatea, durata şi frecvenţa episoadelor depresive sunt
variate. Cel mai des debutul este în a 5-a decadă de viaţă, mai frecvent la femei, iar durata unui
episod este între 3 şi 12 luni, în medie 6 luni. Remisiunile suut complete iar perioada interepisodică
este de bună calitate.

Tulburări persistente ale dispoziţiei

Ciclotimia
Se caracterizează prin alternarea unor stări de depresie cu episoade hipomaniacale, stări care nu
sunt în concordanţă cu evenimentele trăite de pacient. Intensitatea simptomatologiei are aspect
subclinic ceea ce face dificil diagnosticul. Debutul apare la adultul tânăr şi are evoluţie îndelungată
care alternează cu intervale de dispoziţie normală. Tulburarea ?pare mai frecvent la femei.

Distimia
Se defineşte ca fiind o tulburare a dispoziţiei depresivă persistentă manifestată printr-o stare de
tristeţe, cu greutate în iniţierea unor acţiuni, fatigabilitate precoce, tulburări ale somnului cel mai
adesea insomnii, modificarea apetitului cel mai frecvent inapetenţă, nu se mai pot bucura de lucruri
care înainte le făceau plăcere. Orice activitate pare un obstacol de nefrecut, iar iniţierea unei
activităţi este foarte dificilă. Perioadele de boală se intercalează cu perioade de afectivitate normală.
Formele de distimie se clasifică după vârsta de debut:
Forma precoce are debutul până Ia 21 de ani.
Forma tardivă în care debutul apare după 21 de ani.
Susţinerea diagnosticului de distimie se face pe durata simptomatologiei de cel puţin 2 ani, iar
evoluţia este uneori indefinită.

Tratamentul episodului depresiv

De obicei depresia este o afecţiune recurentă, şi uneori cronică. Riscul de recurenţă creşte cu
fiecare episod, motiv pentru care depresia trebuie considerată o tulburare potenţial viageră.
Tratamentul se adresează astfel episoadelor acute, iar după remisiunea acestora prevenirii
recăderilor şi recurenţelor bolii.
Medicamentele antidepresive sunt grupate în mai multe clase în funcţie de mecanismul de
acţiune: triciclice (imipramină, ciomipramină, arai trip ti lină, doxepină), inhibitori selectivi ai

74
recaptării serotoninei (escitalopram, sertralină, paroxetină, fluoxetină, fluvoxamină), inhibitori ai
monoaminoxidazei (fenelzină) sau antidepresive cu acţiune duală (venlafaxină, mirtazapină).
în depresia uşoară indicaţia terapeutică este psihoterapia.
Depresia moderată-severă se tratează cu antidepresive, la care se poate asocia un tip de
psihoterapie (cele mai bine rezultate sunt obţinute cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentale).
în cazul unei depresii cu simptome psihotice, la medicaţia antidepresivă se adaugă un
antipsihotic, de cele mai multe ori din clasa celor atipice.
Episoadele depresive din tulburarea afectivă bipolară se tratează cu asocierea antidepresiv ~
timostabilizator.
Terapia adjuvantă include medicamente cu efect hipnoinductor (zolpidem, zopiclon, midazolam)
sau sedativ/hipnotic (benzodiazepine sau non-benzodiazepine).
Efectele adverse ale antidepresivelor triciclice sunt anticolinergice (uscăciunea mucoasei bucale,
retenţie urinară, constipaţie, vedere neclară), cardiovasculare (hipoteasiune arterială ortostatică,
creşterea aiurii ventriculare), şedere sau creştere în greutate.
Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei prezintă risc pentru apariţia disfuncţiilor sexuale,
efectelor adverse gastrointestinale (greaţă, diaree, creştere ponderală), anticolinergice sau efectelor la
nivelul sistemului nervos central (anxietate, insomnie, sedare).
Terapia electroconvulsivantă este rezervată cazurilor cu simptomatologie severă (agitaţie sau
stupor marcate, risc acut de suicid sau homicid, simptome psihotice).
CAPITOLUL 10

TULBURĂRI NEVROTICE CORELATE CU STUESUL ŞI

TULBURAM SOMATOFORME
Tulburările anxi -ase şi cele somatoforme sunt încadrate în tulburări de intensitate nevrotică,
tulburări ce se caracterizează prin următoarele trăsături: slabă amplitudine clinică, în cadrul
desfăşurării nu este alterată conştienţa. Ele sunt considerate de sorginte exogenă, în sensul existenţei
unui element declanşator, dar nu este important elementul traumatizant ci importantă este
semnificaţia care i se atribuie acestuia. Nu ating nucleul personalităţii. Aceste tulburări pot fi
declanşate de evenimente imediate, dar la fel de bine pot necesita perioadă de elaborare între apariţia
traum i şi instalarea tulburării. Simptomele apar insidios, au debut lent şi se dezvoltă clinic în mod
treptat. Au perioade de constitu re, organizare şi remisiune.
Tulburări în nare predomină anxietatea
Anxietatea este teama difuză fără obiect, care prezintă un grad mare de generalizare, este difuză,
"lipsită de obiect" şi asociată cu un pericol neprecizat, însoţită de semne somatice care indică hiper-
aclivnatea sistemului nervos autonom. Se diferenţiază de frică prin faptul că aceasta este un răspuns
la o cauză cunoscută („teamă cu obiect").
Pacienţii cu tui "¡urări anxioase, în special cu atacuri de panică, apelează recvent la serviciile de
sănătate, au o multitudine de perturbări în funcţionarea socială şi prezintă un risc mai mare peatru
abuzul de substanţe.
Această stare nu poate fi controlată de pacient; anticipează un pericol inexistent. Tulburările în
care predomină anxietatea se pot manifesta cronic, permanent, sau paroxistic, acut. Manifestările
somatice asociate întâlnite mai frecvent sunt cele de tip cardiovascular: tahicardie, palpitaţii,
creşterea tensiunii arteriale, dureri rau arsuri precordiale, senzaţie de conscricue toracică.
Manifestările gastroiutestinale sunt greaţa, senzaţia de goi în stomac, crampe abdominale,
uscăciunea gurii, creşterea tranzitului intestinal; cele de tip respirator se manifestă prin creşterea
ritmului respirator, senzaţia de îips? de aer, senzaţia de sufocare,.de nod în gât. Mai pot apărea
tremurături, fatigabilitate, transpiraţii, parestezii (amorţeli), cefalee.
Anxietatea se poate întâlni în contextul diferitelor tulburări astfel:
- anxietatea stare este legată de o anumită situaţie cu durată limitată în timp;

75
 - anxietatea ca trăsătură este o predispoziţie durabilă a personalităţii, cu o manifestare relativ
constantă şi puţin dependentă de circumstanţele de mediu (anxietatea veşnicilor îngrijoraţi);
- anxietatea liber flotantă este anxietatea difuză, generalizată, teamă de "tot şi de nimic'V "teamă
fără obiect";
- anxietatea fobică (concentrică) se manifestă în prezenţa unui "obiect" al fricii, dar pericolul
reprezentat de stimulul fobie e nesemnificativ pentru ceilalţi;
- atacurile de panică sunt crize anxioase extreme;
- anxietatea anticipativă se referă la un "obiect" al fricii, reprezentat mai ales de o nereuşită, o
situaţie necunoscută, evenimente iminente neplăcute.
Teoriile anxietătîi
în ultima sută de ani au apărui mai muifr; teorii ale anxietăţii. Niciuna nu a găsit o explicaţie
completă a tulburării anxioase, dar fiecare are o oarecare relevanţă. Pentru moment teoria cognitivă a
anxietăţii a lui Beck reluată de Clark ia în discuţie terapia cognitiv-comportamentală în tratarea
anxietăţii. Enumerăm câteva tipuri de teorii ale anxietăţii:
James & Lange: teoria fiziologică;
Cannon: fiziologie periferică;
Freud, etc.: teoria psihologică.
Se consideră că anxietatea este o consecinţă a frustrării îibidinale, când instinctele
inacceptabile încearcă să devină conştiente, iar când anxietatea este mare ea creează o evitare a
mecanismelor defensive:
Marks & Gelder: achiziţie comportamentală
Beck, Clark, etc.: teoria cognitivă
Klein & Fink: teoria neurochimică
Neurotransmiţătorii incriminaţi sunt următorii:
- serotonina
-GABA
- noradrenalina
- dopamina
Reiman et al: focus asupra circuitelor cerebrale.
Zonele cerebrale legate de apariţia anxietăţii sunt partea anterioară a lobului temporal, ale
uncusului, ale nucieului amigdaloid şi ale hipocampului. Studiile PET arată creşterea
metabolismului în lobul occipital, lobul temporal drept, frontal drept, scăderea activităţii în
ganglionii bazali.
Implicarea genetică în tulburările anxioase arată că în câteva tipuri există o relaţie.
Tulburarea de panică şi agorafobia: transmitere între generaţii, rata de transmitere este între
0,3-0,6 (medie-înaltă).
Fobia socială: contribuţia genetică este nesemnificativă.
Fobii specifice: factorii de mediu şi condiţionarea sunt mai importante decât transmiterea
genetică.
Tulburările de anxietate reprezintă tulburările psihice cel mai des întâlnite. în USA prevalenţa
este de 25% din totalul populaţiei (bărbaţi 19%, femei 31%). Următorul grup ca şi frecvenţă este
cel al tulburărilor depresive (17%). (National Comorbidity Survey)

76
 Tulburările anxios fobice
Sunt grup de entităţi clinice ilustrate prin anxietate apărută în legătură directă cu stimulul fobie -
situaţii sau obier'e, bine definite şi care în mod normal nu sunt periculoase. în aceast context evită
situaţiile ce declanşează starea, pe care o tră ieşte cu disconfort, nelinişte, depresie.

Agorafobia
Agorafobia este definită ca frica de spaţii deschise d">r ea se extinde, de fapt, asupra oricărui loc
din afara casei sau a "onei pe care o persoană o consideră sigură: mijloace de transport în comun,
pieţe, magazine mari şi. aglomerate, poduri.
Apare comportamentul de evitare care limitează viat? socială a individului. Apare tendinţa de
refugiere rapidă şi imediată. Agorafobia poate să apară izolat, cu toate că, de regulă, bolnavii au şi
atacuri de panică asociate. Anxietatea anticipativă se caracterizează prin senzaţia că va apare panică,
cu neajutorare sau umilire. Agorafobicii pot să devină incapabili să-şi părăsească locuinţa, fără să
plece vreodată de acasă sau ieşind numai cu un însoţitor.
Comorbiditatea este frecventă cu simptome depresive şi obsesive. Agorafobia se asociază
frecvent cu atacul de panică. Este prezentă mai ales la femei.

Fobia socială
Reprezintă teama de a se afla în centrul atenţiei unor persoane necunoscute, străine, înalt
investite în plan social sau profesional, diferite de membrii familiei sau grupul de prieteni. Există
permanent teama iraţională de a se afla în situaţii sociale nonfamiliare, de a fi pus în condiţii jenante,
umilitoare. Se încearcă evitarea situaţiilor sociale penibile ca vorbitul sau mâncatul în public, de a
folosi closete publice („vezica ruşinoasă", shy bladder). Relaţiile sociale devin restrictive. Apare o
selectare a participărilor sociale şi se relizează o glisare între evitare şi izolare de la evitarea discretă
redusă la manifestări necesare în public, ia evitare difuză, extinsă Ia aproape toate manifestările,
până 'a la izolare socială cvasitotală. Expunerea la situaţia socială temiUâ produce aproape constant
anxietate, care poate-lua forma unui atac de panică legat de situaţie sau favorizat de situaţie. La con:i
anxietatea se poate exprima prin plâns, „crize", înmărmurir? sau derobarea din faţa situaţiilor sociale
care implică persoane necunoscute. Persoana respectivă recunoaşte că frica sa este excesivă sau
nerezonabilă. Situaţiile sociale sau de performare temute sunt evitate sau, dacă nu, sunt suportate cu
anxietate sau suferinţă intensă.
Evitarea, anticiparea anxioasă sau suferinţa în situaţia sau situaţiile sociale sau de performare
temute interferează semnificativ cu acti vitatea obişnuită a persoanei, cu funcţionarea ocupaţională
(sau academică) sau cu activităţile sau relaţiile sociale, sau există suferinţă marcată în legătură cu
faptul de a avea fobia.
Acest comportament are drept urmare invalidare profesională şi socială, asociată ru sentimente
de incapacitate cu diminuarea performanţelor pronsionale. Debutul fobiei sociale este în copilărie
sau adolescenţă, brusc sau insidios; evoluţia este continuă pe tot parcursul vieţii. Tulburarea
cunoaşte un grad de agregare familială.

Fobii specifice (izolate) ICD 10

Simptomul central este reprezentat de fobie care este teama cu obiect. Teama esie provocată de
prezenţa şi anticiparea unei situaţii sau prezenţei unui obiect. Pacientul recunoaşte caracterul
excesiv, disproporţionat şi nejustificat al fricii sale. Conţinutul fobiilor este influenţat de cultură,
vârstă, sex. Ele vizează cele mai variate aspecte ale existenţei:
- locuri şi situaţii: claustrofobia (teama de locuri închise), talazofobia (teama de valuri),
hidrofobia (teama de apă);
- boli, sâr.ge, moarte: nosofobie (teama de boală), hematofobie (teama de sânge), tanatofobie
(teama de moarte).

77
 - obiecte, animale: aichmofobia (teama de obiecte ascuţite - cuţite), zoofobia (teama de animale).
Şi în cazul fobiilor specifice apare evitarea elementelor şi situaţiilor fobogene.
Expunerea Ia stimulul fobie produce aproape constant un răspuns anxios imediat, care poate să ia
forma unui atac de panică legat de situaţie sau favorizat de situaţie. Persoana respectivă recunoaşte că
frica sa este excesivă sau nerezonabilă. Situaţia sau situaţiile fobice sunt evitate sau, dacă nu, sunt
suportate cu anxietate sau suferinţă intensă. Evitarea, anticiparea anxioasă sau suferinţa în situaţia
sau situaţiile temute interferează semnificativ cu activitatea obişnuită a persoanei, cu funcţionarea
ocupaţională (sau academică) sau cu activităţile sau relaţiile sociale, sau există suferinţă marcată în
legătură cu faptul de a avea fobia. La persoanele în vârstă de mai puţin de 18 ani, durata este de cel
puţin 6 luni.
Evoluţia acestor fobii este în general conică, dar ele sunt puţin invalidante.
Prevalenta este de 20%. Pot să debuteze în copilărie (frica de un anumit animal) sau în perioada
adultă. Evoluţia fobiilor este cronică, dar ele sunt puţin invalidante.

Tulburările anxioase
Tulburarea de panica (anxietatea paroxistica episodică – ICD 10)
Este o entitate nozografîcă ilustrată prin atacuri recurente de anxietate severă care au debut brusc,
auesea imprevizibil, fară legătură cu o cauză aparentă. Panica poate sa evolueze în stadii: atacuri
subclinice, atacuri de panică complete, frici bipocondrice, anxietate anticipativă, evitarea fobică a
unor situaţii specifice şi agorafobia.
Tulburarea de panică este caracterizată prin apariţia spontană, indiferent de situaţie, a „atacurilor
de panică" care sunt stări paroxistice de anxietate extremă cu durată limitată de până Ia 30 de minute
şi care survin în mod repetat.
Atacurile de panică sunt trăite dramatic, produc dezorganizarea subiectului care are senzaţia că
va muri prin infarct de miocard sau accident vascular, sau că va înnebuni. Pe parcursul acestei
simptomatologii subiectul poate trăi experienţe de derealizare şi depersonalizare şi poate să prezinte
agitaţie psihomotorie. In afară de cele două frici, pacientul prezintă tulburări neurovegetative
intense: palpitaţii, tahicardie, tremurături, dureri musculare, transpiraţii, frisoane, dispnee cu
tahipnee, sentimentul că se sufocă, alte senzaţii de disconfort somatic.
Prevalenta atacurilor de panica este de trei ori mai mare la femei decât Ia bărbaţi. Apariţia lor
poate fi facilitată de oboseală, suprasolicitare, factori psihotraumatizanţi.
Apare tendinţa imperioasă de a ieşi din situaţie. Teama de a nu mai trăi acelaşi tip de stări face să
încerce evitarea ulterioară a situaţiei în care s-a produs atacul, adica evitarea perioadelor de timp,
evitarea locurilor. încearcă să-şi creeze o "asigurare anxioasă" astfel că se simt oarecum confortabil
numai dacă ştiu că pot apela în orice moment la ajutor medical specializat.
Atacurile de panică sunt, datorită manifestărilor dramatice, o urgenţă psihiatrică. Chiar dacă
viaţa pacientului nu este ameninţată în timpul unui atac de panica, senzaţia pacientului de moarte
iminentă trăită autentic îl determină să solicite ajutorul la camera de gardă a spitalelor de urgenţă. Pe
de altă parte, anxietatea de aşteptare, precum şi conduitele fobice, pot genera perturbări mari în viaţa
relaţională, socială şi profesională a subiectului.
Atacurile de panică pot apărea şi în alte afecţiuni psihice, întâlnindu-se cu o frecvenţă destul de
mare în tulburările depresive. Legătura cu tulburările depresive a fost sugerata de cercetările
neurobiochimice care au demonstrat implicarea sistemelor noradrenergic şi serotoninergic în ambele
afecţiuni, precum şi răspunsul favorabil al atacurilor de panică la antidepresive triciclice şi inhibitori
specifici ai recaptării de serotinină.

78
 Atacurile de panică pot fi precipitate de cafeină sau activatori ai sistemului nervos simpatic
(yohimbină, marijuana).

Tulburarea anxioasă generalizată

Simptomul esenţial este teama excesivă, difuză, generalizată, "liber flotantă", o teamă proiectată
în viitor, cu premoniţia unui pericol iminent, fară a putea preciza din ce direcţie poate apărea,
îngrijorarea este faţă de anumite evenimente cum ar fi incendii, inundaţii, boală. Asociază destul de
frecvent irascibilitate, iritabilitate. Astenia şi fatigabilitatea, somnul redus sau superficial întregesc
tabloul tulburării anxioase generalizate. Aşteptarea îngrijorată (anticiparea răului,. senzaţia de a fi „la
capăt", dificultăţi de concentrare); tensiunea motorie (agitaţie febrilă, cefalee, tremurături,
incapacitatea de a se relaxa); tulburările neurovegetative (senzaţia de „cap gol", transpiraţii,
tahicardie, respiraţie rapidă, jenă epigastrică, ameţeală, gura uscată etc) sunt de asemenea frecvent
întâlnite.
Anxietatea este un simptom destul de nespecific cp'c apare într-o serie de afecţiuni atât
psihiatrice, cât şi medicale.
Debutul este în copilărie, adolescenţă sau la adultul tânăr iar manifestările apar zilnic, minim 6
luni. Evoluţia este înde'ungată, continuă, cu oscilaţii: ameliorări sau agravări.
Prevalenta este de 5% din populadia generală.
Comorbidităţile întâlnite în tulburarea anxioasă generalizată sunt:
- depresia majoră şi distimia,
- tulburarea de panică,
- abuzul sau dependenţa de substanţe în special alcool

Tulburare mixtă anxios-depresivă

Această tulburare descrie bolnavii cu simptome atât anxioase cât şi depresive, care nu
îndeplinesc criteriile de diagnostic nici pentru o tulburare anxioasă şi nici pentru o tulburare
depresivă. Diagnosticul este folosit uneori în contextul asistenţei primare şi este folosit în Europa;
tulburarea este numită uneori neurastenie.
Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC)
Trăsătura esenţială este reprezentată de gânduri obsesive sau acte compulsive recurente.
Tulburarea nn ' <:. datorează efectului fiziologic direct al unei substanţe (de exemplu, un drog de
abuz, un medicament) sau al unei condiţii medicriS generale.
Obsesiile sunt idei, gânduri, imagini sau impulsuri ce apar sub formă stereotipă în mintea
pacientului ca intruzive şi neadecvate şi care produc anxietate sau suferinţă marcate; gânduri,
impulsuri nu imagini recurente şi persistente, care sunt trăite într-un anumi: timp de pe parcursul
tulburării ca intruzive şi inadecvate; gândurile, impulsurile sau imaginile nu sunt doar îngrijorări
excesive legate de problemele vieţii reale.
Persoana încearcă să ignore sau să suprime gândurile, impulsurile sau imaginile respective sau
să le neutralizeze printr- un alt gând sau acţiune; recunoaşte că gândurile, impulsurile sau imaginile
obsesive sunt un produs al propriei minţi (nu sunt impuse din afară, ca în inserţia gândurilor).
Compulsiile sau ritualurile sunt acte sau comportamente repetitive, stereotipe care se desfăşoară
în plan motor (de exemplu, spălatul mâinilor, punere în ordine, verificări) sau ideativ (de exemplu.
rugăciuni, numărat, repetarea în gând a unor cuvinte). Aceste acte se produc "compensator" şi
urmăresc să preîntâmpine sau să reducă suferinţa sau să preîntâmpine un anumit eveniment sau
situaţie temută; totuşi, comportamentele sau actele mintale fie că nu sunt legate în mod realist de
ceea ce sunt menite să neutralizeze sau să prevină, fie sunt evident excesive.
Obsesiile sau compulsiunile cauzează suferinţă marcată, consumă timp (necesită mai mult de o
oră pe zi) sau interferează marcat cu activitatea obişnuită a persoanei, cu funcţionarea ocupaţională
(sau academică) sau cu activităţile sau relaţiile sociale uzuale. într-un anumit moment de pe
parcursul tulburării, persoana recunoaşte că obsesiile sau compulsiunile sunt excesive sau
nerezonabile.
Debutul este în copilărie sau la vârsta aduhă iar instalarea simptomatologiei este bruscă sau
insidioasă. Evoluţia este continuă, cu ameliorări sau agravări. Prevaler.ţa este de 2-3% din populaţia

79
generală. Comorbidităţi frecvente ¿unt tulburarea de panică, manifestări depresive, consumul de
substanţe (în special alcool).

TOC - cu predcminenţa gândurilor şi rvminaţiilcr obsesive (IC.D 10)

Gândurile sunt sub forma ideilor sau impulsurilor la acţiune. Sunt variabile în conţinut, pot
provoca suferinţă pacientului; există continuu teama de a nu provoca o acţiune care să facă rău unei
persoane apropriate (soţ, copil, părinte); poate avea imagini mentale recurente, străine Eu-lui cum
sunt injurii, acte obscene, ideile au uneori un conţinut inutil care implică consideraţii filozofice.
Acest lucru face ca să apară îndoieli, dubitaţii, dificultăţi în luarea unei decizii.
Asociază frecvent depresia.

TOC - cu predominenţa ritualurilor obsesive

în această formă de TOC apar acte compulsive (în special de curăţenie) şi verificări repetate
pentru a se asigura că nu se dezvoltă o situaţie potenţial periculoasă. Poate fi legată de.teama de un
pericol potenţial pentru care efectuează ritualuri obsesive pentru a îndepărta riscurile sau pericole
imaginare. în acest fel tensiunea acumulată se încearcă a fi diminuată.

Reacţia la stres sever şi tulburarea de adaptare

Tulburările încadrate în această entitate apar strâns legate de existenţa unor evenimente vitale
excepţionale - situaţii stresante de mare severitate cum ar fi cataclisme, accidente, incendii (situaţii
ieşite din comun). Evenimentul este retrăit în vise şi prin gândurile din starea de veghe (flashback-
uri). Simptomatologia de retrăire şi evitare durează mai mult de o lună.
De asemeni pot fi incriminate modificări în viaţa individului ca schimbările negative ale
existenţei (pierderea statutului profesional sau economic).
Dezechilibrul dintre solicitări şi capacitatea de a le răspunde adecvat - provoacă stresul psihic
numai în anumite condiţii:
1. dacă individul anticipează faptul că nu va fi capabil să facă faţă solicitărilor sau că nu va
putea satisface cererile iară a pune în pericol alte scopuri pe care le urmăreşte;
2. dacă persoana acordă o anumită semnificaţie eventualelor eşecuri pe care le poate suferi: în
cazul în care nu-şi dă seama de consecinţele inadaptării sau acestea nu-1 afectează, el nu trăieşte
sentimentul ameninţării şi nu este stresat; dacă însă, anticipând consecinţele - persoana se simte
stresată - ea poate să-şi modifice starea de stres fie prin evitarea situaţiilor stresărite, fie prin
schimbarea opticii asupra solicitărilor (minimalizându-le), asupra posibilităţilor proprii
(reevaluându-le) sau asupra consecinţelor;
3. dacă are Ioc o suprasolicitare (cantitativă sau calitativă) sau o subsolicitare (monotonie, lipsă
de variaţie, lipsă de informaţie) care împiedică individul să-şi manifeste întreaga gamă a
posibilităţilor sale, s-a constatat că reducerea solicitărilor sau limitarea posibilităţilor de expresie
devin pentru unele persoane la fel de stresante ca supraîncărcarea cu sarcini pentru altele;
4. ambiguitatea stimulilor poate da naştere stresului fie datorită lipsei de informaţii, fie datorită
unei informaţii neclare sau contradictorii, dar provenite din surse la fel de verosimile (în acest caz
subiectul e capabil să răspundă dar nu-şi dă seama ce anume i se cere);
5. dacă persoana este obligata să dea în acelaşi timp două răspunsuri incompatibile sau trebuie
să procedeze într-un mod care vine în contradicţie cu propria sa convingere;
6. în situaţii de incertitudine, de restrângere artificială a posibilităţilor de a răspunde sau în
situaţia în care este obligată să ia o anumită decizie (Mc Grath - citat de Gorgos).
Alţi autori adaugă şi alte situaţii generatoare de stres psihic:
7. supraîncărcarea cu sarcini multiple şi în condiţii de timp;
8. perceperea de către subiect a unei ameninţări reale sau imaginare (inclusiv a integrităţii
fizice);
9. izolare sau sentimentul restrângerii libertăţii şi contactului social;
10. apariţia unui obstacol (bariera fizică sau psihologică) în calea activităţii sale, resimţită ca un
sentiment de frustrare;

80
 11. presiunea grupului social (favorabilă în exces sau nefavorabilă) generatoare a temerii de
eşec;
12. perturbări de către agenţii fizici (termici, zgomot, vibraţii, etc.), chimici sau biologici (boli
somatice) care scad rezistenţa adaptativă a organismului (inclusiv în sfera proceselor psihice) - Weits
citat de Manea - 2000;
Appley şi Trumbull citaţi de Manea evidenţiază la rândul lor faptul că:
13. stresul psihic poate fi mai bine înţeles ca interacţiune a subiectului cu situaţia stresantă;
trebuie să se ia în considerare şi "condiţiile interne" ale subiectului (stări de motivaţie: trebuinţe,
dorinţe, aspiraţii, stare de oboseală fiziologică sau patologică, etc.);
14. contexul social are un rol fundamental în reacţiile la situaţiile stresante;
15. există deosebiri nete între condiţiile naturale şi cele de laborator de producere a stresului
psihic.
De remarcat că o importanţă deosebită o reprezintă vulnerabilitatea persoanei.
Vulnerabilitatea se referă la punctul slab al unei persoane, la acea parte a sa caracterizată printr-o
sensibilitate crescută Ia influenţa evenimentelor externe, acute sau de lungă durată.
în determinarea gradului de vulnerabilitate al fiecărui individ suit luate în considerare atât
influenţa factorilor biologici, psihologici, cultural; cât şi interacţiunea continuă a individului cu astfel
de factori, pe "re el însuşi îi poate influenţa. In acest' fel se poate vorbi de posilrlitatea participării
individului la dezvoltarea propriului nivel de vulnerabilitate.
Această dublă interacţiune evidenţiază dimensiunea temporală a vulnerabilităţii - în sensul strict
cronologic şi în sens istoric (în relaţie cv caracteristicile unei epoci istorice); astfel, vulnerabilitatea
nv mai este o trăsătură stabila, care caracterizează un individ întreaga viaţă.
Toţi indivizii au un nivel propriu mai mult sau mai puţin ridicat de vulnerabilitate, într-o
accepţiune universală, independent de un anumit cadru particular.
Totuşi, există un număr de trăsături de personalitate care favorizează vulnerabilitatea la stres:
1. tendinţe interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută;
2. rigiditate, încăpăţânare;
3. tendinţe pronunţate egocentrice, de autoafirmare;
4. tendinţe obse- ve şi fobice, pe un fond psihic anxios;
5. impulsivitate, emotivitate crescută;
6. agresivitate, r alinaţii spre violenţă, etc.
Când impactul evenimentelor traumatice depăşeşte "pragul de toleranţă" corespu zător nivelului
de vulnerabilitate al unui individ apar tulburări în sfera psihicului. Persoanele cu trăsături nevrotice
sau cele suferind de o simptomatologie nevrotică prezintă o reactivitnte crescută, în relaţiile cu
ceilalţi, având de fapt o sensibilitate crescută la manifestările celorlalţi.

Reacţia acută la stres

Este o tulburare tranzitorie de severitate semnificativă. Ea apare Ia individ far« nici o altă
tulburare mentală aparentă, în plină sănătate, după agresiuni severe fizice sau mentale ce pun în
pericol viaţa pacien'ului. Durata episodului este de ore sau zile, iar un rol importrnt îl joacă
vulnerabilitatea individuală şi capacitatea de a face faţă evenimentelor.
Reacţia imediată este ilustrată prin perplexitate, dezorientare şi fugă. Se instalează o incapacitate
de a reacţiona congruent cu situaţia, o teamă terifiantă, disperare, depresie. Tranzitor apare
sentimentul de ireal şi stranictate cu depersonalizare şi derealîzare.
Manifestările neurovegetative asociate sunt palpitaţiile, tahicardia, paloarea, hiperhidroza
(transpiraţiile). Are loc retrăirea evenimentului psihotraumatizant în plan ideativ, imaginativ,
flashback-uri. Pacientul încearcă evitarea stimulilor evocatori ai traumei: oameni, discuţii, situaţii.

Tulburarea de stres post-traumatic

Această entitate clinică conţine un răspuns întârziat sau prelungit la un eveniment sau situaţie
stresartă. Şi aici vorbim de persoanele care au fost participante sau martore la un eveniment traumatic
care a dus la decesul sau rănirea gravă a lor sau a altora, sau a implicat o ameninţare a integrităţii
fizice proprii sau a altora. Pacientul resimte experienţa traumatică prin iluzii, halucinaţii şi episoade

81
disociative de flashback, inclusiv acelea care apar la trezire sau în cursul intoxicaţiilor cu substanţe.
Trăirea acestui moment a fost marcată de fiica intensă, neajutorare sau oroare alături de senzaţia de
irealitate, detaşare sau chiar amnezia evenimentului. Ulterior apar coşmaruri, imagini sau suferinţă
marcată la reîntâlnirea cu orice element care aduce aminte de cele întâmplate (locuri, oameni,
conversaţii etc.). Pacientul tinde să evite în mod persistent expunerea sa la elemente traumatice
asemănătoare prin:
- eforturi de a evita gânduri, sentimente sau conversaţii asociate cu trauma;
- eforturi de a evita activităţi, persoane sau locuri care evocă amintiri despre traumă;
- sentiment de detaşare sau de înstrăina«; de ceilalţi;
- senzaţia de predestinare restrictivă a viitorului.
Scade capacitatea de rezonanţă afectivă, anhedonie (lipsa plăcerii), tocire emoţională, detaşare de
alţi oameni, nereactivitate la ambianţă. Apar elemente depresive cum sunt reducerea sau pierderea
elanului vital, scade dorinţa de a trăi, de a cunoaşte, de a iubi. Stimulii evocatori declanşează
manifestări anxios-fobice; există permanent teama reeditării retrăirii iniţiale. Asociază manifestări
neurovegetative, reducerea activităţii hipnice. Comorbid apar stări anxios-depresive, cu risc suicidar.
Forma evolutivă poate fi acută cu durata de evoluţie sub 3 luni sau cronică cu evoluţie clinică peste 3
luni. In forma cu debut tardiv apar manifestări după 6 luni de la situaţia traumatizantă.

Tulburarea de adaptare
Se caracterizează prin stări de suferinţă subiectivă, de afectare emoţională, care interferâ cu
performanţele şi funcţionarea socială. Este determinată de existenţa unui eveniment stresant de viaţă
sau o schimbare majoră (cel mai frecvent este imigraţia dintr-o ţară în alta sau de la sat la oraş).
Elemente importante sunt predispoziţia şi vulnerabilitate individuală cu o semnificaţie mult mai
importantă pentru această tulburare decât pentru celelalte din această categorie. Comorbid apare
dispoziţia depresivă, anxietate, sentimentul incapacităţii de a face faţă sau de a planifica viitorul.
Apar tulburări de conduită cum sunt comportamentul agresiv, disocial. Se, instalează la maxim I
lună de la evenimentul stresant.

Tulburări disociative (conversie)

Aceste entităţi au purtat diverse nume pornind de la isterie, conversie, tulburări disociative.
S-a renunţat la termenul de isterie datorită conotaţiilor disociative pe care 1-a căpătat de-a lungul
timpului.
Se manifestă prin pierdere parţială sau completă a unei integrări normale între amintirile
trecutului, prin care optrăm, senzaţiile (selectate) prin care ne orientăm şi controlul mişcărilor prin
care executăm. Aceste tulburări par a fi în legătură cu evenimente traumatizante, relaţii
interpersonale perturbate (conflict marital), fiind considerată o cauzalitate psihologică.
Alte caracteristici întâlnite în această entitate sunt: durata manifestărilor este corelată cu
persistenţa problemelor individului pe care le recunoaşte sau le ignoră, afişarea aspectului "la belle
indifference", adică atitudinea detaşată faţă de situaţia pe care o reclamă. Nu poate fi decelată o
afecţiune organică. Mai apar un polimorfism simptomatic, iar simptomele se remit la sugestie (MJ.
Georgescu).
Debutul şi sfârşitul sunt de obicei bruşte. Unele tipuri de tulburări disociative tind să se remită
după câteva săptămâni sau luni, iar formele cronice cum sunt anestezia sau paralizia se pot dezvolta
dacă debutul este asociat cu dificultăţi interpersonale. Există o clară asociere în timp. cu probleme şi
evenimente stresante sau relaţii perturbate.

Amnezia disociativa
Se remarca prin pierderea memoriei pentru evenimente recente importante. Amnezia este
centrata pe evenimente traumatice, stresante si este variabila, diferita de la un moment la altul, de la
un interlocutor la altul. Apare perturbarea activitatii profesionale si sociale.
Debutul poate fi la orice varsta si este ocazionat de situatii stresante. Evoluţia este episodica de la
cateva ore la cativa ani iar prevalenta este mai inalta la femei.
Comorbitati: tulburări depressive, acte suicidare, comportament dissocial.

82
 Fuga disociativă
Se manifestă ca simptom central prin plecarea bruscă, imprevizibilă şi nemotivată, departe -de
domiciliu, spre locuri cunoscute şi semnificative afectiv. Apare amnezie parţială sau totală pentru
trecutul personal, inclusiv pentru datele de identificare. Aspectul în comportament este de
normalitate aparentă; tulburarea de memorie nu este conştientizată. Durata episodului este de zile sau
săptămâni. Se menţine autoîngrijirea bazală. în acest context individul îşi poate asuma o nouă
identitate. Remisiunea este spontană. Revenirea se face cu reluarea activităţii iniţiale la acelaşi nivel
de competenţă.
Este cunoscută în unele culturi sub denumiri diferite:
- Amok în unele zone ale Pacificului;
- Latah în Indonezia;
- Posesiunea în Ini! ia;
- Ataque de nervios în America Latină.

Stuporul disociativ
Este în strânsă legătură cu existenţa în antecedentele imediate a unei situaţii psihotraumatizante.
Se manifestă prin slabă sau imposibilă comunicare verbală, slabă responsivitate senzorială, scăderea
activităţii motorii la hipokinezie sau akinezie. Se remarcă un grad de perturbare a conştiinţei.

Tulburarea de trc-isă şi posesiune (M.J. Georgescu)

Se manifestă prin pierderea sentimentului de identitate personală, cu pierderea capacităţii de
testare a realităţii şi impresia că este condus de altă personalitate, spirit, divinitate. Are un set
restrâns de mişcări, posturi sau verbalizări.

Tulburări disociative motorii

In această entitate se încadrează paralizia (parţială sau completă) a unui membru sau a unui părţi
dintr-un membru care asociază ataxie, incoordonare a membrelor inferioare, astazo- abazie cu
incapacitatea de a menţine poziţia de ortostatism, tremor al unui mevbru sau al întregului corp. Pot
acuza pierderea vederii sau a auzului. De menţionat este existenţa relaţiei temporale cu o situaţie
conflictuală. Pacientul solicită o atenţie specială din partea anturajului, solicită investigaţii speciale,
deoarece consideră că tratamentele efectuate nu sunt eficace şi consideră că simptomele nu au fost
corect diagnosticate. Manifestările clinice aduc totdeauna un beneficiu secundar. Din punct de
vedere neurologic aceste persoane nu au modificări patologice
Tulburări somatoforine
Sunt un grup de entităţi clinice caracterizate prin multiple acuze aparent somatice. Există
convingerea pacientului că suferă de o afecţiune neelucidată pentru care nu poate ft diagnosticat
corect. Din această cauză are preocupări intense pentru efectuarea sau repetarea unor investigaţii
edificatoare. Li realitate analizele au rezultate negative iar pacienţii primesc asigurări că nu există
nici o afecţiune somatică. Debutul şi evoluţia sunt corelate cu existenţa unor situaţii stresante.

Tulburarea de somatizare
Este o afecţiune clinică ilustrată prin multiple acuze somatoforme, recurente, fluctuante care se
asociază cu stări depresive sau anxioase. Pot apărea în aria oricărui aparat sau sistem; cele mai
frecvent întâlnite sunt aparatele cardiovascular, gastrointestinal, genital, cutanat. Simptomele sunt
nespecifice, lipsite de semnificaţie pentru boala invocaiă şi neconfirmate de investigaţiile paraclinice.
Existenţa unui luns> istoric de contacte medicale şi investigaţii multiple conturează diagnosticul.
Pacienţii nu acceptă idea unei afecţiuni psihice şi nu a uneia somatice. Acest periplu prin cabinetele
medicale face să apară un grad semnificativ de perturbare a activităţii profesionale şi sociale.
Debutul este în adolescenţă sau la vârsta adultă tânără (până în 30 de ani). Prevalenta mai înaltă
se întâlneşte la sexul feminine. Durata de evoluţie este de ani. Afecţiuni comorbide sunt tulburările
anxioase, depresive, tulburarea histrionică a personalităţii.
Tulburarea somatoformă nediferenţiată

83
 Este o entitate clinică reziduală, asemănătoare cu tulburarea de somatizare, dar care are un
tablou clinic mai puţin elocvent, mai şters, mai estompat. El este ilustrat prin manifestări
somatoforme în special gastrointestinale sau genitourinare. Evoluţia este de minim 6 luni.
Tulburarea hipocondriaca
Este o afecţiune ilustrată (G. Ionescu) prin grija obsesivă sau convingerea fermă că prezintă o
boală somatică severă ale cărei acuze somatoforme persistente sunt preocupări intense asupra
aspectului fizic pentru extremitatea cefálica cu teama apariţiei unor defecte. Se dă o interpretare
anormală a unor senzaţii fizice banale. Există caracterul migrator al acuzelor somatoforme, fără
respectarea organicitaţii (de exemplu, cefaleea cu caracter migrator). Sunt ignorate rezultatele
negative ale investigaţiilor, care se repetă în laboratoare diferite. Apare neîncrederea sau
minimalizarea asigurărilor asupra stării de sănătate, existând convingerea fermă că este menajat şi nu
i se spune adevărul despre boala gravă pe care o are. Comportamentul este identic cu al unui bolnav
autentic. Debutul are loc în adolescenţa sau la adultul tânăr, iar evoluţia este îndelungată (minim 6
luni) şi fluctuantă. Preocupările excesive pentru sănătate fac să apară perturbarea sau invalidarea
activităţii socio-profesionale. Prevalenţa este de 6-7%, fără diferenţe între sexe.

Durerea psihogena
Este o entitate clinică ilustrată prin durere severă, persistentă, cu localizare în una sau mai multe
arii corporale, fară a putea fi legată de o afecţiune organică decelabilă. Produce suferinţă şi
determină perturbarea sau invalidarea activităţii socio- profesionale. Cele mai frecvente dureri sunt
cele abdominale, cefaleea, iar la nivelul spatelui se pot confunda cu afecţiunile coloanei vertebrale.
Cauza durerii poate fi corelată cu situaţii conflictuale, frustrante sau "factori psihologici". Debutul
este adesea la tineri. Are în general un beneficiu secundar, care poate determina întreţinerea durerii.
Evoluţia durerii poate fi a-.ută cu durata de maxim 6 luni sau cronică când este de minim 6 luni.
Prevalenta este de 10-12%, în special Ia femei.

Tratamentul tulburărilor nevrotice

Tratamentul tulburărilor de anxietate se adaptează în funcţie de comorbidităţile psihiatrice
deoarece patologia v ixioasă. asociază rate crescute de afecţiuni comorbide (tulburări afective,
consum de substanţe, tulburări de personalitate, tulburări de alimentaţie, suicid, tulburările de
anxietate între ele).
Pacienţii cu tulburare prin panică pot obţine beneficii clinice de pe urma a multiple terapii.
Tratamentul farmacologic include antidepresive (inhibitori selectivi ai recaptării serc oninei,
tricicîice, inhibitori de monoaminoxidază, antidepresive cu acţiune duală), benzodiazepine
(alprazolam, clonnzepam, diazepam) iar în funcţie de comorbidităţi anticonvulsivante, antipsihotice,
p-blocante, blocante de Ca, clonidin* sau buspironă. Psihoterapia apelează Ia tehnici de tip ccgnitiv-
comportamental, psihodinamic scurt, familial, de grup, si^f-help, de relaxare sau control al
respiraţiei. Terapia de expunere este eficientă în cazul agorafobiei.
Fobia socială răspunde foarte bine Ia psihoterapia cognitiv- comportamentală, dar în anumite
situaţii se impune apocierea tratamentului medicamentos cu antidepresive, benzodiazepine sau p-
blocante (de exemplu propranolol înainte de expunerea la situaţia fobogenă).
Ln cazul fobiilor specifice accentuai cade pe abordarea psihoterapeutică (psihodinamică de
dezvoltare a conştiinţei bolii, comportamentală de tip desensibilizare). Tratamentul medicamentos
are rol secundar, însă în principiu nu este indicat.
Anxietatea generalizată beneficiază de cele mai buae rezultate de pe urma combinaţiei dintre
farmacoterapie (anxioîitice, antidepresive) şi psihoterapie (cognitiv- comportamentală, suportivă,
psihodinamică scurtă).
Tulburarea obsesiv-compulsiva se tratează cu antidepresive (triciclice, inhibitori Hectivi ai
recaptării serotoninei) la care se pot asocia anxiolitice, antipsihotice sau anticonvulsivante.
Concomitent se face psihoterapie psihodinamică, cognitiv- comportamentală sau hipnoză.

84
 Tulburarea posttraumatică de stres răspunde la combinaţia dintre anxiolitice (clonazepam,
alprazolam, diazepam, buspironă) şi antidepresive (tr,ciclice, inhibitori selectivi ai recaptării
serotoninei). în paralel se face psihoterapie (hipnoză, psihodinamică, cogmiv-comportamentală).
Din cauza riscului de dependenţă psihologică, în tulburarea de somatizare trebuie evitate
psihotropele. Acestea se folosesc doar în perioadele d • depresie acută şi anxietate. Psihoterapiile
suportivă pe termen lung sau de conştientizare sunt eficiente.
Tratamentul tulburării conversive este psihofarmacologic (inhibitori selectivi ai recaptării
serotoninei, antidepresive tricicîice, benzodiazcpine) şi psihoterapeutic (comportamentală, orientată
către conştientizare, hipnoză).
Pacienţii cu tulburare hipocondriacă pot obţine beneficii de pe urma psihoterapiei (dinamică,
cognitiv-comportamentală, hipnoză), dar şi de pe cea a tratamentului farmacologic (antidepresive,
anxiolitice).
Tulburările disociative se pretează psihoterapiei, în special hipnozei.

85
 CAPITOLUL li

TULBURĂRILE DE PERSONALITATE (PSIHOPATIILE)

O definiţie medicală a personalităţii ar fi următoarea: sistem de trăsături generale şi relativ stabile

care dcfinesc un anumit individ, facându-l să se deosebească de ceilalţi.
Tulburările de personalitate au fost cunoscute o perioadă îndelungată de timp sub numele de
psihopatii. Dicţionarul Larousse caracterizează tulburările de personalitate prin "iritabilitate,
impulsivitate şi o mare varietate de trăsături de caracter, manifestându-se prin conduite antisociale şi
care nu asociază o culpabilitate conştientă". Modelsie de comportament care persistă sunt inflexibile;
indivizii nu se pot adapta Ia cerinţele vieţii şi la normele societăţii.
în secolul al XlX-lea francezii Ie numeau dezordini; 30 de ani mai târziu în Anglia ele purtau
numele de deranjamente mintale. Freud este cel care va elabora teoria personalităţii.
Actualmente ICD 10 defineşte tulburările de personalitate prin modele comportamentale
persistente, înrădăcinate adânc care se manifestă ca răspunsuri inflexibile la o gama largă de situaţii
personale şi sociale. Trăsăturile de inadaptabilitate sunt stabile, durabile şi inflexibile. Aceste
tulburări de personalitate apar în copilărie sau adolescenţă şi se continuă în viaţa adultă. Modificările
de comportament nu se datorează linei alte afecţiuni psihice sau boli organice cerebrale. Persoanele
cu tulburări de personalitate au simptome alloplastice - încearcă să se adapteze la mediu pe care
doresc să-1 adapteze după dorinţa lor (D. Prelipceanu). Ei nu se consideră niciodată vinovaţi, nu îşi
consideră comportamentul anormal. V. Predescu afirma despre persoanele cu tulburări de
personalitate că „suferă din cauza
societăţii dar şi societatea suferă din cauza lor". Adresabilitatea la medicul psihiatra e mică
deoarece psihopaţii nu consideră ca au u;t defect de adaptare, îşi neagă simptomele şi refuză
ajutorul medical.
In esenţă, mecanismele patogenice derivate din viaţa familială ar putea fi:
1 . carenţa afectivă - în special în timpul copilăriei şi dezechilibrul permanent al familiei;
2 . "modele comportamentale" parentale alterate, tulburări de personalitate sau chiar afectarea
stării de sănătate mintală a părinţilor;
3. atitudini educative extreme, excesiv permisive sau dimpotrivă, rigide, cu creşterea
intensităţii sistemului punitiv (matratarea copilului). Atitudinile educative neadaptate
particularităţilor temperamentale ale copilului pot fi de asemeni nocive; •
4. familii conflictuale, cu probleme existenţiale: sărăcie, rivalitate între scţi, alcoolism
cronic, părinţi divorţaţi, etc. (V. Vladuţă, G. Pasca).
Prevalenţa în populaăia generală este situată între 11 şi 23% (D. Prelipceanu) fără a fi implicat
mai mult nici unul din cele 2 sexe.
.Etiologia nu este elucidată dar se pare că este vorba despre modelul multifactorial (Lidia Nica
Udangiu; R. Mihăilescu) în care sunt incluşi factori genetici, factori biochimici la nivelul
sistemelor de neurotransmiţători cerebrali, factori psihologici îndeosebi la nivelul copilăriei,
factori educaţionali. Modelul psihanalitic al tulburărilor de personalitate ar putea fi de îuat un
considerare:
- caracterele orale ar putea fi corelate cu pasivitatea şi dependenţa;
- caracterele anale ar putea fî corelate cu punctualitatea, exactitatea, obstinaţia;
- caracterele narcisiste ar putea fi corelate cu exagerarea autostimei;
- caracterele obsesiónale ar putea fí corelate cu rigiditatea şi indecizia.
Descrierea acestor tulburări se suprapune peste clasificările 1CD 10.

Tulburarea de personalitate paranoidă

Tabloul clinic se compune din următoarele trăsături: o sensibilitate excesivă la eşecuri şi
atitudini neprietenoase, tendinţa de a purta ranchiună permanent, refuzul de a ierta insultele,
loviturile, eventualele aprecieri negative venite din partea colegilor, prietenilor, cunoştinţelor. Există

86
suspiciunea şi tendinţa de a distorsiona trăirile, un grad de interpretat i vita te, prin care consideră în
mod eronat acţiunile neutre drept acte ostile.
Se manifestă prin combativitate şi tenacitate în susţinerea drepturilor personale, care nu sunt
adecvate situaţiei prezente. în privinţa relaţiilor familiale există o suspiciune recurentă privind
fidelitatea partenerului chiar şi atunci când nu există motive care să susţină această impresie. Privitor
la propria persoană are o tendinţă de stimă excesivă faţă de sine şi de calităţile pe care le are. Peste
tot în jur explică prin „conspiraţii" lipsite de substanţă evenimentele cu legătură la propria persoană.
Alte trăsături asociate: dificultăţi în relaţionare, slabă toleranţă la frustrare, tendinţa de
autonomie, incapacitate de cooperare. Din aceaste cauze sunt persoane solitare care rar se înconjoară
de prieteni, sau îşi întemeiază cu dificultate o familie; sunt acceptaţi doar de familia de provenienţă.
Prevalenţa este mai înaltă la bărbaţi.

Tulburarea de personalitate schizoidă

Se caracterizează prin răceală emoţională cu detaşare sau afect tocit. Persoanele cu acest tip de
tulberare de personalitate au puţine activităţi care Ie produc plăcere, ei fiind adepţii unor activităţi
solitare. Au o capacitate scăzută de a exprima căldr-ă sau sentimente tandre; din această cauză nu
caută să stabilească relaţii apropiate cu persoane străine; au puţini prieteni. Sunt indiferenţi faţă de
laiK>a sau critica adresate de ceilalţi. Există un interes scăzut faţă de r'abilirea relaţiilor sexuale cu
un partener şi implicit faţă de întemeierea unei familii, iar în cazul întemeierii ei implicarea afectiv?
efte minimă. Au preocupări excesive pentru introspecţie şi reverie, nu pun mare preţ pe respectarea
normelor sociale, pot fi conideraţi de anturaj sau familie ca fiind nişte persoane mai ciudate.
Este mai frecvent întâlnită la bărbaţi.

Tulburarea de personalitate disociată (antisocială)

Trăsătura esenţială a acestui tip de tulburare de personalitate este diferenţa dinţi ^
comportamentul individului şi normele sociale şi morale. Ap*re în copilărie sau adolescenţă când
tabloul cuprinde următoarele aspecte: copiii sunt mincinoşi, fug de acasă, fură, iniţiază bătăi, 'a
şcoală nu pot fi atenţi şi nu respectă disciplina şcolară, chiulesc. Ei perturbă orele, sunt obraznici cu
profesorii, iniţiază farse de prost gust atât profesorilor cât şi colegilor. Găsesc o plăcere deosebită în
a chinui animalele, asociază la vârste mici fumatul, consumul de alcool dar şi consumul de droguri
(în accepţia clasică). Odată cu înaintarea în vârstă persoanele cu acest tip de tulburare de
personalitate sunt în conflict permanent cu societatea prin violarea legilor, au manifestări clastice
(spartul obiectelor, geamurilor, trântitul uşilor) sau agresive, în special heteroagresive. Pot lovi pe
oricine la contrarieri minir^e. O altă trăsătură este incorectitudinea: minţitul repetat şi manipularea
celor din jur pentru profitul personal. Vin în contradicţie cu legea şi din această cauză sunt adesea
persoanele care populează penitenciarele. Au incapacitatea de a învăţa din experienţele negative; din
această cauză pot repeta experienţele negative şi deveni recidivişti. Sunt incapabili de a menţine un
comportament stabil şcolar, profesional, familial Pentru ei importantă este plăcerea personală
(plăcerea de a consu na alcool, absentarea de la serviciu, şcoală) şi nu se gândesc la consecinţele
profesionale sau familiale. Deşi pot întemeia cu uşurinţă o familie o menţin cu mare greutate, nu
sunt interesaţi de responsabilităţile care le revin.
Asociază frecvent consumul dc alcool sau droguri.
Tulburarea de personalitate disocial pare a fi asociată cu mediul urban şi nivelul economic
precar. Este mai frecvent întâlnită la bărbaţi: raportul este de 3/1 faţă de femei.
Aproximativ 70-75% din persoanele întâlnite în penitenciare au tulburare de personalitate
disocială.

Tulburarea de personalitate emoţional-instabîlă

Adest tip de tulburare de personalitate se caracterizează prin manifestări impulsive, nondelibera
tive, farâ a iua în considerare consecinţele. Există două forme în cadrul acestei tulburări: tipul
impulsiv şi tipul borderliue.
Tipul impulsiv

87
 Această tulburare de personalitate se caracterizează prin instabilitate emoţională, acte coleroase,
violente, manifestări clastice, "explozii comportamentale". Au tendinţa de minimalizare a
consecinţelor negative ale actclor impulsive cu regrete şi scuze retrospective. Menţin cu greu o
activitate ce nu are o recompensă imediată. Dispoziţia este disforică şi capricioasă (Lidia Nica
Udangiu, R Mihăilescu).
Prevalenta mai mare este întâlnită în ţările occidentale faţă de cele orientale, în sud decât în nord,
la popoaiele latine decât cele slave. Evoluţia este relativ continuă. Se poate asocia consumul de
substanţe.
Tipul borderline
Tulburarea de personalitate de tip borderline are următoarele caracteristici în care sunt incluse
instabilitatea emoţională asociată cu imaginea de sine, preferinţele (cniar şi cele sexuale) neclare sau
tulburate. Relaţiile interpersonale sunt rapid schimbătoare, iar reacţiile impulsiv-agresive la incitaţii
minime, asociate cu sentimentul de vid interior. Comportamentul este imprevizibil, iar acreditarea
afectivă este exclusivă (univoc pozitivă sau negativă). Pac eforturi excesive pentru a preveni un
eventual abandon din partea partenerului. De menţionat posibilitatea comiterii de tentative de
suicid sau acte de autovătămare.
Pievalenţa este de 2-3% din populaţia generală.

Tulburarea de personalitate histrionică

De-a lungul timpului acest tip de tulburare a purtat denumirea de isterică. S-a renunţat la el
datorită conotaţiei peiorative a acestui termen. Apare în copilărie sau adolescenţă cu emoţii intens
trăite şi nevoia imperioasă de a fi în centrul atenţiei, auto- dramatizare, expresie teatrală: vorbesc
tare şi mult, conţinutul discursului este lipsit de substanţă, au labilitate dipoziţională,
sugestibilitate, impresionabilitate crescută. Sunt uşor de influenţat de către alte persoane. Au un
comportament seducător şi provocator, se folosesc de aspectul fizic pentru acest lucru,
îmbrăcămintea ete intens studiată pentru a atrage atenţia, pentru a fi în centrul grupului. Orice
incitare sau refuz sunt considerate drame, iar reacţia persoanei este diproporţionată. Fac tentative
de su'cid demonstrative, care apar după certuri, discuţii, contrarieri iar beneficiul este o ţintă
obligatorie.

Tulburarea de personalitate anancastă

Tulburarea de personalitate anancastă se caracterizează prin sentimente de îndoială şi
prudenţă excesivă cu înaltă valorizare a regulilor, regulamentelor, ordinelor. Sunt performeri ai
detaliilor, înclinaţi spre perfecţionism extrem, miliranţi ai lucrului "bine făcut" (au răbdarea de a
despica firul în patru). Aceşti indivizi sunt voluntari ai muncii şi devotamentului, dau dovadă de
conştiinciozitate, scrupulozitate, inflexibilitate; merg până acolo încât elimină plăcerea sau
relaţiile interpersonale, sunt nişte persoane rigide. Au intoleranţă faţă de compromis, corupţie;
sunt adepţi ai standardelor înalte, autoimpuse. Manifestă exigenţă faţă de ceilalţi; există tendinţa
de a le impune propriile standarde care îi fac greu de suportat pentru anturaj. Se tem de
schimbare, de

88
locuri de munca noi, de colegi sau cunoştinţe recente iar din această cauză au relaţii interpersonale
reduse.

Tulburarea de personalitate evitantă (anxioasă)

Elementul esenţial în tulburarea de personalitate evitantă sunt sentimentele de teamă, de tensiune
şi îngrijorare cu neîncredere în forţele proprii. Apare convingerea că sunt inferiori din punct de
vedere social, evită activităţile ce implică relaţii interpersonale. Au sentimentul de inferioritate
indiferent de rezultatele obţinute şi au o preocupare deosebită privind criticile sau rejecţia socială.
Comportamentul este de autodevalorizare, preferă activităţi solitare tocmai pentru a preveni
eventualele respingeri. Nu doresc să se asocieze cu persoane decât dacă sunt apreciaţi şi nu îşi
exprimă părerile în public pentru a nu deranja, îşi impun restricţii în stilul de viaţă din cauza nevoii
de a avea securitate fizică.
Ezită în momentul în care trebuie sâ-şi asume responsabilităţi, refuză orice activitate nouă care îi
poate pune în dificultate, intră în panică în orice context ce dă sentimentul insecurităţii, care aduce
orice element de noutate.

Tulburarea de personalitate dependentă

Acest tip de tulburare de personalitate se caracterizează prin dorinţa şi autorizarea altora de a lua
decizii importante per TU viaţa sa. Pacientul este de acord să subordoneze interesele personale faţă de
nevoile celor de care este dependent. Are o stimă de sine redusă, îşi subestimează proriile calităţi.
Orice acţiune intreprinsă are nevoie de aprobare şi suport. Nu doreşte sş formuleze nicio dorinţă
personală sau o cerere neimportantă. Are nevoie de ataşament, motiv pentru care se simte prost
dispus când este singur de teama că nu îşi poate purta singur de grijă. Are o teamă continuă de a nu
fi abandonat de persoana cu care se află în relaţii apropiate. îşi limitează relaţiile sociale la cei de
care este dependent. Are capacitate limitată de a lua decizii în viiuă dacă nu primeşte asigurări
repetate din partea celorlalţi; acordă altora girul propriilor responsabilităţi.
Evoluţia este cortitwă.

Există adesea si'uaţii când la un pacient întâlnim mai multe trăsături fără a fi specifice pentru o
anumită tulburare de personalitate, cu un set specific de simptome. în această situaţie se pune
problem? ti1 furărilor mixte de personalitate.

Tratamentul
în afara episoadelor acute de decompensări (micropsihotice, dispoziţionale) psihoterapia
reprezintă abordarea de bază a tulburărilor de personalitate. Sunt eficiente una sau mai multe tipuri
de psihoterapie, dintre care cele mai importante sunt: cognitiv-comportamcntală, psihanalitică,
familială, suportivă sau de grup.
Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (sertralina, paroxetina, escita'opramul, fluvoxamina,
fluoxetina) şi antipsihoticele în doze reduse se pot folosi ca adjuvante ale psihoterapiilor.
Indiferent de tipul tulburării de personalitate cei cu trăsături anxioase pot obţine beneficii de pe
urma administrării benzodiazepinelor 'cu atenţie sporită datorită riscului de dependenţă mai mare Ia
această categorie de pacienţi) sau inhibitorilor selectiv- ai recaptării serotoninei.
Agresivitatea din tulburările de personalitate poate fi ameliorată cu neuroîeptice în doze mici,
inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei sau carbamazepină.
Controlul depresiei se face cu antidepresive, iar al instabilităţii afective cu valproat,
carbamazepină sau litiu.
Eficacitatea farmacoterapiei pentru tratamentul de lungă durată este limitată.

89
 CAPITOLUL 32

TULBURĂRI BE ALIMENTAŢIE

Anorexia nervoasă (mentală)

Anorexia nervoasă este o tulburare a instinctului şi comportamentului alimentar, care apare cu
precădere la sexul feminin, în perioada adolescenţei. Ca şi cauzalitate se pare că interacţiunea dintre
factorii socio-culturali şi biologici sunt implicaţi în această tulburare. Prevalenta este în creştere mai
ales la tinerele al căror ideal estetic este ilustrat prin subponderalitate. Această tulburare se
caracterizează prin pierderea deliberată în greutate, indusă şi susţinută de pacient. Se fac eforturi de
inhibare a pulsiunii alimentare şi scăderea aportului alimentar şi se asociază un comportament
congruent de reducere a greutăţii corporale (vărsături, folosirea de purgative). Pacientele au o
continuă teamă de a nu depăşi greutatea propusă care e de obicei cu 15% mai mică decât cea normală.
Pot apărea distorsiuni în perceperea imaginii corporale, în care teama de îngrăşare persistă ca o idee
supraevaluată. Din punct de vedere endocrinologie apar modificări în lanţul hipotalamo-hipofizo-
gonadal.
Evoluţia se îndreaptă fie către episod unic pe durată de câţiva ani, fie către tendinţa îa cronicizare.

Bulimia nervoasă
Bulimia nervoasă este o tulburare caracterizată prin perioade („crize") de supraalimentare dar şi o
preocupare deosebită privind controlul greutăţii. Elementul central este frica de a nu-şi pierde silueta.
Cantitatea de alimente ingerată este mai mare decât ar putea mânca majoritatea oamenilor în aceeaşi
perioadă de timp. Are senzaţia de incapacitate de a se stăpâni sau de a opri îngurgitarea. Ingestia se
face cu rapiditate şi niciodată în prezenţa anturajului; nu se opreşte decât atunci când apar durerile
abdominale sau nu mai pot înghiţi. în acest context ia măsuri se/ere pentru a-şi corecta greutatea prin
provocarea vărsăturilor, consumul excesiv de laxative. între perioadele de supraalimentaţie
comportamentul alimentar este normal, iar consecinţele somatice sunt datorate vărsăturilor: apar
modificări gastrice, esofagiene, tulburări hidroelectrolitice care pot avea Potential letal. Tulburarea
evoluează cronic, dar pot apărea remisiuni spontane.
Asociază depresie şi furt patologic.

Tratamentul
în anorexia nervoasă nu există un tratament psihofarmacologic cu eficienţă dovedită (poate fi
totuşi util un inhibitor selectiv al recaptării serotoninei,. de exemplu fluoxetina). Tipurile de
psihoterapie care dau rezultate în cazul acestei patologii sunt terapia de grup, cognitiv-
comportamentală şi cea familială.
Bulimia nervoasă răspunde cel mai bine la tratamentul combinat: medicamentos (antidepresive)
şi psihoterapeutic (individuală, de grup, cognitiv-comportamentală).
CAPITOLUL 13

TULBURĂRI ALE DEPRINDERILOR, OBICEIURILOR ŞI

IMPULSURILOR
Aceste tulburări cuprind (includ) acte repetate iară o motivaţie anume, iar cauzele acestor stări
nu sunt înteîese; ele sunt consecinţa unor tendinţe instinctuale imposibil de snppm't. Aceste acte
modifică comportamentul ducând Ia apariţia prejudiciilor atât pentru subiect cât şi pentru anturaj.
Tendinţele impulsive sunt precedate de o stare de tensiune psihică, nelinişte interioară. Efectuarea lor
este urmată de plăcere sau scădere a tensiunii psihice, confort psihic pe care îl resimte cs o
descătuşare. Individul este capabil să aprecieze corect consecinţele actelor sale pe care le duce Ia bun
sfârşit şi nu este capabil de a-şi inhiba pulsiunea. Capacitatea cognitivă este normală.

90
 Jocul patologic
Această entitate reprezintă atitudinea compulsivă faţă de jocurile de noroc. Atitudinea este în
concordanţă cu dorinţa pacientului (egosintonică) şi contravine valorilor şi obligaţiilor sociale,
ocupaţionale, materiale şi familiale. Individul nu se poate abţine să joace, are o dorinţă imperioasă
care este greu de controlat, asociată cu preocupări, idei şi imagini ale etapelor jocului. înainte de
începerea jocului are stare de irascibilitate, tensiune disforică; după ce se consumă şedinţa de joc
apare o stare de relaxare, de bine. Nevoia de a rezolva dorinţa creşte odată cu participarea la joc şi cu
creşterea mizelor. Orice altă activitate devine subordonată indiferent de consecinţe. în final pot îşi
piardă sau sa îşi vândă bunurile, fac împrumuturi pe care nu le pot rambursa.
Piromania (incendierea patologică)
Acesta este un comportament caracterizat prin impulsiunea repetată de a da foc, cu o plăcere
specială şi admiraţie în faţa focului sau a stingerii acestuia. Nu există un motiv aparent care să
determine incendierea cum ar fi răzbunarea, câştiguri materiale sau extremism, înaine de comiterea
actului incendiator există o stare de tensiune psinică crescândă iar la îndeplinirea lui apare o stare de
relaxare şi -onfort. Realizează că este un pericol pentru integritatea celorlalri, ca şi pagubele
materiale pe care le produce, dar nu se p^ate opri. Recidivează până este prins.

Cleptomania (f'<"tul patologic)

Este entitatea clinică care se caracterizează prin pulsiunea repetată de a fura obiecte inutile sau
pe care poate să şi le cumpere- Nu se arc în vedere în acest caz uzul personal al obiectelor furate; ele
pot fi aruncate, stocate sau returnate. Până la comiterea actului există o stare de tensiune psihică
marcată, nelinişte psihomotorie, iar după comiterea lui apare relaxarea, o stare de confort. Furtul se
face solitar fară a avea complici, îşi ia măsuri de prevedere dar nu atât de sigure. între episoade
apreciază corect sitvaţia şi o regretă dar o repetă de fiecare dată. Comportamentul se -»ccentuează în
perioadele de stres, depresie sau anxietate şi are o frecvenţă mai mare Ia femei. Trebuie diferenţiată
această afecţiune de furtul calificat.
CAPITOLUL 14

URGENTE PSIHIATRICE
>

Urgenţă în psihiatrie reprezintă situaţia în care se află o persoană a cărei stare psihică este
caracterizată de semne şi simptome indicatoare de gravitate (semnificând fie o ameninţare pentru
integritatea psihică a sa sau a altora, fie o suferinţă intensă), situaţie a cărei rezolvare rapidă impune
parcurgerea unui algoritm diagnostic şi terapeutic riguros (Lidia Nica Udangiu, R. Mihăilescu, D.
Prelipceanu).

Suicidul
Suicidul este considerat un act conştient de autoanihilare. Actul nu este întâmplător, subiectul
apelând la el pentru rezolvarea unei stări critice care poate induce o suferinţă imensă. Opţiunea
suicidară este asociată cu existenţa unor nevoi neîmplinite, nerealizate, fiind expresia unor conflicte
între supravieţuire şi impasul existenţial, dar şi între nevoia de evadare şi sentimentul profund de
neajutorare. Adesea persoana predispusă la un asemenea gest emite semnale de avertisment de multe
ori neînţelese, minimalizate sau ignorate prin care solicită într-o modalitate proprie ajutorul.
Problema suicidului trebuie analizată psihologic prin prisma periculozităţii şi premeditării.
Periculozitatea se referă la modalităţile de rezolvare a actului în sine şi care în majoritatea cazurilor
sunt radicale - spânzurare, defenestrare, împuşcare, intoxicaţii voluntare polimedicamentoase - şi
realizate în condiţii care limitează posibilitatea de intervenţie.
Intenţionalitatea este apreciată prin valoarea premeditată a mesajului lăsat. Eşecurile
sentimentale, crizele existenţiale, niaterir/b, familiale, sociale se constituie în motive ale suicidului iar
anterior comiterii actului suicidar sunt reduse la mesaje scrise cu dimensiuni aparent simple.
Premeditarea este mereu prezentă ca implicarea unor acte care sunt congruente cu planuri precise.

91
Corelat cu aceste aspecte se poate afirma ca rata suicidului este într-o continuă creştere. De cele mai
multe ori suicidul se corelează fíe cu o boală psihică, fíe cu o stare psihică particulară ce se manifestă
la un subiect care nu este bolnav psihic.
D. Cosman descrie: suicidul non-patologic pleacă de la libertatea de alegere a unei soluţii din
mai multe variante, chiar dacă soluţia este aceea a suprimării vieţii. "Alegerea este liberă, conştientă,
raţional motivată". Ea este greu de înţeles pentru cineva din afara, chiar dacă este motivată ca unica
variantă de a ieşi dintr-o situaţie limită. Aici se încadrează suicidul efectuat în cazul persoanelor cu
afecţiuni somatice incurabile, mutilări, abandonul vârstnicilor, emigrări.
Tot aici se încadrează şi suicidul produs în condiţii de stres deosebit datorat tehnologizării şi
automatizării muncii, zgomotului accentuat, creşterii tensiunii afective. Pe de alta parte condiţiile de
suprasolicitare senzorială, bombardarea cu noţiuni informaţionale variate şi în cantitate mare fac ca
individul să nu mai poată ţine pasul şi singura modalitate de ieşire din situaţie să fie suicidul.
Jacobson citat de D. Cosman apreciază că o perioadă de criză poate dura în jur de 6-8 săptămâni, dar
că într-o criză permanentă sunt toxicomanii.
Dicţionarul de psihologie Larousse aminteşte faptul că există un fel de predispoziţie familială
pentru suicid, unde însă există o condiţionare socială, mai mult sau mai puţin conştientă, care îl
pregăteşte pe subiect să accepte ideea de a-şi lua viaţa în anumite circumstanţe.
în Africa de exemplu suicidul este adesea ultimul mijloc de a se răzbuna pe un adversar;
disperatul se omoară cu intenţia de a nu-i iăsa nicio clipă de tihnă celui care 1-a ofensat. Sinuciderea
pare a fi "contagioasă" în sensul că se înregistrează sub aspectul unor adevărate epidemii de morţi
voluntare în anumite locuri sau în anumite situaţii (ordin religios).
Suicidul patologic reprezintă numărul cel mai mare de cazuri. El este urgenţă în psihiatrie
deoarece unele tulburări psihice pot sfârşi prin suicid.
Suicidul este urgenţa psihiatrică cea mai frecvent întâlnită şi de departe cea mai redutabilă ca
gravitate. Este a 8-a cauză de deces.
Dintre cauzele medicale psihiatrice asociate cu suicidul sunt tulburările afective şi anume
depresia. Riscul de suicid este determinat de dispoziţia depresivă alături de prezenţa halucinaţiilor
auditive cu caracter autolitic şi a ideilor delirante congruente. De menţionat că in acest tip de
tulburare suicidul e mai frecvent în perioada de afundare în depresie şi în „coada depresiei" când
simptomele încep să se mai şteargă iar pacien'iul sa conştientizeze afecţiunea. în schizofrenie riscul
suicidar este dat de prezenţa halucinaţiilor imperative autolitice sau a depresiei post schizofrene, dar
apare şi în mod inexplicabil, bizar. Suicidul în schizofrenie poate fi efectuat în orice moment de
evoluţie, este calculat, făcut cu sânge rece şi din această cauză trebuie identificaţi factorii de risc cât
mai precoce.
Un alt factor de risc pentru suicid îl reprezintă tulburările de personalitate borderline,
dependentă, antisocială (disocíala); ultima asociază şi consumul de substanţe, în special alcoolul,
care conferă un risc adiţional.
Referindu-se la factorii asociaţi suicidului R. Doron şi F. Parot afirmau că acesta este mai
frecvent în mediul rural iar tentativele de suicid sunt mai des întâlnite la oraş. Tentativa este mai ales
o opţiune a tinerilor (adolescenţilor) iar rata sinuciderilor reuşite mai crescută la persoanele în vârstă.
Femeile au mai multe tentative de suicid decât bărbaţii.
B. Sadock arăta , că bărbaţii preferă metodele violente ca armele de foc iar femeile ingestia acută
voluntară de diverse substanţe.
In privinţa vârstei riscul creşte odata cu ea:
- la bărbaţi vârful riscului de sinucidere apare după vârsta de 45 de ani, iar la femei vârful se
constată după 65 de ani;
- persoanele în vârstă încearcă mai rar să se sinucidă dar reuşesc mai frecvent;
- după 75 de ani rata sinuciderilor creşte Ia ambele sexe;
- în prezent are loc creşterea rapidă a ratei sinuciderilor Ia tinerii între 15-24 ani.
în privinţa rasei, două din trei sinucideri sunt comise de bărbaţi albi adulţi; riscul este mai mic la
populaţia de culoare.
Religia influenţează suicidul: rata cea mai ridicată este la protestanţi iar cea mai scăzută Ia
catolici, evrei şi musulmani.

92
 în privinţa statutului marital rata cea mai mare este la persoanele nacăsătorite, este ridicată la
persoanele divorţate, iar decesul partenerului marital creşte riscul.
Afecţiunile somatice severe sau în stadii terminale ca şi tulburările psihice cresc riscul de suicid.
Alţi factori de risc: şomajul, senzaţia de lipsă de speranţă, probabilitatea redus: de a fi salvat;
posesia de arme de foc; istoric familial de suicid.

Stările confuzionale
Stările confuzionale au etiologie organică în majoritatea cazurilor, dar simptomatologia are
manifestări cu aspect psihiatric. în cadrul acestui sindrom întâlnim dezorientare temporo-spaţială,
tirburări ale senzorialităţii manifestate prin halucinaţii şi iluzii, tulburări de gândire cu incoerenţă
ideo- verbală, tulburări de atenţie. Stările confuzionale pot apărea în cadrul sevrajului Ia alcool, în
intoxicaţiile acute cu diverse substanţe, demenţe. Mai rar le putem întâlni în schizofrenie sau
episodul maniacai.
Agitaţia psihomotorie
Agitaţia psihomotorie este frecvent îmâlnită în patologia psihiatrică. Caracteristicile ei sunt
diferite în funcţie de entitatea în care apare.
în demenţe sau oligofrenie agitaţia apare brusc la incitaţii minime, are caracter stereotip, cu
tendinţă la agresivitate verbală în demenţe şi fizică în oligofrenie.
Agitaţia din stările maniacale poate îmbrăca aspectul iritabiiităţii în perioadele prodromale, poate
asocia polipragmazie (efectuarea mai multor activităţi în acelaşi timp) sau poate îmbrăca aspectul
extrem - furorul maniacal.
Stările depresive pot include ca semn agitaţia psihomotorie. Ea se caracterizează printr-o stare de
nelinişte şi dezordine motorie de mare violenţă, cum ar fi loviri, omucideri, sinucideri sau raptus
melencolic.
în epilepsie agitaţia poate apare intercritic la incitaţii minime cu aspect de furor epilepticus, de
asemenea cu mare agresivitate urmat de amnezie.
în cadrul tulburărilor de personalitate cart se pot decompensa putem întâlni uneori alura teatrală
cu tendinţa de a impresiona sau şantaja, iar în tulburarea de tip antisocial agitaţia poate deveni
suficient de intensă pentru a intra în cunflict cu legea.
în stările reactive agitaţia este generată de sentimentul de frustrare şi de paroxismele anxioase.
Agitaţia este dezorganizată, discretă, pacienţii se mişcă încontinuu, îşi frâng mâinile, cer compasiune.
în schizofrenie apare imprevizibil,-are intensităţi variabile de la redusă la extremă, conduita este
incomprehensibilă, iar vorbirea şi mişcările au caracter simbolic.
CAPITOLUL 35

TERAPIA PSIHOLOGICĂ

Psihoterapia este definită ca o acţiune psihologică sistematică, planificată şi intenţională, având

la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct şi trebuie exercitată Je către un psihoterapeut
calificat (medic sau psiholog) asupra pacientului. Această metodă terapeutică trebuie începută numai
după o evaluare făcută de medicul psihiatru care apreciază oportunitatea psihoterapiei.
Psihoterapia poate fi privită şi ca o relaţie interpersonală între pacient şi psihoterapeut, relaţie
menită să investigheze şi să înţeleagă natura tulburărilor psihice ale pacientului, în scopul de a
corecta aceste tulburări-şi a-1 elibera pe pacient de suferinţă. Suferinţa psihică se poate manifesta
sub forma unor atitudini, sentimente, tipuri de comportament sau simptome, care creează tulburări
pacientului şi de care acesta doreşte să se elibereze.
Obiectivul major al psihoterapiei constă în a produce modificări în sfera personalităţii
pacientului, modificări care îl vor ajuta pe acesta să realizeze o adaptare mai eficientă şi mai stabilă
la mediu.
Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, începând cu crizele existenţiale,
tulburările din sfera personalităţii, nevrozele, afecţiunile psihosomatice, bolile organice cronice şi

93
terminând cu susţinerea psihoterapeutică a unor pacienţi psihotici, aflaţi în faza de remisiune, unde
vine în completarea tratamentului psihiatric.
Există şi un număr de persoane normale (cu o familie bine organizată şi afectuoasă, cu
succese profesionale) care solicită psihoterapia pentru că au impresia că nu au trăit la nivelul
expectaţiilor lor şi nu şi-au realizat potenţialul psihic la nivelul maximal.
Sunt însă categorii de pacienţi care nu beneficiază de avantajele psihoterapiei:
- deficienţii mintal - incapabili să înţeleagă sensul interpretărilor psihoterapeutului sau să
descopere cauzele şi soluţiile propriilor probleme;
- persoanele care nu reuşesc să realizeze un contact uman, şi deci nici relaţia psihoterapeutică
(unii psihopaţi, unii pacienţi psihotici).
Majoritatea specialiştilor sunt de părere că obiectivele psihoterapiei vizează în principal
următoarele aspecte:
- scoaterea pacientului din criza existenţială în care se află.
- reducerea sau eliminarea simptomelor.
-întărirea eului şi a capacităţilor integrative ale personalităţii pacientului.
- rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului.
- modificarea structurii personalităţii în vederea obţinerii unei funcţionări mai mature, cu o
capacitate de adaptare eficientă la mediu.
- reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiţii de mediu care produc sau menţin
comportamente de tip dezadaptiv.
- modificarea opiniilor eronate ale subiecţilor despre ei înşiSi şi despre lumea înconjurătoare.
- dezvoltarea la subiecţi a unui sistem clar al identităţii personale.
Karasu (1980) clasifică sistemele psihoterapeutice în raport cu trei concepte de bază, fiecare
şcoală psihoterapeutică pivotând cu precădere în jurul unuia din aceste concepte. Cele trei concepte -
criterii sunt: dinamic, comportamental, experimental.
Fiecare concept, în funcţie de care autorul împarte sistemele psihoterapeutice, constituie, de
fapt, un domeniu tematic, un sistem de referinţă în raport de care este interpretată natura relaţiei
terapeut - pacient.

15.1 PsihoUrapii de orientare dinamica

Terapiile psiVodinamice pun accent pe descoperirea de către pacient a variatelor procese

psihologice de natură inconştientă, procese ce stau la baza structurii personalităţii sale şi a formării
mecanismelor sale de adaptare. Aceste descoperiri bruşte şi intuitive ale pacientului sunt cunoscute
sub numele de "insight" sau iluminare.
Potrivit teoriilor psihodinamice, pacientul posedă o serie de scopuri în viaţă, atitudini,
motive, opinii în legătură cu sine însuşi, de care este conştient şi pe care se străduieşte să le urmeze,
cât şi un set de motivaţii şi conflicte inconştiente care îşi au originea în relaţiile şi experienţele din
copilăria sa. Prezenţa acestor conţinuturi de natură inconştientă în perioada adultă poate fi nocivă
pentru pacient din cel puţin două motive:
-ele sunt specifice relaţiilor din copilărie, care nu mai există (acele relaţii sunt caracterizate prin
imaturitate şi egocentrism);
-nefiind conştientizate ele operează din umbră, dar eficient, asupra pacientului aflat în perioada
prezentă, scăpând de sub controlul raţional al acestuia.
Pacientul nu mai poate să fie acea persoană care ar dori să fie pentru că, fără să , i-o
mărturisească deschis, el de fapt doreşte să facă în acelaşi timp lucruri incompatibile, se află în
conflict permanent cu sine însuşi şi de aceea se simte mereu ameninţat şi frustrat.
Această stare pune în acţiune mecanisme defensive care reprezintă moduri nerealiste de
adaptare - generatoare de tulburări de natură emoţională (anxietate, depresie, acuze somatoforme,
etc.).
Insight-ul sc referă la descoperirea acestor forţe inconştiente care operează din umbră,
împiedicând pacientul să ducă o existenţă la nivelul posibilităţilor sale reale.

94
 Psihanaliza
în sensul strict, psihanaliza se referă la sistemul conceptual şi la psihoterapia inspirate direct
din lucrările şi tehnica terapeutică ale lui S. Freud şi ale urmaşilor lui, grupaţi în institute şi asociaţii
care utilizează această metodă.
Ea poate fi considerată, în acelaşi timp, o teorie psihologică asupra dinamicii naturii umane,
o metodă de cercetare şi abordare psihoterapeutică.
în psihanaliza clasică, pacientul este întins pe o canapea iar terapeutul este aşezat în afara
câmpului vizual al pacientului pentru a nu inhiba comunicarea.
Relaxarea (favorizată de poziţia întinsă) permite un fiux liber al ideilor, gândurilor şi
sentimentelor. Pacientul poate vorbi despre orice îi vine în minte, oricât de neplLci't sau ¡relevant ar
părea. Această tehnică se numeşte "asociaţie liberă". Treptat, asociaţiile libere ale pacientului vor
conducu către descoperirea materialului inconştient.
Pacientul se poate confrunta cu "blocaje" când relatările lui se întrerup; în aceste ocazii pot
interveni schimbări de direcţie sau momente în care pacientul se ridică şi se îndreaptă spre fereastră.
După Freud, aceste blocaje sunt foai.c importante pentru că indică "rezistenţa" clientului,
punctele lui de reprimare.
Visele sunt considerate foarte importante pentru analiză; Freud afirma că, în timpul
somnului, apărarea ego-ului este mai slabă, permiţând gândurilor şi dorinţelor reprimate să iasă la
suprafaţă.
Ele pot reprezenta o "împlinire" a dorinţelor fară să exprime direct ce anume doreşte
individul, sub forma deghizată a simbolurilor. Din acest motiv, analiza poate fi realizată numai de un
profesionist.
în timpul şedinţelor terapeutice, poate interveni transfer (t) -ul, în cadrul căruia pacientul
transferă asupra terapeutului
sentimente şi stări emoţionale pe care le-a avut faţă de alte persoane în perioadele anterioare ale
vieţii sale.
Transferul este utilizat ca material pentru interpretare; terapeutul va explica pacientului ce
anume relevă transferul său, fară a-i da sfaturi.
Pacientul este încurajat să găsească singur soluţia pentru problemele sale.
Terapia prin Joc este o aplicare a psihanalizei Ia nivelul copiilor, care nu pot sau nu
doresc să-şi verbalizeze problemele. Copilul îşi va dezvălui problemele într-un "mediu
securizant" - camera de joacă - unde va fi observat de terapeut. Acesta nu va critica copilul şi nu-i
vă întrerupe jocul, oricât de bizar ar fi. Pe b<?za observaţiilor sale, terapeutul va decide asupra
cauzelor problemelor copilului.
Separat de acest proces analitic, copilul va avea posibilitatea să acţioneze asupra
propriilor probleme, să se răzbune pe păpuşa (în loc de părinte sau frate), să exploreze, să caute
consolare sau să rezolve propriile dificultăţi emoţionale. Aceasta este pentru copil o ocazie de "a
regresa" către stadiile timpurii de dezvoltare.

15.2 Psifaoterapii de orientare comportamentală

Apărute ca o reacţie faţă de psihoterapiile bazate pe "insight", care puneau un accent

deosebit pe forţele ascunse, de natură inconştientă ale psihicului uman, psihoterapiile
comportamentale se ocupă de comportamentul observabil şi de condiţiile de mediu care îl
modelează, psihoterapia fiind înţeleasă ca un proces de învăţare.
Reacţiile, emoţiile şi deprinderile dezadaptive au fost achiziţionate în cursul istoriei vieţii
individuale şi ele s-au fixat deoarece au permis cândva subiectului sa evite anumite experienţe
traumatizante.
Ele tind să fíe repetate nu numai în prezenţa stiinulilor aversivi care le-au generat, ci şi într-o
serie de situaţii cu caractcr similar.

95
 Psihoterapia comportamentală nu vizează o reconstrucţie şi o restructurare a personalităţii ci
doar reducerea şi eliminarea simptomelor. Scopul psihoterapiei constă în decondiţi^narea subiectului
de comportamente nedorite şi în înlocuirea lor cu comportamente dezirabile.
Conceptele de bază ale psihoterapiei comportamentale sunt cele de întărire socială şi de
control al comportamentului.
Principiul întăririi se referă la utilizarea şi manipularea stimulilor ambianţei astfel încât
anumite categorii de comportamente să fie recompensate şi în felul acesta să crească posibilitatea lor
de manifestare.
Psihoterapia devine astfel un proces logic de control al comportamentului bazat pe
cunoaşterea condiţiilor care penr.it modificarea acestuia.
Tehnici ale psihoterapiei comportamentale
Din categoria acestor tehnici amintim: Tehnica stingerii comportamentelor nedorite -
porneşte de la ideea că modelele de comportament învăţate au tendinţa de a slăbi şi de a dispărea în
timp dacă nu sunt întărite corespunzător.
Tehnica desensibilizării sistematice - prin care subiectul este învăţat să se relaxeze, după care i se
arată poze ale obiectului fricii sau problemelor sale pentru a-1 desensibiliza sau pentru a reduce
răspunsurile nefavorabile. Expunerea la obiectai sau situaţia care produce teamă arată că nu există
motive întemeiate de anxietate. Metoda tratează cu succes fobiile.
Psihoterapia aversivă - presupune înlăturarea modelelor de comportament nedorite prin metoda
clasică a sancţiunilor. Sancţiunea presupune atât înlăturarea întăririlor pozitive cât şi utilizarea unor
stimuli aversivi. Cel mai des utilizaţi >iimuli aversivi sunt şocurile electrice.
15.3 Terapii cognitiv - comportamentale
Terapeuţii care practică restructurarea cognitivă încearcă să schimbe nu numai comportamentul
pacienţilor ci şi perspectiva negativă pe care aceş ia au învăţat-o în timp; pacienţii sunt ajutaţi să-şi
schimbe percepţiile şi raţionamentele iar în acest fel, şi comportamentele.
Principalele tipuri de terapii cognitiv - comportamentale
sunt:
a) Terapia cognitiv-comportamentală a lui Beck.
Acesta consideră că tulburările psihice, în special depresia, sunt cauzate de modurile
negative de gândire ale pacientului, învăţate de-a lungul anilor şi formate în urma unor eşecuri
timpurii sau a unor evenimente negative. Are loc o generalizare, pacientul văzând orice ca pe un
eşec.
Terapia lui Seck îşi propune să modifice nivelurile cognitive şi comportamentale. Sarcinile
sunt disociate în paşi mici astfel încât pacientul să poată realiza achiziţiile pozitive. Terapeutul şi
pacientul cooperează pentru descoperirea "gândurilor automate".
b) Terapia ra.ional-emotivă a lui Ellis.
Ellis consideră că oamenii îşi cauzează singuri tulburări emoţionale prin repetarea
intemalizată a unor propoziţii; o persoană depresivă poate intemaliza tot timpul: "ce rău am ajuns!".
Ellis sugere că terapeutul trebuie să se concentreze asupra descoperirii si restructurării
acestor propoziţii şi nu asupra cauzelor sau comportamentelor manifeste.
Pacientul es'o convins să înlocuiască propoziţiile cu un dialog intern, pentru a-şi clarifica
problemele şi pentru a putea vedea într-o manieri, mai raţională relaţiile sale cu lumea.
c) Terapia constructelor personale a lui Kelly.
Acesta urmăreşte să descopere modalitatea de construire (interpretare) a lumii specifică
pacientului şi să modifice noţiunile "false" pentru a-1 ajuta să "funcţioneze" mai eficient. Kelly a
creat o grilă de repertoriu pentru a evalua sistemul de construcfe al pacientului şi pentru a proiecta
procesul terapeutic.

15.4 Psihoterapii experienţiale

96
 Psihoterapia experienţială consideră omul ca pe o entitate activă, auto-afirmativă, cu un potenţial
latent ce trebuie verificat. Se optează astfel mai curând penim perfecţionare decât pentru vindecarea
unor simptome sau boli.
Scopul psihoterapiei îl reprezintă conştientizarea maximală a propriului eu sau atingerea unui
nivel superior da conştiinţă prin care omul să devină conştient de semnificaţia iumii sale interne şi
externe şi, în acelaşi timp, capabil s-o construiască.
Dintre terapiile experienţiale amintim:
a) Terapia centrată pe client a lui Rogers.
în cadrul ei terapeutul ajută pacientul printr-o înţelegere "empatică corectă" privind lumea
prin ochii acestuia şi înţelegând sentimentele din perspectiva fenomenologică a acestuia.
Sinceritatea terapeutului este esenţială; prin autodezvăluirea sinceră, terapeutul oferă pacientului
un mode».
Terapia lui Rogers este non-directivă; pacientului i se oferă încurajare şi suport într-un mediu
securizant, pentru ca acesta să găse&scă soluţiile şi să aleagă acţiunile optime.
b) Terapia de grup iniţiată de Rogers.
Participanţii la grupul de terapie sunt încurajaţi de către un moderator să dărâme barierele şi să
vorbească despre emoţiile şi problemele lor. Interacţiunea liberă şi răspunsurile celorlalţi oferă o
nouă perspectivă şi promovează realizarea sinelui.
c) Gestalt Terapia a fost elaborata de Poarls şi pleacă de la ideea că individul se raportează în
orice situajie la propriile nevoi şi motivaţii.
Terapia se centrează pe "aici şi acum" şi nu pe trecutul pacientului. Sunt folosite tehnici variate
ca cea a "scaunului gol" în care pacientul este încurajat să vorbească cu persoana pe care şi-o
imaginează pe scaun. Pearls crede că traumele nerezolvate din trecut afectează noile relaţii şi că
trebuie găsite soluţii acestor probleme.

97
 Bibliografie selectivă

1 Allport, G. (1980), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.
2 Ancei, P., Gaussot, L., (1998) Alcool et alcc^lisme, Pratiques et representations,
L'Harmattan Paris.
3 American Psychiatric Association, (2003), Diagnostic and Statistical Manual of Mental
Disorders, Fourth edition text revision, (DSM- IV- TR), Washington. DC.
4 Andreasen, N.C,.Black, D.W., (1995), Introductory textbook of psychiatry", ed. 2,
American Psychiatric Press, Washington. DC.
5 Andreasen, N.C, Brown, D., (2001), Introductory Textbook of Psychiatry.
6 Athanasiu, A. (1998), Tratat de psihologie medicală, Ed. Oscar Print, Bucureşti
7 Beuran, M. (sub redacţia), Nica, Udangiu, Lidia., Prelipceanu, D., Mihăilescu, R. (2000),
Ghid de urgenţe în psihiatrie, Ed. Scripta, Bucureşti.
8 Chirita, V., Papari, A. (coord), (2002), Tratat de psihiatrie, Vol I Ed. Fundaţiei, „Andrei
Şaguna" Constanţa .
9 Chiriţă, V., Papari, A. (coord), (2002), Tratat de psihiatrie, Vol II Ed. Fundaţiei, „Andrei
Şaguna" Constanţa.
10 Constantinescu, Doina, Manea, Mirela, Ene, F. (2001) Incursiuni în problematica
alcoolismului, Ed. Tehnică, Bucureşti.
11 Cosman, Doina (2006), Compendiu de suicidolo:ne, Ed Casa cărţii de ştiinţă, Cluj Napoca.
12 David, D. (2006), Psihologie clinică şi psihoterapie, Ed Polirom Bucureşti.
13 David, S. Baldwin, Robert, M.A Hirscfeld (2005), Fast facts: Depression, second edition,
Health Press Limited.
!4 Enăchescu, C. (2000), Tratat de psihopatologie, Fd. Ştiinţifică, Bucureşti.
15 Freud, S. (1992), Introducere în psihanaliză- Prelegeri de psihanaliză. Psihopa'ologia vieţii
cotidiene. Ed.Did.Ped. R.A., Bucureşti,
16 Gath, D., Celder, M., Mayou, R. (1994), Tratat de psihiatrie Oxford, ci. a II - a, Asociaţia
Psihiatrilor Liberi din România, Geneva Ir.'uative Publishers, Bucureşti.
17 Georgescu, M. J, (1998), Psihiatrie ghid practic, Ed. Naţional, Bucureşti.
18 Georgescu, M. J. (2003), Psihiatrie, Ed. Medicală Naţional, Bucureşti.
19 Gheorghe, M D. (1999) Actualităţi în psihiatria biologică, Ed. Intact Bucureşti.
20 Gheorghe, M.D., Marine seu, D. (2005), Boala Alzheimer. Baze etiopatogenice, clinice şi
terapeutice, Cartea Universitară.
21 Gheorghe, M.D.; Marinescu D.; Voicu, V.A. (2006), Antipsihoticele, Editura Academiei
Române.
22 Golu, M., (2002), Bazele psihologiei generale, Ed. Universitară, Bucureşti.
23 Gorgos, C. (red.) (1988), Vademecum în psihiatrie, Ed. Med., Bucureşti.
24 Gorgos, C. et al. (1987), Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, vol. I, Ed. Medicală,
Bucureşti.
25 Grecu, C-abos, Maneta (2006), Ştiinţe compotamentale noţiuni introductive Ed. University
Press, Tg. Mureş.
26 Hayes, N., Orrell, S. (1997), Introducere în psihologie, Ed.
AII.
27 Holdevici, b aa (1998), Elemente de psihoterapie, Ed. AII,
28 lamandescu, I. B. (1997), Psihologie medicală, Ed. Infomedica.
29 lonescu. G (1975), Psihosomatica, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
30 lonescu, O. (coord.), Bejan M., Pavelcu V. (1985), Psihologie clinică, Hd. Academiei,
R.S.R.
31 lonescu, G. (1990), Psihoterapia, Ed. St. Enciclopedică, Bucureşti,

98