ELENA-NICOLETA BORDEA

ANGELO PELLEGRINI

SEMIOLOGIE SI
SINDROMOLOGIE
PSIHIATRICĂ

Editura Universitară „Carol Davila”

Bucureşti, 2018
ISBN: 978-606-011-049-1

Descrierea C IP a Bibliotecii Naţionale a României

BORDEA, ELENA-NICOLETA
Semiologie şi sindromologie psihiatrici / Elena-Nicoleta Bordea,
Angelo Pellegrini. - Bucureşti: Editura Universitară "Carol Davila", 2018
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-011-049-1

I. Pellegrini, Angelo

616

Editura Universitară „ Carol Davila " Bucureşti a U.M.F. „ Carol Daviia ”

Bucureşti este acreditată de Consiliul National al Cercetării Ştiinţifice din
învăţământul Superior (CNCSIS), cu avizul nr. 11/23.06.2004.

In conformitate cu prevederile Deciziei Nr. 2/2009 a Consiliului National din

România -privindstabilirea sistemului de credite de educaţie medicală continuă,
pe baza căruia se evaluează activitatea de perfecţionare profesională a medicilor,
a criteriilor şi normelor de acreditare a educaţiei medicale continue, precum şi a
criteriilor şi normelor de acreditare a furnizorilor de educaţie medicală continuă —
Colegiul medicilor din România acreditează (recunoaşte)

EDITURA UNIVERSITARĂ CAROL DAVILA, BUCUREŞTI

CA FURNIZOR EMC
Autori:

Dr. Elena - Nicoleta Bordea, medic primar psihiatru, Spitalul de

Psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgos” Bucureşti, master în
psihoterapii cognitiv-comportamentale, doctor în medicină,
asistent universitar Disciplina Psihologie medicală şi Pedagogie,
FMAM, UMF „Carol Davila” Bucureşti

Dr. Angelo Pellegrini, medic primar psihiatru, Spitalul de

Psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgos” Bucureşti, doctor în
medicină, asistent universitar Disciplina Sănătate mintală şi
Psihiatrie, FMAM, UMF „Carol Davila” Bucureşti
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ............................................................... 5

Capitolul I. SEMIOLOGIE PSIHIATRICĂ ........... 7
1.1. Semiologia percepţiei............................................8
1.2. Semiologia atenţiei..............................................26
1.3. Semiologia memoriei ..........................................29
1.4. Semiologia gândirii şi limbajului ........................39
1.5. Semiologia imaginaţiei........................................68
1.6. Semiologia afectivităţii .......................................71
1.7. Semiologia manifestărilor instinctive..................89
1.8. Semiologia voinţei...............................................94
1.9. Semiologia activităţii ..........................................98
1.10. Semiologia conştiinţei ...................................... 117
1.11. Semiologia personalităţii.................................. 127
Capitolul II. SINDROMOLOGIE
PSIH IA TRICĂ ........................................................ 135
2.1. Sindroame nevrotice........................................... 136
2.2. Sindroame afective............................................. 143
2.3. Sindroame psihotice........................................... 147
2.4. Sindroame organice............................................ 153
2.5. Stări psihopatologice.......................................... 159

Capitolul III. PREZENTAREA GENERALĂ

A UNUI CAZ CLINIC ÎN PSIH IA TR IE .............170
SCALA G A F ........................................................................ 186
BIBLIOGRAFIE..................................................................188
 Cuvânt înainte

Această carte se adresează studenţilor de la facultăţile de

medicină generală, de moaşe şi asistenţă medicală, medicilor
rezidenţi din specialitatea Psihiatrie, din specialităţi conexe cu
aceasta şi psihologilor.
Elaborarea unui diagnostic psihiatric corect şi a unei
strategii terapeutice adecvate necesită cunoaşterea semnelor şi
simptomelor prin care se manifestă tulburările psihice.
Cartea a fost structurată în trei capitole. Primul capitol
prezintă semiologia funcţiilor psihice. Al doilea capitol cuprinde
principalele sindroame psihiatrice, iar în capitolul trei este
descrisă prezentarea generală a unui caz clinic în Psihiatrie.
Chiar dacă vom descrie fiecare funcţie psihică separat (în
scop didactic) trebuie spus că toate aceste funcţii se întrepătrund,
psihicul funcţionând ca un tot unitar.

Autorii
 I. Semiologie psihiatrică

Definiţia psihiatriei
Psihiatria este o ramură a ştiinţelor medicale care se ocupă
de cunoaşterea şi tratarea bolilor psihice, precum şi de reinserţia
socială şi redarea calităţii vieţii pacienţilor cu tulburări mintale.
Etimologia cuvântului psihiatrie are origine grecească
(psyche = suflet şi iatrein = vindecare) însemnând tămăduirea
(vindecarea) sufletului.

Definiţia tulburării sau bolii mintale

Deşi nu există o definiţie operaţională a tulburărilor mintale,
totuşi acestea au fost definite printr-o varietate de concepte, cum ar
fi: detresă, disfuncţie, lipsa controlului (discontrol), dezavantaj,
incapacitate, inflexibilitate, naţionalitate, deviere statistică.
Un individ devine bolnav psihic atunci când nu se mai
acceptă pe sine însuşi sau pe alţii, când are o preocupare excesivă
pentru propriul corp şi propria persoană, când pierde contactul cu
realitatea, retrăgându-se în propria lume şi nu se mai poate adapta
normelor sociale, ocupaţionale şi culturale.
Boala psihică este privită încă de către societate ca o stigmă.
Acest fapt explică reticenţa multor persoane aflate în impas sufletesc
de a apela la psihiatru. De aceea, trebuie precizat că boala psihică este
o boală ca oricare alta, iar cel afectat trebuie îngrijit, tratat şi privit ca
un individ cu drepturi egale cu ceilalţi membri ai societăţii.

Definiţia semiologiei psihiatrice

Semiologia psihiatrică este partea psihiatriei care studiază
simptomatologia bolilor psihice stabilind condiţiile, succesiunea,
interdependenţa şi dinamica tulburărilor mintale ca şi caracterul lor
particular, în funcţie de boala psihică sau somatică în cadrul căreia
apar. (V. Predescu)

Clasificarea proceselor psihice

Procesele psihice (conform lui V. Predescu) se clasifică în:
• procese de cunoaştere (cognitive):
- senzaţii, percepţii ,
- atenţia
- memoria
- gândirea, limbajul
- imaginaţia
• procese afective şi trebuinţe ce stabilesc raportul
subiectiv între individ şi realitatea obiectivă
• voinţa şi activitatea prin care se realizează acţiunea în
conformitate cu scopurile stabilite în mod conştient.
Activitatea psihică este indivizibilă, manifestându-se ca un
tot unitar.
Procesele psihice nu sunt identice la toţi oamenii şi în toate
etapele de dezvoltare a acestora, diferenţierea indivizilor făcându-se
în raport de funcţiile de sinteză (temperament, caracter, intelect şi
personalitate).

1.1. Semiologia percepţiei

Percepţia reprezintă procesul psihic elementar multimodal
(suma senzaţiilor) prin care se realizează imaginea ansamblului
însuşirilor şi a raporturilor spaţio-temporale. (V. Predescu)
Senzaţia este un proces psihic elementar, monomodal prin
care luăm cunoştinţă de proprietăţile elementare ale materiei (formă,
culoare, etc) prin intermediul analizatorilor intero-, extero- şi
proprioceptivi (V. Predescu).
 întrebări utilizate pentru investigarea percepţiei:
a) Halucinaţii auditive:
• Te auzi vreodată chemat pe nume când eşti singur?
• Vorbeşte lumea despre tine? Când? Cine? Ce? în ce
context?
• Sunetele se aud „în cap” sau „în ureche”? Se aud mai
mult „în cap” sau mai mult „în ureche”?
• Auzi voci?
• Sunt clar pronunţate?
• Vocile sunt de bărbaţi sau de femei? Le cunoşti? Ce
spun?
• Sunt plăcute sau neplăcute?
• Cum te afectează?
• Cum explici acest fenomen?
• Ţi-ai auzit vreodată propriile gânduri rostite tare în afara
capului tău?
b) Halucinaţii vizuale:
• Ai vreo tulburare în vederea ta?
• Ai avut vreodată viziuni?
• îţi imaginezi că vezi lucruri ca într-un vis? Cu ochii
deschişi sau închişi? Ziua sau noaptea? Unde? Când?
Ce?
• Ce legătura au cu tine lucrurile pe care le vezi? Cum te
afectează? Ce semnificaţie au?
c) Halucinaţii gustative:
• Cum este gustul tău?
• Este la fel ca înainte?
• Simţi gusturi deosebite, ciudate? De cât timp?
• Cum le explici?
 • Mâncarea, apa, medicamentele au alt gust, ca şi cum ar
fi modificate, falsificate?
d) Halucinaţii olfactive:
• Cum este mirosul tău?
• Te supără mirosuri ciudate sau neobişnuite?
• De cât timp?
• Ai vreo explicaţie?
e) Halucinaţii tactile:
• Ai avut vreodată senzaţii corporale care să te conducă la
gândul că eşti atins? Prin ce crezi că ai fost atins? Cum
explici acest lucru?
f) Halucinaţii kinestezice (cenestezice):
• Simţi vreo presiune, vreo modificare în corpul tău (oase
rupte, creier uscat, senzaţii sexuale ciudate)?
• S-a modificat funcţionarea organelor tale interne?
g) Tulburări de schemă corporală (vezi conştiinţa)
• Simţi vreo schimbare în relaţia dintre părţile corpului
tău?
• Simţi vreo schimbare în poziţia ta corporală, în volumul
corpului?
• Ai vreodată senzaţii ciudate la nivelul muşchilor sau
articulaţiilor?
h) Tulburări de percepţie a timpului (vezi conştiinţa)
• Timpul se scurge la fel ca înainte?
• Ai avut vreodată senzaţia că trăieşti evenimentele pe care
le-ai mai trăit cândva? Cum explici acest fapt?
i) Depersonalizare-derealizare:
• Ai observat vreo schimbare la tine sau în jurul tău pe care
să nu o poţi explica?
 Depersonalizarea şi derealizarea pot fi incluse în semiologia
percepţiei deoarece individul cu tulburări psihice are o percepţie
modificată despre sine şi/sau despre alţii.

Tulburările percepţiei
A. Tulburări cantitative
1. Hiperestezia
2. Hipoestezia
3. Sinestezia
4. Analgezia
B. Tulburări calitative
1. Iluzii
2. Agnozii
3. Halucinaţii
4. Pseudohalucinaţii (halucinaţii psihice)

A. Tulburări cantitative
1. Hiperestezia este creşterea intensităţii senzaţiilor şi
percepţiilor.
Persoanele suportă mai greu zgomotul, lumina, atingerile
cutanate.
Apare în: suprasolicitare fizică şi nervoasă, stadiile de debut
ale bolilor infecto-contagioase, debutul unor afecţiuni psihice, boala
Basedow.
Hiperestezia poate fi simulată (ex. la dentist).
Forme de hiperestezie:
• Cenestopatia Dupre se manifestă prin senzaţii penibile
difuze, cu sediu variabil, care nu se obiectivează la nivel
organic.
• Cenestopatiile „pure” funcţionale sunt întâlnite în:
sindromul hipocondriac, tulburările somatoforme,
 sindromul anxios-depresiv şi în patologia psihiatrică a
vârstei a treia.
• Hipocondría (ipohondria) reprezintă cenestopatii
complicate în planul gândirii (adaugă senzaţiilor
interpretări ideative) ducând la idei fixe (legate de boli).
• Sensiblería este o manifestare exagerată a unui
disconfort (echivalent hiperesteziei); este o isterie.
2. Hipoestezia este scăderea intensităţii senzaţiilor şi
percepţiilor.
Apare în: stări reactive acute, inducţie hipnotică, isterie,
tulburări de conştiinţă, retard mintal, schizofrenie.
3. Sinestezia este perceperea simultană a unui stimul prin
intermediul mai multor analizatori, dintre care unii nu au fost
stimulaţi direct (exemplu, audiţia colorată); este întâlnită în
intoxicaţia cu psilocibină, mescalină, LSD, cocaină.
4. Analgezia semnifică lipsa percepţiei la un moment dat în
absenţa unor modificări patologice obiective.
Poate fi generalizată sau localizată: „în mănuşă”, „în
ciorap”, „în cizmă”; apare la personalitatea histrionică şi se
face diagnostic diferenţial cu anestezia.

B. Tulburări calitative
1. Duzii - sunt percepţii false generate de un excitant real.
Tipuri de iluzii
a. Iluzii apărute la persoane normale care pot percepe
deformat un obiect din cauza distanţei prea mari până la
acesta, luminii insuficiente sau din cauza fricii în condiţii
de întuneric, atunci când umbrele sunt percepute ca fiinţe
ciudate, animale agresive, oameni, etc.
b. Iluzii fiziologice, optico-geometrice (exemplu, băţul
introdus în apă pare frânt, două linii paralele întretăiate
de a treia par curbe, iluzii de greutate sau volum).
în aceste două tipuri de iluzii (a,b) persoanele
corectează uşor eroarea.
c. Iluzii patologice - bolnavul le consideră adevărate, nu le
corectează, percepţia falsă cu obiect fiind însoţită de
interpretări delirante, de modificarea lucidităţii sau de o
scădere a atenţiei şi memoriei.
Iluziile patologice se clasifică după modalităţile senzoriale în:
• exteroceptive: vizuale, auditive, gustative, olfactive,
tactile (haptice)
• interoceptive
• proprioceptive
Iluzii exteroceptive:
> Iluzii vizuale - sunt cele mai frecvente şi se clasifică în:
- metamorfopsii - deformarea obiectelor şi a spaţiului
perceput
o macropsii - obiectele par mărite
o micropsii - obiectele par diminuate
o dismegalopsii - obiectele par alungite sau lărgite
- porropsii - modificarea distanţei; obiectele simt
percepute ca mai apropiate sau mai îndepărtate (în
spaţiul îngustat, obiectele par apropiate, iar în spaţiul
lărgit, obiectele se îndepărtează de subiect).
- pareidolii - bolnavul ia desenele anodine ale unui
covor, norii de pe cer drept persoane, ochi
înfricoşători, monştri (percepţii deformate
anxiogene); simt elemente de tranzit spre halucinaţii;
apar în epilepsie, delirium tremens, schizofrenie,
infecţii, post-traumatism cranio-cerebral.
 - falsele recunoaşteri - identificarea greşită a
diverselor persoane; apar în manie, stări
confiizionale, sindromul Korsakov, sindroame
demenţiale.
Se diferenţiază de confuzia de persoană, care apare
la indivizii normali din cauza distanţei, luminozităţii,
intervalului lung de timp de la ultima întâlnire sau a
asemănării, dar omul normal corectează confuzia.
Se întâlnesc variante de false recunoaşteri care se
bazează pe tulburarea fazei de recunoaştere a
memoriei:
o „deja vu” (deja văzut), „deja connu” (deja
cunoscut), „deja vecu” (deja trăit); „ jamais vu”,
,jamais connu”, ,jamais vecu” apar în sindroame
de derealizare şi depersonalizare şi în patologia
lobului temporal.
o iluzia sosiilor (sosiile sunt persoane sau fiinţe
care seamănă atât de mult încât nu pot fi
deosebite); este întâlnită în schizofrenie.
■ sindromul Capgras - iluzie de persoană!
în care persoanele cunoscute devin
necunoscute
■ sindromul Fregoli - persoanele
necunoscute devin cunoscute în sens
persecutor. !
> Iluzii auditive - sunt mai rar întâlnite; bolnavul percepe
diferite sunete sau zgomote ca fiind mai apropiate, mai
îndepărtate, mai puternice, mai discrete, sau mai
estompate decât sunetele sau zgomotele din realitate.
Există şi varianta în care diferite zgomote sau sunete
reale (zgomotul produs de un motor, scârţâitul uşii) sunt
 percepute de bolnav sub forma unor cuvinte injurioase,
strigăte de deznădejde, etc..
^ Iluzii gustative şi olfactive - perceperea eronată a
gustului sau mirosului (parosmii) normal al unor
substanţe sapide sau odorifice
> Iluzii tactile (haptice)
Iluzii viscerale sau interoceptive - se manifestă prin
perceperea eronată a funcţionării unor organe sau aparate.
Iluzii proprioceptive (de modificare a schemei corporale) -
perceperea denaturată a formei, mărimii, greutăţii şi poziţiei
propriului corp. Acestea pot fi:
^ Tulburare totală de schemă corporală - senzaţia de
mărire sau micşorare a dimensiunilor şi greutăţii
corpului.
> Tulburare parţială de schemă corporală - transpoziţia
părţilor corpului, micşorarea sau mărirea acestora; de
exemplu: fragmentarea corpului, picioarele sau mâinile
se lungesc până la tavan etc.
a

In cazul tulburărilor organice aceste iluzii dispar prin

controlul vederii, dar reapar la încetarea controlului vizual.
Tulburările de schemă corporală sunt întâlnite în:
schizofrenie, patologia obsesivo-fobică (dismorfofobia), stări
COtvfuzionale, sechele de encefalită, intoxicaţii cu LSD şi mescalină
(unde mai apar şi metamorfopsii).
2. Agnozii - pierderea capacităţii de a recunoaşte imaginile şi
persoanele după calităţile lor senzoriale, deşi conştienţa şi
funcţiile senzoriale elementare sunt păstrate.
Tipuri:
a. agnozia vizuală (cecitate psihică) - nu recunoaşte
obiectele şi imaginile până atunci familiare; apare în
leziunile lobilor occipitali, mai ales stâng.
 b. agnozia obiectelor animate (agnozia fizionomiei,
cecitate morfologică) sau prosopagnozia - bolnavul nu
recunoaşte persoane foarte cunoscute sau nu se
recunoaşte pe sine în oglindă; apare în leziunile
emisferei drepte.
c. agnozia culorilor - tulburarea clasificării culorilor
însoţită de amnezia numelui acestora; este întâlnită în
leziunile emisferului stâng.
d. agnozia simbolurilor grafice (cecitate verbală):
• alexia - nu înţelege limbajul scris
• agrafía - nu poate scrie cuvinte
• dislexia - citeşte doar primele cuvinte din frază şi nu
mai poate continua lectura
• acalculia - nu recunoaşte cifrele şi semnele
aritmetice.
Agnozia simbolurilor grafice apare m leziuni parietale
posterioare şi occipitale.
e. agnozia spaţială - pierderea posibilităţii de apreciere a
distanţei, de localizare a obiectelor şi de comparare a
mărimilor şi formelor, deseori limitate la un hemicâmp.
Există o variantă şi anume paralizia spaţială a privirii
când pacientul nu-şi poate orienta voluntar privirea, în
timp ce mişcarea spontană a globilor oculari este
normală.
f. agnozia auditivă (surditatea psihică) - bolnavul nu poate
identifica sunete, zgomote sau cuvinte (surditate
verbală) sau melodii (amuzie); apare în leziunile
bilaterale de lob temporal. |
g. agnozia tactilă - este întâlnită în leziunile lobului parietal |
şi este de două tipuri:
 • amorfognozia - nu recunoaşte forma şi volumul
obiectelor
• astereognozia - nu recunoaşte obiectele prin
explorarea tactilă
h. agnoziile schemei corporale - sunt determinate de
leziunile emisferei minore asociate cu hemiplegie
stângă.
i. asomatognozia - nerecunoaşterea unuia sau mai multor
segmente ale corpului sau a corpului în întregime. Poate fi:
• hemisomatognozia (somatoparafrenie) — negarea
jumătăţii corpului asociată cu idei delirante
• anosodiaforia - indiferenţa faţă de boală
• anosognozia - nerecunoaşterea bolii proprii.
3. Halucinaţii - sunt percepţii false fără obiect.
Clasificarea halucinaţiilor:
a. Halucinaţii fiziologice
b. Halucinaţii funcţionale
c. Halucinoide
d. Halucinoze
e. Halucinaţii propriu-zise (psiho-senzoriale)

a. Halucinaţiile fiziologice reprezintă figuri sau acţiuni de

scurtă durată provocate sau stimulate de stări hipnotice
fiziologice (hipnagogice, hipnapompice) ori prin
sugestie individuală sau în masă, iar persoana le
corectează în mod critic şi cu uşurinţă.
Eidetismul (imaginile eidetice) este capacitatea unor subiecţi
de a putea revedea reproiectând în exterior un obiect, o fotografie ce
le-a fost expusă numai câteva clipe; are caracter fiziologic şi este
frecvent întâlnită la copii.
b. Halucinaţii funcţionale - percepţii false care persistă
cât există stimulul real (exemplu, pacientul percepe
corect zgomotul unui motor, al apei de la robinet, dar
concomitent aude voci care îl înjură, îl ameninţă, îi
comentează nefavorabil gesturile sau îl încurajează).
c. Halucinoide - forme prehalucinatorii ce apar în perioada
de dezvoltare sau dispariţie a halucinaţiilor, care nu reuşesc
să convingă pe deplin pacientul de autenticitatea lor.
d. Halucinoze • sunt halucinaţii pe care pacientul le
recunoaşte ca fiind patologice şi adoptă o atitudine
critică faţă de ele. Halucinozele pot apare în stări toxice
(alcool, barbiturice), stări infecţioase, ateroscleroză
cerebrală, halucinoza acută Wemicke şi halucinoza
cronică Korsakov.
e. Halucinaţii propriu-zise (psiho-senzoriale) - sunt
percepţii fără obiect faţă de care pacientul nu are
atitudine critică, nerecunoscându-i conţinutul patologic.
Au următoarele caracteristici:
• au proiecţie spaţială
- simt percepute prin modalităţi şi căi senzoriale
normale
- există convingerea bolnavului asupra realităţii lor
- rezonanţa afectivă (iniţial anxiogene, ulterior fără o j
participare afectivă)
- intensitate variabilă (de la discrete până la intense)
- claritate diferită
- complexitate variabilă
- durată intermitentă sau continuă.
Clasificarea halucinaţiilor propriu-zise:
• Halucinaţii exteroceptive
> Halucinaţii auditive:
- caracteristice patologiei cronice
sunt mai frecvente la adult; la copil sunt mai
frecvente halucinaţiile vizuale.
pot fi în interiorul sau în afara câmpului auditiv
perceptibil
au intensitate variabilă
din punct de vedere al complexităţii, pot fi:
o elementare (foşnete, ţiuituri, plesnituri,
bubuituri, foneme)
o comune (scârţâitul uşii, lătratul câinelui,
ciripitul păsărelelor)
o verbale (complexe) - percepe voci, fraze,
cuvinte ale unor persoane cunoscute sau
necunoscute, în viaţă sau decedate, pe care le
aude şi le înţelege sau le aude, dar nu le poate
înţelege
episodice sau continue (pacientul nu se poate
odihni); ele dispar când bolnavul vorbeşte sau
este preocupat de ambianţă
prietenoase sau ostile
singulare sau multiple (comentative ori
antagoniste) unele acuzându-1, altele luându-i
apărarea
la poligloţi vocile străine sunt ostile, vocile în
limba maternă sunt prietenoase
uneori, pot fi imperative poruncindu-i bolnavului
să execute acte periculoase, chiar crime
reprezintă mare urgenţă psihiatrică
pot fi disimulate de pacienţii care vor să scape de
internare şi tratament.
 Halucinaţiile auditive elementare şi comune apar în:
afecţiuni ORL (otite, mastoidite), boli neurologice (lob temporal),
stări confuzionale, onirice, deliruri toxice şi infecţioase, episoade
depresive, schizofrenie, epilepsie (în aură).
Halucinaţiile auditive verbale apar în: schizofrenia
paranoidă, având un caracter bizar neinteligibil, tulburarea
schizoafectivă şi în tulburarea depresivă cu simptome psihotice,
unde au un conţinut trist, dureros, bolnavii fiind acuzaţi pentru
faptele lor negative, monstruoase.
> Halucinaţii vizuale:
>

caracteristice patologiei acute

- mai frecvent întâlnite la copii
- au caracter terifiant (de groază)
- mono- sau policromatice
- pot fi percepute de unul sau ambii ochi
- pot fi:
o obişnuite
o macropsice (gullivemiene)
o micropsice (liliputane)
o în interiorul sau în afara câmpului vizual
perceptibil
o distincte/estompate, vagi
o elementare (fosfene, fotopsii, puncte
luminoase, scântei, linii)
o complexe: fantasmoscopii (figuri, obiecte
fără o formă bine definită), halucinaţia
figurilor (obiecte, fiinţe bine definite)
o scenice: statice (panoramice) sau în mişcare
(cinematografice).
Halucinaţiile vizuale pot determina o stare afectivă pozitivă în
delirul psihozelor de inaniţie (mese bogate), la fumătorii de opiu, în
intoxicaţiile cu mescalină (figurile halucinatorii apar înfrumuseţate), în
deliruri mistice (scene feerice). Cel mai frecvent produc o stare de
dispoziţie negativă (ex. în delirium tremens halucinaţiile au aspect
(Criiiunt zoopsic- psihoza cu ectoparaziţi Eckbom).
Halucinaţiile vizuale sunt întâlnite în următoarele situaţii:
- la indivizi normali - halucinaţii hipnagogice (de
adormire) şi hipnapompice (de trezire)
- în neurastenie - sunt elementare, anxiogene şi
terifiante
- în afecţiuni oftalmologice (retinite, cataractă,
glaucom, dezlipire de retină)
- în afecţiuni neurologice: leziunile lobului occipital şi
migrena oftalmică
- în stări infecţioase grave
- în sindroame confuzionale toxice
- în delirul alcoolic acut - figuri de animale în
miniatură
- în schizofrenia paranoidă
> Halucinaţii autoscopice (heautoscopice, speculare,
deutoscopice):
- realizează „imagine dublă” prin care subiectul îşi
percepe vizual propriul corp, părţi din corp sau unele
organe proiectate în afara sa
- imaginea poate fi urâţită sau înfrumuseţată
- apariţia poate fi unică sau persistentă
> Halucinaţii olfactive şi gustative:
- apar ca o consecinţă a delirului
- gusturile sau mirosurile sunt neplăcute (chimice,
metalice, cadaverice) sau mai rar plăcute
apar în: crizele uncinate din epilepsie când se
asociază cu „deja vu”, tumorile şi leziunile lobului
temporal, stări delirante persecutorii şi stări
confuzionale onirice
> Halucinaţii tactile sunt:
- senzaţie de arsură, înţepătură, curent electric, rece,
fierbinte
senzaţie continuă ca o reţea în intoxicaţia cu
cloralhidrat
- senzaţie discontinuă, punctiformă în intoxicaţia cu
cocaină
- halucinaţii epidermice (la suprafaţa pielii)
- halucinaţii hipodermice, în profunzime, dând
impresia unor mişcări de reptaţie sau a unor insecte
care merg pe sub piele (psihoza cu ectoparaziţi
Eckbom din stările alcoolice evoluând concomitent
cu halucinaţiile vizuale).
• Halucinaţii interoceptive:
- bolnavii au senzaţia unor fiinţe în corp sau a
schimbării poziţiei unor organe, a obstniăni,
perforării, atrofierii, dispariţiei unor organe sau
transformarea organelor lor în animale
- frecvent sunt localizate genital şi sunt trăite ca
senzaţii de orgasm, violuri directe sau de la distanţă
(apar la tinere cu simptomatologie histrionică şi în
schizofrenia paranoidă cu fenomene de automatism
mintal)
- alteori, halucinaţiile somatognozice evoluează ca
„membru fantomă”
- apar în: neurastenie, nevroza obsesivo-fobică, stări
hipocondriace şi psihoze.
« Halucinaţii proprioceptive (halucinaţii motorii sau
kinestezice, ale sensibilităţii mio-artrokinetice) - sunt
percepute ca impresia de mişcare sau de deplasare a unor
segmente sau ale întregului corp.
4. Pseudohalucinaţii (halucinaţii psihice)
Se deosebesc de halucinaţiile propriu-zise prin:
• nu corespund total cu imaginea reală a obiectelor şi
fenomenelor; bolnavii vorbesc despre voci „speciale”,
„vedenii stranii”
• nu se proiectează în afară, se petrec în minte, în cap, în
interiorul corpului şi nu sunt percepute pe căile
senzoriale obişnuite
• bolnavii sunt convinşi de existenţa (realitatea)
halucinaţiilor şi de faptul că sunt provocate din afară
(impuse de cineva) prin hipnoză, telepatie, unde, etc..
Clasificarea pseudohalucinaţiilor
a. exteroceptive:
• auditive:
- voci interioare, asemenea unui ecou sau „sonorizarea
gândirii” sau „sonorizarea lecturii” (aude ce citeşte
fără voce şi crede că o persoană străină pronunţă în
capul lui cuvintele sau frazele lecturii)
- alte persoane îi aud şi îi descoperă gândurile, i le
ghicesc (tranzitivism)
- aceste voci sunt auzite cu urechile minţii
- în sindromul Kandinski-Clerambault pacientul îşi
explică aceste fenomene prin transmiterea gândurilor
cu ajutorul sugestiei, telepatiei, undelor, radiaţiilor
cosmice.
• vizuale:
- imagini izolate, panoramice, plăcute sau neplăcute,
terifiante simt văzute cu „ochii minţii”.
• gustative şi olfactive - gusturi şi mirosuri ciudate.
 • tactile:
- senzaţii penibile de electrizare a suprafeţei întregului
corp, curenţi magnetici, iradieri provocate de la
distanţă
- localizate frecvent în sfera genitală (orgasm, viol de
la distanţă).
b. interoceptive:
- bolnavii sunt posedaţi de animale (câini, pisici, şerpi,
şoareci), de spirite pătrunse în diferite organe şi care
acţionează după cum le cere persoana străină.
c. motorii sau kinestezice:
- perceperea executării unor mişcări impuse
- au caracter imaginar, bolnavul are convingerea că le
execută automat (fără ca ele să se producă în realitate)
- pacientului i se pare că scrie sau că vorbeşte sub o
influenţă exterioară.
Există şi halucinaţii plurisenzoriale.
Halucinaţiile se asociază de obicei cu ideile delirante.
Halucinaţile pot fi congruente cu dispoziţia pacientului (de
exemplu, pacientul poate vedea imagini reprezentând cadavre, cimitire
asociate cu depresia psihotică) sau incongruente cu dispoziţia (de
exemplu, voci laudative sau imagini plăcute asociate cu depresia).

Modul de comportament al pacienţilor cu halucinaţii

Iniţial (zile-săptămâni) pacientul prezintă anxietate,
iritabilitate, reacţii neurovegetative, reacţii depresive cu tendinţă la
suicid; pacientul verifică, întreabă, ia măsuri de apărare, îşi exprimă
teama de a-şi pierde raţiunea, teama de a deveni „nebun”.
Ulterior bolnavul intră în comunicare cu halucinaţiile,
adoptă o conduită specifică (mimică revelatoare, ureche intinsă,
privire perplexă, dirijată), se supune fără ezitare ordinelor primite,
putând recurge la suicid sau homicid fără deliberare. Alteori, îşi
astupă urechile ca să nu mai audă comentariile halucinatorii sau se
opreşte brusc din conversaţie şi ascultă cu atenţie „vocile”.
Bolnavii vorbesc singuri (solilocvie), uneori au o atitudine
ostilă faţă de halucinaţii („pleacă”, „du-te”, „lasă-mă în pace”) iar,
alteori, vorbesc în şoaptă sau îşi mişcă buzele ca şi când ar vorbi.
Pacientul poate apărea ca o persoană detaşată de realitate,
suspicioasă sau ostilă cu o mimică puţin mobilă ce exprimă mânie,
tristeţe, anxietate, indiferenţă sau zâmbete bizare, hohote de râs
nătâng şi necontagios.
în funcţie de conţinutul halucinaţiilor vizuale, bolnavii pot fi
anxioşi sau în extaz, agitaţi sau liniştiţi, cu privirea îndreptată în gol
sau pot lua măsuri de apărare; cei cu halucinaţii olfactive şi gustative
sunt extrem de suspicioşi, cercetează alimentele, pun aparţinătorii
să le guste sau refuză să mănânce.
în psihozele delirante bolnavii pot avea o conduită
disimulatorie, refuzând să mai comunice prezenţa şi conţinutul
halucinaţiilor.
Stimularea comunicării pacientului se poate realiza prin
diverse metode:
• i se oferă un telefon şi bolnavul poate să înceapă o
conversaţie cu vocile halucinatorii
• se pot provoca halucinaţii întrebându-i ce anume văd
într-un anumit punct sau dacă li se propune să privească
fix în oglindă; uşoara apăsare a globilor oculari
determină o intensificare a halucinaţiilor vizuale
• injectarea cu soluţie de amital sodic şi cofeină
• terapie electro-convulsivantă sau doze mari de
psihotrope.
 1.2. Semiologia atenţiei
Definiţie. Atenţia (funcţia prosexică) este funcţia psihică
prin care se orientează psihicul către un obiect.
Tipuri de atenţie:
a. Involuntară (neintenţională) determinată de stimuli
senzoriali ce apar brusc în stare de nepregătire a
organismului sau care poartă o nouă informaţie;
b. Voluntară (intenţională) deliberată şi susţinută de un
efort voliţional;
c. Habituală (post voluntară) se caracterizează printr-o
stare de pregătire şi de aşteptare pentru a recepţiona mai
corect şi mai clar anumiţi stimuli.
Calităţile polare ale atenţiei sunt:
a. Stabilitate-mobilitate
O atenţie normală, bună trebuie să fie şi mobilă şi stabilă.
Dacă atenţia este prea mobilă se numeşte hiperprosexie spontană,
iar dacă este prea stabilă poartă numele de hipoprosexie spontană.
b. Volum-concentrare
Volumul crescut face ca persoana să reţină o mare cantitate
de excitanţi (însoţeşte o hipermobilitate, ca în hiperprosexia
spontană).
Concentrarea este capacitatea de analiză în profunzime a
unui tip sau a unei serii de excitanţi atrăgând o creştere a atenţiei
voluntare. Capacitatea de concentrare scade progresiv, atingând
nivelul minim la culcare.
c. Distribuţia - impresia de împrăştiere (zăpăceala)
Distribuţia se referă la faptul că atenţia este selectivă şi
orientată spre esenţial creând impresia că persoana recepţionează
tot, dar nu răspunde la tot.
 Exemplu de maximă distribuţie a atenţiei este atenţia unui
dirijor de orchestră.
Inversul distribuţiei este impresia de împrăştiere, zăpăceală,
d. Expresivitatea atenţiei
Omul trebuie recunoscut dacă este sau nu atent. Omul are
capacitatea schimbării expresive, ajunge să aibă o faţă extrem de
atentă, dar în acelaşi timp să se gândească la cu totul altceva; deci,
există şi o mască de atenţie.
Metode de investigare a atenţiei:
a. întrebări:
- Este uşor de a atrage atenţia pacientului?
- Poate să-şi concentreze atenţia asupra unei probleme
pentru o perioadă mai lungă de timp?
- Poate fi distras uşor sau nu poate fi pertuibat de
niciun stimul?
- Atenţia şi concentrarea sunt influenţate de
fluctuaţiile conştiinţei?
- Este atenţia inconstantă, labilă, superficială?
b. Metoda grafică: se referă la componenta somatică a atenţiei;
constă în înregistrarea tonusului muscular, respiraţiei şi
pulsului în timpul momentelor de atenţie.
c. Cercetarea cu tahistoscopul: apreciază concentrarea, volumul
şi intensitatea atenţiei; se prezintă un număr de figuri într-un
timp limitat şi apoi pacientul este întrebat ce a văzut
d. Metoda Kraepelin: i se cere bolnavului să numere de la 100
înapoi din 3 în 3, din 7 în 7 sau din 13 în 13; dacă pacientul
este mai puţin performant, i se cere să scadă din 3 în 3 de la
20; de asemenea i se cere pacientului să spună zilele
săptămânii şi lunile anului în ordine inversă. Se notează exact
răspunsul pacientului şi durata necesară pentru flecare
răspuns. Persoanele normale fac acest test rapid şi fără greşeli.
 Această probă presupune o concentrare şi o stabilitate mare
a atenţiei pentru a evita greşelile.
e. Proba Bourdon (proba barajului): se oferă pacientului un
text şi i se cere să bifeze anumite litere.
f. Proba repetării numerelor crescătoare: se solicită pacientului
să repete o serie de 7 cifre spuse clar de examinator, câte una
pe secundă.
Atenţia depinde de starea de moment (oboseală) şi de
interes.
Tulburările atenţiei se numesc disprosexii şi sunt:
A. Tulburări cantitative
B. Tulburări calitative
A. Tulburările cantitative ale atenţiei
1. Hiperprosexii (de obicei selective) - reprezintă exagerarea
orientării selective a activităţii de cunoaştere. Pot fi întâlnite:
în stările maniacale; au amplitudine mai mică în stările
de excitaţie şi de uşoară intoxicaţie, unde se întâlneşte
hiperprosexie spontană şi hipoprosexie voluntară
la melancolici, hiperprosexia este îndreptată asupra
ideilor depresive, de culpabilitate, de ruină
- la persoanele cenestopate, hipocondriace, hiperprosexia
este îndreptată asupra stării de sănătate a organismului,
asupra funcţionării sale
la deliranţi, în special paranoici, hiperprosexia este
legată de tema delirantă şi orientată asupra tuturor
evenimentelor, situaţiilor sau persoanelor implicate în
sistemul delirant respectiv
fobicii şi obsesionalii manifestă gradul cel mai înalt de
hiperprosexie în legătură cu fobiile şi obsesiile lor de la
care nu-şi pot distrage atenţia.
 2. Hipoprosexii - reprezintă diminuarea orientării selective a
activităţii de cunoaştere
- apar în: surmenaj, irascibilitate, anxietate, retard mintal,
demenţe, schizofrenie şi în toate stările confuzionale.
3. Aprosexii - reprezintă dispariţia atenţiei
- apar în stările comatoase.
4. Distractibilitatea este incapacitatea de concentrare a atenţiei
asociată cu atragerea atenţiei de către stimuli irelevanţi
- apare în: sindromul maniacal şi în stările confuzionale.

B. Tulburările calitative (paraprosexii) reprezintă disocierea

dintre atenţia spontană şi cea voluntară, ca în manie unde
atenţia spontană este crescută şi atenţia voluntară scăzută.
Se mai întâlnesc în: atacuri de panică, fobii şi uneori, în stări
normale în care datorită concentrării maxime pe un eveniment
aşteptat faţă de care subiectul este foarte motivat, detaliile ambianţei
sunt ignorate.

1.3. Semiologia memoriei

Definiţie. Memoria este funcţia psihică prin care se
înregistrează, se fixează, se recunosc şi se reproduc informaţiile.
Legile memoriei:
> Legea disoluţiei memoriei (Delay) - disoluţia ce
realizează amnezia merge întotdeauna de la complex
la mai simplu.
> Legea regresiunii (Ribot) —uitarea se produce de la
prezent spre trecut şi de la complex la mai puţin
complex.
> Legea a treia a memoriei se referă la faptul că
evenimentele intens trăite emoţional se reţin mai
bine decât cele iară o încărcătură emoţională.
 Tipuri de memorie:
> imediată: reproducerea sau recunoaşterea unui
material are loc în mai puţin de 10 secunde de la
prezentarea lui;
> recentă: reproducerea sau recunoaşterea unui
material are loc la mai mult de 10 secunde de la
prezentarea lui;
> îndepărtată (de lungă durată) se referă la
evenimentele trăite de la începutul vieţii şi până în
prezent.
Memoria se desfăşoară în două etape:
- Memorarea cu etapele de fixare şi conservare
- Reactualizarea cu etapele de recunoaştere şi
reproducere.
Evocarea este un proces activ prin care gândul aduce în
conştiinţa actuală informaţia de care are nevoie, fie instantaneu, fie
din aproape în aproape. Aceasta se testează prin confruntarea datelor
personale oferite de pacient cu cele obţinute de la aparţinători.
Fixarea se testează prin folosirea de nume, adrese, cifre,
perechi de cuvinte, povestiri.
Uitarea este un proces activ. Există uitarea fiziologică sau
pasivă în absenţa reactivării sau utilizării informaţiei şi uitarea
activă asemănătoare cu evocarea; poate fi conştientă şi voluntară,
lăsând în afara memoriei prezente amănunte fără utilitate imediată
sau este un proces involuntar şi inconştient în care rolul afectivităţii
este preponderent.
Factorii de care depinde activitatea mnezică sunt:
- nivelul atenţiei
- motivaţia (operează selectiv funcţie de interes)
starea afectivă
- repetarea învăţării - factor de consolidare
 - forma şi natura informaţiei (organizare logică, date
verbale, vizuale, cifrate) cu memorare diferită în
funcţie de individ
- vârsta la care memoria este maximă este 20 de ani,
apoi scade lent
- agenţii farmacologici (amfetamine) stimulează
memoria prin creşterea vigilenţei.
Metode psihologice de investigare a memoriei
a. Metoda Vieregge: persoana repetă unele cifre pronunţate de
examinator; se cere repetarea cifrelor după un minut petrecut
în linişte şi apoi din nou după un minut în care s-a încercat
distragerea atenţiei prin conversaţie. Un adult sănătos poate
repeta după primul minut 6-8 cifre şi după al doilea minut 5-
6 cifre.
b. Proba oraşelor: i se spun pacientului 6 -10 nume de oraşe
pe care trebuie să le reţină; i se distrage atenţia un minut
după care este solicitat să reproducă numele oraşelor.
c. Metoda Bernstein cuprinde două grupuri de figuri desenate
în profil; primul grup conţine 9 figuri, cel de-al doilea grup
conţine 25 de figuri (între acestea, fiind cuprinse şi primele
9 figuri). Primul grup i se prezintă subiectului timp de 30 de
secunde, apoi i se arată grupul al doilea, din care trebuie să
recunoască primele 9 figuri privite anterior.
d. Scala Wechsler pentru memorie este cel mai complet test
de investigare a memoriei. Cuprinde probe de informaţie
generală, de orientare, control mental (repetarea alfabetului
sau numărarea în sens invers), memorarea unui paragraf,
memorarea imediată a cifrelor, memorarea perechilor de
cuvinte.
• Teste pentru memoria de scurtă durată
- I se spun pacientului câteva numere pe care este rugat să
le reţină şi să le repete imediat.
Mai întâi spunem o serie de trei cifre cu viteza de o cifră
pe secundă şi apoi îi cerem pacientului să le repete
imediat. Dacă răspunsul este corect, continuăm la fel cu
o serie de 4,5,6,7,etc. cifre până când începe să
greşească. Se notează numărul maxim de cifre care au
fost repetate corect. Cei cu intelect mediu pot reproduce
7 cifre. Memorarea a 5 cifre sau mai puţin sugerează o
tulburare mnezică.
- îi spunem pacientului numele, prenumele şi adresa unei
persoane şi apoi îi cerem să repete. Dacă pacientul
greşeşte, recitim acelaşi nume şi adresă şi-l rugăm din
nou să repete de atâtea ori până când spune corect. Se
notează numărul de încercări efectuate. Apoi continuăm
cu alte întrebări; după 2 minute îi cerem să repete numele
şi adresa; nu mai facem corecţia greşelilor şi după încă 3
minute îi cerem din nou să repete. Se înregistrează
răspunsurile de fiecare dată, se notează dacă materialul
odată memorat corect este apoi redat corect la fiecare
solicitare. Dacă apar greşeli, se notează dacă ele sunt
aceleaşi de fiecare dată sau performanţa se înrăutăţeşte
progresiv la 5 minute faţă de 2 minute.
Cei mai mulţi oameni sunt capabili să repete numele
şi adresa imediat şi după 5 minute.
Trei greşeli sau mai multe la 5 minute sunt sugestive
pentru un deficit mnezic semnificativ.
• T este pentru memoria recentă
- „De când sunteţi în spital?, Cine v-a adus?, Ce program
TV aţi urmărit ieri?, Ce ziar aţi citit de dimineaţă?”
 • Teste pentru memoria de lungă durată
- Numele ultimei şcoli urmate; cum se numea directorul,
dirigintele, care este data căsătoriei, evenimentele
generale din trecut (ex. data ultimei revoluţii din
România, numele ultimilor 5 preşedinţi).
Aceste întrebări se referă la cunoştinţe generale mai mult
decât la memoria de lungă durată, iar răspunsurile depind de
inteligenţă şi de educaţie aproximativ în aceeaşi măsură ca
şi de memorie.
Deci, o performanţă redusă se poate datora unei educaţii
precare, unui intelect scăzut sau unei boli cerebrale organice.
• Teste pentru amnezia anterogradă (de fixare)
Se apreciază atunci când atenţia şi concentrarea sunt
normale.
- îi spunem bolnavului 4-5 cuvinte diferite şi-l rugăm să
le reproducă după 5 minute; dacă nu le poate reproduce
sugerează amnezia de fixare; sau
- îi solicităm pacientului să reproducă conţinutul discuţiei
pe care a avut-o cu medicul cu 10 minute înainte ori să
spună ce a mâncat în dimineaţa respectivă.
• Teste pentru amnezia retrogradă
- „In ce an v-aţi născut?, Când aţi terminat şcoala?, Când
v-aţi căsătorit?, Care este capitala ţării?”

Tulburările memoriei se numesc dismnezii şi sunt

cantitative şi calitative.
A. Tulburări cantitative
1. Hipermneziile reprezintă exagerarea evocărilor, care apar
numeroase şi în mod involuntar, îndepărtând subiectul de
preocupările principale.
Apar la:
• Persoane normale, legate de momente afective negative
(anxiogene) sau pozitive (bucurii, reuş4ite)
• Tulburarea de personalitate paranoidă sau tulburarea
delirantă (paranoia), m care pacientul nu-şi uită
niciodată persecutorii şi reţine cu exactitate toate datele
• Oligofrenii hidrocefali, care au o memorie excepţională
pur mecanică
• Stări febrile
• Intoxicaţii cu:
- eter, cloroform, barbiturice
- substanţe psihodisleptice sau psihedelice (fumătorii
de opiu) - aspect oniroid, având impresia că trăiesc
un secol într-o zi
• Şocuri cu insulină
• Stări hipnotice
Forme de hipermnezie:
• mentismul - pacientul este un spectator la derularea
amintirilor şi ideilor sale. Apare în:
- oboseală şi surmenaj; momentul este trăit penibil
şi duce la insomnii de adormire;
- sindromul de automatism mintal, ca expresie a
ideilor delirante de influenţă şi a fenomenelor
pseudohalucinatorii.
• viziunea retrospectivă este forma supremă de
hipermnezie în care persoanele respective au impresia
că-şi revăd şi retrăiesc în câteva momente întreaga viaţă.
Apare în: stări confuzionale, stări psihogene, anxietate
paroxistică, stări halucinatorii, epilepsie temporală,
situaţie de pericol existenţial iminent.
 Au mai fost descrise:
- hipermnezia pseudopersonalităţilor, care sunt
persoane pedante şi isterice vrând să epateze în
comunicare printr-un limbaj preţios plin de citate sau
noţiuni obscure sau care plagiază din enciclopedii tot
ce nu ştiu ei.
- hipermnezia de evocare a maniacalului
- hipermnezia dureroasă a obsesivului şi depresivului
- hipermnezia şocaţilor.
2. Hipomnezia este scăderea forţei mnezice.
Apare în: surmenaj, stări nevrotice, patologie psihotică,
retard mintal, stări de involuţie.
3. Amnezia reprezintă pierderea totală a capacităţii mnezice.
Poate fi:
a. de fixare (anterogradă) - este incapacitatea pacientului
de a reda un eveniment trăit recent, în timp ce amintirile
fixate anterior rămân relativ bine conservate şi pot ii
redate; a fost evidenţiată pentru prima dată de Korsakov.
Apare în: starea de confuzie mintală, sindromul
Korsakov de etiologie alcoolică, infecţioasă sau
traumatică, tulburarea afectivă bipolară, stări reactive,
stări nevrotice, reacţii psihogene.
b. de evocare (retrogradă) - este incapacitatea de a
rememora o informaţie care a fost fixată normal,
imposibilitatea de a evoca amintiri anterioare debutului
bolii sau a unui traumatism cranio-cerebral; în general,
amintiri îndepărtate.
Afazia Wernicke este o formă de amnezie retrogradă, o
demenţă a limbajului manifestată prin uitarea vocabularului şi a
cunoştinţelor.
 In afazie ca şi în involuţie, amnezia evoluează de la complex
spre simplu, de la cognitiv, trecând prin afectiv, la senzorial şi
motor.
La început sunt uitate numele proprii, apoi substantivele
comune, adjectivele şi în final verbele. Limbajul relaţional este uitat
înaintea celui emoţional. Exclamaţiile, injuriile şi interjecţiile sunt
mai bine reţinute decât restul cuvintelor, dar mai puţin bine reţinute
decât expresiile mimico-pantomimice care dispar în cazuri deosebit
de grave. Ordinea deteriorării limbajului este inversă faţă de
construcţia sa.
Amnezia antero-retrogradă este o amnezie mixtă de fixare şi
evocare. Amintirile cele mai vechi sunt conservate cel mai mult
timp.
Apare:
- în confuzii mintale de etiologie toxică, metabolică,
- după o criză grand-mal,
- după terapie electro-convulsivantă (după TEC
tulburările de evocare dispar în câteva săptămâni, dar
poate persista o lacună totală; iniţial apare amnezia
anterogradă şi apoi cea retrogradă).
Amnezia electivă (tematică) este o amnezie psihogenă,
afectogenă în care amintirile nu se pierd, ci sunt doar „acoperite cu
un voal” putând fi conştientizate prin evocare involuntară sau prin
metode de investigaţie psihologică.
Amintirile sunt uitate deoarece trăirea lor a fost însoţită de o
stare afectivă negativă şi pot dispărea odată cu schimbarea
împrejurărilor afective negative.
Se numeşte amnezie tematică dacă se referă doar la un singur
aspect al evenimentelor trăite (situaţii, nume proprii, formule
chimice, limbi străine).
 Fenomenul cel mai grav este cel al amneziei antero-
retrograde din demenţa senilă, boala Alzheimer şi din alte demenţe.
Delay a descris trei tipuri de amnezii:
• Comună - pierderea capitalului noţional
• Instrumentală - agnozie, apraxie, afazie
• Autistă - a schizoffenului, care este o falsă amnezie, în
sensul că schizofrenul nu uită, dar dă senzaţia că a uitat.

B. Tulburările calitative se numesc paramnezii şi simt

amintiri deformate, false, neconcordante cu realitatea. Sunt
de două feluri:
1. Tulburările sintezei mnezice imediate
2. Tulburările rememorării trecutului (allomnezii)
1. Tulburările sintezei mnezice imediate
a. Criptomnezia reprezintă nerecunoaşterea ca fiind străin
a unui material literar, artistic, muzical sau ştiinţific, pe
care bolnavul l-a citit sau auzit în realitate, dar pe care îl
consideră al lui propriu.
Se face diagnostic diferenţial cu plagiatul care este o acţiune
conştientă întreprinsă cu un anumit scop.
Situaţia inversă în care bolnavul consideră că evenimentele
trăite sunt doar citite, auzite sau văzute se numeşte înstrăinarea
amintirilor.
Apare în: schizofrenie, deliruri sistematizate (paranoia) şi
demenţe.
b. Falsa identificare sau falsa recunoaştere constă în a
recunoaşte ceea ce de fapt pacientul nu cunoaşte; este o
fază premergătoare fenomenului deja vu, deja vecu, deja
connü.
Apare în: surmenaj, stări maniacale, schizofrenie.
 c. Iluzia de nerecunoaştere (jamais vú)- pacientul nu
recunoaşte ceea ce cunoaşte de fapt.
d. Paramneziile de reduplicare (Pick) reprezintă dedublarea
perpetuă a obiectelor şi situaţiilor trăite.
2. Tulburările rememorării trecutului (allomnezii) constau
în falsificări mnezice retrospective sau reproduceri ale unor
evenimente reale din trecut pe care pacientul le situează în
mod fals în prezent.
a. Pseudoreminiscenţele - bolnavul amestecă frânturi ale
evenimentelor trecute cu ceea ce trăieşte în prezent, iluzia de
memorie constând în nerecunoaşterea timpului şi spaţiului
în care s-a produs acţiunea.
b. Confabulaţiile Pick sau halucinaţiile de memorie reprezintă
reproducerea unor fenomene imaginare, pacientul fabulând
asupra trecutului cu convingerea că îl evocă. Fabulaţia este
între minciună şi adevăr (o minciună pe care nu o
conştientizează).
în sindromul Korsakov pacientul umple golurile mnezice cu
evenimente ireale, imaginare atunci când este solicitat să relateze
din trecutul său; se vorbeşte de confabulări de perplexitate, de jenă,
de încurcătură.
Confabulaţiile pot fi:
• Mnestice - relatează evenimente verosimile, dar netrăite
în realitate
• Fantastice - între evenimente reale sunt inserate
evenimente fantastice
• Onirice - confabulaţiile apar sub forma unor scene din
vis.
Confabulaţiile fantastice şi onirice apar în scăderea intelectului
şi regresiunea personalităţii.
Nu există confabulaţii la pacienţii cu retard mintal.
 c. Ecmnezia - pacientul confundă trecutul cu prezentul.
Pacienţii cu demenţă senilă, trăiesc în prezent perioade
trecute din viaţa lor profesională sau se consideră tineri, adolescenţi,
femeile dându-şi numele anterior căsătoriei.
d. Anecforia - tulburare mai uşoară a memoriei în care
reproducerea este posibilă dacă se sugerează sau se
reaminteşte pacientului unul sau mai multe elemente ale
acestor evenimente.
Apare în stări de surmenaj şi demenţiale.
1.4. Semiologia gândirii şi limbajului
Definiţie. Gândirea este orientarea subiectului în situaţii de
viaţă modulându-i conduita.
Definiţii ale operaţiilor gândirii şi ale altor elemente cu
care operează gândirea.
Operaţiile gândirii ( V. Predescu) sunt:
1. Analiza - reprezintă separarea mentală a obiectelor sau
fenomenelor în părţile componente după însuşirile lor.
2. Sinteza este operaţia opusă analizei; reprezintă reunirea
mentală intr-un tot unitar a însuşirilor esenţiale şi particulare
ale obiectelor şi fenomenelor înconjurătoare.
3. Comparaţia - reprezintă operaţia prin care se disting
asemănările şi deosebirile dintre obiectele şi fenomenele
analizate; stă la baza operaţiilor de analiză şi sinteză.
4. Abstractizarea este definită ca fiind alegerea unui element
considerat esenţial din întreg.
5. Concretizarea (inversul abstractizării) este operaţia care
concepe obiectele sau fenomenele cu toate trăsăturile lor
caracteristice.
6. Generalizarea cuprinde grupe mai mici sau mai mari de
obiecte şi fenomene care au o trăsătură comună.
7. Imaginaţia
 Operaţiile gândirii sunt determinate de o anumită motivaţie,
se desfăşoară intr-un anumit mod şi sunt orientate către un scop.
Gândirea se exprimă prin limbaj şi se elaborează
sprijinindu-se pe cuvinte.
Cuvântul are un rol cognitiv (achiziţia şi depozitarea
informaţiei) precum şi un rol reglator (de vehiculare a informaţiei)
în cadrul desfăşurării acţiunii mentale.
Noţiunea reprezintă conceptul care cristalizează însuşirile
comune şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor.
Judecata este reunirea noţiunilor şi oglindeşte raporturile
care există între obiectele şi fenomenele din realitate.
Raţionamentul este format din mai multe judecăţi; se
deosebeşte de judecată prin structura şi funcţia sa logică; dacă
judecata se dezvoltă pe baza experienţei, raţionamentul poate să nu
fie legat de experienţă şi să se realizeze numai prin operarea cu
judecăţi.
înţelegerea este procesul activ de construcţie mentală a unui
fapt sau a unei situaţii; iniţial intuitivă, nemijlocită operând în
special cu imagini şi reprezentări, devine ulterior mijlocită bazată
pe noţiunile şi pe relaţiile dintre obiecte şi fenomene.
Asociaţiile sunt legături temporale între noţiuni, ideile fiind
în permanentă desfăşurare.
Mecanismele formării asociaţiilor (V. Predescu) pot fi:
a. Prin contiguitate - asocieri pe plan ideativ între obiecte şi
fenomene care coexistă în spaţiu şi timp.
b. Prin asemănare - asociaţii bazate pe asemănările dintre
obiecte şi fenomene, exemplu după asonanţă şi rimă
(asonanţa este asocierea între cuvinte care seamănă ca formă
- omonime, dar se deosebesc în conţinut).
c. Prin contrast - asociaţii între noţiuni cu conţinut opus;
exemplu: bine - rău, lumină -întuneric, frumos - urât.
 d. Prin cauzalitate - sunt cele mai complexe asocieri,
realizându-se pe plan ideativ legătura dintre fenomen şi
cauza sa.
După tipurile dominante ale asociaţiilor, modul de gândire
al oamenilor a fost împărţit astfel:
• gândirea asociativ-logică în care predomină asociaţiile după
conţinut şi cauzalitate; se folosesc fraze scurte, la obiect
• gândirea asociativ-mecanică dominată de asociaţiile
mecanice prin contiguitate, asemănări, asonanţă, rimă,
localizate în timp şi spaţiu; se folosesc fraze lungi, ocolite,
noţiuni concrete şi de obicei încărcate afectiv.
• gândirea reflexivă, care presupune imaginarea şi
soluţionarea unor probleme practice şi teoretice, evaluarea
altora şi a propriei persoane, precum şi judecarea cu
discernământ.
Raţionamentul duce la o concluzie. Există două căi de a
ajunge la concluzie:
- inductivă (cea mai bună) se porneşte de la adevăruri
particulare şi se ajunge la concluzii generale
- deductivă în care se porneşte de la adevăruri generale
şi se ajunge la concluzii particulare.
Logica aristotelică cuprinde patru legi:
1. Legea identităţii - în care A este A.
2. Legea noncontradicţiei - A nu este B.
3. Legea terţului exclus - este ori A, ori B, C nu există.
4. Legea raţiunii suficiente - cea mai complexă şi cea
mai interesantă; ea spune că trebuie să vorbim despre
un obiect până îl convingem pe altul despre adevărul
acestui obiect.
Extremele gândirii logice sunt reprezentate de iraţionalism
şi dogmatism.
 Dogma reprezintă adevărul care nu concordă cu realitatea,
dar este impus cu forţa.
Credinţa apare atunci când adevărul nu se mai sprijină pe
cunoaştere, ci pe convingerile intuitive.
Tipuri de gândire:
• inferioară - egoistă, oportunistă, limitată de propriile
interese
• superioară - generoasă, înaltă, cuprinzătoare.
Gândirea este de fapt bipolară (A. Romila):
• la un pol stă interesul banului, sexului, dominaţiei din
care rezultă mai departe, cu imaginaţie, şmecheria -
hiperadaptarea, corupţia, antisocialitatea.
• celălalt pol este cel al problematicii filozofico-
teologice care dă omului un sens şi un echilibru
superior.
Mai există:
• un pol al gândirii concrete, practice, tehnice, artistice
9
si
• un pol al gândirii abstracte matematico-filozofice.
Inteligenţa nativă este cea mai bună înzestrare a omului;
saltul intuitiv este propriu omului inteligent.
Afectivitatea poate influenţa ordinea, desfăşurarea şi fluxul
gândirii.
între omul care gândeşte inteligent şi dement sau retardat
mintal există o mulţime de trepte de degradare, de
deteriorare/nedezvoltare a gândirii, un fel de pseudogândire (A.
Romila). Aici intră:
- vorbăria (filibuster)
- rezoneria (problematizarea excesivă a unor lucruri
fără importanţă)
- gândirea vagă, imprecisă, plină de cuvinte generale
 - gândirea circumstanţială, în care din cauza descrierii
nesfârşite a împrejurărilor se pierde sensul (în
epilepsie).
Există gândirea prin formule prestabilite, gândirea
limbajului de lemn (A. Romi la).
Metodele de testare a gândirii şi inteligenţei (A. Romila)
• analiza întregului
• sintetizarea din părţi, componente
• compararea
• calculul operaţional (abstracţiile mecanice)
• interpretarea proverbelor (investighează imaginaţia
creatoare)
• clasificarea sau sortarea
• reproducerea esenţialului unei poveşti şi înţelegerea
sensului moral
• testarea absurdului (persoana cu demenţă este
aprobativă, permisivă, nu critică).
Ne putem face o impresie privind nivelul de inteligenţă al
pacientului din volumul vocabularului folosit şi complexitatea
conceptelor folosite.
O posibilă întârziere mintală poate fi evaluată prin întrebări
simple:
- Cât fac 4 x 4 ? , 15:3?
- Dacă un steag flutură spre vest, din ce direcţie bate
vântul?
Pentru investigarea inteligenţei întrebăm pacientul dacă are
vreo dificultate în gândire, concentrare, asimilare, înţelegere,
judecată. Acest lucru oferă pacientului posibilitatea de a-şi scuza
erorile în mod anticipat şi în acelaşi timp orientează examinatorul
spre dificultăţile speciale şi critica pacientului.
 Pentru aprecierea capacităţilor intelectuale anterioare
îmbolnăvirii se vor analiza realizările, aspiraţiile, planurile de-a
lungul vieţii până în momentul respectiv.
Pentru aprecierea situaţiei prezente se vor crea situaţii de
rezolvat:
• discriminări - diferenţa dintre o minciună şi o greşeală;
diferenţa dintre o pasăre şi un avion; diferenţa dintre un pitic
şi un copil.
• definiri: ce este o ţară? ce este un popor?
• generalizări: ce sunt trenul, autoturismul şi avionul?, ce sunt
părul, mărul, prunul?
• calculul mintal
• perspicacitatea
• citirea, scrierea
• Dacă îi spui bolnavului mici istorioare înţelege el ceea ce i
se povesteşte şi reţine detaliile?
• Există tendinţe confabulatorii sau imprecizii în relatarea
celor expuse?
Pacientului i se vor adresa şi alte întrebări:
• Ce crezi despre tot ce mi-ai spus?
• Cum îţi explici starea ta prezentă?
• Ce crezi că se întâmplă cu tine?
• Există ceva ce te deranjează la tine?
• Te consideri altfel decât ai fost înainte?
• Consideri că eşti bolnav?
• Cum îţi explici atitudinea familiei faţă de tine?
Tulburările gândirii
A. Tulburări de ritm şi coerenţă (tulburări formale):
1. Accelerarea ritmului ideativ
2. încetinirea ritmului ideativ
3. Incoerenţa (slăbirea asociaţiilor)
44
B. Tulburări ale conţinutului gândirii:
1. Idei dominante
2. Idei obsedante
3. Idei prevalente
4. Idei delirante
C. Tulburări ale comunicării (expresiei) verbale
D. Tulburări ale limbajului scris

A. Tulburări de ritm şi coerenţă

1. Accelerarea ritmului ideativ (tahipsihie) este asociată cu
creşterea forţei reprezentative şi imaginative, a tonusului
afectiv şi cu hiperprosexia spontană; toate acestea sunt
exprimate prin logoree (accelerarea debitului verbal).
Formele tahipsihiei sunt:
• Fuga de idei - asociaţiile se fac la întâmplare, după
asonanţă, rimă, localizare în timp şi spaţiu sau după
contraste facile. Pacienţii vorbesc mult şi cu voce
tare. Fuga de idei este însoţită de o labilitate marcată
a atenţiei şi de exacerbarea evocărilor, bolnavii
pierzând firul principal al ideilor în conversaţie.
Este întâlnită în: sindromul maniacal (cel mai
frecvent), stările de excitaţie psiho-motorie
(schizofrenie, paralizie generalizată progresivă la
debut, ebrietate, intoxicaţii uşoare), stări nevrotice,
stări de oboseală marcată.
• Mentismul - derularea rapidă, incoercibilă a
reprezentărilor şi ideilor. Pacienţii au atitudine
critică, fac efort să-şi stăpânească gândurile, dar nu
reuşesc. Mentismul le provoacă pacienţilor anxietate
şi îi împiedică să se odihnească, aceştia rămânând
spectatori ai propriilor idei.
 Este întâlnit în: stări de mare tensiune nervoasă,
oboseală pronunţată, intoxicaţii uşoare (cu cofeină,
alcool, tutun, medicamente psihotonice şi
psihodisleptice), schizofrenie (sindromul de
automatism mental, când bolnavul are convingerea
delirantă că acest fenomen este impus sau provocat
de cineva).
• Perseverarea — răspunsul care a fost dat primei
întrebări se menţine şi la următoarele întrebări.
Apare în demenţe.
2. încetinirea ritmului ideativ (bradipsihie) - discursul este
lent, cu întreruperi, uneori incoerent. Bradipsihia este
lentoarea ideativă manifestată printr-o exprimare în ritm
lent (bradilalie) cu voce de intensitate scăzută. Este
întâlnită în epuizarea fizică şi retardul mintal.
Formele bradipsihiei sunt:
• Vâscozitatea psihică este o formă specială de
lentoare ideativă caracteristică epilepsiei.
• Fadingul mental reprezintă oprirea fluxului ideativ;
apare în schizofrenie.
• Barajul ideativ - ritmul ideativ încetează brusc pentru
câteva secunde, după care cursul gândirii poate fi
reluat; poate apare în schizofrenie unde poate fi
explicat prin apariţia unei halucinaţii cauzate de forţe
xenopatice.
• Sărăcirea ideativă - ideile exprimate sunt puţine,
stereotipe, lipsite de imaginaţie, concrete. Este
întâlnită în: schizofrenie, depresie, demenţe,
retardare mentală, surmenaj, tulburări ale conştiinţei.
 • Manierismul este sublinierea exagerată a unor
amănunte nesemnificative pe o gândire ridicol
solemnă.
• Anideaţia reprezintă dispariţia fluxului ideativ.
Apare în: come, demenţă, retard mintal profund,
epilepsie.
3. Incoerenţa (slăbirea asociaţiilor) - gândire fără logică,
propoziţiile şi frazele îşi păstrează forma gramaticală
corectă, dar nu mai au nici un înţeles.
Se face diagnostic diferenţial cu:
- gândirea persoanelor anxioase, care devin
coerente doar când se simt în largul lor
- gândirea persoanelor cu intelect liminar care îşi
pot exprima ideile mai clar dacă interlocutorul îşi
simplifică întrebările.
Slăbirea asociaţiilor apare cel mai frecvent în
schizofrenie, dar şi în demenţe severe şi tulburări ale conştiinţei.
Forme de slăbire a asociaţiilor:
• Salata de cuvinte - este o formă extremă în care
cuvintele apar sub forma unui amestec lipsit de
conţinut logic şi inteligibilitate.
• Verbigeraţia este repetarea stereotipă a aceloraşi
propoziţii, fraze sau cuvinte, lipsite de orice înţeles;
uneori se observă o oarecare tendinţă la rimă („masă,
plasă, rasă”).
• Jargonofazia - vorbeşte o limbă proprie, neînţeleasă
de nimeni.
• Neologismele (ca termen folosit în psihiatrie) -
cuvinte inventate de pacient care au o semnificaţie
strict personală; apar în schizofrenie.
 • Ecolalia - repetarea cuvintelor interlocutorului; este
întâlnită în catatonie, demenţe şi schizofrenie.
• Palilalia • repetarea fără sens a ultimelor cuvinte
rostite; apare în demenţă şi în schizofrenie.
Neologismele, ecolalia şi palilalia sunt tulburări de
limbaj.
• Gândirea circumstanţială - pornind de la subiectul
iniţial pacientul face numeroase includeri cu diverse
explicaţii şi asocieri, astfel încât ideea esenţială se
pierde.
• Gândirea tangenţială (vagă) - ideile exprimate nu
ating subiectul, îndepărtându-se în mod constant de
acesta; apare în schizofrenie.

B. Tulburări ale conţinutului gândirii

întrebări care se pun pacientului:
• Pentru idei dominante:
- Te preocupă în mod intens un anumit lucru? Ce? De
ce?
• Pentru idei obsesive:
- Te gândeşti mult la un lucru? La ce anume? Te simţi
constrâns să te gândeşti la el?
- Sunt cuvinte, fraze, lucruri care-ţi vin mereu în minte
împotriva voinţei tale?
- Te simţi constrâns să execuţi anumite gesturi, să
atingi, să numeri, să te speli?
• Pentru delirul expansiv:
- Cât eşti mulţumit de tine însuţi?
- Ce părere ai despre tine?
- Ce talente, calităţi ai?
- Ce avere ai?
 - Ce posibilităţi ai?
- Ce meserie cunoşti?
- Ce funcţii poţi îndeplini?
- Eşti sigur?
• Pentru delirul depresiv:
- Ai greşit cu ceva?
- Ai tot ce-ti trebuie?
»

- Ce va fi în viitor?
- Cum este viata ta?
>

- Ce presimţiri ai?
Cum te îngrijeşte familia?
- Eşti singur?
• Pentru delirul de influenţă:
- Te simţi condus de o forţă exterioară?
- Te simţi hipnotizat sau sub influenţa unor farmece?
- Faci sau gândeşti împotriva voinţei tale?
- Ţi se fură gândurile?
- Mintea sau corpul tău este influenţat de maşini
electrice, puteri speciale?
- Există întâmplări ciudate în ultima vreme?
- Eşti convins că ai dreptate?
Tulburările conţinutului gândirii sunt:
1. Ideea dominantă este ideea care se poate detaşa de celelalte
supunându-se într-un anumit moment gândirii persoanei.
Deoarece este reversibilă se înscrie în sfera normalului.
• O formă de idee dominantă sunt ruminaţiile. Acestea
sunt idei şi teme repetitive, în special cu conţinut
neplăcut, asupra cărora pacientul se poate opri pentru
perioade îndelungate.
Apar în stări anxioase, tulburări depresive (pot fi idei de
vinovăţie, autostimă scăzută sau preocupări
 hipocondriace) şi stări obsesiónale, care reflectă starea
de indecizie a pacientului.
2. Ideea obsedantă este ideea care asediază gândirea şi se
impune conştiinţei, deşi este în dezacord cu aceasta
(egodistonică). Pacientul îi recunoaşte caracterul parazitar
sau patologic, luptă pentru a o înlătura, fără a reuşi de cele
mai multe ori să o învingă.
Forme clinice:
• Obsesii ideative - subiectul este într-un continuu dubiu
asupra acţiunilor sale, se întreabă, analizează, revine
pentru a găsi soluţia cea mai bună (de ce?, poate, dacă).
• Amintiri şi reprezentări obsesive:
- Amintirile obsedante reprezintă perseverarea
penibilă a rememorării unor evenimente cu conţinut
neplăcut, jenante sau dificile.
- Reprezentările obsedante sunt idei obsedante care
contrazic realitatea (de exemplu, defăimare sau ură
pentru persoane pentru care pacientul în realitate
nutreşte sentimente de stimă, respect şi prietenie).
• Obsesii fobice • reprezintă idei care induc teama faţă de
anumite evenimente, lucruri, fiinţe, acţiuni şi situaţii,
teamă nejustificată şi apreciată ca atare, dar pe care
pacientul nu o poate alunga în ciuda faptului că evită
situaţia respectivă.
Apar pe fondul unei anxietăţi (fobia reprezintă starea de
fiică „cu obiect” bine precizat, spre deosebire de
anxietate, care este starea de teamă „fără obiect”).
Fobiile, ca şi obsesiile, se caracterizează prin:
intensitate, adezivitate, ilogism şi rezistenţă de neînvins.
Descântecele reprezintă forme de acţiune obsesivo-
fobică diferită de ritualurile religioase care reprezintă o
 suită de acţiuni în conformitate cu dogma sau tradiţia
fără ca acestea să fíe însoţite de anxietate intensă.
• Obsesiile impulsive sunt idei care îndeamnă bolnavul la
acte lipsite de raţiune, inacceptabile sau ridicole.
Teama de a nu da curs tendinţei impulsive, de a nu comite
actul impulsiv poartă numele de compulsiune.
Bolnavii au capacitatea voluntară de a se stăpâni şi
compulsiunea nu se transformă într-un act impulsiv.
O parte din pacienţi iau măsuri de apărare, alteori execută o
serie de acţiuni menite să temporizeze impulsiunea obsedantă sau
să-i scadă anxietatea realizând aşa numitele ritualuri (exemplu, unii
ating faţa cu mâna sau îşi trec degetele prin păr, alţii introduc în
vorbire cuvinte ca: „zice”, „ştiţi”, „înţelegeţi”).
Ideile obsedante (anankaste), fobiile şi acţiunile obsesive se
întâlnesc în: nevroza obsesivo-fobică (psihastenie), surmenaj,
astenii, psihoze (la debut sau în perioada de regresiune), depresiile
vârstei înaintate.
3. Ideea prevalentă este în concordanţă cu personalitatea
(egosintonică), spre deosebire de ideea obsedantă care este
în contradicţie cu personalitatea (egodistonică).
Caracteristicile ideii prevalente:
• neconcordantă cu realitatea
• poziţie dominantă în câmpul conştiinţei
• concordantă cu sistemul ideativ
• sprijinită de ideile adiacente
• are o tendinţă la dezvoltare şi înglobare a
evenimentelor şi persoanelor din jur
• potenţial delirant.
Atunci când ideile obsesive sau prevalente sunt orientate
asupra modului în care funcţionează organismul, iar persoana se
consideră afectată de diverse boli este vorba de hipocondrie
(ipohondrie).
Ideea prevalentă apare în: stările reactive de intensitate
psihotică, stările post-onirice, epilepsie, alcoolism, tulburarea
afectivă bipolară, stări predelirante.
4. Ideile delirante evoluează pe un fond de claritate a
conştiinţei şi au următoarele caracteristici:
- nu corespund realităţii, cu care se află în opoziţie
evidentă şi pe care o exprimă deformat
- insidios sau brusc controlează conştiinţa persoanei
modificându-i comportamentul
- se menţin în ciuda nepotrivirilor cu realitatea.
Ideea delirantă se deosebeşte de eroarea de judecată prin
impenetrabilitatea la contraargumente şi este inabordabilă prin
confruntare.
. Tipuri de deliruri:
• delirul indus - unii deliranţi, (mai ales paranoicii)
datorită potenţialului lor cognitiv superior mediei,
aspectului aparent logic al raţionamentului pe fondul
participării afective intense cu care-şi exprimă
ideile, pot influenţa persoanele apropiate, care au o
insuficienţă cognitivă şi o mare sugestibilitate; astfel,
persoana din jur adoptă ideile delirante (folie a
deux). Există şi psihoza de masă. Delirul indus este
reversibil; delirantul indus îşi menţine ideile atât
timp cât se află sub influenţa inductorului.
• delirul sistematizat - sistem de idei delirante,
constituind judecăţi şi raţionamente cu aparenţă
logică, dar pornind de la postulate false. De exemplu:
delirul pasional, delirul de revendicare, delirul
senzitiv de relaţie (trăirea unei experienţe
 conflictuale a individului cu personalitate slabă, faţă
de grup), delirul de interpretare Fregoli şi Capgras.
• delirul nesistematizat (fragmentar) - structurarea
ideilor delirante este mult mai redusă, păstrând o
aparenţă logică şi pentru care subiectul nu caută o
argumentaţie raţională (de exemplu: deliruri
fantastice sau de imaginaţie precum şi stările
delirante).
• delirul rezidual reprezintă ideea delirantă care
rămâne ca monosimptom după ce au trecut toate
celelalte aspecte psihotice (tulburări de conştiinţă,
halucinaţii, agitaţia psihomotorie). Pacientul acceptă
că a fost bolnav, că acelea erau închipuiri ce ţineau
de boală, deşi el continuă să susţină o parte din ideile
sale delirante; acest delir are durată scrută (câteva
zile după ieşirea din starea confuzivă).
Legat de delir există:
• Percepţia delirantă - tulburare de gândire manifestată
prin perceperea corectă a stimulilor senzoriali, dar
interpretarea acestora este eronată.
- Dispoziţia delirantă - precede apariţia delirului,
senzaţia că se întâmplă ceva neobişnuit, ciudat, fără
ca pacientul să poată preciza ce anume.
Se precizează dacă conţinutul ideativ este congruent sau nu
cu afectivitatea şi activitatea.
Ideile delirante pot fi:
- Deschise - pacientul le exprimă direct la prima
abordare
- încapsulate - închise, ascunse, disimulate; dacă sunt
ignoraţi sau persiflaţi, îşi încredinţează ideile doar
celor apropiaţi sau eventual celor induşi.
 După conţinutul tematic ideile delirante se împart în trei
categorii:
a. idei delirante expansive:
• Idei delirante de mărire şi bogăţie (grandoare):
- sunt credinţe ce privesc importanţa exagerat de
mare a propriei persoane
- pacientul se consideră bogat, dotat cu însuşiri
deosebite sau o persoană aparte
- apar în schizofrenie, manie, paranoia (persoana
crede că are multiple capacităţi şi posibilităţi
dorind să-i fie recunoscute de către ceilalţi
sacrificiul şi lupta pentru ideile sale).
• Idei delirante de invenţie:
- bolnavul are convingerea că este autorul unei
invenţii speciale, care va revoluţiona tehnica
mondială
- pacientul prezintă ca dovadă schiţe sau machete
puerile, absurde
- apar în schizofrenie, paranoia şi sindromul
maniacal.
• Idei delirante de filiaţie - convingerea subiectului că
este descendentul unei persoane sau al unei familii
celebre.
• Ideea delirantă de putere.
• Ideea delirantă de reformă socială - convingerea
pacientului că este autorul unei lumi perfecte care
trăieşte după conceptele promovate de el.
• Idei delirante erotomanice:
- convingerea pacientului că este iubit de o
persoană cu o situaţie socială superioară sau de o
celebritate
 - este trăsătura cea mai pregnantă a sindromului
Kandinski-Clerambault.
• Ideile delirante mistice sau religioase - convingerea
pacientului că este un mesager divin, un înger, un
diavol sau chiar Dumnezeu.
b. idei delirante de tip depresiv:
• Idei delirante de persecuţie şi urmărire:
convingerea pacientului că este observat,
urmărit, că se complotează împotriva lui, că se
intenţionează suprimarea lui
- la început, pacienţii sunt resemnaţi, se ascund, îşi
schimbă domiciliul; ulterior recurg la plângeri,
acuzaţii, revendicări, violenţe şi conduite
antisociale.
• Idei delirante de revendicare - sentimentul perpetuu
de frustrare. Pacientul intentează procese, face
sacrificii economice mai mari decât drepturile şi
proprietăţile pe care le revendică. Aceste procese
întreţin starea de alertă, acumulează ură şi în final îşi
fac singuri dreptate, mergând până la violenţă şi
crimă.
• Idei delirante de otrăvire - convingerea pacientului
că alimentele sunt otrăvite; se asociază cu
halucinaţiile şi iluziile olfactive şi gustative
• Idei delirante de prejudiciu - ideea delirantă că este
furat, prejudiciat
• Idei delirante de gelozie:
- suspectarea gesturilor, mimicii, intonaţiei,
atitudinii şi dispoziţiei afective ale partenerului
pe care bolnavul le interpretează drept mijloace
de comunicare cu o terţă persoană sau drept
probe de adulter
 - ideea de gelozie este alimentată de false
recunoaşteri, iluzii de percepţie şi de memorie şi
interpretări delirante. La alcoolici este
amplificată atât de experienţele onirice, de
scenele de coşmar, cât şi de scăderea libidoului.
• Idei delirante de relaţie (referinţă):
- pacientul crede că persoanele din ambianţă
exercită asupra sa o influenţă negativă şi că prin
cuvinte, gesturi, acţiuni fac aprecieri
defavorabile asupra calităţilor sale morale,
intelectuale, fizice sau sexuale.
consideră că obiectele, evenimentele sau oamenii
din jur au o semnificaţie personală pentru pacient
(se vorbeşte de el la TV, Radio, în ziare, etc).
• Idei delirante de vinovăţie, autoacuzare şi inutilitate:
- aceste idei sunt de culpabilitate
- bolnavul se consideră vinovat de situaţia grea în
care se află, de nereuşita copiilor, de necazurile
şi nenorocirile altora.
- la melancolici pot duce nu numai la suicid, dar şi
la omucidere („omorul altruist”).
• Idei delirante hipocondriace:
- apar pe fond depresiv-anxios. Pacientul are
convingerea că este afectat de o boală incurabilă
cu sfârşit letal ceea ce-1 face să interpreteze şi să
amplifice orice tulburare minoră.
- alţi pacienţi consideră că aceste tulburări sunt
cauzate de existenţa unor şerpi, broaşte în stomac
sau în intestin sau că locul şi structura unor
organe s-au modificat.
 • Idei delirante de transformare şi posesiune:
- se referă la transformarea corporală (au fost
transformaţi în animale) - delir metabolic
- apar în demenţa profundă, schizofrenia
paranoidă şi paralizia generalizată progresivă.
• Idei delirante de negaţie:
- bolnavul nu recunoaşte realităţi evidente
- neagă existenţa unor organe sau funcţii
- bolnavii fac afirmaţii de genul că nu mai
mănâncă, nu mai respiră, organele s-au atrofiat,
au putrezit
- sindromul Cotard este caracterizat prin
enormitate, negaţie, imortalitate. Bolnavii trăiesc
un sentiment de culpabilitate afirmând că sunt
condamnaţi să trăiască veşnic pentru a se chinui
veşnic. Apare în: demenţa profundă (frecvent
luetică), depresia de involuţie şi stări
confuzionale.
c. alte tipuri de idei delirante (frecvente în schizofrenie):
• Idei delirante de influenţă
- bolnavul se află sub influenţa unei forţe
xenopatice
- influenţele exterioare se exercită asupra lor prin
diavol, ocultism (descântece, farmece, sugestie,
hipnoză, unde electro-magnetice, radiaţii
atomice, raze cosmice, telepatie)
- bolnavului i se controlează acţiunile, impulsurile
şi gândurile.
• Idei delirante de control al gândirii - convingerea
bolnavului că gândurile lui sunt controlate sau
impuse de persoane străine, că nu îi aparţin.
 • Idei delirante de furt sau extragere a gândirii -
bolnavul crede că ideile îi sunt furate, extrase din
interiorul minţii şi făcute publice pentru a fi
cunoscute de ceilalţi oameni.
• Idei delirante de inserţie a gândirii - bolnavii cred că
gândurile lor nu sunt ale lor, ci le-au fost introduse
de către o forţă exterioară.
• Idei delirante de difuzare (transmitere) a gândurilor -
pacientul crede că gândurile pe care nu le pronunţă
sunt, totuşi, cunoscute de alţii prin radio, telepatie
sau alt mod; unii pacienţi cred că le pot fi auzite
gândurile.
• Idei delirante metafizice, cosmogonice - bolnavii au
pretenţia de a elucida originea vieţii, lumii,
sufletului, reîncarnării sau metempsihozei.

C. Tulburări ale comunicării verbale

Limbajul este activitatea de comunicare şi de realizare a
gândirii verbale, noţionale, specific umane.
Limbajul se caracterizează prin trei aspecte: fonetic, lexical
şi gramatical.
Vorbirea se caracterizează prin: spontaneitate, viteza
răspunsului, vocabular, greşeli gramaticale, răspunsul la obiect sau
nu şi egalitatea sau inegalitatea răspunsurilor.
Contactul verbal şi dialogul pot fi: spontane, uşoare, dificile
sau imposibile.
Tulburările limbajului oral:
1. Dislogii
2. Disfazii (afazii)
3. Dislalii
1. Dislogiile sunt:
a. Tulburări de formă ale activităţii verbale
b. Tulburări de conţinut ale activităţii verbale

a. Tulburări de formă ale activităţii verbale:

• Tulburări de intensitate, înălţime şi timbru - apar în
stările nevrotice, psihotice şi psihopatii.
- Vocea cu intensitate crescută şi tonalitate înaltă
apare în starea de excitaţie psihomotorie, catharsisul
afectiv şi în discursul maniacal.
- Vocea cu intensitate scăzută, slabă, şoptită este
întâlnită în tulburări depresive, psihastenie şi
schizofrenie.
- Vocea ezitantă poate exprima neliniştea, anxietatea
sau dezorientarea, limbajul fiind uşor incoerent
- Vocea declamatoare, patetică apare în delirul
maniacal.
- Vocea manierată emfatică ce exprimă preţiozitatea,
supraestimarea este întâlnită în schizofrenia
paranoidă sau în paranoia.
• Hiperactivitatea verbală:
- Bavardajul - vorbăria care nu este susţinută tematic.
Apare la: femei (în condiţii normale), în isterie
(persoana vorbeşte pentru a atrage atenţia celor din
jur iară să conteze impresia sau opiniile
interlocutorilor) şi în anxietate (persoana vorbeşte
pentru a-şi compensa şi disimula sentimentul de
insecuritate).
- Tahifemia - accelerarea propriu-zisă a ritmului
verbal.
 - Logoreea - creşterea ritmului şi debitului verbal
consecutiv accelerării ritmului ideativ; apare în
intoxicaţii uşoare, hipomanie sau manie.
- Verbigeraţia - accelerarea ritmului ideativ asociată
cu repetarea stereotipă sau anarhică a unor cuvinte
sau fraze ininteligibile pierzându-se coerenţa
ideativă.
• Hipoactivitatea verbală:
- Simplă - la timizi, din cauza unei stări de inhibiţie.
- Bradifemia - din cauza unei stări afective negative,
vorbirea devine ezitantă, monotonă; apare în depresii
şi tulburări anxioase.
- Mutismul este scăderea până la dispariţie a activităţii
verbale. Este caracterizat prin absenţa comunicării
fără abolirea concomitentă a motricităţii. Poate fî de
mai multe tipuri:
o mutismul absolut apare în afecţiuni neurologice
şi în schizofrenia catatonică
o mutismul relativ - bolnavii comunică prin
mimică, pantomimică, scris sau prin foneme şi
interjecţii
o mutismul discontinuu (semimutism) apare la
deliranţi şi în confuzia mintală
o mutismul electiv - bolnavul se adresează doar
anumitor persoane sau evită să relateze anumite
situaţii stresante
o mutismul akinetic caracterizat prin pierderea
vorbirii, a motricităţii şi tulburarea conştienţei
(bolnavul este inert, reacţionează greu şi tardiv la
stimuli externi, îi urmăreşte cu privirea pe cei din
jur, creându-le impresia că este prezent în
mediu). Apare în leziunile de corp calos şi ale
sistemului reticulat activator ascendent (SRAA).
Mutitatea - imposibilitatea de a vorbi datorită unor
leziuni în zona corticală a limbajului şi ale aparatului
auditiv.
Musitaţia - vorbirea în şoaptă, neinteligibilă; apare la
schizofreni.
Mutacismul - mutism deliberat şi voluntar. Apare la
simulanţi, la normali (în special tineri), la retardaţi
mintal, demenţi şi psihopaţi (ca reacţie de protest).
Afemia (anartria) - mutism întrerupt uneori de
fenomene ce exprimă mulţumirea, nerăbdarea sau
negarea. Apare în leziunea neurologică corticală
(afazică).
Blocajul verbal - ritmul verbal poate fi incoerent sau
brusc întrerupt.
Stereotipia verbală - în timpul discursului bolnavii
repetă aceleaşi cuvinte sau fraze (apare în
schizofrenie).
Onomatomania - repetarea obsedantă a unuia sau
mai multor cuvinte sau expresii, în general
grosolane.
Palilalia - repetarea involuntară a unor cuvinte, de
obicei a ultimelor sau a ultimului cuvânt din frază;
apare în leziuni ale corpului striat, boala Pick,
demenţă Alzheimer. Boala Pick se manifestă prin
palilalie, ecolalie, mutism si amimie (sindromul
PEMA).
Psitacismul - culmea incoerenţei verbale, constă
dintr-o sonorizare mecanică a unor foneme lipsite de
orice conţinut semantic; apare în retardul mintal
sever şi demenţe severe.
 - Tangenţialitatea - vorbirea digresivă, care reduce
comunicarea sau o face irelevantă pentru că ocoleşte
ideea principală; apare în schizofrenie, simulare şi
tulburarea factice.
- Vorbirea supraelaborată, circumstanţială
(mecanicistă) -vorbeşte mult, comunică puţin din
cauza supraelaborării discursului prin formule
introductive, de politeţe, paranteze, conjuncţii,
remarci banale; apare în debutul schizofreniei, stări
confuzionale, intoxicaţii uşoare.
- Solilocvia (criptolalia) - vorbeşte singur chiar dacă
este ascultat sau nu.
b. Tulburări de conţinut:
• la nivelul cuvintelor:
- Paralogismul - folosirea unui cuvânt obişnuit cu sens
diferit faţă de cel cunoscut; apare în schizofrenie,
psihastenie.
- Neologisme - cuvinte imaginate de bolnavi pentru a
exprima un mesaj; apare la schizofreni.
- Glosolalia - discursul este plin de neologisme,
pronunţia cu accent străin, limbajul este automat,
bizar şi incomprehensibil.
- Ecolalia - repetarea cuvintelor interlocutorului; apare
în sindromul catatonic şi în demenţe.
- Jargonofazia - bolnavul lasă impresia că se exprimă
într-o limbă nouă.
• la nivelul frazei:
- Agramatismul - limbajul este redus doar la verbe şi
substantive (stil telegrafic).
- Paragramatismul - expresii bizare sau neoformaţii
verbale care pornesc de la rădăcini corecte.
 - Embololalia (embolofazia) - pe fondul unui discurs
normal simt inserate în mod repetat unele cuvinte
străine de sensul lor obişnuit.
- Schizofazia (discordanţă verbală) - cuvintele sunt
asociate întâmplător sau superficial rezultând o
disociere a limbajului.
- Dispersia semantică - interpunerea de noi cuvinte
desprinse de context sau eliminarea altora care aveau
rol în susţinerea tematică a discursului.
Disoluţia semantică - între semnificant şi semnificat
nu mai este nicio legătură.
2. Disfazii (afazii) sunt tulburări ale comunicării prin
neînţelegerea cuvântului vorbit sau scris; apar în leziuni
cerebrale circumscrise unilaterale.
a. Surditatea verbală:
• întrebările interlocutorului rămân fără răspuns sau sunt
urmate de răspunsuri care nu au legătură cu întrebările.
• în stadiile mai uşoare bolnavul dă impresia că înţelege
dialogul pentru că din tendinţa de a disimula, înţelegând
un cuvânt deduce întreaga idee; numai prin investigaţii
psihologice speciale se evidenţiază tulburarea de
înţelegere.
• Deseori, bolnavul nu recunoaşte cuvântul pronunţat
decât dacă pronunţarea este însoţită de indicarea şi
prezentarea obiectului pe care îl semnifică; la poligloţi
se manifestă mai pregnant pentru limba cea mai recent
învăţată şi mult mai discret pentru limba maternă.
b. Perseverarea (intoxicaţia prin cuvânt):
• Repetarea unor cuvinte în timpul discursului; este un
semn precoce al organicităţii cerebrale.
• Apare în: deteriorarea psiho-organică, beţia acută şi
demenţe.
c. Parafazia - deformarea cuvântului, înlocuirea cuvântului
potrivit cu altul nepotrivit, probabil din cauza amneziei
verbale; apare în: stările predemenţiale şi demenţe.
d. Afazia receptivă (senzorială) Wernicke:
• Incapacitatea de a înţelege vorbirea celorlalţi pentru că
nu înţelege sensul cuvintelor; pacientul vorbeşte fluent,
corect din punct de vedere gramatical, spontan, dar fără
sens, nu este la obiect.
• Apare în leziunea de lob temporal superior sau de lob
parietal.
e. Afazia expresivă (motorie) Broca:
• înţelegerea este păstrată, dar este afectată grav abilitatea
de a vorbi;
• Vorbeşte cu mare efort, dar nu reuşeşte să se facă pe
deplin înţeles; vorbirea este incorectă gramatical; citirea
şi scrierea sunt perturbate.
• Apare în leziuni ale lobului frontal sau ale ariei Broca.
f. Amnezia verbală (afazia amnestică):
• Poate fi uneori unicul simptom al afaziei
• Ordinea uitării este următoarea: metafore, adjective,
nume proprii, nume de familie, substantive şi în final
verbele.
• Apare în: demenţa Alzheimer, alte demenţe, în
deteriorarea post-accident vascular cerebral.
g. Anomia - pacientul nu poate denumi obiectele deşi
păstrează posibilitatea de a le recunoaşte sau utiliza.
h. Alexia (cecitatea verbală) - neînţelegerea limbajului
scris.
 i. Aprozodia:
• Tulburarea intonaţiei, inflexiunilor vocii şi vorbirii
diminuând supleţea şi bogăţia comunicării.
• Prozodia executivă se testează solicitând pacientului să
pronunţe o frază în diferite contexte afective (veselie,
tristeţe, disperare); este afectată în leziunea cortexului
prefrontal drept.
• Prozodia receptivă - se cere pacientului să numească
starea afectivă a examinatorului care-i reproduce acelaşi
tip de stimuli; este afectată în leziunea postero-
superioară de lob temporal drept.
j . Disfazia de conducere - pacientul repetă cu mare greutate
ce i se spune, însă înţelege şi vorbeşte relativ fluent;
leziunea este localizată la nivelul legăturii anatomice
dintre cortexul auditiv din girusul temporal superior şi
zona Broca; se face tratament logopedic (mai puţin
eficient în AVC); după un accident vascular cerebral,
vorbirea continuă mult timp să se îmbunătăţească, chiar
dacă deficienţele motorii nu mai regresează.
Disfaziile se întâlnesc în: hemoragii cerebrale, tumori,
abcese sau traumatisme cerebrale.
3. Dislalii - reprezintă dificultatea sau imposibilitatea
pronunţării pentru anumite sunete (dislalie de sunet), de
silabă sau de cuvânt.
Tipuri de dislalii:
a. Rotacismul (dislalia pentru „r”) este imposibilitatea
pronunţării literei r, nu se poate obţine vibrarea vârfului
limbii şi a vălului palatin.
b. Sigmatismul - dificultatea pronunţiei pentru s, z, j şi a
combinaţiilor ps, ts, ks (sâsâiala) este o dislalie dentală
datorită implantării vicioase a dinţilor.
 c. Rinolalia (dislalia nazală) este vorbirea pe nas şi se
datorează insuficientei contracţii, parezei, paraliziei vălului
palatin sau existenţei polipilor nazali.
d. Balbismul (bâlbâială) se produce atunci când la tulburarea
de articulare se asociază tonii sau clonii ale musculaturii
fonatorii sau respiratorii.
Tipuri de balbism:
• Clonic - vorbirea repetată, sacadată; poate interesa o
silabă, de obicei de la începutul unui cuvânt sau fraze
(co-co-copil)
• Tonic - rezistenţă puternică la pronunţarea unei silabe
sau cuvânt întrerupând discursul; atunci când este
depăşită această rezistenţă, cuvintele se revarsă brusc, în
cascadă (c-c-copil)
• Tonico-clonic (mixt).
Patogenia balbismului este în esenţă nevrotică. Dificultatea
în pronunţie se manifestă mai pregnant în anumite situaţii
emoţionale, dar şi cu ocazia folosirii unor cuvinte mai dificile.
Pacientul evită să folosească aceste cuvinte şi încearcă să le
înlocuiască cu altele pe care nu le găseşte imediat sau nu sunt chiar
cele adecvate şi astfel pacientul devine tensionat; greutatea de a
pronunţa cuvintele dificile îi creează o veritabilă fobie faţă de
acestea (logofobie).
D. Tulburările limbajului scris simt:
- Tulburări psihografice corespunzătoare dislogiilor
- Tulburări diagrafice corespunzătoare disfaziilor
- Tulburări caligrafice corespunzătoare dislaliilor
Tulburările psihografice (corespunzătoare dislogiilor) pot fi:
a. Tulburările activităţii grafice:
• Hipoactivitatea grafică este scăderea activităţii grafice
mergând până la refuzul de a scrie; uneori bolnavul
refuză să vorbească, dar acceptă să scrie.
 • Hiperactivitatea grafică, cu forma sa maximă graforeea,
este tendinţa patologică şi irezistibilă de a scrie. Poate
exista o disociere a logoreei de expresia sa grafică, mai
ales la schizofreni şi paranoici, care redactează texte,
jurnale intime, planuri pe care nu le termină niciodată.
• Grafomania - tendinţă patologică de a scrie mult şi fără
rost, dar care respectă coerenţa şi rigorile stilistice ale
limbajului scris. Apare în delirul cronic sistematizat, la
idealiştii pasionali şi la persoanele cverulente şi
procesomani.
• Incoerenţa grafică - cuvintele sau frazele sunt lipsite de
coerenţă între ele.
• Stereotipii grafice - repetarea unei conjuncţii, cuvânt sau
frază precum şi intercalarea lor repetitivă în cursul
expunerii grafice. Sunt expresia stereotipiilor verbale
(exemplu, scrierea cu majusculă a fiecărui cuvânt din
frază sau a fiecărui cuvânt de la început de rând).
b. Tulburările morfologiei grafice:
• Litere de dimensiuni mari şi cu rânduri ascendente apar
în manie, hipomanie şi în stările de excitaţie psihică.
• Litere mărunte şi cu rânduri descendente apar în stările
depresive.
• Scris seismic - litere inegale, rânduri suprapuse,
abundenţă de ghilimele şi majuscule, scris ca de tipar,
arabescuri, sublinieri; apare în schizofrenie.
• Grifonaj - aspect de mâzgălitură apare la retardaţi mintal
şi demenţi.
• Scris în oglindă (de la dreapta la stânga) este expresia
unor tulburări de percepţie spaţială sau a manierismului
bolnavilor schizofreni.
 • Scris în ghirlandă - dispariţia cuvintelor, plasarea bizară
a grupurilor de semne la marginile hârtiei, aglutinate;
este întâlnit în schizofrenie, tulburări delirante şi
demenţe.
• Scrisul suprapus este întâlnit în schizofrenie,
c. Tulburările semanticii grafice:
• Paragrafismele reprezintă deformarea sau substituirea
cuvintelor scrise; sunt transpoziţii de litere şi cuvinte,
substituţii, omisiuni; apar ui schizofrenie.
• Neografismele, corespunzătoare neologismelor, sunt
întâlnite în schizofrenie şi, uneori, în paranoia.

1.5. Semiologia imaginaţiei

Definiţie. Imaginaţia este procesul psihic de prelucrare,

transformare şi sintetizare a reprezentărilor şi ideilor în vederea
creării unor noi imagini şi idei.
Imaginaţia are două forme:
a. neintenţională (pasivă) - cuprinde visul şi reveria
b. intenţională (activă) - cuprinde imaginea reproductivă, visul
de perspectivă şi imaginaţia creatoare.
Imaginea reproductivă reprezintă asocierea elementelor
verbal-imaginative cu imagini care vin din experienţa proprie, ca în
lectură.
Visul de perspectivă este proiectarea mentală a dorinţelor,
aspiraţiilor şi planurilor de viaţă.
Imaginaţia creatoare este anticiparea imaginativă a planului
viitoarei acţiuni.
Procedeele prin care operează imaginaţia (V. Predescu):
a. aglutinarea - fuzionarea a două sau mai multe imagini ce
reprezintă obiecte, fiinţe sau părţi ale acestora (exemplu,
 îngerii care sunt copii cu aripi; centaurii sunt fiinţe cu bust
de om şi corp de cal).
b. combinarea - situarea unei imagini într-un context
neobişnuit rezultând relaţii noi între imagine şi elementele
ambianţei.
c. amplificarea sau diminuarea unor însuşiri ale obiectelor sau
fiinţelor pentru realizarea unor efecte de contrast (de
exemplu, uriaşi şi pitici).
d. tipizarea reprezintă exprimarea esenţei unor relaţii rezultate
din generalizarea trăsăturilor caracteristice şi esenţiale ale
imaginii unor grupuri de oameni, maşini, obiecte, care apoi
sunt individualizate în tipuri de eroi, maşini,etc.
e. schematizarea - reprezentarea părţilor esenţiale ale unor
tipuri de maşini, persoane, acţiuni.
Prin tipizare şi schematizare se realizează imaginea mentală
a obiectelor şi acţiunilor.
f. simbolizarea este exprimarea unei idei printr-o imagine
dedusă şi caracteristică unui domeniu îndepărtat de expresia
directă şi uşor inteligibilă a ideii respective.
Psihopatologia imaginaţiei
Tulburări cantitative
1. Imaginaţia scăzută se întâlneşte la: retardaţi mintal, demenţi,
în stări confuzionale, epileptici (prin adezivitatea,
vâscozitatea şi înclinaţia analitică excesivă), în stări de
inhibiţie emoţionale (stări depresive, nevroze obsesiónale,
psihastenii).
2. Exaltarea morbidă a imaginaţiei este întâlnită în intoxicaţii
uşoare, stări de excitaţie, delirul cronic şi schizofrenia
paranoidă.
Forma particulară este mitomania sau pseudologia
fantastică. Mitomania este întâlnită la personalităţile caracterizate
prin emotivitate, sugestibilitate şi exaltare imaginativă. Relatarea
mitomană se caracterizează prin:
- organizarea romanescă a trăirii (irealitatea conţinutului)
alibiul existenţial - mitomanul îşi clădeşte imaginea de sine
pe baza intuiţiei dorinţelor şi aşteptărilor auditoriului despre
sine
- suprasemnificarea - trece de la simpla exagerare până la
fabulaţia cea mai mare în scopul atragerii atenţiei şi
interesului celorlalţi asupra sa.
- conduita de teamă - se dezvoltă o stare de teamă legată de
posibila descoperire a caracterului fabulator al relatării.
Atunci când toate încercările s-au soldat cu eşec, ultima
soluţie este fuga şi chiar suicidul cu doze subletale de
substanţe toxice, conferind şi acestui act fatal o notă
fabulatorie.
Mitomania este întânită la psihopaţi, isterici, perverşi
sexuali, persoane cu intelect liminar.
Mitomania trebuie diferenţiată de şarlatanie sau escrocherie.
Mitomanul este naiv, dezadaptat, este un debutant perpetuu.
Escrocii operează în mod deliberat organizat, conform unui plan şi
unor reguli. Lipsită de scop şi beneficiu utilitar, mitomania se
îndepărtează de minciună, apropiindu-se de delir, dar nu aparţine
nici lumii delirante.
Tulburări calitative
1. Simulatia reprezintă falsificarea adevărului în privinţa stării
de sănătate. Pot fi simulate bolile organice, psihice, dar nu
poate fi simulată starea confiizională. Este accentuată şi
persistentă la persoanele isterice şi la retardaţii mintal.
2. Metasimulaţia - după tui episod psihotic acut, real sau după
un accident, subiectul refăcut realizează beneficii consecutiv
situaţiei patologice perseverând în acuzele sale anterioare.
 3. Suprasimulaţia este tulburarea somatică sau psihică
preexistentă pe care bolnavul o amplifică.
4. Disimularea reprezintă ascunderea unor simptome psihice
sau somatice ori a unei boli în scopul sustragerii de la
tratament, obţinerii unui beneficiu sau punerii în aplicare a
unei idei delirante şi tendinţei suicidare.

1.6. Semiologia afectivităţii

Afectivitatea (timia)
Definiţie. Afectivitatea este procesul psihic care reflectă
raportul între nevoi şi obiectele, fiinţele sau fenomenele lumii. Are
caracter subiectiv, fiind funcţia psihică cea mai legată de
personalitate.
Stările afective elementare sunt:
1. Afectul
2. Emoţia
3. Dispoziţia
4. Sentimentul
5. Pasiunea

1. Afectul (starea de afect) este o puternică încărcătură

emoţională cu debut brusc şi desfăşurare zgomotoasă
însoţită de modificări mimico-pantomimice şi modificări
vegetative (tahicardie, oscilaţii ale tensiunii arteriale,
paloare sau hiperemie a feţei).
Un exemplu de stare de afect este mânia, o reacţie
emoţională primitivă, caracterizată printr-o înaltă tensiune afectivă
care limitează câmpul conştiinţei şi se manifestă printr-o capacitate
scăzută de coordonare a activităţii psihomotorii.
Spre deosebire de aceste stări există stări de afect patologic
în care se modifică luciditatea conştienţei, subiectul pierzând
71
capacitatea de discernământ şi de apreciere critică a faptelor sale
precum şi a consecinţelor acestora.
Există patru criterii în funcţie de care poate fi descrisă
afectivitatea:
- spectrul afectiv, care poate varia de la un ton afectiv
particular la o gamă'largă de stări emoţionale.
- intensitatea afectivităţii - se poate manifesta de la
inexpresivitatea din boala Parkinson până la furia extremă a
unui pacient cu tulburare de personalitate borderline.
- labilitatea afectivă - pacientul trece rapid de Ia o stare
afectivă la alta.
- adecvarea afectivităţii cu subiectul discuţiei. De exemplu,
pacientul bucuros în momente fericite înseamnă adecvare, în
timp ce veselia, în momente triste, înseamnă adecvare
necorespunzătoare (sau inadecvare).
2. Emoţia este răspunsul afectiv al raportului dintre subiect şi
obiectele, fiinţele sau fenomenele lumii înconjurătoare (are
întotdeauna caracter obiectual). Emoţiile se pot manifesta
brusc, pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată.
Tensiunea afectivă în emoţii este mai scăzută decât în starea
de afect. Emoţiile pot fi exprimate sau disimulate.
Tipuri de emoţii:
• Pozitive: plăcere, bucurie, satisfacţie.
• Negative: neplăcere, tristeţe, insatisfacţie, frică.
3. Dispoziţia reprezintă starea afectivă generală de fond, de
obicei de durată, cu intensitate medie, care reflectă starea de
funcţionalitate a organismului, fiind rezultanta tuturor
impulsurilor extero-, intero- şi proprioceptive conştientizate
sau insuficient conştientizate (V. Predescu).
 Examinarea dispoziţiei are patru componente importante:
a. Dispoziţia subiectivă
b. Observaţia obiectivă
c. Reactivitatea neurovegetativă
d. Conţinutul gândirii
a. Dispoziţia subiectivă poate fi apreciată prin următoarele
întrebări:
• „Cum v-aţi simţit în ultima vreme? Mai mult vesel sau
mai mult trist?”
- Dacă răspunsul indică tristeţe - „Cât de trist? Cum
ieşiţi din starea asta?”
- Dacă dispoziţia este depresivă - „Ce gândiţi despre
dumneavoastră când vă simţiţi astfel? Ce simţiţi
pentru viitor? V-aţi simţit vreodată lipsit de
speranţă?”
• Dacă pacientul spune că „viaţa nu merită trăită”
întrebăm:
- „V-aţi gândit vreodată să terminaţi cu viaţa? Aţi
făcut planuri cum să procedaţi? Intenţionaţi să le
duceţi la capăt? ”
Suicidul se asociază frecvent cu depresia şi de aceea este
necesară o evaluare a riscului suicidar la aceşti pacienţi.
în evaluarea riscului suicidar este important să ţinem cont de
următoarele criterii:
• Gravitatea potenţialului suicidar:
- Idei suicidare: gândul la suicid şi gândul de a putea
comite suicidul.
- Planificarea suicidului: proiectarea şi alegerea unei
modalităţi de suicid, pregătirea suicidului, dispoziţii
legale (testament, scrisori), procurarea mijloacelor
suicidare (armă, medicamente).
• Simptomatologia actuală:
- Durere morală şi suferinţă, pesimism, disperare,
anxietate
Idei de depreciere, lipsă de demnitate, idei de
culpabilitate, idei delirante şi halucinaţii
- Insomnie persistentă
- Agitaţie, confuzie, agresivitate şi ostilitate
- Alterarea capacităţilor de adaptare, tendinţă la
retragere
- Efectul tratamentului asupra simptomatologiei
(dezinhibiţie)
- Comorbidităti >

• Antecedente familiale: conduite suicidare, probleme

psihiatrice (depresie, alcoolism), violenţe.
• Antecedente personale:
Conduite suicidare (ideaţie suicidara sau tentative
suicidare anterioare)
- Stări depresive (diagnostic: tulburare depresivă,
tulburare afectivă bipolară, episoade cu simptome
psihotice; răspuns slab la tratament sau complianţă
nesatisfacătoare).
- Comorbidităti (alcoolism, toxicomanii, tulburări
anxioase, probleme de conduită, în special la
adolescent)
- Comportamente violente şi impulsive: temperament
violent, antecedente de agresiune fizică, conduită
antisocială, antecedente medico-legale, relaţii
interpersonale haotice şi conflictuale.
• Contextul psihosocial: evenimente de viaţă defavorabile,
mai ales dacă pacienţii sunt trataţi umilitor (divorţ, eşec
sentimental, şomaj, schimbări sau conflicte
 profesionale), pierderea unei persoane apropiate,
afecţiuni somatice cronice, abuz de alcool, izolare
socială.
• Personalitatea: impulsivitate, agresivitate, ostilitate,
disperare, pesimism, stil cognitiv rigid, stimă de sine
scăzută, personalitate borderline.
• Evaluarea gravităţii unei tentative suicidare se va face
după următoarele criterii:
- Caracteristicile evenimentului precipitant
- Motivaţiile: dorinţa de a muri, acţiunea asupra
anturajului (sensibilizare sau pedepsire), ieşirea
dintr-o situaţie, stare sau sentiment intern
insuportabil
- Premeditarea: planificarea gestului, informarea
asupra letalităţii şi achiziţionarea mijlocului utilizat,
punerea „afacerilor” în ordine, scrisoarea lăsată
anturajului
- Precauţii luate pentru a nu fi descoperit,
b. Observaţia obiectivă
Se descrie aspectul pacientului în măsura în care exprimă
afectivitatea.
Se pot întâlni: veselia, exaltarea, tristeţea, iritabilitatea,
suspiciunea, teama, îngrijorarea, neliniştea, perplexitatea, rătăcirea,
indiferenţa, apatia - stări transmise prin expresia facială, postură şi
mişcările pacientului.
Se urmăreşte congruenţa sau incongruenţa cu gândirea şi
activitatea.
Se va aprecia starea emoţională când vorbeşte cu familia sau
când se menţionează puncte sensibile din anamneză după:
- Cum răspunde la glume?
- Care este dispoziţia dominantă în cursul examinării?
 - Cum fluctuează dispoziţia, dacă fluctuaţiile sunt
adecvate şi în ce direcţie sunt îndreptate?
Uneori, pacienţii neagă stările dispoziţionale neplăcute
(depresie, perplexitate, suspiciune), deşi există indicii care
demonstrează că sunt prezente. Refuzul de a răspunde la întrebări
poate fi un mod de a disimula depresia.
Persoanele mature îşi ascund afectivitatea, o controlează, o
falsifică, fenomen numit pervertire.
Tristeţea este o caracteristică a dispoziţiei depresive, dar
singură nu este un indicator de boală psihică.
Plânsul este asociat cu tristeţea, dar poate fi numai o
modalitate de descărcare a tensiunii.
Dispoziţia reacţionează la circumstanţe astfel că în stările
depresive mai puţin severe se poate îmbunătăţi când pacientul este
distras de subiecte amuzante.
în stările depresive mai severe există o dispoziţie
melancolică mai constantă; plânsul este mai puţin comun. Pacientul
descrie această stare ca incapacitatea de a avea sentimente faţă de
membrii familiei sau prieteni.
Zâmbetele şi râsul sunt asociate cu veselia sau euforia,
situaţii în care au caracter „contagios”. Totuşi ele pot apărea şi în
situaţii de nefericire ca un indicator al ironiei sau al expectaţiei
sociale, dar lipseşte calitatea de a transmite o reală bucurie.
Pacientul maniacal nu este întotdeauna vesel, deseori el
manifestă iritabilitate şi nervozitate dacă este frustrat de cei care-i
limitează activităţile.
Iritabilitatea apare în toate bolile afective (sindromul
maniacal, personalităţile borderline şi antisocială, tulburarea
explozivă intermitentă).
Dispoziţia expansivă este o stare de dezinhibiţie intelectuală
şi fizică asociată cu siguranţă, stimă de sine crescută şi sentiment de
bună dispoziţie. Este de intensitate mai mică decât euforia şi apare
în sindromul hipomaniacal şi maniacal la debut
Se pot întâlni şi afecte inadecvate sau incongruente sau aşa-
numita „tocire” (până la aplatizare) afectivă când capacitatea de a
trăi emoţiile pare să se fi pierdut.
Descriem în continuare caracteristicile diferitelor tipuri de
dispoziţie:
• Dispoziţia euforică constă din:
- senzaţie de bună dispoziţie exagerată, de optimism
nemotivat
- sentimentul scurgerii rapide a timpului şi a unui viitor
favorabil
- percepţie intensificată
- impresie de capacitate crescută
- sociabilitate crescută
- relaţii interpersonale multiple
- distorsiune cognitivă în evaluarea interpersonală (alţii îi
par inferiori şi crede că îl admiră)
- este o caracteristică a sindromului maniacal.
• Dispoziţia depresivă cuprinde:
- dispoziţie afectivă tristă
- senzaţie de disconfort corporal
- preocupări hipocondriace
- senzaţie de scădere a vitalităţii
- sentimentul scurgerii lente a timpului
- lipsă de speranţă
- preocupări suicidare
- impresia de capacitate scăzută, de lipsă de valoare, de
vinovăţie
- anhedonie (pierderea plăcerii)
 - contact social dificil (sociabilitate diminuată, reducerea
comunicării cu alţii)
- distorsiuni cognitive în evaluarea altora (alţii îi apar ca
superiori, ca dispreţuindu-1 sau compătimindu-1 pe bună
dreptate)
- este caracteristică sindromului depresiv.
• Dispoziţia anxioasă constă din:
- aşteptare anxioasă
- îngrijorare
- presentimentul unei catastrofe iminente
- sentimentul morţii iminente
- nesiguranţă interioară
- sociabilitate crescută cu motivaţie protectivă
- distorsiune cognitivă în evaluarea altora (alţii apar ca
puternici, dar fie binevoitori-protectivi, fie ostili-
periculoşi)
- este o parte importantă a sindromului anxios.
• Dispoziţia suspicioasă se manifestă prin:
- atitudine de neîncredere constantă în alte persoane, de
suspiciune permanentă
- subiectul se aşteaptă la evenimente nefavorabile pe care
nu le poate preciza (ca în anxietate) doar că acestea acum
sunt corelate cu acţiunile altor persoane.
• Dispoziţia disforică constă din:
- stare de tristeţe şi frică, însoţită uneori de iritabilitate
extremă şi de agresivitate
- agitaţie interioară
- raportare socială ostilă
- distorsiuni în evaluarea cognitivă a altora (alţii apar ca
răuvoitori sau ameninţători, periculoşi în raport cu
subiectul)
 - comportamental este frecvent asociată cu irascibilitatea
şi explozivitatea.
Irascibilitatea este excitabilitate crescută, manifestată printr-o
stare de nemulţumire, o atitudine de respingere a altora, de lipsă de
înţelegere faţă de cei din jur, rezultând o atmosferă de tensiune,
apăsătoare.
Iritabilitatea este o stare de mânie, furie. Actele coleroase,
exploziv-agresive apar aproape instantaneu faţă de stimulul
declanşator (jignirea orgoliului, neîmplinirea unei dorinţe, zgomot)
sau din senin şi se manifestă prin acte motorii, cuvinte neadecvate
urmate de regrete profunde, promisiuni de nerepetare. Acest răspuns
exploziv la stimuli nesemnificativi apare pe fondul unei nelinişti
psihomotorii, de nerăbdare, de incapacitate, de amânare a actului.
• Dispoziţia astenică se manifestă prin:
- sentiment de scădere a vitalităţii
- sentiment de neputinţă epuizantă (oboseală intensă şi
prelungită)
- impresie de capacitate redusă pentru activităţi
intelectuale
- dificultate de trecere la act
- disconfort coiporal şi atenţie crescută acordată
propriului corp
- nerăbdare.
• Dispoziţia apatică se manifestă prin:
- dispoziţie afectivă indiferentă sau lipsa reactivităţii
emotive
- tocirea afectivităţii (este rece, nu are capacitatea de a se
ataşa de alţii şi de anumite lucruri, de a iubi, de a se
bucura sau emoţiona împreună cu alţii, de a-1 interesa, de
a-i păsa de soarta altora)
- anhedonie
 - indiferenţă faţă de sine, faţă de propria igienă
- indiferenţă faţă de succese şi evaluarea altora.
c. Reactivitatea neurovegetativă
Se observă dacă palmele pacientului sunt reci şi transpirate
când dai mâna cu el.
Hiperexcitabilitatea este caracterizată prin: transpiraţii,
palpitaţii, tahicardie, gură uscată, hiperventilaţie, micţiuni
frecvente, etc.
Distonia neuro-vegetativă apare în bolile psihice asociate cu
anxietate, incluzând tulburări anxioase, tulburări depresive
şi schizofrenia.
d. Conţinutul gândirii (vezi tulburări de conţinut ale gândirii).
4. Sentimentele (V. Predescu) sunt trăirile emoţionale cele mai
complexe, stabile şi generalizate. Ele realizează în modul cel
mai înalt trăirea raportului individului cu ambianţa.
Sentimentele sunt mai interiorizate şi cu o expresivitate mai
vagă.
In forma lor superioară se manifestă prin prietenie, dragoste
faţă de colectiv, faţă de patrie sau sub forma sentimentelor
etice şi estetice.
5. Pasiunile (V. Predescu) se deosebesc de sentimente prin
amplitudinea mai mare a trăirii, prin angajarea mai puternică
şi prin caracterul mai stabil al relaţiilor cu mediul, ambianţa.
Sunt puternic instrumentate voliţional, impulsionează
activitatea, putând genera mari înfăptuiri (pasiunea pentru
artă, ştiinţă, profesia aleasă înnobilează omul); sunt şi
pasiuni negative - egocentrice, individualiste - care dezvoltă
personalităţi avare, egoiste, teroriste, sadice.

Tulburările afectivităţii se numesc distimii.

A. Tulburări cantitative ale afectivităţii
B. Tulburări calitative ale afectivităţii
 A. Tulburările cantitative ale afectivităţii
1. Hipotimia este scăderea în grade variabile a tensiunii
afective şi a elanului vital până la apatie şi indiferenţă;
mimica este redusă.
Apare în: retard mintal, stări de deteriorare cognitivă,
traumatism cranio-cerebral, stări confuzionale.
Tipuri de hipotimii:
• Atimia - indiferentism afectiv.
• Apatia - lipsă de tonalitate afectivă şi interes faţă de
propria persoană şi ambianţă; apare în depresii
melancoliforme şi în schizofrenia reziduală.
• Detaşarea - distanţarea în relaţiile interpersonale prin
absenţa implicării emoţionale; este întâlnită m
schizofrenie, tulburarea de personalitate antisocială,
demenţe şi în stările de obtuzie şi obnubilare.
• Anhedonia - absenţa plăcerii în existenţa cotidiană;
apare în depresie.
• Alexitimia - dificultatea de descriere sau
conştientizare şi trăire deplină a propriilor emoţii şi
sentimente.
2. Hipertim ia este creşterea tensiunii afective. Poate fi
negativă sau pozitivă.
a. Tipuri de hipertimie negativă:
• depresia
• anestezia psihică dureroasă
• anxietatea
• fobia
b. Tipuri de hipertimie pozitivă:
• euforia
• dispoziţia expansivă
• hipomania (elaţia)
a. Tipuri de hipertimie negativă
 • Depresia:
- Se caracterizează prin sentimentul durerii morale, al
inutilităţii şi devalorizării, dispoziţie deprimată, ideaţie
lentă cu conţinut trist, dureros.
- Se exteriorizează pe plan motor printr-o inhibiţie
marcată sau printr-o nelinişte anxioasă. Mimica şi
pantomimica sunt în concordanţă cu conţinutul dureros
al stărilor afective (fruntea încreţită în omega
melancolic, treimea interioară a pleoapelor ridicată,
comisurile bucale coborâte, corpul încovoiat, braţele cad
pasiv pe lângă corp sau sunt ridicate exprimând
deznădejdea).
- Depresivul simte şi trăieşte nenorocirea, prevestirea de
rău, conştiinţa lui actualizând aproape exclusiv trăirile
cu conţinut trist, ameninţător.
- Simptomele auxiliare de expresie somatică se traduc
printr-o tulburare a vitalităţii: astenie, lipsă de vigoare
fizică, insomnii, anorexie şi scădere ponderală, tulburări
ale dinamicii sexuale. Tulburările somatice sunt legate
de hiperactivitatea simpatică, dublată de inhibiţia
parasimpatică: hiposalivaţia, dureri epigastrice,
meteorism, constiparte sau diaree, greutate în respiraţie,
disconfort precordial, tulburări de ritm cardiac,
extrasistole, ameţeli, cefalee, dureri difuze în regiunea
tractului uro-genital.
- Depresia nu trebuie confundată cu reacţiile de deprimare
determinate de: situaţiile de doliu (simptomele se remit
spontan în maximum trei luni), pierderi materiale, dureri
morale (insuccese, decepţii) care, de obicei, sunt de
scurtă durată.
După gradul de intensitate al simptomatologiei, depresiile
sunt:
De intensitate nevrotică:
o Este declanşată psihogen.
o Se manifestă sub formă de tristeţe prelungită, lipsă
de iniţiativă, intoleranţă la frustrare, scăderea
apetitului alimentar, insomnii, tulburări de dinamică
sexuală, iritabilitate şi anxietate,
o Apare în neurastenie, în nevroze depresive, stări de
epuizare, depresiile simptomatice, decompensările
personalităţilor psihastenice, isterice şi afective.
De intensitate psihotică:
o Toate elementele sindromului depresiv ating
intensitatea maximă, modificând personalitatea şi
comportamentul
o Senzaţie de vid pe care subiectul o resimte dureros,
îşi pierde interesul pentru lucruri şi oameni
o Apare un baraj în faţa exprimării sau perceperii
sentimentelor proprii,
o Bradipsihie şi conţinut ideativ sărăcit
o Incapacitate de evocare şi sinteză
o Hipoprosexie
o Asociaţiile sunt dificile
o Imaginaţia este redusă
o Hipermnezie selectivă însoţită de ruminaţii
o Inhibiţie intelectuală ajungând până la mutism
o Scăderea performanţelor intelectuale
o Stări de derealizare şi depersonalizare
o Inhibiţie profundă pe plan psihomotor mergând până
la imposibilitatea de a se deplasa, activitatea
spontană fiind redusă la minimum.
 Poate fi întâlnită şi depresia mascată. Aceasta este tulburarea
depresivă în care simptomele somatice ocupă primul plan sau în care
simptomele psihice ocupă planul secund.
• Anestezia psihică dureroasă este durerea morală a
pacientului care conştientizează slăbirea sau pierderea
capacităţii de rezonanţă afectivă şi suferă din cauză că nu
poate suferi, că nu poate trăi afectiv relaţiile şi evenimentele
cu cei din jur.
- Apare în fazele tardive ale unor depresii, în sindromul de
depersonalizare-derealizare şi în schizofrenie.
• Depresia ca şi trăirile din anestezia psihică dureroasă
poate culmina cu raptusul melancolic caracterizat prin:
agitaţie psihomotorie, acte impulsive de auto- sau
hetero-agresiune.
• Anxietatea este o stare de „teamă fără obiect”
Se manifestă prin: nelinişte psihică şi motorie cu
manifestări neuro-vegetative prin excitarea
sistemului nervos simpatic (paloarea feţei, mimică
tensionată, midriază, uscăciunea gurii, valuri de
transpiraţie, tremor fin al extremităţilor, tahicardie şi
extrasistole, jenă precordială, anorexie, crampe
abdominale, diaree, tahipnee, senzaţie de constricţie
toracică, micţiuni imperioase şi frecvente, insomnii
de adormire, creşterea tensiunii arteriale precum şi
hiperglicemie şi hiperlipemie).
- Anxietatea este proiectată în viitor, viitor pe care
individul îl consideră încărcat de surprize negative.
Anxietatea este mai mult potenţială decât actuală şi
uneori mai mult gândită decât trăită.
 - Anxietatea poate scădea randamentul şi capacitatea
de adaptare în nevroze sau poate dezorganiza
conduita în psihoze.
Tipuri de anxietate:
- Anxietatea generalizată - invadează existenţa
cotidiană
- Atacul de panică - anxietate acută, critică, intensă,
episodică, însoţită de simptome somatice
- Anxietatea fobică - focalizată pe obiect, situaţie pe
care pacientul o evită pentru a ocoli anxietatea
iraţională
- Angoasa este o anxietate cu acompaniament somatic,
resimţită ca o situaţie penibilă de disfuncţie a unui
organ, aparat sau sistem. Prin conţinutul său face
trecerea spre fobie, fiind mai mult trăită decât
gândită, mai mult actuală decât potenţială.
- Anxietatea cronică dă naştere la fobii şi obsesii.
• Fobiile:
- Sunt alterări ale conţinutului gândirii care se
manifestă prin teama iraţională de un obiect, situaţie,
eveniment, fiinţă bine precizate.
- Pot apare sub forma fobiilor simple (frecvente la
adolescenţi şi adulţi tineri) - zoofobie, claustrofobie
sau sub forma fobiei sociale.
- în faţa acestor stări de teamă paroxistică se constituie
conduita de apărare.
- în funcţie de complexitatea tematicii se împart în:
o pantofobii - fiică de tot şi de nimic
o monofobii - sunt sistematizate.
- Fobiile pot fi sistematizate astfel:
o fiica de locuri:
■ agorafobia (frica de a trece strada, de a intra
într-o piaţă, de a ieşi pe stradă)
 ■ hipsofobia (frica de locuri înalte)
■ claustrofobia (frica de spaţii închise şi
înguste)
o frica de obiecte:
■ aihmofobia (frica de obiecte ascuţite)
■ oxifobia (frica de ace, foarfecă)
■ hidrofobia (frica de apă)
■ antropofobia (frica de mulţime în care s-ar
putea asfixia)
■ monofobia (frica de singurătate)
■ petofobia (frica de societate)
■ ereutofobia (teama de a nu roşi în public)
■ nosofobie (frica de boală)
■ misofobie (frica de a nu se murdări)
■ ablutomanie (bolnavii se spală exagerat)
* tanatofobie (frica de moarte)
■ taferofobie (frica de a nu fi îngropat de viu)
■ sitiofobia (teama de a mânca)
■ zoofobia (frica de animale)
■ pantofobia (starea de teamă generală)
■ fobofobia (teama de a nu reveni vechile
fobii).
b. Tipuri de hipertimie pozitivă:
• Euforia:
- încărcătură afectivă pozitivă caracterizată prin
exagerarea dispoziţiei în sensul veseliei, stării de
plenitudine, de bine, în general de sănătate, de putere,
însoţită de fugă de idei, logoree cu ironii şi glume deseori
contagioase, mimică expresivă, bogată, gestică largă,
tendinţă de supraapreciere a propriei persoane şi
 exacerbarea tendinţelor şi trebuinţelor (în special a celor
sexuale).
- Euforicului i se pare totul posibil, având o viziune „roz”,
animată, veselă, plăcută asupra vieţii.
- Este întâlnită în: intoxicaţii uşoare (alcool, cafea,
morfină, cocaină, benzină), stări nevrotice prin
suprasolicitare, stări subfebrile, tulburarea afectivă
bipolară, PGP (faza expansivă), ASC, retardare mintală,
demenţe senile, vasculare şi traumatice.
- Euforia autentică trebuie diferenţiată de:
o euforia puerilă, nătângă din schizofrenia
dezorganizată;
o râsul spasmodic al pseudobulbarilor;
o moria - sindrom ce apare în unele leziuni
cerebrale în special ale lobului frontal,
caracterizat prin jovialitate expansivă,
familiarităţi, puerilism, fiind o expansivitate
săracă, uşor epuizabilă.
• Dispoziţia expansivă are o intensitate mai scăzută decât
euforia şi se caracterizează prin:
- Stare de dezinhibiţie şi siguranţă de sine
- Stimă de sine crescută
- Sentiment de bună dispoziţie
• Hipomania (elaţia):
- Reprezintă creşterea patologică a pragului stării
subiective de bine care este exteriorizată prin uşoară
exaltare, creşterea ritmului verbal şi a gesticii, încrederea
înşine exagerată.
- Apare în etapa incipientă a fazei maniacale din
tulburarea afectivă bipolară.
 3. Labilitatea afectivă reprezintă variaţii afective între polul
pozitiv şi cel negativ, o alternanţă a dispoziţiei.
Apare în: manie (tristeţe cu caracter efemer, superficial),
retardare mintală, tulburări de personalitate.
Formele labilităţii afective sunt:
a. Poichilotimia - modularea afectivă conform stării
afective a celor din jur. Apare în: ciclotimie, isterie,
PGP, demenţe, hipertiroidie.
b. Incontinenţa afectivă - formă extremă a labilităţii
afective; este trecerea rapidă sau incoercibilă de la o
stare emoţională la opusul ei. Apare în fazele avansate
ale ASC.
c. Disforia - dispoziţie depresivă, anxioasă, de râu general,
de disconfort somatic, de nelinişte la care se asociază
logoree, excitabilitate crescută, impulsivitate şi, în
general, comportament coleros. Apare în: perioadele
intercritice ale epilepsiei, alcoolism cronic, encefalopatii
post-traumatice, post-encefalite, perioade de abstinenţă
ale toxicomanilor, personalitatea antisocială şi
borderline.

B. Tulburările calitative ale afectivităţii (paratim îi) se

caracterizează prin reacţii afective aberante şi inadecvate,
uneori paradoxale, faţă de motive, situaţii sau evenimente
(de exemplu, o situaţie negativă întâmpinată cu veselie şi
invers).
Apar în: situaţii psihotraumatizante, stări reactive,
schizofrenie.
Tipuri de paratimii:
1. Inversiunea afectivă - pacientul dezvoltă ostilitate faţă de
persoane pe care înainte de îmbolnăvire le-a iubit sau pe care
 ar trebui să le iubească (părinţi, fraţi, copii). Apare în
schizofrenie, delir de gelozie şi în paranoia (mai rar).
2. Ambivalenţa afectivă - coexistenţa unor stări afective
opuse calitativ faţă de aceeaşi persoană sau situaţie
(dragoste-ură, atracţie-repulsie). Apare în schizofrenie şi,
uneori, la vârstă înaintată odată cu scăderea libidoului.

1.7. Semiologia manifestărilor instinctive

Definiţie. Instinctul reprezintă un complex de reflexe
necondiţionate transmise ereditar de-a lungul evoluţiei unei specii.
A. Tulburările instinctului alim entar
1. Crescut
a. Bulimia - exagerarea nevoii de hrană. Apare în: leziuni
organice cerebrale, tumori diencefalice şi pancreatice,
diabet, hipertiroidie, în timpul convalescenţei după boli
ce provoacă o stare marcată de denutriţie.
b. Polifagia - tendinţa de a ingera fără discernământ
alimente sau produse necomestibile. Apare în: demenţă,
retard mental, schizofrenie, stări de modificare a
lucidităţii conştiinţei, psihopatii severe cu pervertirea
instinctului alimentar.
c. Fagomania - mănâncă fără o impulsiune sau o nevoie
reală de hrană. Apare în: nevroze, diabet insipid şi în
traumatisme cranio-cerebrale.
2. Scăzut
a. Anorexia (opusul bulimiei) - scăderea sau lipsa totală a
poftei de mâncare. Apare în depresii profunde.
Anorexia nervoasă apare în stări nevrotice şi psihopatice
la adolescenţi (frecvent la fete), în depresii reactive şi în
şocuri emoţionale.
 b. Sitiofobia (refuzul de alimente) - expresia scăderii sau
pierderii poftei de mâncare. Este legată de conţinutul
halucinaţiilor auditive, gustative sau olfactive, de
existenţa unor idei delirante de otrăvire, inutilitate,
autoacuzare, negaţie. Apare în tulburări depresive şi în
schizofrenii.

B. Tulburările instinctului de apărare

Exagerarea nevoii de autoconservare se manifestă prin frică
de moarte, frică de boală, stări hipocondriace.
Scăderea sau abolirea instinctului de apărare se manifestă
prin: indiferenţa totală faţă de pericole, tendinţa la automutilare, idei
si tentative de suicid.
9

Tulburările instinctului de apărare şi deteriorările

instinctului de orientare apar în: stările confuzionale, demenţe şi
retard mintal.

C. Tulburările instinctului sexual

1. Exagerarea instinctului sexual:
a. Nimfomania - la femei
b. Satiriazis - la bărbaţi.
Se întâlneşte în: stări de excitaţie maniacală, demenţă şi
retardare mintală, leziuni cerebrale ale lobului temporal şi
hipocampului.
2. Scăderea şi abolirea instinctului sexual
Scăderea instinctului sexual fără modificarea libidoului
apare în stări de epuizare, nevroze şi în impotenţe sexuale psihice.
Scăderea libidoului apare la vârstnici, toxicodependenţi,
stări depresive şi schizofrenie.
3. Perversiunile sexuale (parafilii)
a. Anomalii în alegerea partenerului:
 • Autoerotismul, masturbaţia sau onanismul
autosatisfacere erotică.
• Pedofilia - atracţia către copii.
• Gerontofilia - atracţia către persoane în vârstă.
• Incestul - atracţia sexuală şi practicarea de raporturi
sexuale cu rude de sânge apropiate.
• Homosexualitatea - lesbianism, tribadism la femei şi
pederastie la bărbaţi.
• Transsexualismul - alegerea partenerului nu se face după
apartenenţa sexului biologic, ci după sexul diametral
opus, acceptat însă psihologic.
• Zoofilia (sodomania, bestialitatea) - sex cu animale sau
păsări.
• Fetişismul - satisfacerea erotică prin contemplarea
obiectelor de uz intim ale sexului opus.
• Azoofilia (pygmalionismul) - sex cu statui sau în faţa
unor monumente funebre dedicate sexului opus sau
aceluiaşi sex.
b. Anomaliile desfăşurării actului sexual:
• Sado-masochismul (algolagnia) cu două variante:
sadismul - plăcere sexuală deplină prin provocarea unor
stări de suferinţă fizică şi morală partenerului;
masochismul - plăcere sexuală doar dacă partenerul îi
provoacă suferinţă fizică sau morală.
• Scaptofilia (voyerismul) - plăcerea de a contempla actul
sexual efectuat de alte persoane sau prin prezenţa la acte
sexuale în grupuri heterogene; apare la persoane cărora
le scade libidoul.
• Exhibiţionismul - plăcerea sexuală este obţinută prin
expunerea organelor sexuale în public, adesea asociată
 cu masturbarea în prezenţa persoanelor de sex opus.
Apare la psihopaţi, demenţi, bolnavi cu tumori în
regiunea frontală, temporală sau a hipocampului şi în
encefalopatii post-meningo-encefalitice.
D. T ulburările de somn sunt frecvente în aproape toate bolile
psihice.
Tulburările de somn sunt acuze ce privesc ritmul somn-
veghe, legate de durata şi calitatea nesatisfăcătoare ale somnului.
Tulburările somnului, prin disconfortul creat, afectează
activitatea socială şi profesională. Se pot asocia cu depresia,
anxietatea şi tulburările cognitive.
Tulburările de somn pot reprezenta factori de risc în
declanşarea şi/sau agravarea unor tulburări mintale, a tulburărilor
consumului de substanţe precum şi a unor afecţiuni medicale
(respiratorii, cardiace, neurologice, etc).
Tulburările de somn se clasifică în:
Tulburări de somn non-organice:
a. dissomnii - stări primar psihogene în care tulburările
predominante afectează cantitatea, calitatea sau durata
somnului. Sunt datorate cauzelor emoţionale. Exemple:
insomnia, hipersomnia, tulburarea ritmului somn-veghe.
b. parasomnii - evenimente episodice anormale ce apar în
timpul somnului care, în copilărie, sunt corelate cu
dezvoltarea copilului, în timp ce, la adult, sunt predominant
psihogene. Exemple: somnambulismul, pavorul nocturn,
coşmarurile.
Tulburări de somn cu o cauză organică:
- narcolepsia
- tulburările de mişcare episodice, care includ
mioclonusul nocturn
- sindromul apneic nocturn
- sindromul Kleine-Levin
 Insomnia reprezintă scăderea timpului total de somn. Apare
în: stări de surmenaj, neurastenie, tulburări anxioase, afective,
alcoolism, tulburări neurocognitive majore.
Ritmul nictemeral este deseori inversat la pacienţii vârstnici
cu sindrom organic deteriorativ. Aceştia dorm în timpul zilei şi
devin neliniştiţi pe parcursul nopţii, insomnia fiind un semn precoce
al aterosclerozei.
Sunt descrise insomnia de adormire a nevroticului şi
insomnia de trezire din tulburările depresive.
Se stabileşte prin anamneză dacă pacientul are insomnii şi
de ce fel sunt acestea (de adormire, de trezire, mixte).
întrebări utilizate: .Adormiţi cu dificultate?”, „Vă treziţi
prea devreme din somn?”, „Este un somn întrerupt?”, „De câte ori
vă treziţi peste noapte?”, „Ce soluţie adoptaţi pentru a putea
dormi?”, „Ce medicamente şi în ce doze obişnuiţi să luaţi?”.
Pacientul va fi întrebat dacă respectă sau neglijează regulile
de igienă ale somnului.
Hipersomnia reprezintă o stare caracterizată prin somn
diurn excesiv sau „atacuri” de somn nejustificate de o cantitate
inadecvată de somn şi/sau o tranziţie prelungită spre o stare de
vigilitate deplină în timpul trezirii (ICD10).
Apare zilnic pe o perioadă mai mare de o lună şi provoacă
suferinţă marcată sau interferează cu funcţionarea socio-
ocupaţională.
Hipersomnia are foarte rar o cauză psihogenă (tulburări
conversive).
S-a descris pseudohipersomnia isterică, manifestată ca un
acces de somn cu o durată variabilă în care bolnavul rămâne inert,
fără reacţii la excitanţii externi; EEG este normal.
Hipersomnia apare şi în unele afecţiuni somatice:
convalescenţa bolilor infecţioase, encefalite, sindromul Korsakov,
sindromul de hipertensiune intracraniană, insuficienţa hepatică,
insuficienţa renală, mixedem.
 1.8. Semiologia voinţei

Definiţie: voinţa (bulia) este funcţia psihică prin care se

realizează trecerea conştientă de la o idee sau de la un raţionament
la o activitate sau la inhibiţia activităţii m vederea realizării unui
anumit scop.
Desfăşurarea unui act voluntar parcurge mai multe faze:
• Formularea scopului
• Confruntarea motivelor
• Luarea deciziei
• Execuţia (îndeplinirea) acţiunii
Forţa voliţională este stimulată sau inhibată de afectivitate.
Există două tipuri de voinţă:
a. voinţa activă (voinţa de suport) care se află la baza
perseverenţei, tenacităţii, îndeplinirii unei activităţi sau
depăşirii unui obstacol;
b. voinţa pasivă (defensivă, inhibitorie) determină oprirea unor
tendinţe impulsive şi a unor acţiuni cu consecinţe
reprobabile; stă la baza conduitei amânării.
T ulburările voinţei poartă numele de disbulii şi se
clasifică în:
A. Tulburările cantitative ale voinţei:
1. Hiperbulia
2. Hipobulia
3. Abulia
4. Negativismul, opoziţionismul
5. Sugestibilitatea

1. H iperbulia reprezintă exagerarea forţei voliţionale. Apare

la persoane normale şi este caracterizată prin fermitate,
 tenacitate fiind atât de natură constituţională
(temperamentală) cât şi dobândită.
• Hiperbulia este întâlnită în:
stări obsesivo-fobice
- toxicodependenţe (cu caracter unidirecţional şi
electiv îndreptat spre procurarea drogului,
hiperbulia evoluând pe un fond general hipobulic) şi
în
- paranoia (hiperbulia este selectivă şi unilaterală,
bolnavul făcând un efort voliţional impresionant în
îndeplinirea planurilor şi ideilor delirante).
2. Hipobulia reprezintă scăderea forţei voliţionale şi a
capacităţii de a reacţiona.
• Apare în:
- stări nevrotice
- tulburări de personalitate (insuficienţă voliţională)
- toxicodependenţe (hipobulia reprezintă, probabil,
cauza frecventelor recăderi ale acestor bolnavi)
- manie şi hipomanie (consecinţa instabilităţii şi
agitaţiei psihomotorii)
- demenţe şi retard mintal.
3. Abulia se caracterizează prin energie scăzută pe fondul
căreia apar:
- lipsă de iniţiativă şi dificultate în luarea deciziilor
- incapacitatea de a acţiona şi persevera, conducând la
o finalizare dificilă.
• Se întâlneşte în:
- catatonie
- depresii severe (bolnavul este atât de lipsit de
iniţiativă încât nu poate trece la suicid, deşi acesta îl
preocupă permanent; abulia poate fi considerată ca
 profilaxie a suicidului). Tratamentul antidepresiv
înlătură abulia şi astfel bolnavul recurge la suicid
după ce a traversat momentul maxim al episodului
depresiv sau la începutul depresiei când abulia nu s-a
instalat complet.
4. Negativismul, opoziţionismul este o scădere a voinţei
active şi apare în schizofrenie.
5. Sugestibilitatea semnifică scăderea voinţei active şi a
voinţei defensive, lipsa atitudinii personale şi a consecvenţei
în anumite scopuri.

B. Tulburările calitative ale voinţei:

1. Disabulia
2. Parabulia
3. Impulsivitatea
1. Disabulia reprezintă dificultatea de a trece la o acţiune sau
de a sfârşi o acţiune începută, stare însoţită de perplexitate şi
de o notă afectivă negativă legată de faptul că pacientul nu
poate iniţia sau finaliza acţiunea respectivă.
Apare în neurastenie şi în debutul schizofreniei.
2. Parabulia este insuficienţa voliţională însoţită sau chiar
determinată de anumite dorinţe, pulsiuni sau acte paralele,
parazite.
Este întâlnită în schizofrenie, în nevrozele motorii în care
insuficienţa voliţională este însoţită de ticuri, spasme şi alte
manifestări motorii.
3. Im pulsivitatea constă în insuficienţa voinţei pasive,
inhibitorii manifestându-se pe plan comportamental prin
acte impulsive, intempestive, inadaptate, cu caracter
antisocial, reprobabil şi dramatic; se desfăşoară pe un fond
limitat al câmpului conştiinţei.
Apare la persoane colerice (în situaţii conflictuale), în
tulburarea de personalitate emoţional-instabilă şi la
persoanele anxioase, care izbucnesc în momentele de
maximă tensiune afectivă.
• Raptusurile sunt impulsuri necontrolabile pe fond
emoţional, în condiţiile scăderii voinţei defensive, care
pot duce la acte violente grave.
Pot fi întâlnite în:
- stări maniacale - mania coleroasă
- depresie - raptusul melancolic - bolnavul inhibat
şi cufundat în starea sa depresivă, fără un motiv
aparent sau la un stimul minor din mediu, are o
izbucnire în care automutilarea sau suicidul
reprezintă pericol iminent.
- schizofrenie - actele suicidare apar ca
nemotivate, bizare, incomprehensibile; raptusul
este de o mai mică amplitudine din cauza tocirii
afective.
~ în epilepsie aceste impulsiuni ating intensitatea
maximă a dramatismului lor. Caracterul
imprevizibil şi incomprehensibil se datoreşte
îngustării câmpului conştiinţei pe fondul păstrării
coerenţei automatismelor motorii. Perioada de
criză determină amnezia lacunară, pune
pacientul în faţa unui dezastru pe care el nu îl
recunoaşte, nu are remuşcări şi nici nu-şi cere
scuze cum fac psihopaţii impulsivi sau nevrotici.
- tulburări de personalitate: emoţional instabilă de
tip impulsiv şi antisocială
- intoxicaţia cu amfetamine şi sevrajul alcoolic
 - afecţiuni neurologice: atrofiile lobului frontal se
caracterizează prin scăderea iniţiativei şi
capacităţii voinţei, iar leziunile zonelor
inferioare ale regiunii orbitale ale lobului frontal
ca şi leziunile bilaterale ale hipocampului scad
capacitatea de inhibiţie şi dau nota
comportamentului impulsiv, agresiv.

1.9. Semiologia activităţii (comportamentului expresiv

şi a motricităţii)
Definiţie. Activitatea este o modalitate specific umană de
adaptare la mediu şi de adaptare a mediului la condiţia umană şi
socială (A. Romila).
Activitatea se mai poate clasifica în activitate creatoare şi,
inversul ei, pseudocreatoare.
Activitatea poate fi congruentă sau incongruentă cu
conţinutul ideativ şi afectivitate.
întrebări prin care se poate investiga activitatea:
- Au mişcările şi atitudinile o intenţionalitate sau
înţeles?
9

- Comportamentul pare modificat de percepţii reale

sau halucinaţii?
- Dacă este inactiv, rezistă la mişcări pasive sau
menţine o anumită atitudine?
- Se opune ordinelor?
- Nu le execută sau le execută invers?
- Cum îşi petrece ziua?
- Ce planuri de viitor are?
A. Aspectul va urmări descrierea următoarelor elemente:
1. Vestimentaţia (ţinuta)
2. Gradul de autoîngrijiie (starea de igienă)
 3. Faciesul
4. Privirea
5. Atitudinea
6. Mişcarea
7. Mersul
8. Comportamentul
9. Mimica
10. Pantomimica (gestica)
1. Vestimentaţia (ţinuta) poate fi:
- ordonată
- dezordonată
- sărăcăcioasă
- excentrică
- îngrijită
- neîngrijită
- ruptă/sfaşiată
Vestimentaţia neîngrijită, murdară este sugestivă pentru
sindroamele demenţiale, toxicodependenţe, schizofrenie, depresie.
Dezordinea vestimentară este întâlnită în: stări confuzionale,
retard mintal, demenţe, schizofrenii.
Rafinamentul vestimentar exagerat apare în: tulburări de
personalitate (histrionică), homosexuali, schizofrenie.
îmbrăcămintea viu colorată, cu ornamente excesive este
sugestivă pentru sindromul maniacal şi sindromul isteric.
Bizareriile şi excentricităţile vestimentare (omare cu
decoraţii, flori, fardare exagerată) exprimă tendinţe de
supraestimare şi este întâlnită în schizofrenie, tulburarea de
personalitate schizotipală, demenţe, stare de excitaţie maniacală.
Travestitismul este folosirea obiectelor vestimentare şi
modul de a se îmbrăca în maniera sexului opus.
 Cisvestitisnuil reprezintă folosirea hainelor specifice sexului
respectiv, dar într-o formă nepotrivită vârstei şi situaţiei.
2. Starea de igienă poate fi:
- corespunzătoare
- deficitară
- cu paraziţi
- gatism
- cu miros dezagreabil (eventual, prezenţa halenei:
alcoolice, fetide sau acetonice)
3. Faciesul poate fi:
- necaracteristic
- inexpresiv
- perplex
depresiv
- anxios
- vesel
- încruntat
- impregnat
- dismorfic
- hiperemic
Expresia feţei poate fi: fixă, mobilă, aspect de mască,
indiferentă, extatică, distrată, bănuitoare, anxioasă, tristă,
discordantă, mulţumită sau oscilantă.
4. Privirea redă conţinutul afectiv al vieţii psihice. Poate fi:
- normală
- tristă
- fixă
- în gol
- absentă
- hipomobilă
- hipermobilă
 - anxioasă
- mirată
- ostilă
- suspicioasă
- detaşată
- rătăcită
- inexpresivă
- necruţătoare
Privirea tristă, hipomobilă, „în jos”, eventual fixă sau
absentă apare în stările depresive.
Privirea larg deschisă cu ridicarea sprâncenelor şi încreţirea
frunţii este semn de angoasă şi anxietate.
Privirea hipermobilă, fugace, necruţătoare semnifică stări de
excitaţie, hipomanie, manie.
Privirea suspicioasă este întâlnită în tulburarea de
personalitate paranoidă, schizoidă şi schizotipală precum şi în
tulburarea delirantă persistentă (paranoia).
Evitarea contactului vizual cu interlocutorul apare în
depresia psihotică cu idei delirante de culpabilitate sau incurabilitate
cu potenţial de risc suicidar.
Privirea detaşată sau ruptă de realitate este întâlnită în
schizofrenie.
Privirea fixă, imobilă, încrucişată semnifică expresia urii,
agresivităţii, cruzimii.
Pupilele midriatice sau miotice pot apare în intoxicaţii acute
cu diverse substanţe.
5. Atitudinea pacientului poate fi:
- cooperantă
- necooperantă
- negativistă
- suspicioasă
 - ostilă
- agresivă
- ironică
- insolentă (impertinentă, obraznică)
- revendicativă
- dominatoare
- demonstrativă
- lamentativă
- simulatoare
- manipulatoare
- disimulatoare
- duplicitară
- docilă
- prietenoasă
- perplexă
- indiferentă
- ciudată
inadecvată
- preocupată
- retrasă
- adezivă
- ambivalenţă
stuporoasă
- schimbătoare.
Atitudinea ostilă şi suspicioasă faţă de medic apare în:
sindroame paranoide, stări psihotice şi în tulburările de personalitate
paranoidă, borderline şi antisocială.
6. M işcarea poate fi: inhibată, exagerată, încetinită, rapidă,
manieristă, cu ticuri şi cu mişcări stereotipe. Pot fi prezente
manifestări somatice neurologice: akatisia, sindromul
extrapiramidal, mişcări coreiforme, diskinezie, akinezie.
 7. M ersul poate fi: normal, dificil, ebrios, ataxic, nesigur, cu
paşi mici, bizar, imposibil.
8. Comportamentul se poate manifesta prin inadaptabilitate,
izolare şi dezorganizare.
Dezorganizarea comportamentală este sugestivă pentru:
stări confuzionale, sindrom maniacal, schizofrenie, anxietate sau
depresie.
9. Mimica reprezintă expresia nonverbală, involuntară şi
reflexă care traduce ca şi privirea conţinutul afectiv al vieţii
psihice.
Pacientul poate prezenta: mimică normală, hipermimie
(mimică exagerată), hipomimie (mimică diminuată), amimie
(mimică imobilă), paramimie (mimică dezadaptată) şi grimase.
a. Tulburări cantitative:
• hipermimie (mimică exagerată),
• hipomimie (mimică diminuată),
• amimie (mimică imobilă)
b. Tulburări calitative - paramimii (mimică dezadaptată).
a. Tulburări cantitative
• Hipermimia poate fi:
> Generalizată - apare în stări maniacale şi în excitaţia
psihomotorie din intoxicaţiile uşoare.
> Localizată (polarizată) poate exprima:
- stare extatică la persoanele pasionale şi mistice,
exteriorizând preocupările delirante, dialogul
imaginar cu vocile halucinatorii (este hotărâtă
sau dispreţuitoare).
- mirare şi teatralism la persoanele histrionice
- mimici compensatorii la persoanele care vor să
afişeze o conduită diferită sau chiar opusă
stărilor afective (mimica dezinvoltă a timizilor
sau mimica pseudoironică a psihastenicilor).
 • Hipomimia este diminuarea mobilităţii şi expresivităţii
mimice ce poate evolua până la imobilitatea mimică
(amimie). Apare în: melancolie, stări de inhibiţie
psihomotorie, sindrom de impregnaţie neuroleptică, stări
confuzionale, retard mintal, demenţe şi paralizia
generalizată progresivă (facies laminat, cu aspect
aplatizat).
b. T ulburări calitative - paramimii (mimică dezadaptată).
Paramimile reprezintă expresii mimice neconcordante cu
conţinutul stării afective. Exemple:
- mimica de împrumut - expresii dirijate deliberat pentru
a atrage atenţia ambianţei; semn de supraestimare,
mitomanie, isterie.
- ecomimia - imitarea mimicii interlocutorului; apare în
sindromul catatonic (din cauza sugestibilităţii crescute)
şi în stările profund demenţiale.
- hemimimia - persistenţa unilaterală a unui gest mimic.
- neomimia - mimică bizară, similară neologismelor din
vorbirea schizofrenului.
- jargonomimie - expresii bizare neinteligibile.
Paramimiile fac parte din parakinezii, care reprezintă
tulburări ale conduitei motorii constând în pervertirea sensului şi
conţinutului natural şi logic al mişcărilor.
Parakineziile sunt reprezentate de: manierism, bizarerie şi
stereotipii de poziţie şi mişcare.
10. Pantomimica reprezintă totalitatea gesturilor. Nordicii au
pantomimica mai redusă, iar persoanele din sud au
pantomimica foarte vie şi expresivă. Omul simplu are o
pantomimică crescută, iar persoanele evoluate au gesturi
mai reţinute.
 Pantomimica poate fi:
- normală
- redusă
- hipomobilă
- imobilă
- largă
- hipermobilă
- cu tremor distal
Parakineziile sunt:
- manierism
- bizarerie
- stereotipii de poziţie şi mişcare
- ticuri
Manierismul reprezintă pervertirea acţiunilor
comportamentale şi a gesturilor simple. Mersul devine artificial
(sărit, săltat, dansat, în zig-zag, pe vârfuri sau călcâie), iar gesturile
devin puerile, caricaturale (dau mâna într-un mod excesiv de
protocolar, oferă un singur deget, etc.).
Bizareria semnifică accentuarea manierismului până la
pierderea trăsăturilor logice şi inteligibile ale gesturilor şi
mişcărilor.
Stereotipiile reprezintă tendinţa la repetare a uneia şi
aceleiaşi manifestări (inclusiv perseverarea într-un gest sau act
precum şi păstrarea îndelungată a unei poziţii), de obicei bizare, în
planul mimico-pantomimic al atitudinii, limbajului sau scrisului.
Stereotipiile pot fi de două feluri:
• De atitudine (akinetice):
- bolnavul păstrează timp îndelungat anumite poziţii
bizare şi incomode care obosesc şi care nu pot fi
menţinute fără antrenament de către oamenii normali
(pot sta într-un picior, pe vârfuri sau călcâie, culcaţi
 în pat cu capul ridicat deasupra pernei - „perna de
aer/psihică” - sau în poziţia de „cocoş de puşcă”)
- uneori, membrul superior ridicat în mod pasiv este
coborât în trepte, din cauza flexibilităţii ceroase,
creând „semnul scării”, ca în encefalite.
Inhibiţia motorie poartă numele de contractură
cataleptică sau atitudine catatonică.
• De mişcare (kinetice) reprezintă repetarea unui gest sau
perseverarea unor mişcări, a unei acţiuni, a unui cuvânt,
propoziţie, frază, indiferent de inutilitate sau aspectul
ilogic.
Stereotipiile, negativismul şi sugestibilitatea apar în:
- schizofrenia catatonică
- demenţa senilă
- retardul mental sever
- fazele finale ale delirului cronic
- boala Parkinson.
Ticurile reprezintă mişcări cu caracter intempestiv, repetitiv
şi rapid, ca rezultat al contradicţiei unor grupe musculare scăpate de
sub controlul voliţional, dar accesibile conştiinţei. Apar în nevroze
motorii mixte şi în psihastenie.
Tipuri de ticuri:
• mişcări spasmodice parazitare intenţionale uneori
imaginare (mişcarea bruscă de lateralitate a capului,
mişcările umerilor, mişcările de aranjare a unei şuviţe de
păr)
• onicofagia - tendinţa de a-şi roade unghiile
• tricotilomania - răsucirea, ruperea sau smulgerea unor
smocuri de păr de pe pielea capului, ajungându-se la
zone de alopecie.
 • Sindromul Gilles de la Tourette (boala ticurilor) -
asocierea unor ticuri multiple afectând în special
regiunea capului şi membrelor la care se adaugă ticuri
vocale (plescăituri, mormăituri) şi impulsiunea
irezistibilă de a rosti obscenităţi (coprolalie).
Ticurile sunt parapantomimii frecvent întâlnite în copilărie
şi susceptibile de a dispărea spontan după adolescenţă; persistenţa
lor în viaţa adultă semnifică o stare psihastenică sau obsesională şi
realizează în cazuri rare maladia ticurilor.

Tulburările activităţii motorii

1. Exagerarea activităţii psihomotorii se numeşte
hiperkinezie sau tahikinezie.
Mimica mobilă, expresivă şi pantomimica amplă continuă şi
rapidă apare în: manie, hipomanie şi stări de uşoară intoxicaţie.
a. Neliniştea psihom otorie se manifestă prin mişcarea
permanentă în acelaşi loc (scaun, pat), fără a deranja
semnificativ pe cei din jur.
b. Excitaţia psihomotorie - pe fondul hiperkineziei apar
neliniştea şi dezorganizarea actelor motorii.
c. Agitaţia psihomotorie este manifestarea extremă a
excitaţiei psiho-motorii, care este adesea agravată de
reacţiile anturajului; poate fi întâlnită în:
- impregnarea cu neuroleptice manifestată prin
akatisie (bolnavul nu poate sta liniştit în şezut, culcat
sau în picioare) sau tasikinezie (tendinţa de a se
deplasa continuu).
- afecţiuni organice cerebrale (infecţioase, vasculare,
tumorale, traumatice)
- stări confuzionale (infecţioase, toxice) cu debut
brutal, mai ales vesperal, având intensitate variabilă;
agitaţia este însoţită de anxietate, oniroidie şi
107
 tulburări delirant-halucinatorii (halucinaţii in special
vizuale, terifiante, mai frecvent zoopsice) imprimând
bolnavului un caracter agresiv şi uneori suicidar.
- tulburări de personalitate şi psihoze.
Descriem în continuare manifestările agitaţiei psihomotorii
din diverse tulburări:
• Agitaţia din deteriorarea, regresiunea sau nedezvoltarea
cognitivă:
- Se declanşează brusc la stimuli minori din mediu.
- Are caracter stereotip, uneori cu manifestări agresive
faţă de cei din jur
- La vârstnici are mai mult aspect verbal şi
psihomotor, fără acţiuni coleroase directe.
- La retardaţii mintal are aspectul unei agitaţii
coleroase soldate cu acte agresive stimulate de forţa
fizică corespunzătoare vârstei şi de lipsa sau
nedezvoltarea capacităţii de apreciere a gravităţii lor.
• Agitaţia din episoadele maniacale:
- Este precedată de un prodrom caracterizat prin
irascibilitate şi ergasiomanie (impulsiunea de a face
ceva)
- Are aspect ludic şi degajat
- în forme mai grave, care survin după contraziceri sau
după suprimarea bruscă a neurolepticului incisiv,
poate apare agitaţia extremă (furia maniacală).
• Agitaţia din episoadele depresive:
- Bolnavii aparent liniştiţi, hipomobili, în mod
inexplicabil dezvoltă o stare de nelinişte şi dezordine
motorie de mare violenţă, uneori cu loviri, omucideri
sau impulsiuni de autoliză numită raptus melancolic.
• Agitaţia din schizofrenie:
- Este imprevizibilă, fără excitanţi din mediul extern,
având o conduită incomprehensibilă.
- Vorbirea, actele bolnavului au un caracter
dezordonat
• Agitaţia din epilepsie:
Se poate manifesta în timpul unei crize sau
intercritic, când este determinată de stimuli din
mediul extern.
- în contrast cu adezivitatea şi vâscozitatea, agitaţia
poate atinge o intensitate extremă (din cauza
caracterului automat prin tulburarea conştiinţei)
numită „furor epilepticus”.
- în aceste condiţii bolnavii pot comite acte de o mare
violenţă şi cruzime, urmate de amnezia momentului
respectiv.
• Agitaţia din stările reactive:
- Conştiinţa este lucidă, agitaţia fiind determinată de
sentimentul acut de frustrare şi de paroxismele
anxioase.
- Este o dezorganizare mai discretă a conduitei.
- Bolnavii au o nelinişte acută, nu-şi pot păstra poziţia,
merg dintr-o parte în alta, fără un scop anume,
oftează, îşi frâng mâinile sau încearcă să-şi rupă
hainele, să-şi smulgă părul, acuză sau cer
compasiune.
• Agitaţia din tulburările de personalitate:
- Este disproporţionată faţă de situaţia care o
determină, având la bază labilitatea afectivă şi
slăbirea voliţională caracteristică acestor bolnavi.
 - Se manifestă prin crize de mânie şi disperare dar,
uneori, poate să aibă o alură teatrală, parţial regizată,
cu tendinţa de a impresiona şi de a şantaja, frecvent
însoţită de acuzaţii şi injurii.
2. Dim inuarea activităţii motorii (hipokinezia sau
bradikinezid)
a. Hipokinezia reprezintă inhibiţia psiho-motorie caracterizată
prin lentoarea mişcărilor, încetinirea ritmului ideativ,
mobilitatea scăzută a mimicii şi inexpresivitatea acesteia.
Bradikinezia, hipomimia şi bradilalia apar în: sechele post-
meningoencefalitice, encefalopatii traumatice, sindrom
Parkinson organic sau neuroleptic şi epilepsie.
b. Akinezia este întreruperea sau abolirea activităţii motorii.
Are diferite aspecte clinice:
• Barajul motor - oprirea bruscă şi fortuită a oricărei
mişcări, inclusiv a vorbirii.
• Fadingul motor - diminuarea treptată până la
dispariţie a amplitudinii oricărui gest sau act.
• Stupoarea (stupor) - bolnavii sunt inerţi, nu răspund
solicitărilor din afară sau reacţionează tardiv şi vag,
mimica este împietrită într-o expresie de durere sau
anxietate (în stările depresive) sau complet
inexpresivă (amimie, ca în stările stuporoase din
catatonie şi tulburările grave ale conştiinţei, de
exemplu soporul şi coma).
Descriem mai jos stupoarea din diverse afecţiuni:
- Stupoarea nevrotică şi psihopatică este întâlnită,
în special, în isterie unde survine brusc, în urma
unor situaţii conilictuale puternice,
manifestându-se printr-o atitudine de refuz al
realităţii; bolnavul se manifestă ca şi cum ar fi
 drogat. Mimica exprimă anxietate sau poate
prezenta hipomimie sau amimie însoţită de
hipertonie şi tremor al extremităţilor, dar în
această stare pacientul este docil şi reacţionează
la psihoterapie prin sugestie.
- Stupoarea melancolică. Faciesul are o expresie
melancolică cu privire tristă, colţurile gurii
coborâte, pliurile feţei căzute, extremitatea
externă a fantei oculare mai ridicată.
- Stupoarea schizofrenică este exprimată prin
facies amimie sau discret animat de paramimii.
Bolnavul este akinetic şi are uneori hipertonii
localizate, iar alteori o atitudine cataleptică;
acesta participă pasiv (deşi pare absent şi total
desprins de realitate) la activităţile anturajului
putând reda cu exactitate evenimentele petrecute
în perioada respectivă.
- Stupoarea confuzivă are origine somatică, toxică
sau infecţioasă (cu evoluţie gravă). în această
stare activitatea psihică este aproape suspendată
interferând uneori cu starea confuziv-delirantă
oniroidă, care lasă fragmente mnezice din
perioada stuporoasă.
- Stupoarea epileptică se prezintă sub forma
stuporii confuzionale şi urmează crizei
convulsive.
• Catalepsia este o stare de inerţie motorie totală, brusc
instalată, însoţită de o uşoară hipertonie musculară,
în timpul căreia bolnavul păstrează o perioadă
îndelungată poziţia în care se află sau atitudinea
imprimată de examinator. Se mai numeşte şi
 flexibilitate ceroasă (corpul îşi păstrează mult timp
poziţia imprimată şi poate fi modelat asemenea unui
obiect de ceară). însoţită de îngustarea conştiinţei şi
caracterizată prin hipertonie în hiperextensie poate
realiza atitudinea „în arc de cerc'’. Poate da impresia
de moarte aparentă deoarece această stare are o
durată îndelungată şi respiraţia bolnavului este
imperceptibilă.
Este întâlnită în: catatonie, starea de sugestie
hipnotică şi isterie.
• Catatonia reprezintă ansamblul de tulburări
psihomotorii ce apar pe un fond de inerţie şi
catalepsie sau o stare de fixare tonică, persistentă a
corpului în anumite poziţii. Poate fi catatonie lucidă
sau oniroidă.
Catatonia poate cuprinde: stereotipii (vezi
„Parakinezii”), sugestibilitate şi negativism.
> Sugestibilitatea se manifestă prin receptivitatea
extremă faţă de influenţele exercitate de alte
persoane. Bolnavul acceptă cu uşurinţă
recomandările interlocutorului şi îi execută
automat ordinele.
Apare în: isterie, retardul mintal şi demenţe.
> Negativismul este tendinţa unor bolnavi de a
opune rezistenţă activă sau pasivă la orice stimuli
externi şi uneori faţă de satisfacerea propriilor
nevoi fiziologice. Se descriu:
- Negativismul pasiv - bolnavul prezintă
inerţie şi rezistenţă permanentă la ordine sau
stimuli precum şi faţă de necesităţile
fiziologice (alimentaţie, deglutiţie, micţiune
 şi defecaţie). Bolnavul refuză să se ridice din
pat, să meargă, să mănânce (negativism
alimentar), să vorbească (negativism verbal),
să-şi relaxeze sfincterele (negativism intern).
- Negativismul activ - bolnavul se
îndepărtează când este chemat, îşi retrage
mâna când interlocutorul îi întinde mâna,
declanşează o contracţie a musculaturii
antagoniste la încercarea de a-i mobiliza un
membru, contractă maseterii atunci când este
întrebat ceva. Spre deosebire de negativismul
pasiv în care este vorba de inerţie, reţinere
sau refuz, în negativismul activ este vorba de
o opoziţie fermă şi uneori violentă.
Negativismul apare în: schizofrenia catatonică şi
dezorganizată, depresiile severe, retardul mintal,
paranoia.
3. Perseverarea este o acţiune care continuă şi după
îndeplinirea ei, în loc să se oprească. Acţiunea continuă prin:
- perseverare iterativă - realizează acte asemănătoare
sau prin
- perseverare substitutivă, în care bolnavul execută
acelaşi act, deşi i se cere să execute altul (ca o
„intoxicaţie motorie”).
Perseverarea motorie apare în boala Pick, demenţa
Alzheimer, schizofrenie.
Trebuie diferenţiată de iteraţie sau palikinezie în care
tulburarea tonusului antrenează automat repetarea actului (exemplu,
flexia şi extensia îndelungată a gambei).
O altă tulburare a activităţii motorii este reprezentată de
dispraxie sau apraxie.
 Apraxia (dispraxia) se defineşte ca incapacitatea efectuării
unor acte motorii în condiţiile în care pacientul este indemn din
punct de vedere neurologic şi locomotor.
Apraxia poate fi:
a. ideatorie, care permite executarea actelor simple
b. ideomotorie în care bolnavul nu poate executa nici
actele complicate, dar nici pe cele simple.
Apraxiile apar în: leziuni neurologice, demenţe, retard
mintal.
Exemple de dispraxii:
- dispraxia de îmbrăcare (asociată în special cu leziuni
în emisfera non-dominantă)
- dispraxia construcţională (dificultate în asamblarea
unei mici construcţii sau în a desena) este cauzată de
leziuni în emisfera non-dominantă; se observă şi în
encefalopatia hepatică. Solicităm pacientului să
deseneze o stea cu cinci colturi.
9

- dispraxia la mers este întâlnită în cazul unor leziuni

frontale bilaterale, leziuni în regiunile temporale
posterioare şi în hidrocefalie.

Tulburările motorii datorate tratamentului cu

antipsihotice (neuroleptice)
Tratamentul cu antipsihotice poate determina apariţia
următoarelor sindroame:
1. Sindromul akinetic - constă în diminuarea până la dispariţie
a iniţiativei motorii.
2. Sindromul akinetic hiperton -se manifestă prin tremor,
hipertonie, rigiditate, hipokinezie până la akinezie.
3. Sindromul diskinetic hiperton se manifestă prin dislrinezie
buco-linguo-facială, distonii masticatorii şi de deglutiţie.
 4. Sindromul hiperkinetic hiperton constă în: hipertonie
paroxistică, distonii de torsiune, tremor, crize isteriforme şi
epileptiforme.
Aceste tulburări motorii diminuează sau dispar odată cu
scăderea dozelor sau întreruperea tratamentului, precum şi prin
asocierea tratamentului antiparkinsonian sau sedativ.
Tulburările motorii simt:
a. Distonia acută - se manifestă prin mişcări lente şi prelungite
ale musculaturii axiale, feţei, limbii din care rezultă atitudini
motorii contorsionate sau contracturile unor grupe
musculare.
- Cele mai frecvente distonii sunt: torticolis, protruzia
limbii, crize oculogire cu plafonarea privirii, distonii cu
aspect convulsiv ale braţelor, trismus, stridor cu cianoză
periorală.
- Distoniile creează o stare intensă de nelinişte, anxietate,
cu atât mai mult cu cât spasmele pot persista de la câteva
minute la câteva ore.
- In general, apar în primele şapte zile de tratament
antipsihotic, dar frecvent în primele 24 - 48 de ore.
- Distoniile pot apărea la creşterea dozelor de antipsihotic
sau la scăderea dozei de medicament corector
(anticholinergice, benzodiazepine).
- Pot apărea la orice tip de antipsihotic, în special la cele
cu potenţă antipsihotică mare.
b. Akatisia este o senzaţie subiectivă de nelinişte
J a

psihomotorie. Bolnavul simte nevoia de a se mişca continuu,

de a-şi pendula picioarele; se balansează de pe un picior pe
altul şi simte nevoia imperioasă de a merge pentru a-şi
ameliora senzaţia de nelinişte.
c. Tasikinezia este o nevoie subiectivă de mişcare care
conduce la mobilizare efectivă (mişcare de „du-te - vino”
prin cameră ).
Akatisia şi tasikinezia apar după câteva ore sau zile de la
iniţierea tratamentului antipsihotic.
d. Diskineziile sunt mişcări involuntare, anormale, întâlnite
adesea în regiunea periorală, dar care pot apărea şi la nivelul
musculaturii axiale şi la extremităţi.
- Uneori diskineziile simt exacerbate, alteori diminuate de
medicaţia antipsihotică.
- Diskinezia tardivă apare mai târziu şi este ireversibilă.
Este mai frecvent întâlnită la pacienţii cu simptome
negative fiind o componentă a stării defectuale din
schizofrenie. Apare în special la nivelul musculaturii
buco-maxilo-faciale şi prezintă următoarele
caracteristici: are caracter intenţional, dispare în somn,
este ireversibilă.
e. Sindromul Parkinson este cea mai frecventă manifestare
extrapiramidală. Apare la zile sau săptămâni de tratament
continuu şi se manifestă prin: bradikinezie, bradilalie,
bradipsihie, hipertonie plastică (încordarea musculaturii
axiale), tremor de repaus şi simptome neurovegetative
(hipersudoraţie, sialoree, seboree)
- în prima etapă apare o încetinire până la dispariţie atât a
mişcărilor automate cât şi a celor voluntare. Pacientul este
lent, îi scad iniţiativele, este aparent stuporos fără nici o
modificare de conştienţă.
 - Ulterior apare rigiditatea şi tremorul, de obicei la nivelul
membrelor superioare. Tremorul, fiind intenţional, dispare
în somn şi se accentuează la emoţii. Rigiditatea se
evidenţiază prin semnul roţii dinţate.
- Tabloul clinic se prezintă astfel:
o Facies fijat, inexpresiv, nu clipeşte,
o Discurs cu voce monotonă şi puţine cuvinte,
o Mişcările automate prezintă lipsa de sinergie în aşezarea,
ridicarea de pe scaun, bolnavul nu mai poate sta picior
peste picior.
o Bolnavul are dificultăţi în a iniţia şi cele mai simple
mişcări voluntare.
o Mersul este cu paşi mici, târşâiţi, cu braţele pe lângă corp
dându-i aspect de robot.
Tulburările de mers la bolnavii fără o leziune organică
neurologică pot fi amplificate sau chiar provocate de tratamentul cu
antipsihotice.
Unii bolnavi cu tulburări nevrotice sau schizofrenie nu
îndrăznesc să meargă, merg şovăitor sau manifestă o teamă
exagerată de a merge (bazofobie); alţii trăiesc convingerea că le este
imposibil să stea în ortostatism (astazoabazie-fenomen întâlnit în
isterie) , iar altora le este teamă să se aşeze (thasofobie) sau
manifestă fobia de a se repune în mişcare (ergasiofobie).

1.10. Semiologia conştiinţei

Definiţie: Conştiinţa este „viaţa psihică la un moment dat”

(Jaspers) sau „secţiunea transversală prin existenţa unui subiect”
(H. Ey).
 întrebări pentru investigarea conştiinţei:
• Cine sunteţi? Unde locuiţi? Când v-aţi născut? Unde? Câţi
ani aveţi? Când aţi venit aici? Ştiţi unde vă aflaţi? Ce fel de
loc este acesta? Ce este această clădire? în ce oraş sunteţi?
Ştiţi cine sunt eu? Care este meseria mea? Ce fac eu?
• întrebări pentru investigarea tulburărilor de schemă
corporală:
- Simţiţi vreo schimbare în relaţia dintre părţile corpului
dumneavoastră?
- Simţiţi vreo schimbare în poziţia dumneavoastră
corporală, în volumul corpului?
- Aveţi vreodată senzaţii ciudate din partea muşchilor sau
articulaţiilor?
• întrebări pentru investigarea tulburării de percepţie a
timpului:
- Timpul se scurge la fel ca înainte?
- Aţi avut vreodată senzaţia că aţi mai trăit evenimentele
pe care le-aţi mai trăit cândva? Cum explicaţi?
- Vi se par vreodată lucrurile, necunoscute, nefamiliare
sau ciudate?
• întrebări pentru derealizare:
- Lumea este la fel ca înainte?
- Cum este schimbată?
- Ce anume o schimbă?
- Cum explicaţi?
A

• întrebări pentru depersonalizare:

- Aţi avut vreodată simţiri deosebite, anormale, ciudate?
Descrieţi-le! Ce credeţi despre ele?
Conştiinţa poate fi modificată sau nemodificată.
Modificarea conştiinţei poartă denumirea de sindrom
confuzional şi se caracterizează prin:
• Scăderea sau imposibilitatea menţinerii atenţiei
• Dezorientare autopsihică (la propria persoană) - nu-şi mai
cunoaşte date elementare personale, poate trăi chiar
sentimentul înstrăinării de propria persoană, de propriile
trăiri - ca în depersonalizare
• Dezorientare allopsihică (ca în starea de derealizare) -
pacientul percepe realitatea ca străină, ireală, ostilă. Este
întâlnită în psihozele acute infecţioase şi toxice, etapa
postcritică a epilepsiei şi în schizofrenie.
• Dezorientare temporo-spaţială - este întâlnită în demenţe,
retard mintal, delirium, episoade oniroide, obnubilare
• Incoerenţă ideo-verbală cu idei delirante, fragmentare
• Iluzii, halucinaţii
• Tulburări de memorie
• Tulburări de somn
• Iritabilitate
• Agitaţie psiho-motorie
• Evoluţie fluctuantă de-a lungul zilei
• Agravarea simptomatologiei în timpul nopţii
• Tulburări neurovegetative în funcţie de etiologie

Diagnostic diferenţial între delirant şi confuz:

- delirantul ia familiarul drept nonfamiliar, comportându-se
ca un străin în situaţii cunoscute
- confuzul ia nonfamiliarul drept familiar.
A. Tulburări cantitative ale conştiinţei
1. Obtuzia se caracterizează prin diminuarea recepţiei,
dificultăţi asociative şi dificultatea în a-şi formula şi preciza
ideile.
2. Hebetudinea este atitudinea de perplexitate, de îndepărtare,
indiferenţă faţă de situaţia în care se află.
3. Torpoarea se manifestă prin somnolenţă, uşoară
dezorientare, perplexitate, hipokinezie, reducerea iniţiativei,
indiferentism şi apatie.
4. Obnubilarea constă în: dificultăţi de concentrare a atenţiei,
bradipsihie, bradikinezie, orientare dificilă şi incompletă în
spaţiul imediat. Pacientul oferă informaţii vagi şi
aproximative despre propria persoană. Răspunsurile pot fi
mai clare şi mai precise doar la excitaţii intense sau repetate.
5. Stupoarea (stuporul) - în care bolnavul nu mai răspunde la
întrebări, nu mai reacţionează la excitanţii din mediu decât
dacă sunt foarte puternici. Se face diagnostic diferenţial cu
stuporul din catatonie sau depresie unde există claritatea
conştienţei.
6. Soporul reprezintă agravarea obnubilării însoţită de
somnolenţă accentuată şi se manifestă prin: răspuns lent la
stimuli verbali, bradipsihie, dificultate mare de concentrare
şi doar pentru o perioadă scurtă de timp (15-20 secunde).
7. Coma (apsihism cu păstrarea funcţiilor vegetative); ea poate fi:
• uşoară - sub influenţa excitanţilor, pacientul îşi poate
reveni
• vigilă - evoluează cu agitaţie psihomotorie; pacientul
îşi menţine un grad de prezenţă în mediu şi o anumită
activitate psihică profund confuză
• carus - coma agonică, în care conştiinţa este profund
destructurată, activitatea proceselor cognitive este
aparent absentă, fiind perturbate funcţiile reflexe
(areactivitate, absenţa reflexelor normale - pupilar,
comean, faringian şi plantar - şi, uneori apar reflexe
patologice) şi funcţiile vegetative.
B. T ulburări calitative ale conştiinţei (îngustarea câmpului
conştiinţei)
1. Tulburarea de conştiinţă de tip delirant se caracterizează
prin: dezorientare temporo-spaţială, halucinaţii vizuale şi
auditive, iluzii, pareidolii, fragmente de idei delirante
(polimorfe şi absurde) şi obnubilare.
2. Starea oniroidă se manifestă ca un amestec de vis şi realitate.
Pacientul apare ca un spectator atras de ceea ce vede, dar nu
este total absent din ambianţă. Apare în stuporul catatonic şi
în agitaţia catatonică.
3. Starea amentivă este o stare de incoerenţă profundă
caracterizată prin dezorientare totală, verbigeraţie (cu
tendinţă la rime, aliteraţii, perseverări), agitaţie dezordonată
în limitele patului, incontinenţă afectivă urmată de amnezie
lacunară şi mişcări carfologice (delir grav asociat cu agitaţie
psihomotorie dezorganizată - pendulări ale capului, frecarea
mâinilor, contorsionări ale corpului, mişcări de apucare,
tremurături şi bolboroseală incoerentă).
Apare în episoadele confuzionale, ASC, în intoxicaţii acute
cu diverse substanţe şi tireotoxicoză.

C. T ulburări mixte ale conştiinţei

1. Starea crepusculară se manifestă prin:
- debut şi sfârşit brusc,
- profundă alterare senzorială cu păstrarea automatismelor
motorii care dau acte comportamentale coerente şi
coordonate (în ciuda faptului că pot fi determinate de
idei delirante, de halucinaţii auditive imperative sau
halucinaţii vizuale terifiante)
- are potenţial medico-legal heteroagresiv în care actele
simt comise fără discernământ, episodul fiind urmat de
amnezie lacunară;
 - apare în:
- epilepsie (frecvent temporală),
- tulburări disociative (stupor isteric, fuga
disociativă, psihogenă, tulburarea disociativă de
identitate),
- somnambulism,
- onirismul febril şi infecţios (halucinaţii vizuale
terifiante),
- stările oniroide din schizofrenie,
- beţia patologică.
Particularităţi
• Starea crepusculară isterică - în care subiectul nu îşi
aminteşte evenimentul psihotraumatizant în stare de
veghe, memoria reprimându-1.
• Sindromul Ganser - pacientul prezintă o nerecunoaştere
a realităţii, răspunde alături (răspunsuri mai mult
absurde decât greşite, demonstrând înţelegerea
întrebărilor; de exemplu „Câte picioare are calul? şi
răspunsul este 8”)
• Pseudodemenţa isterică

D. Tulburări de orientare
Definiţie. Orientarea este capacitatea subiectului de a
aprecia în mod corect timpul, spaţiul, identitatea celorlalte persoane
şi propria identitate.
1. Tulburări de orientare în spaţiu (dezorientare
spaţială)
Se referă la necunoaşterea localităţii, străzii, casei
(apartamentului) în care se află pacientul.
Apare în: retard mintal, demenţă, stări delirante în special
paranoide, stări confuzionale.
 Dezorientarea situaţională este caracterizată printr-o
conduită inadecvată şi inoportună în diverse situaţii şi o dificultate
de adaptare la realitate; poate apare şi la persoanele normale.
2. Tulburarea orientării în timp (dezorientare temporală)
şi tulburarea percepţiei tim pului tră it
Iniţial, apare dezorientare în timp, pacientul nu ştie ziua şi
anul în care se află sau timpul scurs de când a fost adus pentru
examinare.
Tulburarea percepţiei timpului trăit se manifestă prin:
a. impresia de accelerare a timpului tiuit, întâlnită în:
• stări de uşoară intoxicaţie (alcool, derivaţi de
morfină, psihotone, LSD) sub forma viziunii
panoramice, unde în decurs de câteva secunde,
subiectul vede cele mai importante şi semnificative
momente ale vieţii sale din copilărie până în prezent;
• stări hipomaniacale şi maniacale.
b. impresia încetinirii sau opririi timpului, apare în:
• momente de disconfort afectiv, tristeţe, în aşteptarea
unui eveniment negativ
• stări depresive - pacienţii sunt orientaţi aproape
exclusiv spre trecut, pe care-1 reactualizează
continuu şi îl dramatizează încărcându-1 cu
semnificaţie negativă;
• sindromul Korsakov, în care pacientul îşi pierde
punctele de referinţă temporală (apreciază
aproximativ vârsta)
• schizofrenie (nu există viitor şi planuri de viitor);
• retard mintal sever şi în demenţele severe, unde nu
există noţiunea de timp.
 3. T ulburările orientării allopsihice
Dezorientarea allopsihică se referă la situaţia în care
pacientul nu recunoaşte şi nu poate face aprecieri cu privire la
persoanele din jurul său, chiar dacă acestea îi sunt cunoscute.
Dezorientarea allopsihică trebuie diferenţiată de derealizare
care se manifestă prin dificultatea sau imposibilitatea bolnavului de
a identifica mediul ambiant şi elementele sale constitutive; mediul
înconjurător îi apare bolnavului ca necunoscut, străin, ireal sau inert,
lipsit de viaţă şi culoare.
Derealizarea este înâlnită în: schizofrenie, epilepsie, psihoze
traumatice, toxice şi infecţioase.
Forme speciale de derealizare sunt: ,jam ais vu, jamais
connu” şi „deja vu, deja connu”.
4. Tulburările orientării autopsihice reprezintă
tulburarea conştiinţei propriului eu,a propriei persoane;
subiectul nu mai ştie cine este. Bolnavii nu pot oferi date
precise în legătură cu ei, iar în cazuri grave de alterare a
conştiinţei nu pot spune cine sunt, nu răspund când sunt
chemaţi pe nume, adică îşi pierd total capacitatea de
recunoaştere a propriei identităţi. Apare în stările
confuzionale grave.
Dezorientarea autopsihică trebuie diferenţiată de
depersonalizare, caz în care bolnavii pot trăi înstrăinarea ideilor,
sentimentelor şi acţiunilor proprii.
Tulburările de memorie pot determina tulburări de orientare,
dar, în acest caz, conştienţa este clară.
E. T ulburarea conştiinţei de sine este o tulburare de schemă
corporală. Este de două tipuri:
1. T ulburarea de schemă corporală de tip neurologic
a. Sindromul Gerstmann, caracterizat prin agnozie digitală,
agrafie, acalculie, dezorientare spaţială dreapta-stânga,
apare în leziunea emisferului dominant ariile 19, 39
Brodmann.
 b. Sindromul Anton Babinsky, caracterizat prin
hemiasomatognozie însoţită de lipsa conştientizării
acestei tulburări (anosognozie), apare în leziunea
emisferului minor.
2. Tulburări de schemă corporală de natură psihică
a. Cenestopatiile sunt senzaţii corporale neplăcute în
absenţa unor tulburări organice; apar în: nevroze,
schizofrenii, depresii, ASC.
b. Sindromul hipocondriac conţine idei referitoare la
propria stare de sănătate a pacientului, considerată mult
mai precară decât în realitate sau vital ameninţată.
Aceste idei evoluează pe fondul unei anxietăţi
concentrice şi a apariţiei cenestopatiilor.
• Apare în:
- nevroze
- tulburări somatoforme
- tulburări delirante
- debutul schizofreniei.
c. Sindromul Cotard este reprezentat de triada de deliruri:
negaţie corporală, enormitate, imortalitate. Este o formă
particulară a sindromului hipocondriac de extremă
gravitate. Apare în depresii de involuţie, în special în
melancolie.
d. Desomatizarea - reprezintă îndoiala anxiogenă de a avea
corpul transformat, straniu, ireal, cu limite imprecise sau
devitalizat.
e. Dismorfofobia este sentimentul patologic de neplăcere şi
inferioritate cu care subiectul îşi trăieşte aspectul morfo-
funcţional, exagerându-i sau modificându-i datele reale.
Apare în: adolescenţă (izolat), nevroză obsesivo-fobică,
personalitatea psihastenică şi în debutul schizofreniei.
 f. Heautoscopia este perceperea imaginii propriului corp
ca o imagine în oglindă (imagine dedublată); poate fi
totală (întregul corp) sau parţială (un segment sau
organ). Apare în: modificarea clarităţii câmpului
conştiinţei, perioada hipnagogică, stări de epuizare,
psihastenie, epilepsie temporală, schizofrenie.
F. Tulburări ale conştiinţei propriei persoane
1. Personalitatea multiplă este caracterizată prin apariţia
mai multor personalităţi, uneori cu trăsături opuse de
care pacientul este dominat alternativ. Tranziţia de la un
tip de personalitate la altul este bruscă, deseori
impresionantă, însoţită în general de amnezie. Originea
ei este psihogenă. Apare în: stări disociativ-isterice,
inducţie hipnotică, personalităţi duble sau multiple.
2. Sindromul de automatism mintal (Kandinski-
Clerambault) este format din:
• senzaţii parazite (halucinaţii psiho-senzoriale
vizuale, tactile, gustative, cenestezice)
• triplul automatism: motor (gesturi, acte impuse),
ideativ (idei impuse), ideo-veibal (cuvinte, formulări
ideo-verbale spontane) şi alterările limbajului,
mentismul şi depănarea gândurilor
• fenomene de dedublare mecanică a gândirii: triplul
ecou al gândirii, lecturii şi actelor, la care se adaugă
enunţarea gândurilor, intenţiilor, comentariul
actelor.
Există şi micul automatism mintal alcătuit din: anticiparea
gândurilor, depănarea de amintiri şi dorinţe abstracte.
Sindromul de automatism mintal apare în schizofrenie şi
sindroame organice (alcoolism, epilepsie, sindromul psiho-organic
cronic deteriorativ).
 Conştiinţa bolii psihice poate fi:
• prezentă
• absentă

1.11. Semiologia personalităţii

Definiţii.
Personalitatea este ansamblul unitar non-repetitiv al
însuşirilor psihologice caracteristice şi stabile care definesc un
individ concret şi modalităţile sale de conduită (Roşea).
Mai pe scurt, personalitatea este ansamblul de însuşiri
stabile ce caracterizează mental şi comportamental o persoană; altfel
spus, reprezintă modul în care gândeşte, simte şi se comportă o
persoană.
Etimologie: termenul „personalitate” provine din cuvântul
latinesc „persona”, care înseamnă masca actorului.
Personalitatea poate fi:
- normală
- anormală
- nedezvoltată
- deteriorată
- structurată dizarmonic (psihopatică)
- modificată prin boală psihică
Interviul psihiatric urmăreşte culegerea de informaţii care pot
sugera tipul premoibid de personalitate - ce fel de fire (fel de a fi) avea
bolnavul înainte de a se îmbolnăvi? Informaţiile se referă la:
- Nivelul de şcolarizare
- Opţiunile profesionale şi traseul profesional
Statutul marital
- Apartenenţa religioasă şi standardele morale
- Atitudinea faţă de sine, faţă de ceilalţi
- Tipul de temperament şi de rezonanţă afectivă
 - Modul de adaptate la stres şi mecanismele de apărare
- Capacitatea de a învăţa din propria experienţă de viaţă
- Conflicte cu legea
- Hobby-uri.
în ceea ce priveşte personalitatea actuală este de interes
modul cum a influenţat (modificat) boala psihică felul de a fi al
pacientului anterior îmbolnăvirii.
Tulburările de personalitate
A. Tulburări de dezvoltare (tulburări de personalitate - vor fi
descrise într-un capitol separat)
B. Tulburări tranzitorii (disociative)

B. Tulburări tranzitorii de personalitate sunt:

1. Depersonalizarea
2. Derealizarea
1. Depersonalizarea se caracterizează prin:
- sentiment de pierdere a identităţii eu-lui
- sentiment de schimbare esenţială a propriei
identităţi
- absenţa atitudinilor şi opiniilor proprii
- incertitudinea schemei corporale
- devitalizare corporală
- dezinteres faţă de igiena personală.
• Este redată prin sentimentul anxiogen al modificării
propriului eu. Bolnavii descriu această stare prin
denominativul „ca şi cum”, „ca atunci când nu ar mai fi ca
cel dinainte, nu ar mai fi sigur de propria identitate”, iar în
cazuri mai severe „ca şi cum nu s-ar mai recunoaşte”.
• Starea de depersonalizare se trăieşte prin impresia de
inautenticitate a trăirilor.
Este trăită pe fundalul unei profunde îngrijorări şi
reuneşte anxietatea, perplexitatea şi stranietatea.
Poate fi întâlnită în:
- surmenaj
- stări afectiv-negative reactive
- momente de scădere a vigilităţii de la veghe la
somn
- tulburări psihice:
o stări depresive (impresia de golire şi lipsă
de sentiment)
o psihastenia - este boala ce oferă exemplul
tipic al depersonalizării prin invazia
elementelor morbide, prin
conştientizarea caracterului parazitar şi
patologic, prin lupta împotriva lor.
o tulburarea de panică şi de anxietate
generalizată
o tulburarea de stres post-traumatic
o tulburări disociative
o nevroza obsesivo-fobică
o debutul psihozelor, în special al
schizofreniei - este anxiogenă, trăită cu
sentimentul stranietăţii
o sindromul de automatism mental
Kandinski - Clerambault
o tulburările delirante acute
- boli somatice
o epilepsie temporală
o tumori cerebrale
o migrenă
o hipotiroidism
o encefalite
129
 o boala Alzheimer la debut
o hipoglicemie.
2. Derealizarea reprezintă impresia de înstrăinare, îndepărtare
şi nonfamiliaritate a realităţii trăite, care-i apare bolnavului
ca iluzorie, ireală.
Este întâlnită de obicei în aceleaşi situaţii ca şi
depersonalizarea.
Personalitatea integrează toate celelalte funcţii de sinteză:
conştiinţa, temperamentul, caracterul şi intelectul.
Aptitudinile
Sunt un complex de însuşiri psihice şi fizice strict
individuale (capacităţi, abilităţi), relativ stabile ale persoanelor prin
care se realizează cu eficienţă crescută o anumită activitate.
în funcţie de gradul de dezvoltare şi complexitate,
aptitudinea poate trece în forme superioare:
• Talentul - persoana face fără efort ceea ce alţii fac cu
dificultate.
• Geniul - persoană înzestrată cu o capacitate creatoare
excepţională datorată dezvoltării maxime a facultăţilor umane.
Tem peramentul
Definiţie. Este un dat înnăscut manifestat prin modul
personal de a vedea lucrurile, de a gândi şi de a simţi care se
formează încă din timpul copilăriei timpurii.
Kretschmer delimitează următoarele tipuri de temperament:
• Tipul picnic, ciclotim - predomină diametrele
transversale asupra celor longitudinale; este
predispus tulburării afective bipolare.
• Tipul leptosom, debil, delicat, schizotim - predomină
diametrele verticale faţă de cele orizontale; este
predispus schizofreniei.
 • Tipul atletic, vâscos, exploziv - dezvoltare
predominentă a sistemului osteo-muscular,
predispus la epilepsie.
• Tipul displastic - dismorfic; predispus la epilepsie.
Galen a delimitat patru tipuri de temperament:
• Sangvinic (predominenţa sângelui) - puternic,
echilibrat (mobil)
• Flegmatic (predominenţa limfei) - puternic,
echilibrat (inert)
• Coleric (predominenţa bilei galbene) - puternic,
neechilibrat
• Melancolic (predominenţa bilei negre) - slab
în funcţie de temperament există 4 tipuri de personalitate:
A. Tipul sangvinic (asociat cu dopamina) se caracterizează
prin:
- spontaneitate, optimism, flexibilitate în modul de
gândire
- au o rezistenţă mare faţă de fenomenul de oboseală
- reacţiile persoanelor sunt rapide şi adecvate stimulilor
- impulsivitate, poate fi înclinat să intre în acţiune iară a
gândi suficient
- prezintă o bună adaptabilitate
- nu este deosebit de perseverent
- are o anumită superficialitate în muncă şi în raporturile
interumane.
B. Tipul flegmatic (asociat cu estrogenul) se caracterizează
prin:
- este înclinat spre meditaţie, are un spirit analitic şi multă
răbdare
- sunt persoane meticuloase, disciplinate
 - ia cu greu decizii, dar după ce le-a luat este perseverent
în îndeplinirea lor
- are o latenţă foarte mare atât la începerea cât şi la
sfârşitul unei activităţi
- are o mare rezistenţă în activităţi, însă comportamentul
este dominat de inerţie
- refuză compromisurile
- este reticent faţă de inovaţii cât şi în raporturile
interpersonale
- are prieteni puţini
se adaptează greu la situaţii noi
- au sentimente durabile şi stabile
- îşi păstrează calmul şi sângele rece în împrejurări grele
- au o mare capacitate de empatie, de a-i îngriji pe alţii.
C. Tipul coleric (asociat cu testosteronul) are ca trăsături
principale următoarele:
acţionează cu energie, repede şi prompt
- sunt oameni direcţi, duri, analitici, logici, foarte curajoşi
au o mare capacitate de a elabora strategii
- sunt persoane neliniştite, agitate, impulsive
- se poate manifesta ca un om nestăpânit, brutal
- au manifestări inegale, atitudini extremiste
- trec cu uşurinţă de la entuziasm la pesimism, de la
activism la abandon
- au o rezistenţă inconstantă în activităţile de muncă
putând abandona activitatea înainte de a o finaliza
- este un factor de stres pentru cei din jur, creând stări
tensionale în colectivul de muncă.
D. Tipul melancolic (legat de serotonină):
- se caracterizează prin stabilitatea şi profunzimea
sentimentelor.
 - sunt persoane calme, precaute, loiale şi ordonate
- sunt puţin rezistenţi din punct de vedere nervos
- obosesc uşor
- sunt susceptibili la stări depresive provocate de condiţii
de suprasolicitare sau de stări conflictuale
- poate manifesta tendinţa de a se cufunda în propriile
trăiri, devenind ermetic la realitatea care îl înconjoară
- sunt persoane anxioase, intră uşor în panică în faţa unor
situaţii noi
- sunt timizi în relaţiile interpersonale, subapreciindu-şi
posibilităţile, integrându-se cu dificultate.
- aceste persoane trebuie încurajate, chiar prin
supraestimarea calităţilor lor pentru a putea face faţă
muncii şi problemelor care apar.
- ei pot desfăşura activităţi de mare fineţe, dar fără
presiune exterioară
- sunt înclinaţi spre analiză, precizie şi minuţiozitate.
în funcţie de relaţionarea la mediu există două tipuri de
personalitate:
A. Tipul de personalitate extravertită caracterizat prin:
- expansivitate, sociabilitate, comunicativitate, optimism
- aceste persoane lucrează bine în grup
' au un simţ practic deosebit
- îşi asumă cu uşurinţă responsabilităţi sociale
- preferă mişcarea
- au un control redus al sentimentelor.
B. Tipul de personalitate introvertită:
- persoane introspecte, liniştite, rezervate şi distante,
serioase şi exigente
• au lumea lor interioară
- evită riscurile şi responsabilităţile sociale
- îşi controlează bine sentimentele şi atitudinile.
 C aracterul
Este un complex unitar de trăsături distinctive ce
diferenţiază personalităţile între ele după criteriul atitudinii faţă de
sine şi faţă de cei din jur, după orientarea conştiinţei, conţinutul
gândirii, valoarea sentimentelor şi a capacităţii de voinţă; reprezintă
o prelucrare a temperamentului de către educaţie.
Trăsăturile de caracter se nasc în urma experienţelor de viaţă
avute de fiecare persoană şi sunt influenţate de obiceiurile,
preferinţele, valorile părinţilor şi de normele societăţii.
De valoarea caracterului depinde comportarea subiectului
faţă de realitatea înconjurătoare.

Intelectul
Reprezintă capacitatea individului de a înţelege, gândi şi
aprecia raporturile dintre el şi lumea înconjurătoare. Această
capacitate depinde de cunoştinţele acumulate şi de gradul de
instruire al fiecărei persoane.
C apitolul II. Sindromologie psihiatrică

Definiţie . Sindromul reprezintă totalitatea semnelor şi a

simptomelor care apar împreună în cursul unei boli, dându-i nota
caracteristică (DEX 2009).

Clasificarea sindroamelor psihiatrice clasice:

1. Nevrotice:
A. Sindromul anxios
B. Sindromul astenic
C. Sindromul fobie
D. Sindromul obsesiv-compulsiv
E. Sindromul conversiv-disociativ (isteric)
F. Sindromul hipocondriac
2. Afective:
A. Sindromul depresiv
B. Sindromul maniacal
3. Psihotice:
A. Sindromul halucinator
B. Sindromul delirant
C. Sindromul de automatism mintal
D. Sindromul catatonic
E. Sindromul de dezorganizare (schizofrenă)
F. Sindromul deficitar schizofren
4. Organice:
A. Sindromul crepuscular
B. Sindromul amnestic organic
C. Sindromul Korsakov şi encefalopatia Wemicke
D. Sindromul oligofren
E. Sindromul demenţial
 F. Sindromul confuzional (Delirium)
5. Stări psihopatologice:
A. Delirium-ul
B. Agitaţia psihomotorie

2.1. Sindroame nevrotice

A. Sindrom ul anxios se caracterizează prin:

a. dispoziţia anxioasă care constă în:
• sentimentul unui pericol iminent neprecizat
• stare de îngrijorare şi aşteptare
• sentimentul apariţiei unor evenimente nefavorabile,
a unei catastrofe iminente sau a morţii iminente
• sentiment de nesiguranţă interioară
• sociabilitate crescută cu motivaţie protectivă
• distorsiune cognitivă în evaluarea altora (alţii apar ca
puternici, dar fie binevoitori-protectivi, fie ostili-
periculoşi)
b. hiperprosexie spontană şi hipoprosexie de concentrare
c. nelinişte psihomotorie
d. hipertonie musculară (dificultatea sau imposibilitatea de
relaxare musculară cu apariţia de crampe musculare,
cefalee, lombalgii, etc.)
e. tulburări de ritm circadian şi dissomnie:
• rău vesperal
• dificultate de adormire (lipsa relaxării psihice şi
motorii, frică de coşmar, frică de a nu muri în somn)
• somn redus cu treziri multiple şi coşmaruri (vise de
cădere în gol, de mers dificil, ameninţări, catastrofe)
f. nevoia de protecţie printr-o persoană sau ambianţă
g. tulburări neurovegetative, mai ales cardiovasculare,
transpiraţii, tahipnee, tulburări digestive.
Anxietatea paroxistică sau atacul de panică se
caracterizează prin:
• apariţie bruscă
• durată de timp limitată
• agitaţie sau inhibiţie psihomotorie
• subiectul are sentimentul morţii iminente (sentiment
de sufocare, oprirea inimii, cădere în gol,
depersonalizare)
• tulburări neurovegetative: tahicardie, dispnee, tranzit
intestinal accelerat, nod în gât (globus), „fluturi în
stomac”, transpiraţii, diverse algii, senzaţie de leşin,
parestezii, tremor, valuri de frig sau de căldură
Anxietatea se poate asocia cu:
• fobia de boală (somatică sau psihică)
• depresia (foarte frecvent).

B. Sindrom ul astenic. Principalele caracteristici ale

sindromului astenic sunt:
a. astenie:
• astenia fizică şi psihică se manifestă ca o stare
permanentă de oboseală chiar în absenţa oricărui
efort sau imediat după începutul muncii fizice sau
intelectuale
• fatigabilitate
• hipoprosexie de concentrare
• hipomnezie de fixare şi evocare
b. iritabilitate:
• pacienţii sunt susceptibili şi irascibili reacţionând cu
mânie la conflicte minore
 • tendinţa de a izbucni în plâns
• hiperestezie - nu tolerează o serie de stimuli
(zgomot, lumină), care pentru persoanele sănătoase
sunt indiferenţi
c. cefalee - durere „în cască”, resimţită ca o apăsare la
suprafaţa scalpului sau în regiunea cervicală
d. cenestopatii
e. tulburări de somn: somn superficial sau insomnie
(dificultatea de a adormi, trezirea tardivă sau lipsa
efectului reparator al somnului).
Sindromul astenic poate fi întâlnit în:
• neurastenie
• intoxicaţii şi infecţii (la debut sau în convalescenţă)
• boli somatice (cardio-vasculare, digestive, boli
endocrine, hematologice - anemii)
• psihoze organice cerebrale în stadiul iniţial
• schizofrenia (la debut sau în perioadele de
remisiune).

C. Sindrom ul fobie
Fobia reprezintă frica intensă şi exagerată faţă de anumite
obiecte, fiinţe sau situaţii.
Contactul cu obiectul fobogen determină o stare neplăcută,
ajungând până la un atac de panică.
Caracteristicile sindromului fobie sunt:
• Obiectul sau situaţia fobogenă
- Atacul de panică
- Anxietatea anticipatorie
- Conduita de evitare sau de securizare (nevoia unui
însoţitor).
 Clasificarea fobiilor:
a. Fobii sociale
• Subiectul are o senzaţie neplăcută (nesiguranţă,
pericol), care poate ajunge la intensitatea unui atac
de panică, în situaţii în care trebuie să se expună sau
să se manifeste în societate. De exemplu, când
subiectul vorbeşte în public, se prezintă la un
examen, mănâncă sau scrie în prezenţa publicului,
acesta roşeşte, execută cu dificultate acţiunea
începută, se blochează sau are un atac de panică; de
aceea cu timpul va căuta să evite astfel de situaţii.
• Uneori, faptul că a roşit în public (ereutofobia)
devine o preocupare aproape obsesivă, având teama
ca fenomenul să nu se mai repete.
• Alteori, faptul că a avut trac face ca prin mecanism
obsesiv, eşecul să se repete în aceeaşi situaţie.
• De asemenea, este posibil ca fobia de a răspunde în
faţa altora să se transforme în „fobie de examen”.
Fobia socială poate apărea ca o sechelă a fobiei de separare
(de mamă şi locuri asigurate) şi poate exprima o emotivitate socială
crescută.
b. Fobii specifice:
• sunt fobii faţă de anumite obiecte, fiinţe ori situaţii
(de exemplu, faţă de anumite animale, întuneric, foc,
apă, sânge, tunete, etc)
• pot fi fobii obsesive (fobia de cuţit, fobia de murdărie
şi microbi)
• alte fobii specifice sunt: fobia de boală (nosofobie),
fobia de medicamente şi fobia „de a nu înnebuni”.
 c. Fobii spaţiale:
• claustrofobia este fobia de spaţii înguste şi închise,
iară posibilităţi rapide de evacuare (în ascensor apare
o senzaţie de sufocare)
• agorafobia reprezintă fobia de spaţii largi care nu pot
fi parcurse fără o persoană de însoţire; apare o
senzaţie de nesiguranţă, vertij, cădere în gol, rău
general; uneori, pacientul se poate deplasa într-un
autobuz gol, dar nu şi într-unul plin cu pasageri
• fobia de adâncime, înălţime.
D. Sindrom ul obsesiv-compulsiv
Obsesia reprezintă trăirea ce se impune subiectului fără voia
sa şi pe care nu o poate îndepărta voluntar, obligându-1 să o accepte.
Această trăire este însoţită de nesiguranţă (indecizie, ambitendinţă)
şi o rigiditate ritualică ce oferă o pseudo-siguranţă, interzicând tot
ce este neprevăzut.
Obsesia se referă la trăirea subiectivă, pe când compulsia se
referă la intenţia de act.
Sindromul obsesiv se asociază frecvent cu sindromul
depresiv şi parţial, cu anxietatea.Trăirile obsesive pot interfera cu
stările fobice şi cu depersonalizarea.
Trăirile obsesive pot fi reprezentate de:
• amintiri obsesive
• reprezentări obsesive
• ruminaţii ideatice
• frici obsesive.
Impulsiunile obsesive reprezintă tendinţa subiectului la acte
absurde auto- sau heteroagresive, pe care nu le pune în practică, dar
îi este frică să nu cedeze şi să treacă la acţiune.
Trăirile compulsive se manifestă ca:
• verificări obsesive
 • numărătoare obsesivă (aritmomanie) realizată după
un ritual, după un algoritm de numărare, pe baza unei
ciñe care se multiplică
• intenţii de act obsesive, încărcate de agresivitate şi
corelate cu fobii; ele pot fi:
- autoagresive - compulsia de a se arunca în gol,
de mutilare, de suicid
- heteroagresive - compulsia de a blasfemia în
locuri sacre, de a înjura în public, de a distruge,
de a da foc, de a lovi pe alţii, de a mutila pe alţii,
de a ucide o fiinţă apropiată (de obicei, propriul
copil de către mamă)
- acte obsesive sau ritualuri - acte simple,
repetitive care pot avea:
o o motivaţie fobică (spălatul repetat pe mâini
după atingerea unor obiecte resimţite ca
murdare, contaminate, pline de microbi)
o o motivaţie obsesivă (a atinge un obiect sau
o persoană de un număr de ori, de a repeta un
gest simplu de un număr de ori, etc).
Uneori, actele obsesive sunt aparent lipsite de orice motivaţie,
dar pacientul se simte obligat să le execute ca un ritual magic.
Dacă subiectul încearcă să respingă obsesiile şi compulsiile
apare o stare de anxietate foarte mare.
E. Sindrom ul conversiv-disociativ (isteric) reprezintă
transformarea somatică a unei suferinţe psihice având la bază
„disocierea câmpului actual de conştiinţă”, de natură psihogenă.
Caracteristici:
• apare hi situaţii stresante psihologic, durabile, de obicei
în prezenţa unei alte persoane, ca urmare a unor conflicte
sau frustrări
• are debut şi final brusc
• evoluţia este uneori fluctuantă diurn cu o durată variabilă
9

(ore - ani)
• pacientul acuză unele deficite funcţionale, dar neagă
problemele sale psihologice, care sunt evidente pentru
anturaj
• tulburările nu simt simulate conştient; ele sunt
determinate de mecanisme psihopatologice
subconştiente, pacientul realizând evidente beneficii
secundare
• pacienţii sunt dependenţi faţă de anturaj şi au unele
caracteristici isteriforme
• uneori, modelul de manifestare este imitativ (imită
patologia bolnavilor din salon sau spital)
• alteori, apare o indiferenţă totală faţă de un deficit
funcţional masiv
• apare frecvent la personalităţile histrionice, cu
sugestibilitate crescută.
Manifestările acestui sindrom se subîmpart în:
a. tulburări conversive (pseudoneurologice) - sunt exclusiv
psihogene, reversibile:
• paralizii sau pareze
• convulsii
• anestezii sau hipoestezii cutanate
• pierderea unor simţuri: cecitate, surditate, anosmie
• afonie sau disfonie.
b. tulburări disociative - sunt psihogene şi implică o
„disociaţie a conştiinţei psihologice”:
• amnezia disociativă
• fuga disociativă
 • stuporul disociativ
• transa sau „posesiunea” disociativă
• tulburarea de personalitate multiplă
• sindromul Ganser.

F. Sindromul hipocondriac
Ideea hipocondriacă reprezintă o preocupare excesivă şi
nemotivată asupra stării de funcţionare a organismului. Se manifestă
iniţial ca o simplă preocupare, apoi ca o obsesie şi, uneori, ca idee
prevalentă sau chiar idee delirantă.
Hipocondria se poate manifesta ca:
- un sindrom nevrotic (existând critică asupra bolii)
- un delir de tip hipocondriac numit şi tulburare
delirantă de tip somatic (pacientul este convins că
suferă de afecţiuni grave - cancer, SIDA, etc).
Sindromul hipocondriac se însoţeşte de simptome depresive
şi anxioase.
Durata hipocondriei ca afecţiune autonomă este de peste 6
luni; durata sub 6 luni a simptomatologiei hipocondriace se
încadrează la tulburări somatoforme.

2.2. Sindroame afective

A. Sindromul depresiv se caracterizează prin:
a. facies depresiv (fruntea încreţită în omega melancolic,
treimea interioară a pleoapelor ridicată, comisurile bucale
coborâte), postură depresivă (corpul încovoiat, braţele cad
pasiv pe lângă corp sau sunt ridicate exprimând
deznădejdea), neglijenţă vestimentară, purtarea unor culori
închise, teme
b. dispoziţie depresivă manifestată prin:
• dispoziţie tristă
 • sentimentul scurgerii lente a timpului
• lipsa de speranţă cu dezinteres faţă de prezent şi repliere
pe trecut
• preocupări şi comportament suicidar
• sentiment de scădere a vitalităţii cu disconfort general
• sentiment de lipsă de energie (astenie)
• idei de vinovăţie
9

• preocupări hipocondriace
• contact social şi sociabilitate redusă până la izolare
socială
• auto-depreciere
• distorsiuni cognitive în evaluarea altora (alţii îi apar ca
superiori, ca dispreţuindu-1 sau compătimindu-1)
c. lipsa interesului şi a plăcerii pentru toate sau aproape toate
activităţile
d. ideaţie scăzută cantitativ, lentoarea cursului ideativ, gândire
ineficientă (idei de vinovăţie, inutilitate, incapacitate)
e. reducere cantitativă şi lentoare în limbaj până la mutism
f. atenţie redusă din punct de vedere al concentrării,
persistenţei şi volumului
g. atenţie crescută acordată propriului corp (cu senzaţii
neplăcute)
h. hipomnezie de fixare şi evocare
i. percepţie diminuată
j. modificări ale instinctelor:
• alimentar (inapetenţă cu scădere în greutate sau
creşterea apetitului asociată cu creştere ponderală),
• diminuarea instinctului sexual (ca libido şi act),
• diminuarea instinctului matern.
k. reducere cantitativă şi lentoare a mişcării, până la stupor
l. tulburări ale somnului: somn scurtat, coşmaruri (morţi,
cimitire), trezire matinală, rău matinal sau hipersomnie
m. tulburări somatice - sunt legate de hiperactivitatea simpatică,
dublată de inhibiţia parasimpatică: hiposalivaţia, dureri
epigastrice, meteorism, constipaţie sau diaree, greutate în
respiraţie, disconfort precordial, tulburări de ritm cardiac,
extrasistole, ameţeli, cefalee, dureri difuze în regiunea
tractului urogenital.
Elemente ale sindromului depresiv pot fi întâlnite în:
• sindromul demenţial
« sindromul de lob frontal
♦ schizofrenia cu simptome negative.

B. Sindromul maniacal
Sindromul maniacal se caracterizează prin:
a. ţinută extravagantă, cu fard şi podoabe în exces,
vestimentaţie în culori vii
b. dispoziţie euforică sau disforică
- dispoziţie euforică:
• stare subiectivă (nemotivată) de bine
• sentimentul scurgerii rapide a timpului şi a unui
viitor favorabil
• părere bună despre sine ajungând până la delir
megaloman
• sentiment de capacitate (abilitate) crescută
• sociabilitate crescută (dorinţă şi plăcere de
contact social) cu transmiterea către alţii a bunei
dispoziţii
• relaţii interpersonale multiple
• distorsiune cognitivă în evaluarea interpersonală
(alţii îi par inferiori şi crede că îl admiră).
 - dispoziţie disforică:
• irascibilitate (excitabilitate crescută manifestată
printr-o stare de nemulţumire, o atitudine de
respingere a altora, de lipsă de înţelegere faţă de
cei din jur rezultând o atmosferă de tensiune,
apăsătoare)
• iritabilitate (stare de mânie, furie). Actele
coleroase exploziv-agresive apar aproape
instantaneu faţă de stimulul declanşator - jignirea
orgoliului, neîmplinirea unei dorinţe, zgomot,
etc. - sau din senin şi se manifestă prin acte
motorii, cuvinte neadecvate, fiind urmate de
regrete profunde şi promisiuni de nerepetare.
Acest răspuns exploziv la stimuli nesemnificativi
apare pe fondul unei nelinişti psihomotorii, de
nerăbdare, de incapacitate, de amânare a actului.
c. ritm ideativ crescut, presiune ideativă (subiectul resimte mai
multe gânduri decât poate verbaliza) cu asociaţii multiple,
superficiale, fugă de idei, logoree
d. lipsă de reticenţă în exprimarea verbală, uneori pomolalie
sau agresivitate verbală
e. hiperprosexie spontană şi hipoprosexie de concentrare
f. hipermnezie de evocare şi fixare
g. percepţie intensificată
h. energie fizică crescută, lipsa oboselii, creştere reală a
performanţelor fizice
i. iniţiative multiple (de obicei, nefinalizate), decizia şi
trecerea la act fiind rapide
j. nevoie redusă de somn
 k. dezinhibiţie şi creştere cantitativă în plan instinctiv (erotic,
în planul agresivităţii predominant verbale şi în plan
alimentar)
l. creşte expansivitatea şi activitatea (comportament expansiv
necenzurat), mişcare permanentă, nelinişte, agitaţie.
în formele uşoare creşte funcţionarea cognitivă şi volitivă şi
se amplifică performanţele.

2.3. Sindroamepsihotice
A. Sindromul halucinator
Halucinaţia este percepţia fără obiect de perceput în absenţa criticii.
Halucinaţiile se clasifică în raport cu domeniile senzoriale. Este
importantă precizarea relaţiei cu o eventuală trăire delirantă,
a. Halucinaţii exteroceptive
• Halucinaţii auditive
o la acest tip de halucinaţii pot fi descrise:
intensitatea şi timbrul vocilor, distanţa şi direcţia
de unde vin. Pacientul discută cu vocile sau
întoarce capul în direcţia acestora,
o se face diferenţa între halucinaţiile auditive:
- apelative - subiectul este strigat, solicitat pe
nume
- imperative - în care i se comandă să facă o
acţiune
- comentative - în care două sau mai multe
persoane sunt auzite discutând despre
pacient, evaluându-1 global sau comentând
acţiunile ori stările sale afective
o în cazul halucinaţiilor psihice (pseudohalucinaţii
- „aud voci în cap”) se cere diferenţierea faţă de
fenomenele de transparenţă-influenţă
o apar cel mai frecvent în schizofrenie.
 • Halucinaţii vizuale
o pot fi simple (pete de lumină, imagini
geometrice) sau sub formă de fiinţe naturale sau
supranaturale
o se pot combina cu halucinaţiile auditive
o uneori pot apărea pe un fond de vigilitate redus,
ca echivalentul unor stări oniroide (vis „cu ochii
deschişi”)
o pot impresiona puternic pacientul care participă
la ele afectiv şi comportamental (pacientul
priveşte îngrozit)
o apar cel mai frecvent în delirium tremens,
sevrajul/intoxicaţia la alcool şi cocaină.
• Halucinaţii gustative:
o halucinaţiile gustative sunt corelate strâns cu
convingeri delirante; gustul mâncării apare
modificat, corelat cu ideea otrăvirii.
• Halucinaţii olfactive:
o subiectul resimte mirosuri inexistente pe care le
corelează cu idei sau convingeri delirante; poate
resimţi mirosuri speciale pe care le degajă
propriul corp (de obicei neplăcute, întreţinând
idei de relaţie senzitivă).
Halucinaţiile gustative şi olfactive sunt întâlnite mai
frecvent în psihoze organice.
• Halucinaţii tactile:
o pacientul resimte senzaţii deosebite pe piele sau
sub piele interpretate, uneori, ca datorate unor
parazitoze
o pacientul se apără înfricoşat de halucinaţiile
zoomorfe care îl atacă (se scarpină, se spală)
 o în psihoza etilică acută pacientul vede şi simte în
acelaşi timp animale mici care se urcă pe corpul
său.
b. Halucinaţii interoceptive
• unii pacienţi afirmă că simt cum inima s-a oprit şi nu
mai funcţionează, dar aceasta poate fi o convingere
sau o confabulaţie
• alţii pot resimţi modificări ale organelor sexuale sau
senzaţii de orgasm ori
că o parte a corpului sau corpul în întregime este mai
mare sau mai mic.
c. Halucinaţii proprioceptive (kinestezice):
• pacientul resimte că este împins, tras, că se
acţionează pe dinăuntru asupra corpului său.

B. Sindromul delirant
Delirul reprezintă credinţa absolută într-o idee falsă,
impenetrabilă la argumente logice, care apare pe fondul clarităţii
conştiinţei, influenţând inadecvat comportamentul persoanei.
Atitudinea este de suspiciune permanentă, subiectul aşteptându-se
la evenimente nefavorabile corelate cu acţiunile altor persoane.
Există două tipuri de sindroame delirante: sistematizat
(paranoic) şi nesistematizat (paranoid).
a. Sindromul paranoic se caracterizează prin:
• delir sistematizat (de persecuţie, gelozie, invenţie) bazat
pe mecanisme interpretative
• gândirea şi comportamentul sunt coerente şi ordonate
• halucinaţiile lipsesc
• apare în paranoia şi psihoza reactivă reversibilă.
b. Sindromul paranoid constă în:
• delir nesistematizat, mai frecvent cu conţinut persecutor
 • însoţit de halucinaţii
• apare în: schizofrenia paranoidă, epilepsie, ASC,
senilitate, intoxicaţie cronică cu amfetamine, anemie
pernicioasă.
Tematica delirantă poate fi bizară, absurdă sau fantastică.
Delirul din paranoia cuprinde: idei delirante de prejudiciu,
de tip megaloman, de invenţie, de persecuţie, de relaţie, de tip
erotoman şi de gelozie.
In schizofrenie apar turnătoarele tipuri de idei delirante: de
persecuţie, de otrăvire, de urmărire, de influenţă xenopatică,
mistice, de posesiune demonică, de grandoare.
în episodul maniacal, delirul este de tip megaloman,
pacientul fiind convins că are personalitate ilustră sau filiaţie ilustră.
Pot fi prezente idei de omnipotenţă, omniscienţă, bogăţie, reformă
socială şi religioasă.
Temele delirului depresiv sunt: idei de inutilitate,
incapacitate, vinovăţie, ruină materială, boală gravă, incurabilitate
şi triada Cotard - negaţie, imortalitate şi enormitate.

C. Sindromul de automatism mintal (Sindromul de

transparenţă-influenţă sau Sindromul Kandinski-
Clerambault)
Sindromul de transparenţă-influenţă (Kandinski-
Clerambault) este reprezentat de triplul automatism: mental,
senzitiv şi motor şi constă din:
• sentimentul pierderii autocontrolului persoanei
asupra vieţii sale intime
• pierderea deciziei de a gândi liber şi a acţiona din
proprie voinţă
• aspectul transparenţei - subiectul resimte pasiv cum
este comunicată şi făcută public viaţa lui intimă
 • sentimentul de influenţă - se simte în permanenţă
controlat, influenţat, dirijat, metamorfozat, etc.
Sunt întâlnite următoarele simptome:
• răspândirea gândirii
• citirea gândirii
• furtul gândirii
• retragerea gândirii
• sonorizarea gândirii
• ecoul gândurilor
• controlul gândirii
• supravegherea, dirijarea şi fabricarea gândurilor
• inserţia gândurilor
• pasivitate corporală
• influenţă xenopatică asupra afectivităţii şi acţiunii.

D. Sindromul catatonie se caracterizează prin:

• stupor - inhibiţie psihomotorie cu hipertonie şi
menţinerea corpului în poziţii bizare, uneori patetice
• lipsă de iniţiativă şi mutism
• opoziţionista şi negativism (inclusiv alimentar)
• păstrarea poziţiei imprimate (flexibilitate ceroasă)
• ecomimie, ecolalie, ecopraxie
• comunicarea verbală reciprocă cu interlocutorul este
imposibilă
• stereotipii şi maniérisme atitudinale, gestuale,
mimice, comportamentale; uneori are un aspect
hiperexpresiv
• agitaţie în spaţiu restrâns.
 Se întâlneşte în:
- schizofrenie cu simptome pozitive
- tulburări disociative isterice (cu stupor
disociativ)
- tulburări catatonice organice (traumatism
cranio-cerebral, intoxicaţii cu monoxid de
carbon, encefalite)
- tulburări catatonice induse de substanţe
psihoactive.

E. Sindromul de dezorganizare schizoffenă se caracterizează

prin:
• fragmentarea psihismului, un deficit în sinteza eu-lui, a
gândirii, vorbirii şi comportamentului
• ambivalenţă în plan afectiv, decizional, interpersonal
• tulburări formale de gândire şi vorbire
• tulburări logico-semantice
• comportament manierist, stereotip, bizar, neadecvat.

F. Sindromul deficitar (de sărăcire psihică) schizofren se

caracterizează prin:
• deficit cognitiv al atenţiei, în perspectiva filtrului şi
ierarhizării informaţiilor
• deficit de înţelegere a mesajelor şi situaţiilor, alogie
• depersonalizare în plan corporal, psihic şi social
(sentiment de schimbare esenţială sau pierdere a propriei
identităţi, incertitudinea schemei corporale, absenţa
atitudinilor şi opiniilor proprii)
• indiferenţă faţă de sine, faţă de propria igienă,
indiferenţă faţă de succese şi evaluarea altora
• tocirea afectivităţii sau lipsa reactivităţii emoţionale
(este rece, nu are capacitatea de a se ataşa de alţii şi de
152
 anumite lucruri, de a iubi, de a se bucura sau emoţiona
împreună cu alţii, de a-1 interesa, de a-i păsa de soarta
altora)
• deficit global volitiv-activ: abulie, astenie (deficit de
energie dinamizantă, lipsă de iniţiativă, decizie dificilă,
perseverare dificilă, finalizare dificilă)
• deficit special de contact şi relaţionare socială cu
retragere socială, cu imposibilitatea contactului şi
închidere în sine patologică (autism)
• inhibiţie şi încetinire globală a proceselor psihice.

2.4. Sindroame organice

A. Sindromul crepuscular este o stare disociativă de

conştiinţă care constă din:
• deficit al concentrării, persistenţei şi volumului atenţiei
• percepţie diminuată prin hipoestezie senzorială şi false
identificări
• deficit al curiozităţii
• deficit al memoriei, predominant amnezie anterogradă,
ulterior amnezie lacunară
• deficit de orientare în spaţiu, timp, situaţie şi în raport cu
propria persoană
• deficit în înţelegerea informaţiilor oferite sau adresate,
lentoare ideativă, gândire ineficientă
• deficit al gândirii reflexive (deficit în imaginarea şi
soluţionarea unor probleme practice şi teoretice, în
evaluarea altora şi a propriei persoane)
• deficit al discernământului
• tulburare psihomotorie - deplasare fără un scop precis.
 Uneori, poate fi întâlnit un potenţial agresiv-reactiv crescut
ca în beţia patologică, cu importante implicaţii medico-legale;
alteori, starea crepusculară poate apărea la trezirea din somn, ca în
automatismul ambulator nocturn.
Sindromul crepuscular se poate instala şi psihogen sau ca un
echivalent epileptic (epilepsia temporală).
B. Sindromul amnestic organic se caracterizează prin:
• hipomnezie de fixare (anterogradă) prin afectarea
memoriei recente (de scurtă durată)
• hipomnezie de conservare (stocare) prin afectarea
memoriei de lungă durată
• hipomnezie de evocare (retrogradă) a evenimentelor
anterioare debutului bolii, în ordinea inversă apariţiei lor
• confabulaţie compensatorie a deficitului mnezic
• memoria imediată, atenţia şi conştienţa sunt păstrate
• dezorientare temporală şi mai puţin spaţială * apare în
forme severe şi se datoreşte exclusiv deficitului mnezic
masiv
• anosognozie
• apatie, absenţa iniţiativei.
în sindromul amnestic organic este afectată sever
funcţionalitatea individului în toate planurile, inclusiv ale existenţei
cotidiene, necesitând îngrijire.
Evoluţia este cronică, progresivă, ireversibilă.
Sindromul amnestic organic apare în boli neurologice:
- primare: traumatice, vasculare, encefalopatia
alcoolică
- secundare: avitaminoze, intoxicaţii cu droguri,
metale, monoxid de carbon, solvenţi organici,
substanţe organofosforice.
 Se face diagnostic diferenţial cu:
- delirium-ul
- demenţa
- amnezia disociativă
- tulburarea de memorie din depresie
- simularea.

C. Sindrom ul Korsakov şi encefalopatia W ernicke

Sindrom ul Korsakov este o tulburare cronică datorată
deficitului de tiamină (vitamina B l) şi se manifestă prin:
- amnezie predominant anterogradă
- false recunoaşteri
- dezorientare temporo-spaţială, in special
temporală
- confabulaţii mnestice
- anosognozie
- uneori, euforie
- polinevrită carenţială a membrelor
inferioare.
Encefalopatia W ernicke este o tulburare neurologică
acută cauzată de deficitul de tiamină (vitamina B l)
caracterizată prin:
- ataxie (este afectat în primul rând mersul)
- tulburări vestibulare
- stare confuzivă, stupor până la comă
- nistagmus orizontal (tulburare de motilitate
oculară)
- somnolenţă
- hipertonie generalizată paroxistică, mai ales a
membrelor superioare.
Are un debut brusc, iar remisiunea este posibilă dacă se
administrează imediat doze mari de tiamină.
 D. Sindrom ul de retardare m intală (oligofrenia) este un
sindrom psiho-organic cerebral caracterizat prin:
• subdezvoltare psihică globală cu un coeficient de inteligenţă
(QI) mai mic decât 70 care apare între 0-12 ani. Afectează
toate funcţiile psihice, exceptând starea de veghe şi
claritatea câmpului conştiinţei; percepţia are o afectare mai
redusă.
• defectul oligoffen este ireversibil şi fără caracter progresiv
• în funcţie de gradul retardării mintale este afectată
funcţionalitatea individuală (capacitatea de autoîngrijire,
autonomia existenţială) şi socială (comunicarea şi
relaţionarea interumană, integrarea şi adaptarea în viaţa
comunitară).
Gradele de retardare mintală se stabilesc în funcţie de QI şi
de o serie de criterii psihoneurologice şi sociale.
• Retardarea mintală uşoară (oligofienia gradul I) se
caracterizează prin:
frecvenţa=85%
QI=51-70
vârsta mintală = 7 -11 ani
şcolarizare elementară (în şcoli speciale)
pot învăţa o meserie simplă
pot dobândi ocupaţii care să le confere un
anumit grad de independenţă materială
pot avea o rezidenţă şi o familie proprie
necesită supervizare şi sprijin în condiţii de
stres.
• Retardarea mintală medie (oligofrenie gradul II) are o
frecvenţă de 10% şi un QI = 36 - 50 şi se caracterizează
prin:
 psihism între 3 - 6 ani
pot învăţa să meargă, să vorbească (vocabular
limitat)
nu pot fi şcolarizaţi, rămân analfabeţi
pot învăţa activităţi simple, stereotipe
se pot autoîngriji
nu au o existentă autonomă.
9

• Retardarea mintală severă (frecvenţa este de 3-4% şi QI =

21 - 35) şi retardarea mintală profundă (frecvenţa este de 1-
2% din totalul oligofreniilor şi QI = 10 - 20) corespund
oligofreniei gradul III şi se caracterizează prin:
psihismul este la nivelul vârstei de 0-3 ani
nu poate învăţa vorbirea şi mersul
asociază o patologie somatică generală ce
scade viabilitatea.
Comportamental persoanele cu retardare mintală de gradele
I şi II pot fi armonice (ascultătoare) sau dizarmonice (impulsive,
agresive, uneori cu autoagresivitate).
Cei cu retardare mintală de gradul III necesită asistenţă
permanentă pentru supravieţuire şi instituţionalizare.
Etiologia este neclară (în 30-40% din cazuri), ereditară
(aberaţii cromozomiale - Sindromul Down, erori înnăscute de
metabolism, etc) sau dobândită (iradiere, medicaţie teratogenă,
viroze în primele 3 luni de sarcină, traumatisme cranio-cerebrale,
encefalite severe postnatal precoce, deprivare socio-
informaţională).
E. Sindromul demenţial se caracterizează prin deficit cognitiv
global, modificări afective, volitive, comportamentale şi ale
vorbirii:
- deficienţă mnestică iniţial anterogradă şi ulterior
retrogradă.
 - pe fondul pierderii masive a bagajului informaţional pot
apare confabularle compensatorii
- alteori, subiectul îşi dă seama de deficienţa mnestică sau
de cea de înţelegere, dar nu poate controla handicapul şi
suferă
- scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei
- deficite perceptive, cu false identificări (iluzii,
halucinaţii)
- dezorientare spaţială, temporală, auto- şi allopsihică
- gândire lentă, concretă, incoerentă, idei delirante de
prejudiciu
- ecolalie, perseverări/stereotipii, mutism
- dispoziţie depresivă, anxietate, iritabilitate, labilitate
emoţională, tocire afectivă
- deficite sau dezinhibiţie în plan instinctual şi
comportamental
- anosognozie
- deficite ale voinţei
- inversarea ritmului somn-veghe.
Mai pot fi întâlnite tulburări neurologice de focar şi de
sistem.

F. Sindromul confuzional (Delirium)

Are debut rapid cu evoluţie fluctuantă pe parcursul zilei;
durata totală a afecţiunii este mai mică de 6 luni.
Apare cel mai frecvent în suferinţe organice cerebrale (EEG
anormal - încetinirea activităţii electrice de fond) şi se
caracterizează prin:
• alterarea conştienţei
• dezorientare spaţio-temporală, auto- şi allopsihică
• atenţie şi percepţie diminuate cu tulburare formală a
percepţiei (iluzii, false recunoaşteri)
• starea cognitivă nu permite o raportare relativ coerentă la
ambianţă (ca în obnubilare sau în starea crepusculară)
• tulburări mnestice şi de reflexivitate
• gândire ineficientă şi vorbire ineficientă
• agitaţie mergând până la manifestări elastice (distrugerea
nediferenţiată a tot ceea ce este înjur)
• nelinişte psihomotorie în spaţiu restrâns (spaţiul patului)
• deplasare de tip dromoman crepuscular
• halucinaţii predominant vizuale „oniroide” care se pot
desfăşura într-o atmosferă de derealizare „ca de vis”;
subiectul participă intens afectiv şi comportamental la aceste
trăiri oniroide din sfera profesională sau socio-familială.

2.5. Stări psihopatologice

A. Delirium-ul se mai numeşte: stare confuzională acută / stare
confuzională de tip delirant / sindrom psiho-organic acut /
encefalopatie metabolică sau toxică şi are următoarele
caracteristici:
• este un sindrom psiho-organic cerebral caracterizat prin
modificarea conştiinţei cu diminuarea vigilităţii,
clarităţii si lucidităţii acesteia
9 9 9

• este de natură organică, neurologică (excepţie, confuzia

reactivă) motiv pentru care durata, evoluţia şi
prognosticul sunt dependente exclusiv de evoluţia şi
prognosticul bolii de bază
• poate apărea la orice vârstă (mai frecvent după 60 de ani)
• are un debut rapid (ore, zile)
• evoluţia este acută, de maxim 6 luni, cu fluctuaţii clinice
diurne şi agravare globală nocturnă.
• este urgenţă medicală.
Etiologie:
• Afecţiuni neurologice primare: traumatice, vasculare,
infecţioase, degenerative (inclusiv cauzate de alcool),
tumorale, epileptice.
• Afecţiuni neurologice secundare:
- stări infecţioase sau toxice generale
- endocrinopatii
- insuficienţe renale, hepatice sau cardiace
- avitaminoze (vitamina B 1, B12, niacină)
- tulburări hidroelectrolitice
- sevraj la dependenţa de unele substanţe psihoactive
(alcool, benzodiazepine, barbiturice)
- medicamente:
o antibiotice (rifampicină, metronidazol)
o antiinflamatoare nesteroidiene
o sedative, hipnotice, antidepresive triciclice,
anticonvulsivante (acid valproic), amfetamine,
opioide, litiu, disulfiram
o antineoplazice
o anticolinergice, antiparkinsoniene
o antihistaminice
o analgezice (scopolamină)
o medicaţie cardiacă (betablocante)
o lidocaină.
Factori de risc:
- vârsta înaintată, peste 65 de ani
- malnutritia
9

- tulburări preexistente cerebrale (ASC, traumatisme)

- boli generale concomitente (infecţii, diabet zaharat,
hipertensiune arterială)
- episoade anterioare de delirium.
Tablou clinic:
• tulburări ale conştienţei - obnubilare
• tulburări ale atenţiei (simptom esenţial) - hipoprosexie
globală, până la aprosexie
- necesitatea repetării întrebărilor
- distractibilitate
- uneori, perseverare verbală
• dezorientarea (simptom esenţial) în primul rând
temporală; celelalte forme de dezorientare se găsesc în
delirium-ul sever
• tulburări de memorie
- hipomnezie sau amnezie a memoriei imediate şi
recente
- memoria de evocare diminuată
• tulburări de percepţie
- iluzii patologice
- halucinaţii vizuale, tactile (delirium tremens)
• tulburări ale gândirii şi vorbirii:
- tahi-sau bradipsihie
- gândire obtuză până la incoerenţă
- delir halucinator paranoid nesistematizat,
fragmentar, tranzitoriu
- afectarea capacităţii de interpretare corectă a
stimulilor, de înţelegere a unui mesaj verbal, de a
soluţiona probleme
- tulburări ale judecăţii, limbajului şi conştientizării
bolii
- debit verbal crescut sau scăzut
- vorbire digresivă, irelevantă până la incoerenţă
 - uneori, vorbirea este întretăiată de ţipete, tânguiri,
insulte sau bolboroseli până la mutism, în forma
amentivă
• tulburări afective:
- fluctuaţii rapide, imprevizibile de stări anxioase şi
mai ales iritabile, dar şi depresive, euforice sau de
apatie
• tulburările ciclului somn-veghe
- insomnie totală sau parţială cu agravare clinică
nocturnă
- dissomnie cu somn fragmentar neodihnitor
- somnolenţă diurnă
- coşmaruri şi inversarea ritmului somn-veghe
• tulburări psihomotorii şi comportamentale:
- oscilaţii rapide extreme între agitaţie psihomotorie şi
stupor akinetic
- creşterea timpului de reacţie şi a reacţiei de tresărire
la un stimul neaşteptat
- secundar halucinaţiilor anxiogene apar reacţii
agresive, iar agitaţia dezordonată produce
autovătămare
• tulburări somatice:
- tahicardie, hipertensiune arterială
- febră, transpiraţii
- midriază
- roşeaţă sau paloare
- greaţă, vomă
- tremor, ataxie, mioclonii, disfagie.
Investigaţii paraclinice:
• hemograma completă
• teste hepatice
 • teste tiroidiene
• radiografie pulmonară
• urocultură
• teste toxicologice
• CT/RM craniană
• EEG
• puncţie lombară dacă simt semne de iritaţie meningeală.

Diagnostic diferenţial:
• Demenţa (atenţie, deliriumul apărut pe fondul demenţei
este frecvent).
Diagnostic diferenţial între delirium şi demenţă.
Deliriumul este o afecţiune acută, cu debut rapid, evoluţie
fluctuantă şi o durată de zile sau săptămâni, adesea reversibilă.
Conştiinţa este fluctuantă, orientarea afectată cel puţin periodic,
atenţia şi prezenţa în mediu puternic afectate, memoria recentă
intens afectată. Bolnavii prezintă anxietate, iritabilitate, gândire
incoerentă, frecvent halucinaţii vizuale, inhibiţie şi/sau agitaţie
psiho-motorie, ciclul somn-veghe perturbat.
Demenţa este o tulburare cronică cu debut insidios, evoluţie
cronică progresivă, cu durată de luni-ani şi în majoritatea cazurilor
ireversibilă. Conştienţa este normală; orientarea, iniţial intactă;
atenţia şi prezenţa în mediu, mai puţin afectate. Este afectată atât
memoria recentă cât şi de lungă durată. Bolnavii sunt labili (nu sunt
anxioşi); gândirea este descrescută cantitativ; halucinaţiile sunt mai
puţin frecvente (excepţie cele vesperale). Ciclul somn-veghe este
mai puţin perturbat, iar funcţia psiho-motorie este normală.
• Schizofrenia şi tulburările psihotice scurte, tulburarea
schizofreniformă, mania - de obicei nu au evoluţie rapid
fluctuantă şi nici nu este afectat nivelul conştienţei sau
nu este alterată semnificativ cogniţia. în delirium
 simptomele psihotice sunt fragmentare şi
nesistematizate.
• Tulburările disociative - se pot prezenta cu amnezie
lacunară, dar în absenţa afectării cognitive globale şi a
pattemurilor psihomotorii şi hipnice.
• Alte tulburări: tulburările anxioase, simularea,
tulburarea factice.
• Tipurile de delirium între ele, funcţie de etiologie.
Evoluţie şi prognostic
evoluţia este de regulă rapidă
simptomele se reduc în 3-7 zile de la tratarea
factorului cauzal (dispariţia simptomelor se
realizează în 2 săptămâni)
- la unii pacienţi deliriumul poate să dispară spontan
- la bolnavii care au avut un episod de delirium apare
exitus la un an în proporţie de 50%
- persistenţa mai mare de 6 luni necesită
reconsiderarea diagnosticului.
Tratament
- nursing într-un cadru suportiv şi protectiv
- se optimizează mediul senzorial în sensul scăderii
stimulării în delirium tremens şi creşterea stimulării
în deliriumul datorat deprivării senzoriale
- identificarea şi tratarea cauzei primare când este
cunoscută
- reechilibrarea hidroelectrolitică şi nutritivă
- dacă este identificată medicaţia cauzatoare, aceasta
se întrerupe
- se informează familia despre starea pacientului şi
posibilităţile evolutive
 - în stările de agitaţie cu iluzii, halucinaţii, idei
delirante se administrează:
> Haloperidol injectabil fiole de 5mg i.m. repetate
la 2 ore, nu mai mult de 40mg/zi sau Haloperidol
soluţie orală (10 picături = lmg)
o la vârstnici doza este de 0,5 - lm g de 2-
3ori/zi
o Haloperidolul este un antipsihotic incisiv, nu
are efect pe aparatul cardiovascular, nu are
efecte anticolinergice
> Benzodiazepine care induc somnul, scad agitaţia
psihomotorie şi sunt bine tolerate hepatic.
o Se recomandă: Lorazepam l-2mg la 4 ore
p.o. în special la bolnavii cu risc convulsivant
(sevraj alcoolic, sevraj la sedative şi
hipnotice)
o Clonazepam tb. 0,5-2mg
o Midazolam tb. 7,5mg sau fiole de 5mg în
p.e.v.
> Se combină Haloperidol cu benzodiazepine.
Dozele mari de Haloperidol pot creşte Qtc provocând aritmii
cardiace la pacienţii cu cardiomiopatie alcoolică sau dilatare
ventricularii; pot provoca distonia acută laringeală, caz în care se
administrează Cogentin l-2mg i.v.
Dozele mari de benzodiazepine deprimă centrii respiratori
producând hipersedare.
Dacă apare akatisie se scade doza de Haloperidol şi se
administrează Lorazepam lmg x 3/zi sau Diazepam 5-10mg x 2-3/zi
sau Propranolol 10-20mg x 2-3/zi.
 La vârstnici, administrarea îndelungată de Haloperidol poate
provoca boala Parkinson, iar administrarea de Romparkin poate
creşte confuzia.
In cadrul sindromului anticolinergic (gură uscată, vedere
înceţoşată, retenţie urinară, constipaţie, buimăceală) determinat de
antipsihotice, antidepresive triciclice, Nifedipin, Digoxin - se
administrează Neostigmină (Miostin) 15-30mg/zi, i.m./ p.o. sau
Phyziostigmină i.v. 2mg/2min. sau i.m. 2mg cu repetare la nevoie,
la 30-60 de minute.
B. Agitaţia psihomotorie este un conglomerat de
comportamente dezordonate, zgomotoase, variabile ca
intensitate la acelaşi bolnav, cât şi de la o afecţiune psihică
la alta.
în funcţie de: intensitate, durată, frecvenţă, coloratură
afectivă, claritatea conştiinţei se determină caracterul comprehensibil
sau incomprehensibil al stării de agitaţie psihomotorie.
a. agitaţia incomprehensibilă este agitaţia confuzivă
caracteristică unor condiţii organice (intoxicaţii - frecvent cu
alcool, boli somatice acute - infecţii, boli neurologice -
tumori, tromboflebită de sinus cavernos) şi se manifestă prin:
• dezorientare temporo-spaţială, uneori auto-şi
allopsihică
• halucinaţii, frecvent vizuale
• tulburare calitativă a conştiinţei de tip oneiroid
b. agitaţia comprehensibilă - prezentă în tulburările acute de
stres se caracterizează prin:
• fond clar al conştiinţei
• afect hipertimic negativ
• legătură inteligibilă cu un factor de stres psihic
major.
Din punct de vedere clinic, prezintă (D. Prelipceanu):
• hiperactivitate în toate sectoarele psihismului
(motor, ideativ,verbal, afectiv) manifestată prin:
o vivacitate crescută
o nerăbdare
o ton ridicat al vocii
o locvacitate, logoree
o surescitare ideativă
o exacerbarea memoriei, ideaţiei
o mobilitatea afectelor
o mişcări, mimică, gesturi bruşte necontrolate
• intensitate variabilă care poate atinge paroxisme
coleroase, incoercibile, cu potenţial hetero- sau
autoagresiv.
• polimorfism simptomatologie ceea ce face ca
diagnosticul diferenţial să fie dificil.
Pentru clarificarea cauzei se exclud:
• condiţii somatice: infecţii grave, hipoparatiroidism,
hipertiroidism, boală Cushing, porfirie acută,
hipoglicemie, infarct miocardic acut
• condiţii neurologice: epilepsie, tumori cerebrale,
abces cerebral, tromboflebita sinusului cavernos,
coree, etc
• condiţii farmacologice:
- efecte secundare ale unor medicamente: akatisie,
tasikinezie post neuroleptice, viraj expansiv post
ortotimizante, nootrope, etc
- supradozări sau reacţii idiosincratice
(sensibilitate particulară a unei persoane) la
ACTH, cortizon, tuberculostatice, antibiotice
 • intoxicaţii cu substanţe non-psihoactive (monoxid de
carbon, plumb,etc).
Cauzele agitaţiei psihomotorii:
• Cauze toxice - intoxicaţia acută cu alcool (cel mai frecvent),
amfetamine, cocaină, fenciclidină, halucinogene.
• Stări de sevraj la:
- alcool (delirium tremens)
- opioide
- barbiturice
- benzodiazepine
• Afecţiuni somatice:
- traumatism cranio-cerebral (apare frecvent în abuzul de
alcool)
- hematom subdural
- accidente cerebro-vasculare incipiente
- infecţii grave
- encefalopatia portală (în ciroză hepatică)
- crize hipoglicemice
• Tulburări psihice:
- Patologia psihotică - în totalitate.
- Tulburări afective:
> tulburări depresive:
o depresia agitată „africană”
o raptusul în context melancolic (potenţial auto- sau
hetero agresiv)
o agitaţie la un depresiv endogen sub tratament
ortotimizant predominant sau exclusiv
serotoninergic
> tulburări expansive:
o agitaţia maniacală cu extreme - furor
 o întreruperea bruscă şi recentă a tratamentului
timostabilizator (litiu, carbamazepină, valproat) şi
abuzurile etilice - factori predictivi pentru instalarea
zgomotoasă a episodului maniacal.
- Tulburări anxioase:
o atacuri de panică
o reacţia acută la stres - este necesar să existe o
legătură temporală imediată şi clară intre
impactul unui stresor emoţional şi debutul
simptomelor (frecvent minute).
- Tulburări de personalitate - constituie o sursă frecventă
a stărilor de agitaţie psihomotorie prin asociere cu
impregnarea etilică sau alte toxice; cel mai frecvent
apare la personalitatea antisocială şi borderline.
- Tulburări somatoforme - tulburarea prin durere
somatoformă persistentă (durere neexplicată prin
mecanisme fiziologice).
- Patologia psiho-organică:
o acută: delirium
o cronică: demenţă.

Tratament
Farmacologic: benzodiazepine (Diazepam 2 fiole i.m.,
repetate la 2 ore sau Lorazepam cp lmg, 1 - 2 cp p.o. în caz de
afectare hepatică).
Dacă simptomatologia este halucinator - delirantă se
administrează Haloperidol 1-2 fiole i.m. sau antipsihotice atipice
sedative şi benzodiazepine.
Dacă este cazul se contenţionează pacientul.
Capitolul III. Prezentarea generală a unui caz clinic
în Psihiatrie

1. Date de identitate
- Nume şi prenume
- Vârstă
- Sex
- Ocupaţia actuală
- Statutul marital
- Domiciliul
- Religia
2. Circumstanţele în care vine la spital
> este adus de ...
> vine din proprie iniţiativă
> internat de urgenţă prin camera de gardă
3. Motivele internării
- debutul simptomatologiei
- contextul în care a apărut suferinţa
- evoluţia acesteia
- eventualele intervenţii medicale
9

4. Antecedente heredo-colaterale (bolile părinţilor, fraţilor)

- psihice (depistarea vulnerabilităţii genetice)
- somatice
5. Antecedente personale fiziologice (la femei)
- menarha
- sarcini
avorturi
- ciclul menstrual regulat/neregulat, fluxul
- menopauză
6. Antecedente personale patologice
- psihiatrice
somatice
consumul de alcool, cafea, tutun, medicamente şi
droguri:
o durata de consum
o doze
o tratamentul urmat
7. Istoric personal
- naşterea
rangul în fratrie
- dezvoltarea psihomotorie până la vârsta de trei ani
- copilăria şi adolescenţa:
o performanţe şcolare
o capacitatea de adaptare şcolară cu accentuare
asupra timidităţii, impulsivităţii, agresivităţii şi
instabilităţii
o relaţiile cu părinţii
o relaţiile cu ceilalţi copii
- perioada de adult:
o serviciul militar (grad de adaptare, dacă a fost
clasat şi de ce)
o studii
o activitatea profesională - profesia (funcţia),
vechimea în muncă, numărul locurilor de muncă,
performanţele profesionale şi sociale
o capacitatea de integrare în colectivitate
o pensionat medical sau la limită de vârstă
o familia şi relaţiile maritale
■ căsătorit/necăsătorit
■ unde locuieşte, cu cine?
 ■ relaţionare intrafamilială
bună/tensionată/coflictuală/deteriorată
o dificultăţi în îndeplinirea obligaţiilor familiale
elementare
o structura familiei: membrii familiei în ordine
cronologică (bunici, părinţi, copii, fraţi şi surori);
vârsta şi gradul de instruire al fiecărui membru al
familiei; ocupaţia fiecărui membru al familiei,
o relaţionare socială bună/deficitară în prezent cu
vecinii
o capacitatea de rezolvare a situaţiilor stresante şi
a responsabilităţilor:
■ sistemul de suport psiho-social
■ stresorii somatici sau sociali
8. Istoric psihiatric
Istoricul bolii:
- Data debutului: anul, luna, ziua.
- Caracterul debutului
- Circumstanţele în care a apărut boala
- Simptomatologia de debut şi evoluţia ei până la
internare
- Prima internare (anul, locul) cu diagnosticul ... ,
tratat c u ...
- A doua, a treia ... internare etc.
- Tratamentul urmat până la internarea actuală a
constat în ... ; a produs/nu a produs o ameliorare
semnificativă a simptomatologiei
- între internări pacientul este compliant sau
noncompliant la tratament
 - Datele obţinute de la aparţinători referitoare la
tratamentul medicamentos urmat (sunt/nu sunt
concludente)
- Comorbidităţi
- Abuzul de substanţe
- Evoluţia (eventual, prezenţa unor complicaţii:
violenţă, autoagresivitate, acte antisociale)
9. Examenul somatic + examenul neurologic
A. Examen somatic:
• Starea generală
• înălţime, greutate
• Tip constituţional
• Tegumente, mucoase, fanere
• Ţesut conjunctiv-adipos subcutanat
• Sistemul limfo-ganglionar superficial
• Aparatul locomotor
- acuze subiective
- examen obiectiv
• Aparatul respirator:
- noxe respiratorii
- acuze respiratorii subiective
- examen obiectiv
• Aparatul cardio-vascular:
- acuze subiective
- examen obiectiv
• Aparatul digestiv:
- acuze subiective
- examen obiectiv
- apetit
- tranzit intestinal
- ficat - examen obiectiv
173
 • Aparatul urinar:
acuze subiective
examen obiectiv
• Aparatul genital:
acuze subiective
examen obiectiv
• Sistemul endocrin:
acuze subiective
examen obiectiv
• Sânge şi organe hematopoietice:
- măduva spinării
splină
- sistem limfo-ganglionar profund.
B. Examen neurologic: sistemul nervos central, sistemul
nervos simpatic, parasimpatic şi organe de simţ - acuze
subiective, examen obiectiv.
antecedente personale patologice: traumatisme
cranio-cerebrale, epilepsie, migrenă, simptome
cognitive
• ochi:
- midriază
- mioză
edem papilar
îngustarea câmpului vizual
nistagmus
limitarea privirii în jos
• mişcări faciale
• vorbirea:
mutism
dizartrie
ecolalie
 - palilalie
- afazie
• manifestări motorii:
slăbiciune musculară
- modificări ale tonusului muscular
- mioclonii
- ataxie
- catatonie
- modificări ale mersului
akinezie
distonii
- tremor
- mişcări coreice
• manifestări senzoriale
• reflexe patologice
10. Investigaţii paraclinice
• analize uzuale de laborator
• examen endocrinologie
• EKG
• Rg pulmonară
• Rg craniană
• examen fund de ochi
• EEG
• examen LCR (la nevoie)
• investigaţii neuroimagistice (CT, RM)
11. Examenul psihic
• Ţinuta (vestimentaţia)
ordonată
dezordonată
sărăcăcioasă
 excentrică, bizară
- rafinament vestimentar
- îngrijită
neîngrijită
- ruptă, sfâşiată
travestitism
cisvestitism
• Atitudinea
cooperantă
- necooperantă
negativistă
suspicioasă
- ostilă
agresivă
ironică
insolentă (impertinentă, obraznică)
- revendicativă
- dominatoare
demonstrativă
lamentativă
- simulatoare
manipulatoare
- disimulatoare
duplicitară
- docilă
- prietenoasă
perplexă
indiferentă
ciudată
inadecvată
- preocupată
 retrasă
- adezivă
ambivalenţă
stuporoasă
schimbătoare
• Faciesul
- necaracteristic
- depresiv
vesel
anxios
- încruntat
impregnat neuroleptic
dismorfic
nătâng
inexpresiv
perplex
Expresia feţei:
fixă
mobilă
aspect de mască
indiferentă
extatică
- distrată
bănuitoare
anxioasă
- tristă
discordantă
mulţumită
oscilantă
Privirea :
- normală
 tristă
- hipomobilă
hipermobilă, fugace
fixă
- în gol
absentă
detaşată
rătăcită
inexpresivă
- mirată
anxioasă
vioaie
necruţătoare
- ostilă
suspicioasă
evită contactul vizual cu interlocutorul
• Igiena corporală
corespunzătoare
deficitară
- paraziţi
gatism
- miros dezagreabil
halenă: alcoolică, acetonică, fetidă
• Orientarea temporo-spaţială, auto- şi allopsihică
• Mimică şi gestică ample/reduse, (râs bizar,
inadecvat, nemotivat în cursul interviului)
Mimica:
normală
hipermimie
hipomimie
amimie
 - paramimie
- grimase
- param ¡mii :
o mimica de împrumut
o ecomimut
o hcmimimia
o neomimia
o jargonomimia
Pantomimica:
- normală
- redusă
- hipomobilă
imobilă
- largă
- hipermobilă
- tremor distal
ticuri mişcări spasmodice parazitare
intenţionale
o onicofagia
o tricotilomania
o Sindromul Gilles de la
Tourette (ticuri ale capului,
membrelor, vocale şi
coprolalie)
parakinezii:
> stereotipii
> bizarerii
> manierisme
 > Stereotipii:
o de atitudine (de poziţie, akinetice ): -
catatonia, catalepsia (flexibilitatea
ceroasă)
o de mişcare (kinetice sau parakinetice)
• Contactul psihic - uşor/dificil de realizat şi menţinut
Contactul verbal şi dialogul:
- spontan / uşor / dificil / imposibil de
realizat
- negativism verbal
- solilocvie
• Vorbirea
- spontaneitate
• viteza răspunsului
- răspunsuri adecvate (pot alterna cu cele
tangenţiale) m timp ce atenţia este cu uşurinţă
sau nu distrasă de stimuli externi
- răspunde la obiect sau nu
- egalitatea sau inegalitatea răspunsurilor
- vocabular
- greşeli gramaticale
Modalitatea de exprimare verbală poate fi:
o dramatică (impresionantă,
zguduitoare)
o declamatorie (pompoasă,
bombastică, teatrală, emfatică)
o protestativă
o sarcastică
o amară
o ironică
o telegrafică
 o şoptită
o plângăreaţă
• Percepţia
- hiperestezie
- hipoestezie
- anestezie
- parestezii
- cenestopatii
- iluzii
- agnozii
- halucinaţii, pseudohalucinaţii
• Atenţia
- spontană /voluntară
- distributivitate /concentrare
- disprosexii
• Memoria
fixare
- evocare
- hipomnezie
- hipermnezie
- amnezie
- paramnezii (false recunoaşteri,
pseudoreminiscenţe, confabulaţii, etc).
• Gândirea
- fluxul şi ritmul ideo-verbal
- coerenţa
- interpretativitate delirantă, impenetrabilitate
la critică şi contraargumente
- idei dominante, prevalente, obsesive sau
delirante şi conţinutul tematic al acestora (cu
exemplificări)
 calculul mintal
- nedezvoltarea sau regresiunea gândirii
• Limbajul
intensitatea şi tonalitatea vocii
tulburările limbajului oral
tulburările limbajului scris
• Imaginaţia
scăzută
exaltată morbid (mitomanie, simulaţie,
metasimulaţie, suprasimulaţie, disimulare)
• Afectivitatea
dispoziţie
emoţie
sentimente
intensitate
- labilitate
irascibilitate, iritabilitate.
anxietate
euforie
depresie
paratimii
• Voinţa
>

hiperbulie
hipobulie
abulie
- disabulie .
parabulie
• Activitatea
motilitate
amploare
randament util
 - eficienţă
- hiperkinezii: nelinişte, excitaţie sau agitaţie
psiho-motorie
- hipokinezii: bradikinezia, akinezia (baraj /
fading motor, catalepsie, catatonie)
- stupoare
- stereotipii
- maniérisme
• Viaţa instinctuală: instinctul sexual, de apărare,
alimentar, matern.
• Ritmul nictemeral
- perioade de somn
- perioade de veghe
- insomnie
- somn indus medicamentos, inversarea
ritmului somn-veghe, etc
• Conştiinţa
- claritatea, luciditatea.
- îngustarea câmpului conştiinţei
• Conştiinţa bolii:
- prezentă sau absentă
- poate/nu poate contura o perspectivă
personală asupra viitorului propriu
• Personalitatea premorbidă:
- familia în care s-a născut şi a crescut
pacientul
- relaţii intrafamiliale
- atitudinea părinţilor
- atmosfera şi caracterul educaţiei în propria
familie
- evenimente şi situaţii traumatizante
 - relaţii extrafamiliale - caracterul şi
stabilitatea lor
- hobby-uri (natura şi evoluţia lor)
- activitatea preşcolară, şcolara şi universitară:
vârsta la care a început fiecare formă de
instruire, frecvenţa, adaptarea, randamentul,
eşecuri şi evenimente deosebite, activităţi
extrascolare.
9

- comportamentul în câmpul muncii: vârsta la

care a început activitatea, ruta profesională,
randamentul, succese şi eşecuri, aprecieri şi
sancţiuni, atmosfera de la locul de muncă
- tipul de personalitate
- trăsături accentuate de personalitate.
• Personalitatea actuală:
- deteriorare, dedublare, modificare.
- tip de personalitate / tulburări
derealizare
depersonalizare
12. Examenul psihologic
13. Diagnosticul pozitiv - criteriile pe care se stabileşte
14. Diagnosticul diferenţial
15. Evoluţia şi prognosticul:
- factori de prognostic pozitiv
- factori de prognostic negativ
16. Tratamentul
• este individualizat, ţinându-se cont de
particularităţile somatice şi psihologice ale
pacientului şi are o abordare bio-psiho-socială:
- terapia biologică
 o tratamentul medicamentos:
medicamentul, doza şi durata
o tratamentul actual
o alternative de tratament
- tratamentul psihologic (care se va lua în
considerare odată cu remisia
simptomatologiei psihiatrice acute)
psihoterapie suportivă, psihoterapie
orientată psihanalitic, terapie cognitiv-
comportamentală, etc.
- modalităţi de reabilitare/reintegrare socio-
profesională
17. Particularităţile cazului:
• posibilităţi de evoluţie favorabilă sau nefavorabilă
• complianţa sau non-complianţa
• probleme de diagnostic diferenţial
• asocierea cu o boală somatică (exemplu, Diabet
zaharat) ridică probleme legate de terapia
medicamentoasă
■ lipsa suportului social
Scala GAF

Deoarece este utilă pentru diagnostic (pentru comparaţia cu

funcţionarea pacientului anterior declanşării tulburării) şi pentru
evaluarea funcţionării globale a bolnavilor psihic (cerută de unele
comisii de expertiză) ataşăm Scala de evaluare globală a funcţionării
(Scala GAF) conform DSMIV-TR:

100-91 fără simptome, funcţionare superioară în multiple

activităţi, problemele vieţii nu-i scapă niciodată de sub control
90-81 simptome absente sau minime; funcţionare bună în toate
domeniile, în general mulţumit cu viaţa, probleme banale legate
de viaţa cotidiană
80-71 uşoară afectare a funcţionării sociale, ocupaţionalc sau
şcolare; reacţii tranzitorii şi expectabile la stresori psihosociali.
70-61 unele simptome uşoare (dispoziţie tristă şi uşoară insomnie)
sau unele dificultăţi în funcţionarea socială, ocupaţională sau
şcolară.
60-51 simptome moderate (afect plat, vorbire circumstanţială,
ocazional atacuri de panică) sau dificultăţi moderate în
funcţionarea socială, ocupaţională sau şcolară (puţini prieteni,
conflicte)
50-41 Simptome severe (ideaţie suicidará, ritualuri obsesive
severe, furturi frecvente din magazine) sau afectarea serioasă a
funcţionării sociale, ocupaţionale sau şcolare (fără prieteni, nu
poate păstra un serviciu).
40-31 oarecare alterare a testării realităţii sau a comunicării
(vorbire ilogică, ¿relevantă) sau alterare majoră în funcţionarea
socială, familială, ocupaţională, alterare majoră a judecăţii,
gândirii, dispoziţiei.
30-21 comportament influenţat de deliruri sau halucinaţii sau
deteriorare severă a comunicării sau judecăţii (incoerent,
acţionează inadecvat, are preocupări suicidare) sau inabilitate de
a funcţiona în aproape toate domeniile (stă în pat toată ziua; nu
are locuinţă, serviciu sau prieteni).
20-11 prezintă pericolul de a-şi face rău sieşi sau altora (tentative
de suicid fără expectaţia clară a morţii, frecvent violent, excitaţie
maniacală) sau nu păstrează igiena personală minimă (ex.
manipulează fecale) sau alterare majoră a comunicării (incoerent
sau mut)
10-1 pericol persistent de lezare gravă a propriei persoane sau a
altora sau incapacitatea persistentă de a-şi menţine o minimă
igienă personală sau act suicidar cu expectaţia clară a morţii
O-Informaţie inadecvată.
Bibliografie:
1. American Psychiatric Association - Diagnostic and Statistical
Manual of Mental Disorders, Fifth edition (2013)
2. American Psychiatric Association - Diagnostic and Statistical
Manual of Mental Disorder, 4th edition, revised. Washington:
American Psychiatric Association 1994
3. Birţ A.M. Psihiatrie. Prolegomene clinice, Ed. Dacia Cluj-
Napoca, 2001
4. Brânzei P., Chiriţă V., Boişteanu P., Cosmovici N., Astărăstoae
V., Chiriţă R. Elemente de semiologie psihiatrică şi
psihodiagnostic, Ed. Psihomnia, Iaşi, 1995
5. Chiriţă R., Papari A. (coord.) -Tratat de Psihiatrie, Ed. Fundaţia
„Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002
6. Comuţiu G., Breviar de Psihiatrie, Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea, 2003
7. Ey H., Bernard P., Brisset Ch., Manuel de Psychiatrie, Ed.
Masson, Paris, 1989
8. Gelder M., Harrison P., Cowen Ph., - Symptoms and signs o f
psychiatrie disorder. In Shorter Oxford Textbook o f Psychiatry
Fifth Edition, Oxford University Press, New York, 2006
9. Georgescu M.J.,- Psihiatrie ghid practic, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1998
10. Georgescu M.J., - Psihiatrie, Ed. Naţional, Bucureşti, 2004
11. Gheorghe M.D. - Semiologie şi sindromologie psihiatrică,
Editura Universitară Carol Davila, Bucureşti, 2002
12. Goldberg D. (sub red.) - Ghid de psihiatrie clinică, Edit.
Fundaţiei Pro, Bucureşti, 1997
13. Gorgos C., Vademecum in psihiatrie. Edit. Medicală,
Bucureşti, 1985
14. Kaplan J. H, Sadock B. J., Grebb J.A, Synopsis o f Psychiatry,
Seventh Edition, Wiliams and Wilkins, Baltimore
15. Lăzărescu M., Ogodescu D. - îndreptar de psihiatrie, Ed.
Helicon Timişoara, 1995
16. Lăzărescu M. (coord) - Clasificarea tulburărilor mentale şi de
comportament. Simptomatologie şi diagnostic clinic, Ed. AII
Educaţional, 1998
17. Lăzărescu M., - Bazele psihopatologiei clinice, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 2010
18. Manea M., Patrichi B. E., Manea T. - Psihiatrie - Note de curs
pentru studenţii Facultăţii de Medicină Dentară, Edit.
Universitară, Bucureşti, 2007
19. Micluţia Ioana - Psihiatrie, Ed. Medicală Universitară Iuliu
Haţieganu, Cluj-Napoca, 2002
20. Organizaţia Mondială a Sănătăţii - ICD-10 Clasificarea
tulburărilor mentale şi de comportament Descrieri clinice şi
îndreptare diagnostice, trad. Mircea Dehelean, Monica Ienciu şi
Ovidiu Nicoară. Ediţie îngrijită de: Teodorescu R., Petrescu R.,
Coordonator: Lăzărescu M., Bucureşti. Editura Trei, 2016
21. Predescu V. (sub red.) - Psihiatrie, voi I Ed. Medicală, 1988
22. Predescu V. (sub red.) - Psihiatrie, voi II, Ed. Medicală, 1998
23. Prelipceanu D. - Psihiatrie Clinică, Editura Medicală,
Bucureşti, 2013
24. Romila A. - Psihiatrie, Ediţia a 2-a revizuită, Editat de Asociaţia
Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2004
25. Roşea Al.: Psihologie Generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
1972
26. Sadock B.J., Sadock V.A., Comprehensive Textbook o f
Psychiatry Eight edition. Philadelphia: Lippincott
Williams&Wilkins, 2000
27. Sadock B.J., Sadock V.A., - Kaplan & Sadock’s Synopsis of
Psychiatry: Behavioral sciencies/Clinical psychiatry. Tenth
Edition. Philadelphia: Wolters Kluwer, 2007
28. *** Clasificarea Internaţională a Maladiilor (1994), CIM-X-
OMS, Ed. Medicală
29. ***World Health Organization The ICD-10 Classification of
Mental and Behavioural Disorders, Clinical Description and
Diagnostic Guidelines, Geneva, WHO, 1992