1. Enumerați domeniile de cercetare și obiectivele psihologiei medicale.

Obiectivele psihologiei medicale: 1) cercetarea psihologiei omului sănătos şi a bolnavului

(pacientului) faţă de agresiunea somatică sau psihică şi efectele psihologice ale suferinţei în
diverse faze de evoluţie a bolii; 2) cercetarea relaţiei inedic-pacient în scopul eflcientizării ei; 3)
asigurarea confortului fizic şi psihic în condiţiile de spital şi de suferinţă; 4) oferirea soluţiilor
tehnice de specialitate pentru prevenirea îmbolnăvirii şi a consecinţelor stării patogene; 5)
cercetarea factorilor psihici şi a mecanismelor producerii tulburărilor de somatizarc.
Obiectul psihologiei medicale, Intr-un sens mai specific, poate fi definit şi ca studiul
bolnavului în relaţie cu boala sa, precum şi al funcţiei de îngrijire a personalului medical aplicate
bolnavilor.
Relaţiile cu domeniul ştiinţei medicale şi al cetei biologice. întrun mod care pentru unii poate
fi considerat paradoxal, psihologia medicală are tangenţe cu psihiatria biologică în cel puţin două
domenii: psihoneur o fiziologia (domeniu mereu în extensie în ultimii ani) şi psihofarmacologia.
2. Definiți noțiunea de psihic și descrieți nivelurile psihicului uman.

Psihicul uman este definit ca: 1) o formă de adaptare specifică a individului uman la mediul
social-cultural; 2) o formă specifică de cunoaştere de către individul uman a mediului
înconjurător; 3) un fenomen condiţionat şi determinat sociocultural; 4) un fenomen condiţionat de
funcţionarea normală a creierului.
Structura psihicului uman presupune: • procese psihice - reflectarea dinamică a realităţii în
diferite forme ale fenomenelor psihice (senzaţiile, percepţia, memoria, gândirea, imaginaţia,
vorbirea, atenţia, voinţa);
• stări psihice - nivelul relativ stabil al activităţilor psihice concretizat în momentul dat, care se
exteriorizează printr-o activitate mai intensă sau mai slabă (optimism, entuziasm, jale, bucurie,
încredere, mânie, tristeţe, iritare etc.);
• însuşiri psihice - formaţiuni stabile care asigură un anumit nivel calitativ şi cantitativ al
activităţii şi conduitei omului respectiv, manifestat prin: temperament, caracter, aptitudini.
Nivelurile: - conştiinţa; - subconştientul; - inconştientul.
3. Explicați legătura dintre conștient și subconștient

Conştiinţa este forma de organizare a vieţii psihice (nivelul superior de dezvoltare a psihicului).
Este rezultatul condiţiilor social-istorice de formare a omului în cadrul activităţii de muncă, care
se află permanent în comunicare (cu ajutorul limbajului) cu alţi oameni. Omul este unicul dintre
fiinţe, care este capabil să se autoanalizeze, autocontroleze şi să se autoaprecieze. Subconştientul
este ansamblul stărilor psihice, de care subiectul nu este conştient, dar care influienţează
comportamentul său. E o formaţiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele, care au fost cândva
conştiente, dar care, în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. Subconştientul
constituie rezervorul în care se conservă amintirile, automatisme- 1c, deprinderile, montajele
intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate actele ce au trecut cîndva prin filtrul
conştiinţei s-au realizat cu efort, dar sc află într- 0 stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă
să redevină oricând active, să păşească pragul conştiinţei

4. Definiți conceptul de conștiință și enumerați tulburările de conștiință

Conştiinţa este un atribut definitoriu al umanităţii, cea mai evoluată formă de reflectare psihică a
lumii obiective, caracterizată prin ra ţionalitate şi comprehensiunea propriei identităţi a
individului. Prin urmare, conştiinţa desemnează activitatea psihică raţională, însoţită permanent
de percepţia cului ca agent unic, indivizibil şi inconfundabil al tuturor actelor sale psihice
 (Gorgos, 1987). Conştiinţa individuală reprezintă reflectarea subiectivă a existenţei fiecărui om,
având note de unicitate şi irepetabUitate
Tulburările câmpului de conştiinţă cuprind: • tulburările clarităţii şi integrării câmpului
conştiinţei (tulburări cantitative): obtuzia, hebetudinea, torpoarca, obnubilarea, stuporul, soporul,
suspendarea completă a conştiinţei; • tulburările structurii câmpului conştiinţei (tulburări
calitative): îngustarea câmpului conştiinţei, starea crepusculară, confuzia mintală (stările
confuzionale): oneiroid ia, amenţia.
Tulburările conştiinţei de sine cuprind: • tulburările conştiinţei corporalităţii (somatognozia);
• tulburări de schemă corporală de tip neurologic: sindromul Gerstmann, sindromul Anton-
Babinski; • tulburări de schemă corporală de lip psihic: cenestopatii, sindrom hipocondriac,
sindrom Cotard; • desomatizare: dismorfofobia; • tulburările conştiinţei realităţii obiectuale: de
reali zarea; • tulburările conştiinţei propriei persoane: personalitatea multiplă, depersonalizarea,
automatism mintal; • tulburările somnului şi visului: insomnii, hipersomnii, vis.
5. E
6. Descrieti principalele metode de cercetare ale psihologiei
medicale:observarea si experiment:
Metoda observaţiei. Observaţia, ca metodă, constă în urmărirea atentă şi sistematică a unor reacţii psihice,
cu scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale. în psihologie există două tipuri de observaţii, în baza cărora
urmărim: - reacţiile psihice exterioare ale unei persoane (observaţia externă); - propriile noastre procese
psihice (observaţia internă sau autoobservarea).
Tipurile de observaţie: • externă (extrospecţia); • internă (introspecţia); • liberă; • standardizată; • indusă; •
laterală.
Experimentul este considerat cea mai importantă metodă de cercetare, în special în psihologia medicală şi
cea clinică, având posibilitatea de a ne furniza date precise şi obiective. Prin experiment înţelegem
provocarea deliberată a unui fenomen psihic, în condiţii bine determinate, cu scopul de a găsi sau a
verifica o ipoteză (studierea fenomenului). Aceasta este deosebirea esenţială dintre experiment şi
observaţie, respectiv, de autoobservaţie. Valoarea experimentului derivă din faptul că modificăm una
dintre condiţii şi urmărim ce transformări rezultă; mărimea acestora ne indică ponderea factorului
influenţat în producerea efectului. In experiment există două categorii (de bază) de variabile; -
independente (asupra lor acţionează numai experimentatorul); - dependente (cele ce depind de variabilele
independente).

7. Definiti si explicate conceptul de normalitate

Normalitatea desemnează, în primul rând, un mod de a fi al omului implicând starea de
echilibru. Cota de normalitate din fiecare individ se numeşte sănătate. Nimic nu nc leagă de
existenţă mai unic şi ultimativ decât sănătatea. Normalul nu este concluzia unei judecăţi de
valoare sau de nonvaloare. El reprezintă un criteriu de ordine în gruparea fenomenelor psihice.
Referindu-ne la dimensiunea psihologică a normalităţii, se poate considera că psihicul uman este
sănătos, atunci când simte, judecă şi hotărăşte potrivit cu experienţa, iar bolnav, atunci când se
îndepărtează sau se înstrăinează de aceasta.

8. Enumerati criteriile normalitatii dupa Elis Diamond

Criterii ale sănătăţii mintale/de normalitate (după A. Elliss şi W. Dryden):
1) conştiinţa clară a eului personal;
2) capacitatea de orientare pe parcursul vieţii;
3) nivelul înalt de toleranţă la frustrare;
4) autoacccptarea;
5) flexibilitatea în gândire şi acţiune;
6) realismul şi gândirea antiulopică;
7) angajarea în activităţi creatoare;
8) asumarea responsabilităţii pentru tulburările sale emoţionale;
9) angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante;
10)conştiinţa clară a interesului social;
11) gândi rea realistă;
12) acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare a acesteia;
13) îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă
9. Definiți și enumerați criteriile de apreciere a nrmalității
Anormalitatea este o îndepărtare de normă, al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent în
ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie.

Criteriile de definire a anormalităţii (după Purushtov):

• criteriul existenţei Ia individ a unor stări de insecuritate, teamă, apatie, anxietate;
• criteriul explicării, printr-o patologie fizică, a comportamentului de neadaptare;
• criteriul contextului social (normele şi valorile social-culturale existente la un moment dat) în care se
produce comportamentul;
• criteriul diminuării randamentului şi eficienţei individului.

10. Enumerați dimensiunile sănătății și factorii ce influențează sănătatea

trei dimensiuni ale sănătăţii: 1) absenţa bolii; 2) eonstituţia genetică bună; 3) starea de echilibru
al organismului, dată de capacitatea de adaptare a individului la tot ceea cc ţine de mediul său de viaţă.

Marc Lalondc consideră că există patru factori ai sănătăţii: • biologia umană: moştenirea genetică;
procesele de maturizare, îmbătrânire; tulburările cronice, degenerative, geriatrice;
• mediul: apa potabilă, medicamentele, poluarea atmosferei, salubrizarea, bolile transmisibile, schimbările
sociale rapide;
• stilul de viaţă: hrana, activităţile fizice, sedentarismul, tabagismul, alcoolismul;
• organizarea asistenţei medicale.
Primii trei factori constituie cauzele îmbolnăvirilor, iar ccl de-a) patrulea factor este axat pc resursele
necesare pentru menţinerea sănă tăţii.
Biologic, sănătatea reprezintă starea unui organism neatins de boală, în care toate organele, aparatele şi
sistemele funcţionează normal.
Psihologic, sănătatea reprezintă armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale
vieţii, asimilate de individ.
Din punct de vedere social, sănătatea este acea stare a organismului, în care capacităţile individului sunt
optime, pentru ca persoana să-şi îndeplinească în mod adecvai rolurile sociale.
Atât biologic, cât şi social, sănătatea reprezintă nu atât un scop în sine, cât un mijloc pentru o existenţă
plenară, o formă optimă pentru a duce o viaţă rodnică şi creatoare. Sănătatea reprezintă capacitatea de: - a
munci productiv; - a iubi; - a se preocupa dc soarta celorlalţi; - a avea în proporţie rezonabilă autonomie
personal

11. Definiți conceptul de sănătate mintală și indicați caracteristicele specific

persoanei sănătoase mintal.
sănătatea mintală este condiţia de funcţionalitate socială, impusă şi acceptată de societate în scopul
realizării personale.

Caracteristicile principale ale sănătăţii mintale (după l^agachc D.) sunt:

- capacitatea de a produce şi de a tolera tensiuni suficient de mari, dc a le reduce într-o formă
satisfăcătoare pentru individ;
- capacitatea de a organiza un plan de viaţă care să permită satisfacerea periodică şi armonioasă a
majorităţii nevoilor şi progresul către scopurile cele mai îndepărtate;
- capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la grup;
- capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalţi indivizi;
- capacitatea de identificare cu forţele conservatoare şi cu cele creatoare ale societăţii.

12. D

13. Cl

14.En

15. Ex

16. D

17. An

18.Cl

19. In
20. de

21.en

22.enu

23.enumerati obiectivele medicinii psihosomatice

• studierea etiologiei bolilor cu manifestare somatică, în care un rol important îl au factorii psihologici;
• cunoaşterea tipurilor de factori psihosociali care duc la declanşarea, la evoluţia suferinţelor, precum şi a
celor care determină menţinerea stării de sănătate a individului;
• identificarea mecanismelor de producere a tulburărilor psihosomatice;
• abordarea bolii în perspectiva unei cauzalităţi multifactoriale şi adoptarea tratamentului corespunzător
ierarhizării şi interreiaţiei dintre factorii etiopatogenetici;
• abordarea bolnavului atât sub aspectul biografiei acestuia, cât şi al inserţiei sale în mediul social
(familial, profesional);
• pregătirea medicilor privind specificul diagnosticării şi tratamentului persoanelor care somatizează
(exprimă domeniul psihic conflictual prin planul somatic);
• cercetarea şi stabilirea celor mai potrivite tehnici dc tratament a persoanelor care somatizează stresul; •
realizarea unei legături între diversele specialităţi clinice

24. Enumerați și decrieți cauzele tulburărilor psihosomatice.

Principalele caracteristici ale tulburărilor psihosomatice sunt:
— prezenţa simptomelor somatice multiple, adesea produse în diferite organe sau sisteme organice,
care nu sunt explicate complet de investigaţiile medicale, de efectele directe ale unei substanţe sau de o
tulburare mintală;
- simptomele determină o deteriorare semnificativă în domeniul social, în cel profesional şi în cel
familial al persoanei;
- modificările apărute sunt ample şi de durată;
- simptomele au o desfăşurare cronică;
- pentru persoana respeclivă, disconfortul sau durerea sunt reale;
- simptomele nu sunt intenţionate (sub control voluntar) sau simulate;
- etiologia sau mecanismele de producere sunt diferite de ta un tip de tulburare la altui;
- simptomele se întâlnesc în frecvent în populaţie sau în unităţile medicale generale;
- diagnosticarea acestor tulburări este dificilă (criteriile pentru determinarea şi diferenţierea tulburărilor
psihosomatice); prin urmare medicilor le este dificil să le aplice în practică (M. Manea, I . Manea).
25. Clasificați și analizați tipurile tulburărilor psihosomatice.
In grupul tulburărilor psihosomatice, DSM-IV mscrie următoarele categorii:
• tulburarea de somatizare este o tulburare polisimptomatică care evoluează mai mulţi ani şi se
caracterizează printr-o combinaţie de dureri şi simptome gastrointestinale, sexuale şi
pseudoneurologice;
• tulburarea somatoformă nediferenţiatâ se caracterizează printr-o suferinţă fizică inexplicabilă, care
durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare;
•tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite, care afectează motricitatea
voluntară sau funcţia senzorială, sugerând o situaţie neurologică sau alte situaţii de medicină generală;
• tulburările somatoforme de tip algic sunt caracterizate prin dureri care focalizează predominant
atenţia clinică; în plus, factorii psihologici sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea
tulburării, severităţii, agravării sau menţinerii ci;
• hipocondría este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă, bazată pe semnificaţia
hiperbolizată a oricăror simptome sau a funcţiilor corporale;
•tulburarea dismorfofobică este preocuparea exagerată pentru un defect corporal imaginar sau
exagerarea unuia existent

26. Enumerați acuzele bolnavului psihosomatic și particularitățile relației

medic-pacient psihosomatic.
Din perspectivă individuala, pacienţii care somatizează par să adopte rolul bolnavului, care îi permite
distanţarea de aşteptările sale stresante sau imposibile („câştig primar”); bolnavului i se oferă atenţie,
îngrijire şi uneori chiar recompense materiale („câştig secundar”).

Cel mai important motiv este durerea „din creştet până in tălpf\ în special la nivelul cefei, al umerilor, al
omoplaţilor, al zonei lombare, al şoldurilor, dar şi la nivelul genunchilor, al gleznelor, al tălpilor, al feţei şi
al mâinilor.

O altă neplăcere întâlnită în mod obişnuit este oboseala cronică, foarte mulţi pacienţi acuzând un somn
neliniştit, oboseală matinală, dificultăţi de adormire, treziri frecvente. De multe ori spun că sunt mai
obosiţi dimineaţa decât seara, înainte de culcare. L

La pacienţii cu tulburare de somatizare frecvent coexistă depresie (peste 60% din cazuri), tulburări
anxioase, ca de exemplu, tulburarea de panică sau obsesiv-compulsivă (peste 50%), tulburări de
personalitate - peste 60% (E. Walkcr, 1988; K. Kroenke şi eolab. 1997) sau tulburare datorală abuzului de
substanţă (J.W. Pennebaker, 1989).

Particularităţile relaţiei medic-pacient psihosomatic presupun:

- rezistenţa, împotrivirea, opoziţia pacienţilor să verbalizeze distrusul lor psihologic medicilor sau să-l
comunice prin acuze fizice;
- pacientul ignoră responsabilitatea pentru boala sa, evidenţiază simptomele organului bolnav,
prezentându-sc medicului pentru diagnostic şi vindecare; pacientul îşi satisface nevoia infantilă de a fi
îngrijit în mod pasiv; preocuparea principală a pacientului este tulburarea fizica, şi nu boala cu
semnificaţia şi cauzele ei;
- negarea legăturii dintre situaţiile stresanle şi boala somatică, precum şi a faptului că la apariţia bolii
pacientul se află sub influenţa stresului;
- noncomplianţa pacientului faţă de tratament.

27. Enumerați și descrieți caracteristicile esențiale ale relațiilor

interpersonale.
 Caracteristicile (parametrii) definitorii ale relaţiilor interpersonale sunt: legăturile
psihologice (subiective), conştiente şi directe dintre persoane.
Caracterul psihologic (subiectiv) al legăturii este dat de faptul că presupune existenţa a două surse
psihice, ambele înzestrate cu funcţii, însuşiri, stări şi trăiri psihice diferite: emiţătorul şi receptorul este
omul, cu psihologia sa proprie. In relaţia medic-pacient, caracterul psihologic şi direct al relaţiei este
evident, iar cel conştient trebuie de realizat astfel încât pacientul să fie convins de ceea ce-i spune
medicul şi să-i urmeze indicaţiile.
Caracterul conştient evidenţiază următorul aspect; pentru a stabili astfel de relaţii, este necesar ca,
indivizii să-şi dea seama de existenţa lor, dar şi a altora, precum şi de nevoile şi însuşirile lor, de natura şi
scopul raporturilor cc se stabilesc între ei.
Caracterul direct al relaţiilor interpersonale este oferit de necesitatea prezenţei „faţă în faţă” a
partenerilor pentru realizarea unei legături perceptive între ei.
Relaţiile interpersonale cuprind, pe de o parte, unele aşteptări (atitudini de receptivitate) şi aporturi
(atitudini de iniţiativă), iar pe de altă parte, grade diferite de intensitate a interacţiunilor.
28. Et

29.En

30.Me

31.D
32.En

33.De

34. Def

35. Definiți și caracterizați conceptul de personalitate.

Personalitatea-derivă de la persoană, din limba latină persoană însemna inițial mască. Personalitatea este
reprezentată de totalitatea calităților și însușirilor,orientarea,înclinațiile,interesele,trebuințele,aptitudinile aparute
pe baza biologică în relațiile cu mediul social în corelațiile interne ale trebuinșelor sale. Personalitate se referă la
organizarea interioară,unitară și individualizată a însușirilor psihologice, cognitive și atitudinale ale
individului,reprezentînd sinteza particularităților psihoindividuale în baza căreia ne manifestăm specific,
deosebindu-ne unul de altul.

Componente psihice interne ale personalității:latura intelectuală,latura dinamic energetică,latura proiectivă,latura

instrumentală,latura relațională.

Personalitatea se consolidează și se dezvoltă prin relația cu ceilalți,cu mediul social, dar ea se formează
diferit,devenind unică și originală. Personalitatea se caracterizează prin citeva trăsături fundamentale:
stabilitate,integrare,plasticitate.
36. De

37. En

38.En

39.In

40.En