ISTORIA PSIHOLOGIEI

Titular: Lect. univ.dr. Doinița Bentu

Asistent: Asist.univ. drd. Bogdan Papacostea

OBIECTUL DE STUDIU AL ISTORIEI

PSIHOLOGIEI

Conţinuturi:  

1.1. Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric si socio-cultural  1.2.

Abordarea istoriei psihologiei din punctul de vedere al necesităţii studiului ei 
1.3. Istorie şi istoriografie. Obiectiv şi subiectiv în studiul istoriei psihologiei  

Obiective:  

1. Cunoaşterea şi delimitarea psihologiei de alte ştiinţe: istorie, filozofie

etc.  2. Abordarea deterministă şi interacţionistă a istoriei psihologiei  
Expunere:  

1.1 Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric şi socio-cultural Psihologia nu

poate fi studiată fără a avea cunoştinţe de filosofie, teologie, fiziologie,  medicină. Nu într-
atât încât să fie acoperite aceste domenii în întregime ci atât cât să fie  cunoscută cronologia
descoperirii „bazelor” ce au dus la definitivarea psihologiei ca ştiinţă de  sine stătătoare.
Psihologia se află peste tot în jurul nostru şi ne ajută să înţelegem mai bine fiinţa  umană.
Oamenii îşi modelează cea mai mare parte a experienţei în timpul vieţii fie acasă, la  şcoală,
în timpul liber. Cu toţii facem psihologie mai mult sau mai puţin empiric sau ştiinţific 
atunci când conversăm cu o persoană, când decidem cu ce lucru ne îmbrăcăm, când luăm o 
decizie despre care ştim că-i afectează pe cei din jurul nostru. Problema este că o facem mai 
mult sau mai puţin inconştient.  
Psihologii sunt interesaţi să înveţe despre mintea omenească, investighează
experienţe  umane, procese psihologice, construiesc modele psihologice. De asemenea, ei
sunt foarte atenţi  la metodele de cercetare pe care le utilizează, pentru a fi siguri că adună
informaţii cât se poate  de precise. Unii psihologi folosesc experimentele în laborator sau în
viaţa reală; unii efectuează 
studii bazate pe observaţie, unii lucrează cu animale, iar alţii realizează studii de caz pentru
a  examina individul în profunzime. În prezent toţi psihologii sunt preocupaţi să se asigure
că 

2 

lucrează sistematic şi ştiinţific deoarece trebuie să elimine cât mai mult posibil erorile
propriilor  credinţe sau idei.  
Psihologia este un domeniu vast, apărut la confluenţa multor domenii şi delimitat în 
timp de necesităţile apărute odată cu dezvoltarea ştiinţei şi a omului. Studiul istoriei
psihologiei  este de maximă importanţă deoarece aduce în faţa noastră întreaga luptă
evolutivă de-a lungul  mileniilor cu cunoaşterea şi convingerile omului. Ceea ce a fost la
început mit şi legendă, a  devenit istorie, apoi, filozofie şi ştiinţă. Fiecare descoperire din
filozofie, medicină, matematică,  fizică este azi piatră de temelie pentru un domeniu nou, de
sine stătător numit psihologie.  
După Nick, Hayes şi Sue Orrell (1993) există în prezent şase abordări principale ale 
psihologiei:  
– abordarea behavioristă (comportamentală) ce examinează modul în care mediul 
influenţează comportamentul;  
– abordarea cognitivă – ce se referă la studiul proceselor noastre mentale considerând 
că pentru a înţelege modul în care acţionează oamenii este necesar să înţelegem felul 
în care gândesc ei, memorează şi argumentează;  
– abordarea biologică – se orientează în cercetare pe modul în care procesele 
fiziologice interne şi structura genetică influenţează comportamentul uman;  –
abordarea socială – se bazează pe studiul relaţiilor şi interacţiunilor umane în
grupuri  sociale;  
– abordarea dezvoltării – modul în care oamenii se modifică de-a lungul timpului, 
odată cu dezvoltarea şi diversificarea mediului social, tehnologic, biologic;  
– abordarea umanistă – pune în centrul atenţiei omul şi experienţa sa, analizând 
dezvoltarea umană din punctul de vedere al dezvoltării personale şi a experienţei
sale  subiective.  
Astfel cei trei factori: ereditatea, mediul, educaţia, în dezvoltarea umană ne trimit în
timp  la cunoaşterea istoriei umane; a filozofiei până la egipteni şi vechii greci. Transmisia
genetică (modalitatea prin care dobândim însuşiri genetice de la părinţi dar şi strămoşii
noştri) este  întărită de transmisia cunoştinţelor şi descoperirilor efectuate de mii de ani.  
Fără o dezvoltare a contextului socio-cultural şi istoric nu ar fi existat dezvoltare a
omului  deoarece omul este determinat istoric şi cultural de mediu, el nu poate trăi izolat. 
Acest curs de istorie a psihologiei este menit să ilustreze atât evoluţia cronologică a 
dezvoltării gândirii umane pornind de la filozofie până la ultimele descoperiri ştiinţifice cât
şi  modul în care psihologia a evoluat o dată cu trecerea timpului de la „gândirea şi simţirea 
filozofică” la ceea ce azi este ştiinţă de sine stătătoare „psihologie”.  

1.2 Abordarea istoriei psihologiei din punctul de vedere al necesităţii studiului ei  
 Ca ştiinţă de sine-stătătoare, psihologia are puţin mai mult de 100 de ani, dar
domeniile  studiate de psihologi au preocupat imaginaţia umană cu mulţi ani înainte de
debutul psihologiei  ca ştiinţă de sine-stătătoare. O abordare detaliată a istoriei psihologiei ne
duce până la filosofii,  teologii sau oamenii de ştiinţă ai unor perioade premergătoare. La ei
întâlnim unele dintre cele  mai interesante speculaţii privind dereglările mintale,
sentimentele, motivaţia, senzaţia,  percepţia, învăţarea precum şi alte domenii care vor fi mai
apoi incluse în disciplina numită psihologie. Examinarea începuturilor gândirii psihologice
în scrierile gânditorilor antici creează 
o premisă importantă care a îmbogăţit semnificativ psihologia modernă.  
 Vom examina probleme asociate cu studiul istoriei: “Practic la ce foloseşte studiul  istoriei?
Ce este istoria? Poate un istoric sa ofere mai mult decât o părere personală? Există vreun
model pre-definit sau vreo direcţie anume pe care trebuie să o urmeze istoria?” Acestea  sunt
câteva dintre întrebările abordate în acest capitol. Elaborarea unor întrebări de o asemenea 
profunzime despre istorie face studiul ei cu atât mai interesant.  

3 

Cei care au studiat istoria au sugerat anumite scopuri ale aceste discipline. Exista  
numeroase argumente pentru studierea istoriei psihologiei. Astfel unele dintre cele mai 
importante sunt:  

1. Istoria reprezintă o cheie pentru a înţelege şi descifra viitorul  

Sigmund Freud (1927-1961) a menţionat in cartea „ Viitorul unei iluzii” că “(cu
cât)  ştim mai puţine despre trecut şi prezent, cu atât mai nesigură va fi judecata noastră
despre  viitor”. 
Thomas Jefferson a spus că “istoria, prin preţuirea oamenilor trecutului, ii va ajuta
pe  aceştia în experienţa lor despre alte timpuri şi civilizaţii.” Ideea acestor citate este că
există un  model în istorie, care interpretat corect, se poate dovedi crucial în înţelegerea şi
controlarea  prezentului şi a viitorului. Utilitatea studiului istoriei psihologiei este pentru cei
ce ştiu istoria  psihologiei că ar putea de asemenea să înţeleagă mai bine tendinţele şi
dezvoltările actuale,  precum şi eventualele direcţii din viitor.  

2. Istoria reprezintă o contribuţie la educaţie  

Alt scop al istoriei este contribuţia sa la o perspectivă liberală şi informată. Robert I.
Watson  (1966), un cunoscut istoric al psihologiei, remarca odată că istoria ajută la
depăşirea  “prejudecăţilor înguste, provinciale, de clasă, sau regionale.” Un avantaj al istoriei
este că ajută omul să se integreze şi să-şi creeze o viziune a vieţii imposibilă prin alte
mijloace. Cunoaşterea  istoriei unei anumite discipline uşurează înţelegerea influenţelor,
dezvoltărilor şi relaţiilor  astfel încât viziunea noastră este mult mai completă şi
sistematizată. O astfel de reuşită poate fi  atât de satisfăcătoare încât să nu mai fie nevoie de
vreun alt motiv pentru studiul istoriei.  

3. Istoria susţine modestia 

Avem un avantaj faţă de cei care au trăit înaintea noastră deoarece ne putem baza pe 
cunoştinţele şi descoperirile din trecut, putând astfel evita repetarea inutilă a greşelilor din 
trecut. Ideile date de către cunoaşterea trecutului au o varietate mai mare şi sunt mai bogate
în  conţinut decât perspectivele pe care le furnizează doar prezentul. Când studiem istoria ne 
simţim adesea inferiori genialităţii, efortului depus sau viziunii creative pe care o întâlnim. 
Istoria ne arată adesea că descoperirile noastre sunt doar o redescoperire a ceva ce fusese
ştiut  acum o vreme si astfel elevii pot întalni minţi care au lucrat deja pe baza unor
probleme pe care  ei le credeau noi şi originale....  

4. Istoria ne învaţă un scepticism benefic  

Istoria poate tempera tendinţa omului de a crede în idoli. În fiecare epocă, mase de 
oameni sunt prada unor dorinţe puternice, revoluţii care promit mai mult decât pot oferi, 
panacee, şi vise utopice. Psihologia şi-a avut şi ea reprezentanţi ai unor idei care spuneau
mai  mult decât puteau oferi. Astfel de idei sunt frenologia, craniometria (încercarea de a
calcula  inteligenţa după capacitatea craniană), precum şi o serie de terapii moderne. Istoria
ne învaţă să 
 nu ne încredem în idei măreţe, constituindu-se ca unică definiţie. Istoria ne poate ajuta să ne 
eliberăm de ideile impuse de modă. Putem spera că o cunoaştere a istoriei ne poate face mai 
puţin creduli.  

5. Cunoaşterea istoriei influenţează procesele psihice umane  

Cunoaşterea istoriei, ne face să privim obiectiv nu numai obiectivele noastre, ci şi 
propria gândire. Istoria constituie o premisă pentru observarea erorilor celorlalţi, dar ne
poate  ajuta şi pe noi să gândim obiectiv. Dacă ignorăm importanţa istoriei, va trebui să
rezolvăm  aceleaşi probleme din nou.  

4 

1.3. Istorie si istoriografie. Obiectiv si subiectiv in studiul istoriei psihologiei  

Cei care studiază istoria inevitabil îşi pun întrebări cum ar fi: Ce este istoria? Poate
fi  istoria obiectivă? Există vreun model pre-definit sau vreo direcţie anume în istorie? Ce
face  istoria? Acestea şi alte întrebări sunt subiectul filosofiei istoriei şi istoriografiei. Într-o
abordare  limitată, termenul istoriografie se referă pur şi simplu la scrierea istoriei, dar într-
un sens mai  larg cuprinde şi întrebările filosofice privitoare la istorie şi la metodologia
acesteia.  Presupunând că istoria poate fi mai bogată în sensuri dacă se pun o serie de
întrebări privind  istoriografia de la bun început, vom examina câteva întrebări şi aspecte ale
istoriei şi ale  metodologiei acesteia. Poziţia pe care o abordăm faţă de fiecare dintre acestea
poate avea un  impact major în modul în care privim istoria psihologiei, sau oricare alt tip de
istorie.  
În accepţiunea curentă, termenul istorie se foloseşte cu referire la cronologia 
evenimentelor care constituie materia primă pentru istorici. Termenul se referă de asemenea
la  poveştile pe care le spunem despre trecut. Definiţiile din dicţionare, de regulă, exprimă
ambele  înţelesuri (adică istoria ca şi cronologie a evenimentelor din trecut sau istoria ca
studiu  interpretativ sau poveste a trecutului). Se poate spune că istoria are şi o componentă
empirică şi  una explicativă. Componenta empirică se referă la informaţii cum ar fi scrisori
nepublicate,  articole de ziar, înregistrări audio sau video, sau documente oficiale.
Componenta explicativă se  referă la încercarea istoricilor de a da un înţeles informaţiilor.  
Deci cum se poate defini istoria? Să pornim de la ideea că istoria are o componentă
empirică. Adică evenimentele reale care au avut loc în trecut ajung parte a experienţei 
prezentului prin însemnarea acestora în scris. Componenta empirică poate include de
asemenea  mărturii ale unor martori oculari sau experienţe personale ale unor evenimente
mai recente.  Datoria istoricului este să se familiarizeze cu cât mai mult conţinut cu putinţă.
Culegerea  informaţiilor poate include interviuri, drumuri la arhive pentru examinarea unor
scrisori  nepublicate sau altor documente, citirea unor ziare vechi ş.a.m.d. După culegerea
informaţiilor,  istoricul trebuie să se facă un studiu interpretativ al lor. Un astfel de studiu
include examinarea  contradicţiilor, partajarea informaţiilor importante de cele neimportante
precum şi acordarea  anumitor înţelesuri unor informaţii. Într-un fel, acest proces se
aseamănă cu rezolvarea unui  puzzle complicat, când ştim dinainte că vor fi piese lipsă.  
 O definiţie a istoriei sugerată din cele de mai sus ar fi: Istoria este studiul interpretativ  al
evenimentelor din trecutul omului. Definiţia presupune atât componente empirice cât şi
explicative în munca istoricului. Trecutul uman este menţionat deoarece istoria nu
analizează nici trecutul geologic, şi nici pe cel biologic.  
Dacă istoria este studiul interpretativ al trecutului omului, se pune problema
veridicităţii  acelei interpretări. Abraham Lincoln (1856-1950) spunea că “Istoria nu este
istorie dacă nu este  adevărată.” Destul de des ne întâlnim cu ipoteza indusă de bunul simţ că
materialele istorice, fie  ele politice, religioase, ştiinţifice sau pur şi simplu marcând
evenimente sociale, sunt imagini  corecte ale trecutului. Chiar şi istoricul, în momentul în
care se angajează în realizarea unui nou  proiect, poate crede că poate veni cu o nouă
poveste, mai apropiată de evenimentele cronologice  decât cele ce-au precedat-o.  
 Problema obiectivităţii este una dintre cele mai importante probleme ale filosofiei  istoriei.
Importanţa problemei poate fi justificată prin faptul că acestui subiect i s-au acordat mai 
multe mii de pagini în jurnale şi texte istorice. Ideea ar putea fi combătută imediat deoarece, 
totuşi, istoricii de regulă nu fac observaţii empirice directe. Dar chiar dacă ar face observaţii 
directe, nu există nici o garanţie că acestea ar fi obiective. Istoricii trebuie de asemenea să
fie  selectivi cu informaţiile pe care le au la dispoziţie, iar uneori nu pot fi criterii bine-
 stabilite  pentru această selecţie. În fine, istoricii sunt fiinţe ale prezentului şi ca atare, pot
scrie istoria în  lumina prezentului personal şi a perspectivelor culturale.  
 Totuşi dosarul împotriva obiectivităţii nu este uşor de închis, un motiv pentru aceasta  fiind
că obiectivitatea este un ideal râvnit. Alt motiv ar putea fi că o completă respingere a  

5 

posibilităţii obiectivităţii aduce cu sine ideea cum că orice opinie este la fel de bună ca alta. 
Totuşi alt motiv poate fi existenţa speranţei că textele istorice se ridică deasupra climatului 
general al subiectivităţii. O astfel de calitate ar permite istoriei să condamne, să dezaprobe,
sau  să spună o poveste nepopulară. Mao Tse-dung credea că istoria ar trebui să fie în slujba 
revoluţiei. O poziţie atât de radicală dă apă la moara dezbaterilor privind meritele şi 
posibilităţile obiectivităţii, deoarece este normal să credem că istoria nu este neapărat
obligată să fie în slujba ideologiilor politice, religioase sau filosofice. Nu există oare vreun
motiv pentru  care istoricii să se rupă de climatul general al opiniei personale?  
 Înainte de a continua, ar trebui să explorăm posibilele înţelesuri ale obiectivităţii în  istorie.
Termenul obiectiv s-ar putea referi la o corespondenţă între un text istoric şi  evenimentele
trecutului pe care acesta le descrie. Dacă obiectivitatea se referă la o astfel de 
corespondenţă, atunci munca istoricului poate fi judecată ca deficientă, deoarece cuvintele 
folosite într-un text istoric nu pot reda totalitatea vibrantă a experienţei trăite. Obiectivitatea
din  punctul de vedere al corespondenţei este deci suspectă.  
 Un alt posibil înţeles al obiectivităţii este că reprezintă o încercare de a prezenta toate 
aspectele unei probleme, de a arăta o perspectivă cu care autorul nu este de acord. 
Obiectivitatea, văzută aşa, este o orientare – o orientare este ceva de la care ne putem aştepta
de  la un istoric. Este o orientare care îi aduce aminte istoricului să aibă grijă de motivele
ulterioare  şi să le ia în considerare atunci când sunt recunoscute.  
6 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2  

2. PSIHOLOGIA IN ANTICHITATE  

Psihologia în Grecia antică 

Calităţile esenţiale ale artei greceşti se prefigurează încă din epoca preistorică şi arhaică prin
Homer şi poemele sale. De-a lungul secolelor ce au urmat ele au rămas bazele 
învăţământului, a creaţiei artistice, a formaţiei culturale şi a educaţiei morale a vechilor
greci.  
Pentru greci Homer reprezenta suma ştiinţei şi a înţelepciunii, iar textele sale aveau
o  autoritate absolută în toate domeniile. De asemenea important de remarcat este faptul că
o  influenţă au avut-o asupra tragediei, sculpturii, poeziei şi picturii furnizându-le numeroase
teme  şi motive. Astfel Homer a compus cele două mari poeme epice: Iliada şi Odiseea cu un
prestigiu  neîntrerupt până în zilele noastre. Perspectiva acestor idealuri morale în care
Homer îşi plasează 
eroii creează o puternică impresie generală de grandoare sunt create cititorului senzaţii 
puternice de viaţă astfel încât sunt descrise caracterele puternice ale personajelor, modul
cum  acţionează în diferite situaţii. Fără a exista ca ştiinţă de sine stătătoare psihologia este
prezentă prin trăirile personajelor, scenele de masă şi individuale descrise, conflicte, acţiune,
detalii din  viaţa cotidiană la acel nivel etc.  
Epoca arhaică aduce nu numai colonizările grecilor, impunând Grecia ca putere
militară ci şi naşterea tragediei prin genul literar dramatic şi al spectacolului teatral. Nume
marcante ale  tragediei sunt: Arhiloh (din Paros, sec. VII î.H.) cu poezie spontană şi
personală, temperament  pasional ce se exprimă prin satiră violentă împotriva
 atotputernicilor zilei; Alcmeon (sec. VI  Î.H.), Amacreon (sec. VI-V î.H.), Arion (din
Lesbos, sec. VI î.H.), Epiharm (sec. VI-V î.H.),  Simonide, Bachilide, Pindar şi Eschil.  
Religia populară este dominată de zeităţi cum ar fi: Zeus, Hera, Apollo, Hefaistos. 
Mitologia îi prezenta pe zeii Olimpului- zeii oficiali ai statelor greceşti-ce erau concepuţi
după modelul individului şi al familiei societăţii familiei aristocratice din epoca de apogeu a 
civilizaţiei miceniene. Acest lucru va avea ulterior implicaţii şi influenţe în filozofia şi
gândirea  grecilor punându-şi amprenta decisiv asupra istoriei, filozofiei, artei şi psihologiei
poporului  grec.  
Gândirea ştiinţifică şi filozofică. Şcoala Ioniană 
S-a spus de multe ori că lumina – pură şi intensă în Grecia – a influenţat puternic 
viziunea grecilor asupra lumii. Viziunea sculptorului este legată de claritatea conturului şi de
un  simţ al volumului corpurilor situate în spaţiu. Ceea ce este unic şi remarcabil, aşa cum
natura şi  florile au determinat gândirea şi filozofia chineză şi japoneză, lumina ţinea treze
simţurile  filozofilor îmbătându-le imaginaţia prin culorile calde, pasionale tipic
mediteraneene.  
Gândirea ştiinţifică şi filozofică a secolului al VI-lea î.H. au în comun faptul, că se
va  renunţa la vechile interpretări mistice şi se va da o explicaţie raţională a lumii şi
fenomenelor  vieţii sub lumina „clară” a soarelui mediteranean.  
Homer încerca sistematizări sau cauze eficiente apelând la zeităţile Olimpului. Astfel
cei  dintâi ce vor renunţa la o explicaţie mistico-religioasă vor fi „fisiologii” Şcolii Ioniene
(cei ce  studiază natura – physis). Aceştia s-au substituit într-un fel preoţilor şi suveranilor
absoluţi  abordând o mentalitate laică şi raţională.  
Reprezentanţi ai şcolii Ioniene sunt Thales din Milet, Anaxinandru etc. Thales din
Milet  (624-546 î.H.) este considerat de Aristotel fondatorul filozofiei. Din Mesopotamia şi
Egipt şi-a  adunat cunoştinţele de matematică şi astronomie ocupându-se de studiul forţei
magnetice ce o  punea în analogie cu calităţile ambrei. Era adeptul ideii că omul putea
ajunge să stăpânească 
natura „plină de zei”, deci şi implicit să devină prin propriile-i puteri ale gândirii şi raţiunii cel  

14 
puţin egal divinităţii. Esenţial este de reţinut că filozofii ionieni încearcă să găsească cât mai 
puţine principii (ideal ar fi fost doar unul) pe baza căruia să poată explica fenomenele şi 
schimbările din natură.  
Cu Thales şi urmaşii săi s-a constituit un nou stil de a gândi: stilul care încearcă să
depăşească, să treacă dincolo de aparenţă nemijlocită a faptelor observate, căutând originea, 
condiţia şi raţiunea obiectelor şi fenomenelor, operarea exclusiv în abstract prin selecţia 
fenomenelor semnificative ca operaţie de generalizare a observaţiei. Importanţa lui Thales şi
a  celorlalţi filozofi ionieni constă în îndrăzneala lor de a fi crezut că gândirea poate reduce
la un  singur principiu infinita varietate a naturii.  
Anaximandru (610-5540 î.H.) reprezentant al şcolii ioniene va abstractiza superior 
concepţia lui Thales. Înzestrat cu o bogată imaginaţie ştiinţifică, el a întocmit pentru prima
dată în istorie o hartă geografică a lumii pentru uzul navigaţiilor şi o hartă a creierului
ocupându-se  de toate ştiinţele naturale existente la acea epocă. Anaximandru a emis
(anticipându-l pe  Darwin) şi o ipoteză privind originea vieţii, astfel că pentru prima dată în
istoria filozofiei este  eliminată intervenţia directă a divinităţii în procesul apariţiei şi
evoluţiei vieţii. După Anaximandru primul vieţuitor s-ar fi format într-un mediu acvatic, în
nămol, sub acţiunea  razelor soarelui, omul însuşi ar deriva, printr-o lungă evoluţie, din
vieţuitoarele acvatice, din  peşti ce ulterior s-au adaptat condiţiilor terestre. El consideră că
elementul primar şi cauza  materială a lucrurilor este apeiron-ul care conţine în sine toate
elementele: apă, aer, foc şi  pământ fiind haosul, amorful din care se structurează toate
lumile şi lucrurile prin opoziţia  dintre stările lor de cald şi rece şi prin separarea lor din
aperion.  
Al treilea mare filozof ionian a fost Anaximene (586-528 î.H.) şi a fost de asemenea 
implicat în studiul astronomiei, naturii, meteorologiei. Asemenea lui Thales, el ia ca
principiu  originar şi universal element material, perceptibil de structurile noastre: aerul.  
Gândirea orientală şi cea greacă până la Alcmenon (medic din Crotona) susţineau că
nu  creierul ci inima are rolul în procesele vitale, exclusiv în procesele cunoaşterii, care ar fi
un act  pasiv, simplă receptare pasivă a realităţii. De reţinut este faptul că Alcmeon, este
primul care  afirma că senzaţia nu este identică cu cunoaşterea, că actul cunoaşterii este
elaborat în creier,  iar, cunoaşterea este un efort al creierului omenesc de a stăpâni natura.  
 Pitagora (580-500 î.H.) va introduce în ştiinţa şi filozofia grecească un filon de
gândire  religioasă, mistică. El a devenit repede legendar deoarece avea o putere mare de
sugestie,  cuvintele lui erau rostite ca sub inspiraţie divină, pretindea că el descinde din
Apollo în urma  unor succesive reîncarnări. El afirma că divinitatea se identifică cu „sufletul
lumii”, fiind  omniprezentă şi putând fi percepută peste tot în Univers. Sufletul este
nemuritor, dar întemniţat  în corp şi contaminat de acesta cu impuritatea sa – instinctele,
nevoi materiale, dorinţe frivole,  etc. De asemenea considera că sufletul va plăti păcatul
impurităţii prin obligaţia absolută de a se  reîncarna continuu chiar şi-n animale sau plante
iar pentru a scăpa de această pedeapsă omul  trebuie să ducă o viaţă de puritate, să nu
consume carnea animalelor, să nu poarte podoabe, să-şi  cultive facultăţile sufleteşti:
raţiunea, memoria, cunoaşterea.  
Pitagora considera că omul trebuie să respecte „limita” adică măsura şi ordinea,
acesta  fiind principiul ce organizează întreg Universul iar expresia supremă a „limitei” este
numărul.  „Lucrurile sunt numere” spunea Pitagora, astfel că legile numerelor urmează să fie
considerate  legi ale lucrurilor.  
Pentru Pitagora numărul poate fi reprezentat şi spaţial, asemenea unor particule 
materiale, prin puncte care, juxtapuse formează figuri plane adică pătrate, dreptunghiuri. 
Această teorie a numerelor era manevrată în mod mistic şi în sens magic, astfel că fiecărui 
număr de la 1-10 îi va corespunde o anumită proprietate a Universului. Cifra 10 era cifra
sacră 
care reprezenta armonia Universului, cifra cinci simbolizează căsătoria. Pitagora considera
că purificarea religioasă se îndeplineşte şi prin contemplarea numerelor. Studiul armoniei
muzicale  le-a confirmat pitagoreicilor că numărul este codul şi norma întregii realităţi.
Pentru viitorul  ştiinţei este de o importanţă excepţională concepţia lui Pitagora despre
matematică, văzută de el  

15 

ca fiind forma fundamentală a ştiinţei şi va fi reluată de Platon şi continuată de anumite

direcţii  de gândire ştiinţifică, din antichitate până azi.  
 Gândirea ştiinţifică şi filozofică la Heraclit, Parmenide şi Zemon din Elea  
Până la Socrate, gândirea ştiinţifică a grecilor nu şi-a delimitat domeniul faţă de cel
al  gândirii filosofice. Cei ce se ocupau de ştiinţă erau în primul rând filozofii cere
considerau  ştiinţa ca un domeniu în serviciul filosofiei. Pentru ei filozofia era ştiinţa
ştiinţelor, care  sintetiza toate cunoştinţelor, ceea ce a făcut ca speculaţiile lor să-i împiedice
să le dea cuvenita  atenţie cercetării actuale a fenomenelor lumii sensibile.  
Heraclit din Efes (sec. VI – sec. V î.H.) afirma existenţa focului care este în
permanentă schimbare ca întregul univers, în care nimic nu rămâne imuabil. El considera că
totul este în  continuă schimbare, lumea este şi va fi un foc mare viu, toate lucrurile se
schimbă în foc şi  focul în lucruri. Heraclit consideră că legea fundamentală a lumii este
transformarea; acest  principiu este originea şi rezultatul unui continuu conflict al
contrariilor exprimat prin metafora  războiului fără de care Universul ar fi distrus şi totul ar
dispare. Totodată acest conflict  generează şi armonia lumii creând un echilibru instabil.  
Lenofan formează în 540 î.H. prima şcoală filozofică a antichităţii, ai cărei
reprezentanţă sunt: Parmenide şi discipolul său Zenon. Parmenide dezvoltă filozofia fiinţei,
el distingând între  adevăr şi plăcere, între gândirea logică (raţională) şi gândirea empirică
(cea care se serveşte de  simţuri). Raţiunea ne asigură că fiinţa, adică ceea ce este, există din
totdeauna, este neschimbată şi indivizibilă. Fiinţa este ceea ce este, este eternă şi imuabilă
dar ea este şi indivizibilă – căci îşi  păstrează în continuu şi calităţile, fiind totdeauna egală
cu sine însuşi oricât de repetat s-ar  divide.  
Parmenide a conceput imaginea fiinţei ca sferă, în care există numai prezent fără
trecut  şi viitor, timp imobil şi finit, complet şi perfect. Pentru a-l orienta pe om şi în lumea
simţurilor  filozoful expune o fizică a aparenţelor: cum îi par a fi lucrurile aparente celui ce
le examinează.  Realitatea fizică este un amestec de două elemente în conflict, un produs al
acestor două 
elemente – focul şi pământul mai precis – caldul şi recele. Parmenide consideră că
temperamentul, caracterul, natura gândirii unui om sunt determinate de preponderenţa fie a 
caldului, fie a recelui şi că moartea n-ar fi decât rezultatul dispariţiei elementului cald.  
Zeno (n. 489 î.H.) a dezvoltat şi argumentat ideile despre unitatea şi imuabilitatea
lumii.  El considera că în cercetarea ştiinţifică experienţa sensibilă trebuie să ţină seama şi
de legile  gândirii logice, de normele raţiunii.  
 Empedocle (490-430 î.H.) considera că toate lucrurile existente s-au născut şi
continuă mereu să se nască din agregarea celor patru elemente fundamentale, invariabile şi
eterne ale  lumii şi fenomenelor – apa, aerul, focul şi pământul. Aceste patru rădăcini ale
tuturor lucrurilor,  fiinţelor şi fenomenelor sunt dominante şi guvernate de două forţe opuse:
iubirea şi ura.  Predominanţa iubirii determină ordinea şi armonia, în timp ce predominanţa
celeilalte creează haosul şi discordia.  
Anoxagora (498-427 î.H.) a fost cel care a introdus cercetarea filozofică la Atena
fiind  profesorul lui Pericle. El afirma că lumea este compusă din seminţe, elemente
materiale extrem  de mici, divizibile la infinit şi invizibile, eterne, indestructibile şi
considera că nimic nu se naşte,  nici nu piere, ci se combină şi apoi se separă din nou. Ceea
ce organiza şi punea în mişcare era  spiritul. Această concepţie se apropie de atomişti, fiind
fundamentală pentru începuturile  raţionalismului grec.  
Fondatorul atomismului a fost Leucip din Milet iar continuatorul său, cel care a  sistematizat
şi dezvoltat pe larg teoria atomistă, a fost Democrit din Alsdera (n. 460 î.H.).  Democrit a
fost filozof şi autor a peste 50 de tratate din cele mai diverse domenii: fizică,  matematică,
tehnică, agricultură, etică, poezie, pictură etc. Acest filozof a fost preocupat de  definirea şi
conceptualizarea atomului dat fiind faptul că avea cunoştinţe din toate domeniile, a  căutat să
combine noţiuni de fizică şi chimie cu biologie şi medicină. El considera că atomul  este
compus din particule de materie în mişcare, indestructibile, invizibile şi indivizibile din  

16 

punct de vedere fizic (fiind prea dure), deosebindu-se între ele prin poziţie, formă şi mărime
dar  identice sub raportul calităţii. Democrit a concluzionat că procesul de apariţie, dispariţie
sau de  schimbare a lucrurilor este determinat de mişcarea atomilor, - mişcarea fiind atributul
esenţial.  Atomii se mişcă în vid şi agregându-se între ei în moduri diferite – şi prin singura
lege a  hazardului – dau naştere la corpuri diferite.  
Gândirea sofistă şi filozofia  
Sofiştii sau „profesorii de înţelepciune”, intelectuali, multilaterali cultivaţi, aveau 
cunoştinţe în multe domenii, şi dădeau lecţii tinerilor contra plată. Materiile pe care le
predau  sofiştii erau disciplinele socio-politice: constituţia şi administraţia statului, arta
militară, etica şi  oratoria – arta succesului în viaţa societăţii. Popularizând cunoştinţele
ştiinţifice, filozofice,  literare, sofiştii au făcut o importantă operă de cultură într-un mediu
mai larg răspândind  cultură. Metoda folosită de ei pentru a convinge era critica permanentă,
discuţia, controversa,  disputa, iar ca mijloc – paradoxul, antiteza şi compoziţia strânsă şi
frumoasă a discursului: un  formalism verbal perfect, urmând cu orice preţ succesul în faţa
publicului. Temele lor predilecte  erau: imposibilitatea cunoaşterii lucrurilor în esenţa lor,
opoziţia ireductibilă dintre natură şi  convenţie, individul şi intelectul uman ca măsură a
realului şi ca centru al interesului,  importanţa formei argumentării şi a limbajului. Cei mai
renumiţi dintre sofişti au fost  Protagoras, Georgias, Prodicos şi Hippias.  
Protaggoras din Abdera (485-411 î.H.) a enunţat conceptul modern de pedeapsă ca 
mijloc social preventiv de intimidare a celorlalţi şi nu de răzbunare. El concepea lucrurile
doar  ca simple fenomene percepute de om, omul fiind măsura tuturor lucrurilor, rezultă
astfel că actul cunoaşterii este un act subiectiv, nereprezentând un adevăr absolut, obiectiv,
general  valabil.  
Georgias (483-380 î.H.) ca ambasador la Atena, a avut ocazia să împingă la extrem 
scepticismul lui Protagoras formulând cunoscutele teze:  
 1. nimic nu există în sens obiectiv şi absolut decât ceea ce este în simţuri.   2. dacă
ceva există acest lucru nu poate fi cunoscut în realitatea intimă.   3. dacă poate fi
cunoscut, cunoaşterea lucrului nu poate fi comunicată altcuiva;   căci limbajul nu
poate exprima şi comunica decât ce este exterior nouă.  
Alţi sofişti ca Hippias şi Antifon au criticat legile şi convenţiile sociale,
considerându-le  abateri de la ordinea naturală, ordine care impune respectarea zeilor şi a
bătrânilor, iubirea şi  buna înţelegere între oameni. Se poate remarca faptul că sofiştii au
deschis drumul altor şcoli  filozofice cum ar fi cele ale: scepticilor, cinicilor, epicurienilor şi
stoicilor. Socrate (469-399  î.H.). Învăţătura şi activitatea sa nonconformistă a trebuit să o
plătească cu viaţa după ce a fost  acuzat a fi de complicele tineretului prin învăţătura sa a
fost condamnat la moarte şi silit să se  sinucidă. Socrate n-a scris nimic, tot ceea ce ştim din
învăţătura sa reiese din relatările lui  Platon şi Xenofan foarte adesea divergente. Asemenea
sofiştilor (cu toate că nu făcea parte  dintre aceştia), Socrate prefera dezbaterea unor
probleme practice în locul unor probleme de  ştiinţă susţinând că „virtutea este ştiinţă”, deci
poate fi învăţată de oameni. Pe de altă parte, el  practica metoda dialectică şi pentru el
 existau valori umane certe cărora însă nu le găsea un  fundament raţional, susţinând că o
voce interioară îl împiedică de la acţiunile rele. De aici  derivă scepticismul lui Socrate, în
ceea ce priveşte actul cunoaşterii, el afirmând că singurul  lucru pe care îl ştie cu certitudine
este că nu ştie nimic. Prin maxima scrisă pe frontispiciul  templului de la Delfi: „Cunoaşte-te
pe tine însuţi”, Socrate înţelegea şi ilustra faptul că scopul  omului nu este acumularea unui
număr mare de cunoştinţe ci dragostea de înţelepciune –  filozofia. Această virtute, care este
ştiinţa despre bine şi adevăr, constă în efortul omului de a se  studia pe sine spre a descoperi
în propriul său suflet ceea ce este, în însăşi firea sa, universală şi  eternă: Binele. Astfel,
Binele constă în căutarea binelui la fel ca Adevărul, iar căutarea acestora  va da naştere
comportamentelor juste şi virtuoase. Socrate spunea de multe ori – „Nimeni nu  face rău
voit” – ci din neştiinţă, din faptul că ignoră căutarea binelui şi adevărului. Astfel, la el  există
o legătură intimă între virtute, ştiinţă, bine şi suflet. Ceea ce trebuie să caute şi să 

17 

descopere omul sunt în primul rând valorile etice şi raporturile lor cu actul cunoaşterii şi cu 
societatea.  
Platon (427-347 î.e.n.) născut într-o familie bogată, a trăit în preajma lui Socrate
până la  moartea acestuia şi a călătorit în Egipt, Siracuza. Platon polemizează cu sofiştii şi ia
apărarea  doctrinei lui Socrate, dar îşi va expune şi propria-i doctrină despre Idei, Fiinţă în
dialogurile din  epoca maturităţii. Pornind de la metoda maieutică a maestrului său, a ajuns
la o formă filozofică 
nouă de comunicare: dialogul. Astfel el porneşte de la opoziţia dintre realitate şi cunoaştere, 
dintre aparenţă şi esenţă, dintre opinie comună şi ştiinţă şi dintre simţuri şi raţiune.
Simţurile  sunt lanţurile care îl leagă pe om de realitatea sensibilă, inferioară – în timp ce
raţiunea îl  conduce la cunoaşterea adevărată a realităţii. Doctrina platonică despre idei stă la
baza teoriei şi  a eticii lui Platon, iar ideile reprezintă lumea situată în afara timpului şi
spaţiului.  
Ideile sunt modelele, prototipurile, formele, primordiale, imuabile, eterne ale tuturor 
fiinţelor şi lucrurilor existente în lume şi chiar a unor concepte abstracte, ca virtutea sau
binele.  În ierarhia lumii ideilor, primul loc îl ocupă binele şi ideea de Bine. Binele înalţă
sufletul  sufletul, răul şi nedreptatea îl degradează, de aceea e mai bine să înduri o nedreptate
decât să 
faci un rău. Fericirea constă numai în cunoaşterea virtuţii iar nedreptatea şi săvârşirea răului
este  ca o boală pentru suflet, îl fac urât, nemulţumit, nefericit. În filozofia lui Platon, a fi
drept  înseamnă a-ţi domina impulsurile şi a-ţi impune o măsură a dorinţelor, iar ştiinţa
practicării  acestor comportamente este o virtute. Forţa care ne propulsează spre menţinerea
acestor idei  nobile este iubirea care în concepţia lui Platon se identifică cu pasiunea
sufletului cu stimulul,  cu dorinţa, cu atracţia exercitată de amintirea acestor valori ideale,
cum sunt binele, adevărul,  frumosul, dreptatea, valori ce generează în om acţiuni bune,
drepte, frumoase. Iubirea este deci  un exerciţiu etic, purificator al sufletului.  

Aristotel (384-322 î.H.)  

Discipol al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru a lui Alexandru Macedon va 
sintetiza în operele sale întreaga gândire a filozofiei şi ştiinţei greceşti dar şi a întregii lumi 
antice. Pentru Aristotel lumea ideilor nu poate fi separată de lumea fiinţelor şi obiectelor 
concrete. Între simţuri şi raţiune există o relaţie de continuitate. Astfel senzaţia este primă 
treaptă a cunoaşterii, actul cunoaşterii porneşte de la senzaţie, fără de care raţiunea nu poate 
ajunge la nici o cunoaştere obiectivă.  
În timp ce simţurile nu pot depăşi limitele percepţiei, raţiunea depăşind percepţia
ajunge  la concept, printr-un proces de abstractizare. Aristotel operează şi a doua distincţie
între cele  două aspecte inerente ale unui obiect: potenţialitate şi act. Mişcarea, devenirea nu
este altceva  decât trecerea de la potenţialitate la act. Cauzele devenirii sunt: cauza eficientă
– cea care  iniţializează mişcarea şi cauza finală adică ţelul spre care se îndreaptă, scopul
însuşi al mişcării,  al devenirii.  
Pe Aristotel l-a pasionat şi biologia şi formulează conceptul de organ, stabileşte 
principiul corelaţiilor dintre organe, al condiţionării reciproce, ilustrându-le în cărţile sale: 
„Cercetare asupra animalelor”, „Părţi ale animalelor” şi „Generaţia animalelor”.  
În clasificarea sistemică şi în observaţiile pe carele face comparând diferitele animale
pe  care le-a disecat, el fondează anatomia comparată, şi embriologia. Prin lucrarea sa
„Tratat  despre suflet”, Aristotel considera sufletul ca fiind în parte o formă a organismului
fizic (prin  funcţia sa vegetativă şi prin cea senzitivă), în parte a intelectului (prin funcţia
 intelectivă a  sufletului raţional). Pe lângă cele cinci simţuri el concepe şi un organ de simţ
comun, care  distinge între percepţiile unor simţuri diferite (de exemplu un sunet de o
culoare).  
Totuşi s-au remarcat trăsături generale ale gândirii aristotelice. În primul rând consideră
omul o creatură a acestei lumi mai mult decât o facea Platon. Aristotel era interesat de 
trăsăturile particulare şi de faptele experimentate prin intermediul simţurilor. Deşi a rămas
fidel  unor trăsături ale raţionalismului platonian, Aristotel a fost un empirist. În consecinţă,
şi-a  concentrat atenţia mai mult pe lumea imediată şi disponibilă decât pe cea abstractă a
formelor.  

18 

O a doua trăsătură a gândirii aristotelice este calitatea de a fi înţeleasă uşor. Matematica, 

astronomia şi fizica vremii sale ii erau familiare şi a avut numeroase contribuţii în domeniul 
ştiinţelor exacte. Dar în acelaşi timp poate fi considerat tatăl zoologiei întrucât a fost primul
om  care s-a ocupat de colecţionarea şi clasificarea diferitelor specii. Totodată a fundamentat
un  sistem de deducţie logica, iar logica predată astăzi, în şcoli, la primele ore, sunt cursuri
de  logică aristoteliană. A adus contribuţii originale în filosofia politică, în metafizică şi
axiologie,  era la curent cu practicile medicale ale timpului său, iar observaţiile sale
psihologice depăşeau  câteodată cunoştinţele vremii sale. Activităţile intelectuale şi
realizările lui Aristotel au depăşit  subiectele care îi preocupau pe oamenii de ştiinţă în acea
vreme. Acest lucru este cu atât mai  impresionant cu cât este mai greu de realizat în zilele
noastre, când dispunem de o tehnică mult  mai avansată. Aristotel a rămas printre primii
oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor.  
O altă trăsătura a gândirii aristotelice este întâlnită în sublinierea importanţei înţelegerii 
cauzelor. Conceptul de cauză finală, pentru care Aristotel a fost criticat sever, încercă să
stabilească motive, scopuri şi finaluri datorită cărora există lucrurile în lume. Aristotel a
respins  ideea conform căreia universul este iraţional şi haotic. În gândirea aristotelică, un
loc important  îl ocupă şi evoluţia. El a subliniat că există o direcţie în natura şi că direcţia
este spre un motiv.  
 Aristotel consideră că imaginaţia produce imagini independent de percepţii, şi de
opinii  care sunt tot produse ale imaginaţiei dar întărite de o credinţă fermă în realitatea lor. 
În legătură cu activitatea, Aristotel consideră că poate fi acţiune care îşi cere scopul în  sine
însuşi sau poate fi producţie în vederea realizării unui bun, unui obiect chiar şi artistic.  După
el, orice activitate are un scop, sunt scopuri urmărite în vederea altor scopuri, dar scopul  ce
trebuie urmărit pentru el însuşi este binele care procură fericirea, iar supremul bine totodată
şi datoria specifică fiecărui om este exercitarea raţiunii, adică practicarea ştiinţei, a artei, a 
prudenţei, a înţelepciunii, a prieteniei – cu alte cuvinte virtutea.Virtutea lui Aristotel
înseamnă alegerea şi urmarea căii de mijloc între două extreme dăunătoare, ambele rele. El
consideră că omul nu poate atinge forma superioară a virtuţii decât în cadrul societăţii iar
omul nu poate fi  cunoscut şi definit decât în cadrul şi în funcţie de interesele societăţii căci
omul este prin  definiţie o fiinţă socială-zoon politikon.  

19 
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3  

PERIOADA ROMANA SI EVUL MEDIU  

Conţinuturi:  

Perioada romană ca trecere la cultura evului mediu  

Evul mediu- epigon al tradiţiei clasice cultivate în antichitate  

Intre biserică şi ştiinţă. Apariţia psihologiei  

Obiective:  

1. Prezentarea contribuţiei culturii şi civilizaţiei romane la dezvoltarea gândirii 

psihologice.  
2. Prezentarea premiselor psihologiei în Evul Mediu.  

Precerinţe:  

Nu este cazul  

Expunere:  

3.1 Perioada romană ca trecere la cultura evului mediu  

Ceea ce istoricii numesc perioada romana se întinde de-a lungul a zece secole, de la 
începuturile obscure din sec VII î.H. şi până în 476 d.H, când ultimul împărat roman a fost 
înlăturat. Începuturile unei republici Romane organizate se află la începutul sec V î.H., iar
până în anul 100 d.H., Roma a devenit un imperiu puternic ce părea invincibil. În momentul
sau de  apogeu, Imperiul Roman cuprindea toate statele din zona Mării Mediterane. Se
întindea de la  ţărmurile vestice ale Spaniei şi până în Golful Persic. În nord, cuprindea
teritoriul care astăzi  aparţine Angliei, iar în sud cuprindea teritoriile din nordul Africii şi pe
 cele din sudul Egiptului.  Această expansiune s-a datorat faimoaselor succese militare ale
Romei, dar aceste succese au  avut preţul lor. Cucerirea numeroaselor teritorii a însemnat o
preluare a materialelor, economiei  şi oamenilor acestor ţări. De aceea, succesul Romei a
contribuit, paradoxal la prăbuşirea  imperiului.  
 Băile, înotul şi exerciţiile erau frecvente, iar săpunurile, cosmeticele, hainele exotice, 
bijuteriile şi muzica fuseseră împrumutate de la greci şi deveniseră parte din viaţa
romanilor.  Abundenţa de sărbători oferea oportunitatea de a lua parte la jocurile şi
spectacolele de circ care  au degenerat în acele spectacole pentru care a rămas faimos atâta
timp Imperiul Roman.  Animalele sălbatice importate din Africa, sclavii şi gladiatorii
profesionişti erau puşi să se lupte  in diferite bătălii ce aveau ca scop stârnirea socului,
surprizei şi încântării populaţiei însetate de  

20 

sânge. Câţiva dintre oamenii civilizaţi ai Romei au încercat să condamne măcelărirea 

animalelor, dar aceştia erau în minoritate.  
 Climatul intelectual fertil necesar spiritului ştiintific nu trebuia căutat printre masele 
dependente de aceste jocuri. Dar nu trebuia căutat nici printre liderii militari, economici sau
ai  justiţiei. Interesul pentru căutarea şi cercetarea proceselor naturale se manifesta foarte
puţin într o societate ce punea accentul pe lucrurile practice, lucru din cauza căruia Roma nu
a dat mulţi  oameni de ştiinţă; gândirea romana era împrumutata de la cea grecească. Cu
toate acestea,  romanii erau totuşi interesaţi de geologie, probabil din cauza expunerii Italiei
cutremurelor si  erupţiilor vulcanice. Romanii s-au folosit în mod ingenios de geometrie în
arhitectură, dar au  făcut puţine pentru a încerca să dezvolte această ştiinţă. Interesul pentru
stele era motivat de  astrologie. Medicina a înflorit din motivul practic de a menţine
funcţională o maşinărie militară 
eficientă. Dar să examinăm unele aspecte ale medicinii romane pentru că în cadrul ei
întâlnim şi  aspecte psihologice.  
 Medicina timpurie romană era plină de superstiţii, dar tratamentele psihologice şi  leacurile
miraculoase abundau şi ele. Un templu închinat lui Asclepios, construit în sec III î.H.  s-a
dovedit a fi popular printre romani, care se relaxau in atmosfera de calm şi linişte. Chirurgia 
era practicata la început de bărbieri, de prizonierii din alte tari sau de doctori nu foarte buni. 
Relaţia dintre medicina greaca si romana nu era, aparent, una prea buna. In general, grecii
erau  pregătiţi mult mai bine, dar atunci când operaţiile sau tratamentele lor dădeau greş,
romanii  deveneau suspicioşi si chiar paranoici. Un medic grec pe nume Asclepios ce
practica in Roma, a  fost primul care a dat atenţie tulburărilor mintale. El a făcut diferenţa
dintre delir şi halucinaţii şi  susţinea că tratamentul pentru bolile mintale trebuia să fie unul
plăcut. Ca si Hippocrate credea  puternic în folosirea regimului, muzicii, masajului, băii şi
exerciţiilor fizice. De-a lungul vieţii,  el a atras numeroşi pacienţi şi elevi.  
  
Epicur şi Lucreţiu  
Filozofia lui Epicur reprezintă empirismul antichităţii întrunind relativismul subiectiv
al  sofiştilor cu ontologia materialistă a lui Democrit şi cu hedonismul lui Aristip din
Cirena.  Epicurienii considerau că orice cunoaştere derivă din simţuri, că lumea este de
natură materială fiind compusă din atomi şi că scopul vieţii e plăcerea. Punctul de plecare în
psihologie e cel  biologic: omul ca şi animalul caută plăcerea şi evită durerea. Plăcerea e de
ordin fiziologic  legată de viscere iar funcţia fundamentală a organismului e nutriţia legată
de stomac. Epicur  consideră că izvorul întregii vieţi psihice este starea emotivă – durere sau
plăcere şi senzaţia  reprezentativă. În canonica lui Epicur este cuprinsă teoria cunoaşterii şi o
parte a psihologiei şi  stabileşte bazele inducţiei şi principiile cunoaşterii. Astfel senzaţia este
la originea cunoaşterii şi  se datoreşte unor efluvii care pornesc de la suprafaţa corpurilor şi
care cuprind în ele aceeaşi  figură şi înfăţişare ca şi corpurile din care provin. Perceperea
noastră oglindeşte perfect  realitatea, deoarece aceste efluvii păstrează raporturile dintre
obiecte şi calităţile lor. Lucreţiu  considera că văzul şi pipăitul reduc la certitudine iar
senzaţia e întotdeauna adevărată, e  evidenţa însăşi. Se consideră că ea se datoreşte ca şi
gândirea, unei mişcări a atomilor care  formează spiritul, mişcare determinată din afară
deoarece nimic nu provine din natura  subiectului: sunetul se introduce prin urechi,
mirosurile prin nări, gustul prin limbă şi  perceperea tactilă prin piele.  
  Senzaţiile noastre, care ne informează despre existenţa obiectelor materiale, ne  informează
şi despre faptul că ele pot descompune şi materia lor e divizibilă. Epicur defineşte  vidul ca
materie intangibilă dar care explică existenţa corpurilor separate şi distincte. Totodată el
demonstrează că există în natură vieţuitoare lipsite de raţiune, de senzaţie şi chiar de
mişcare  vitală cum ar fi plantele, lipsite de suflet. Animalele trăiesc, sunt şi gândesc, ele au
suflet ca şi  oamenii, astfel că o anumită dispoziţie a materiei care face posibile anumite
mişcări, agregări,  dispoziţii, ordine şi greutate a atomilor, duc la apariţia fenomenelor
psihice. Senzaţia şi gândirea  

21 

amândouă funcţiuni ale sufletului nu pot subzista în afara unui corp înzestrat cu anumite 
proprietăţi şi având o formă animală, sufletul fiind ca un fel de organ al corpului. Împortant6
de  precizat este că Epicur considera că formarea organelor din corp nu se datoreşte vreunei
cauze  finale, ochii nu au fost creaţi ca să vadă şi urechile să audă, iar funcţiunea e
posterioară 
organului şi omul vede şi aude pentru că are ochi şi urechi, pentru că spiritul său a găsit la 
dispoziţia sa organe pentru văz şi auz, a căror apariţie a fost determinată de hazard şi
ulterior  anumite afinităţi, dezvoltate ulterior au făcut ca organele de simţ să se specializeze
fiecare în  perceperea unor categorii de senzaţii. Cele două părţi ale sufletului – anima
(sufletul vegetativ)  şi fenomenele psihice (animus, consiliu, ratio) sunt strâns legate între
ele. Mişcările membrelor  se considerau a fi produse datorită unui stimul extern. Când
anumite imagini din lumea  exterioară pătrund în animus, ele determină o reacţie, o dorinţă,
o voinţă însoţită de  reprezentarea obiectelor percepute. Se ştia că filozofii antichităţii
considerau că arterele sunt  pline cu aer şi că serveau la comunicarea mişcării. De aceea
Lucreţiu a afirmat că trupul omului  e mişcat de suflet şi de aer, care sunt pentru corp ceea ce
este vântul şi pânzele pentru corabie.  
Etica lui Epicur este o adevărată psihologie a afectivităţii, astfel că el susţinea că tendinţa 
înnăscută a oricărei vieţuitoare înzestrată cu simţire e să caute plăcerea atât a simţurilor cât
şi  cea intelectuală procurată de ştiinţă şi prietenie. El consideră că atunci când obţinem
sănătatea  trupească şi calmul sufletesc suntem feriţi de dorinţe şi pasiuni cât şi de riscul
durerii. Cel mai  mare grad de plăcere se obţine prin suprimarea durerii iar când simţim o
durere se nasc două 
sentimente: aversiunea pentru cauza care a provocat suferinţa şi dorinţa de a stabili starea 
anterioară de care ne-a îndepărtat suferinţa. În acelaşi timp apare şi frica şi o revenire a stării
de  durere ca şi speranţa că ea nu se va mai întoarce şi grija ce pluteşte între frică şi speranţă.
Pentru Epicur cât şi pentru Lucreţiu, ştiinţa este duşmanul neîmpăcat al religiei, ca şi  cum
religia ne tulbură cu facultăţile ei, ştiinţa e un mijloc pentru a ajunge la fericire.   Lucreţiu
considera că frica de moarte e la originea tuturor pasiunilor rele cum ar fi:  invidia, avariţia,
josnicia, ambiţia ce provine din preţul exagerat pe care-l acordăm vieţii. Şi el  ca şi Epicur
considera că sufletul e compus şi el din atomi „fini, rotunzi şi mobili” care se  risipesc odată
cu dezagregarea corpului, astfel cum se risipeşte o aromă fără ca substanţa  mirositoare să
piardă din greutate. Senzaţiile reflectă realitatea obiectivă şi ne informează asupra propriilor
lucruri, astfel că Lucreţiu are intuiţia „pragului senzaţiei” când vorbeşte despre  exerciţiile
din afară care, când depăşesc o anumită intensitate dau o „tremurare iniţială” a  atomilor
psihici ce sunt amestecaţi cu atomii corporali.  

3.2 Evul mediu – epigon al tradiţiei clasice cultivate în antichitate  

 Cultura Antichităţii n-a fost uitată în tot cursul Evului Mediu, ea constituind un izvor  bogat
de cunoştinţe, un prilej de delectare a spiritului şi un sprijin intelectual şi moral. 
Antichitatea dădea omului şi sentimentul unei continuităţi a istoriei şi a unei apartenenţe la
o  tradiţie, la o autoritate – la care simţea nevoia să facă apel. Astfel oamenii Evului Mediu
ştiau  că sunt moştenitorii unui trecut pe care nu-l refuză ci dimpotrivă vor să-l adopte. Ei
nutresc  pentru Antichitate acelaşi aspect ca oamenii Renaşterii.  
 Un rol important în perioada medievală l-a avut Biserica deoarece tendinţa clasică din 
antichitate nu putea fi receptată decât în cadrele mentale ale spiritualităţii creştine. Astfel că
Biserica nu putea face abstracţie şi nu se putea desprinde de forţa tradiţiilor antice, având
grijă şi limitându-se doar ca, sub presiunea mentalităţii generale, să şi le acomodeze, să le
cenzureze  sau să le corecteze înainte de a şi le asimila, creştinizându-le. Autorii timpului îi
interpretează în  sens creştin şi pe alţi scriitori şi filozofi păgâni cum ar fi: Cicero, Horaţiu,
Vergiliu etc.  
22 

Toma d’Aquino  
 Un alt exemplu mai concludent este faptul că în secolul al XII-lea, Ovidiu era autorul  antic
cel mai citit, mai admirat şi mai ales imitat de poeţi încât nu arareori versurile imitatorilor  se
credeau că sunt versuri luate din Metamorfoze.  
 Din punt de vedere al ştiinţelor teoretice şi ştiinţelor aplicate contribuţia occidentalilor la 
dezvoltarea ştiinţei a fost – cum s-a subliniat mai organică decât cea a arabilor, prin faptul că
primii au stabilit principiile metodei ştiinţifice. Robert Grosseteste a stabilit principiul
reducţiei  şi deducţiei cu aceeaşi claritate ca şi Newton dar cu toate acestea nu a existat o
separare între  teoretic şi tehnic ci, dimpotrivă o apropiere. Singurul lucru de care trebuie să
se ţină seama este  faptul că tehnica nu este totdeauna o activitate de aplicare conştient-
practică a unor cercetări  teoretice; că o invenţie este foarte adesea rezultatul unei activităţi
bazate pe experienţă, pe  încercări repetate, limitate la datele simţurilor, fără o ulterioară
prelucrare teoretică a acestor  date şi mai ales fără a porni de la datele teoretice. Astfel se
putea spune ca mulţi teoreticieni  consideră că punctul de plecare al activităţii ştiinţifice ar fi
empiria.  
 Medicina este ştiinţa prin excelenţă bivalentă – teoretică şi practică. Însăşi muzica,  studiul
intervalelor, al raporturilor dintre sunete, al armoniei, studiul considerat a face parte 
integrantă din domeniul matematicii, era în acelaşi timp şi arta cântului bisericesc,
interesând în  mod direct, practic, liturghia şi formarea cântărilor. Una din invenţiile de cea
mai mare  importanţă asupra condiţiilor create cercetării ştiinţifice - ochelarii – s-a datorat în
primul rând  progresului continuu al fabricării sticlei dar şi observaţiei meşterului sticlar că
avea proprietatea  de a mări, fiind apoi tăiată sub formă de lentilă.  
  
3.3 Între biserică şi ştiinţă şi apariţia psihologiei  

 Aurelius Augustin (340-430) a fost personalitate dominantă a bisericii occidentale,  teologul

ce a avut rolul decisiv în construirea dogmaticii catolice, şi a cărei doctrină a dominat 
filozofia medievală până la Toma d’ Aquino. Întreaga sa filozofie este o încercare de a
concilia  platonismul cu doctrina creştină şi de subordonare a filozofiei faţă de credinţă, pe
 care va căuta  să o justifice şi să o consolideze. Scopul filozofiei este după Augustin,
atingerea înţelepciunii şi  procurarea stării de beatitudine. Pentru aceasta el va indica două
căi: conduita morală a omului  şi ordonarea studiilor necesare contemplării divinităţii.
Căutarea înţelepciunii va prezenta două aspecte: unul moral şi altul intelectual la care se
adaugă şi unul religios: rugăciunea, concepută 
– influenţa platonică este evidentă – ca o înălţare a sufletului spre divinitate, implorându-i 
graţia.  
 Înţelepciunea este calea de a descoperi în noi prezenţa divinităţii, prezenţa care intervine 
activ în conştiinţa noastră, iluminându-ne şi angajându-ne întreaga fiinţă: înţelegerea, voinţa
şi  iubirea astfel că numai iluminarea divină va face omul să poată ajunge la adevăr.  
Scolastica în evul mediu  
 Filozofia medievală însumează o mulţime de alte sisteme divergente, astfel că scolastica 
este o sinteză formată în perioada cuprinsă între secolele IX şi XV la constituirea cărora au 
participat marea majoritate a filozofilor timpului, fără ca unitatea de sistem, scolastic, să
sterilizeze sau să anuleze originalitatea diferiţilor săi reprezentanţi în parte. În Evul Mediu 
timpuriu, scholasticus, era magistratul ce conducea o şcoală în care se predau cele şapte arte 
liberale. În epoca Renaşterii, termenul va căpăta un sens peiorativ, devenind sinonim cu 
„sofist”.  
 Între temele favorite disputate de către magistrii de logică şi dialectică din sec. al XI a  fost
„problema universaliilor”. Adevărata realitate era exprimată de „universalii”, de genuri, de 
specii de concepte universale sau este constituită din fiinţe, obiecte sau însuşiri individuale? 
Aceasta era controversa ce străbătea filozofia acelor timpuri: conceptul poate indica un
obiect, o  fiinţă, o calitate – dar concrete? Această întrebare avea o importanţă fundamentală
atât pentru  gnoseologi cât şi pentru metafizică deoarece dacă se admitea că adevărate
realitate este  

23 

constituită din concepte (categorii, genuri, specii) din „universalie”, înseamnă că valoarea 
raţiunii este salvată întrucât conceptele sunt într-adevăr, rezultate ale unei operaţiuni
mentale.   Faptul dominant care a revoluţionat gândirea filozofică a secolului al XVI-lea şi a 
pregătit terenul pentru afirmarea psihologiei a fost reactualizarea aristotelismului. Astfel a
fost  reluată problema cunoaşterii şi Guillaume subliniind în tratatul său „Despre suflet”
subliniază triplul obiect al cunoaşterii: lumea exterioară (asupra cărora ne informează
simţurile şi  inteligenţa, intelectul), sufletul, a cărui existenţă şi proprietăţi esenţiale
conştiinţa le percepe  direct şi primele principii demonstrate: principiul contradicţiei şi
altele.  
 Bonaventura (1486-1552) situează în centrul gândirii sale cercetarea şi „calea inimii” – 
căutarea afectivă a lui Dumnezeu. Pornind dinspre lumea lucrurilor sensibile („urmele”lui 
Dumnezeu”) înspre interior – spre sufletul omului şi urcând spre transcendent (spre Fiinţa şi 
Binele Suprem) acest itinerar îl aduce pe om la ceea ce acesta aspiră, la ceea ce nu-l pot
ajuta  facultăţile intelectului: la repaos, la odihnă, la iubirea şi contemplarea divinităţii.  

Toma d’Aquino şi apariţia psihologiei  

 Toma d’Aquino (1225-1274) a fost numit adesea „prinţul filozofiei scolastice”  impunând
doctrina cea mai complexă şi coerentă cu o mare influenţă în Evul Mediu (şi în lumea 
catolică, până azi) este creatorul primului sistem filozofic original de amploare apărut în
lumea  Occidentului creştin. Scrierile lui însumează peste 1000 de pagini.  
 Cunoaşterea pentru Toma d’Aquinonu este o „lumină divină” receptată de om, ci un  produs
natural firesc al activităţii simţurilor exterioare şi al acelui simţ interior care este  „conştiinţa
de sine”. Acest tip de cunoaştere se limitează la obiectele lumii sensibile, senzoriale;  lumea
suprasensibilă, metafizică, necorporală, neputând fi cunoscută decât indirect prin  analogie
cu experienţa sensibilă iar lumea supranaturală, în care se situează Dumnezeu nu putea  fi
cunoscută decât prin revelaţia divină.  
 În centrul filozofiei lui Toma d’Aquino stă problema divinităţii.  
 Printre paginile sale cele mai remarcabile sunt cele în care Toma d’Aquinodiscută probleme
de psihologie. În concepţia sa orice organism viu se mişcă prin forţa sa proprie  interioară;
această forţă formativă este sufletul, care dă existenţa unui organism. Omul este  compus din
corp şi suflet, din materie şi formă şi nu este un prizonier al corpului ci, dimpotrivă sufletul
este energia care dă viaţă şi care este localizat în toate părţile corpului, preluând astfel  teoria
de la Aristotel. Ca suflet vegetativ este legat de hrană; ca suflet senzitiv depinde de  simţuri
 şi de senzaţii, iar ca suflet raţional, „el are nevoie de imagini produse de senzaţii, sau 
compuse cu ajutorul acestora”.  
 Toma d’Aquinoera ferm convins că aptitudinile intelectuale şi sensibilitatea morală depind
de sănătatea corpului şi mai mult decât visele, pasiunile, maladiile mentale,  temperamentul
are o bază fiziologică. Totuşi el considera că sufletul raţional era insuflat de  Dumnezeu.
Sufletul este acea energie spirituală care supravieţuieşte şi după moartea fizică, dar  fără a
mai avea o personalitate proprie deoarece după moartea fizică a corpului sufletul nu mai 
poate nici simţi şi nici gândi.  
 Toma d’Aquino considera că sufletul are cinci facultăţi: vegetativă (de alimentaţie,  creştere
şi reproducere), senzitivă, apetitivă (prin care se doreşte sau se vrea ceva), locomotoare  şi
intelectuală – facultatea de a cugeta. Orice cunoaştere îşi are sursa în simţuri, percepţiile 
senzoriale, însă nu cad în gol, pe nimic, ca pe o „tablă ştearsă” – tabula rasa, ele sunt primite
de  o structură complexă, de un centru senzorial comun ce coordonează senzaţiile şi
percepţiile şi le  transformă în idei.  
 Aceste concepte şi idei au fost susţinute de descoperirile în biologia umană începând cu 
secolul al XIII-lea. Pentru anatomia umană, sursa preferată a cercetărilor medievale era
Galenus  ale cărui idei se bazau pe disecţii umane şi animale. Potrivit sistemului său
fiziologic, funcţiile  vitale erau atribuite celor trei spirite – animal, vital şi natural –
localizate respectiv în creier,  

24 

inimă şi ficat. Centrul sistemului nervos era pentru el creierul (iar nu inima cum credea 
Aristotel). Buna funcţionare a organismului, considera că era determinată şi de cele patru 
„umori” – sângele, limfa, bila neagră şi bila galbenă. Acestea corespund celor patru
elemente –  în aceeaşi ordine: aerului, apei, pământului şi focului şi fiecare predomină într-
un anumit timp:  sângele – primăvara, bila galbenă-vara, bila neagră-toamna, limfa-iarna.
Temperamentul  individului este determinat de predominanţa uneia sau alteia din umori.  
 Starea de sănătate sau de boală este condiţionată de echilibrul sau dezechilibrul dintre 
umori. Principiul vital pătrunde în corpul uman (sau animal) odată cu hrana şi cu aerul
respirat  în plămâni. Astfel, teoria fiziologică a lui Galenus, cu explicaţia funcţiilor
fiziologice, cu  semnificaţia atribuită organelor şi cu legături anatomice dintre ele a dominat
gândirea ştiinţifică 
europeană nu numai în tot Evul Mediu, ci chiar şi mult mai târziu, până în secolul al XVII-
lea.   Medicii medievali au adaptat teoria filozofică galenică a celor trei mari sisteme, în 
cadrul cărora ficatul era centrul sistemului venos şi al facultăţilor naturale vegetative legate
de  alimentaţie; inima, organul de origine al căldurii vitale, era sediul sistemului arterial care
servea  „facultatea vitală” dirijând circulaţia sistemului venos (prin vene) şi a celui arterial
(prin artere),  şi creierul, sediul sistemului nervos central, la facultăţii „animale” sau
psihice.  
25 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4  

RENASTEREA SI ILUMINISMUL  

Conţinuturi:  

4.1. Renaşterea şi iluminismul ca mişcare globală în ştiinţă, economie,

drept  4.2. Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii şi psihologiei
renascentiste  4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit  
4.4. Michel de Montagne si psihologia motivaţiei şi afectivităţii(noua psihologie)  

Obiective:  

1. Prezentarea contribuţiei renaşterii şi iluminismului la dezvoltarea ideilor

psihologice  2. Prezentarea contribuţiei lui Leonardo da Vinci  
3. Prezentarea contribuţiei lui Montagne la întemeierea unei noi psihologii  

Precerinţe:  

Nu este cazul  

Expunere:  

Renașterea și iluminismul ca mişcare globala in ştiintă

 Renaşterea s-a lansat în secolul al XIV-lea în Italia, prin critica Evului Mediu de
către  Parteca, primul care formulează conceptul de „timpuri întunecate” – tenebre, de
„barbarie”  medievală. Apoi Boccacio este cel dintâi care defineşte noua eră culturală
atribuindu-i meritul  restaurării literelor şi artelor după o lungă perioadă de uitare. De reţinut
este faptul că termenul  de Renaştere vine din italiană – renascita – şi înseamnă renaştere
fiind folosit pentru prima dată 
de autorul italian Giorgio Vasari (1550) în istoria artei. Apoi în secolul al XVI-lea umaniştii 
francezi (J.Anergot, G. Bude, Cl. Marot, Fr. Roblais) vor relua teza contrastului dintre
tenebrele  medievale şi noua epocă de renaştere a literelor – termenul fiind folosit mai
frecvent în Franţa  decât în Italia. Spre deosebire de toţi aceştia, umaniştii germani, nu pot
nega valoarea istorică şi  culturală a Evului Mediu deoarece pentru ei este perioada eroică a
neamului germanic.  
 Reîntoarcerea la spiritul filozofiei Antichităţii, studiul pasionat şi influenţa filozofilor  greci
şi romani au creat în epoca Renaşterii un tip nou de filozof, radical diferit de predecesorii  

26 

săi medievali. Filozoful nu mai este acum un magistru de şcoală, profesor reputat al
universităţii  ci este esenţialmente un spirit critic, este un neliniştit cercetător şi
experimentator în orice  domeniu al realităţii cum ar fi Leonardo da Vinci, un propagator al
păcii ca Erastnus din  Rotterdam etc. Descoperitor de noi drumuri şi noi alianţe, filozoful
este totodată cel ce învingea  bariere sau căi predeterminate; este deschis la o viaţă activă,
care este profund interesat de  lumea morală şi politică, de om şi existenţa lui, în fond el este
– omul universal al Renaşterii.  
 Se ştia că în antichitate Platon şi Aristotel militaseră pentru plenitudinea existenţei.  Fiinţa
supremă nu poate fi gândită, ci a gândi înseamnă a condiţiona, a limita oricât de generală sau
abstractă ar fi noţiunea – Unul, Binele, Actul pur, Gândirea pură şi Existenţa. Creştinismul a 
absorbit doctrina neoplatonică în ce priveşte fiinţa divină şi revelaţia astfel că cunoaşterea 
sufletului va fi mai importantă decât cunoaşterea lumii fizice. Augustin a fost ultimul dintre 
gânditorii lumii vechi, deoarece în frământările care au urmat prăbuşirii lumii romane,
cultura s a adăpostit în şcoli care funcţionau pe lângă mănăstiri şi catedrale iar doctrina s-a
numit  scolastica unde filozofia era contopită cu teologia.  
 Odată cu destrămarea orânduirii feudale şi creşterea forţelor de producţie, apar  începuturile
industriei capitaliste, şi noua clasă – burghezia.  
 Gândirea eliberată din cătuşele teologiei şi scolasticii face ca ştiinţele naturii să realizeze 
mari progrese şi astfel secolul al XV-lea cunoaşte mari descoperiri: tiparul, descoperirea 
Americii, concepţia heliocentrică. Noua clasă – burghezia avea nevoie de noi diplomaţi, 
secretari, jurişti, scriitori, filozofi, medici, cercetători pentru a duce în afara graniţelor şi a
aduce  în ţară noi idei, tehnologii, noi descoperiri pentru un foarte bun schimb de experienţă
în virtutea  dezvoltării.  
 Umanismul – reprezintă ideologia Renaşterii şi considera omul cu năzuinţele sale 
pământeşti ca fiind valoarea primordială, în opoziţie cu concepţia ascetică şi clericală din 
timpul feudalităţii, când omul era îngenunchiat în faţa divinităţii şi suveranului. Prin
Umanism  se afirmă acum dreptul omului la fericire aici pe pământ şi credinţa în puterile
nelimitate ale  raţiunii omeneşti.  
 La baza concepţiei despre lume a burgheziei stă individualismul şi va apare cu o  violenţă în
umanism şi Renaştere datorită apariţiei concurenţei şi izolării.  
 În Renaşterea timpurie – secolele XIV şi XV – ideile umaniste străbat opera lui  Boccacio şi
Lorento Valla recomandând voluptatea, plăcerile vieţii pământeşti drept singura  cale spre
fericire.  
 De remarcat era faptul că la acea vreme popoare întregi credeau în licautropie  (posibilitatea
transformării oamenilor în vârcolaci şi se înregistrau foarte multe procese intentate 
animalelor – „drama devorării unui copil de către un porc ucigaş”, animale omucigaşe. 
Interesant este însă înţelegerea mecanismului mental care determina asemenea concepţii şi 
practici stranii, astfel că interveneau mecanisme mentale şi motivaţii de ordin religios. Prin 
urmare, un măgar ce a intrat în biserică şi a băut aghiasmă era condamnat la moarte prin
foc,  boul ce a împuns cu coarnele un om va fi ucis cu pietre şi alte pedepse. Formele
patologice ale  practicii proceselor intentate animalelor se extind în această perioadă şi
asupra insectelor sau a  micilor animale dăunătoare care majoritatea în urma procedurilor
judiciare aplicate erau  exterminate şi excomunicate chiar ceea ce în zilele noastre este greu
de imaginat.  
4.2 Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii si psihologiei renascentine  

Renaşterea este o perioada remarcabila in special in ceea ce priveşte noile descoperiri  care
au rezultat din studiile empirice. In timpul Renaşterii, întocmirea de hărţi a fost redefinită ca
activitate ştiintifică. Descripţii şi desene foarte precise ale liniilor de coastă, porturilor şi 
peninsulelor aveau la bază observaţii amănunţite ale exploratorilor. Târziu în Renaştere, în 
1543, noua astronomie a fost introdusă o data cu publicarea postuma a clasicului “ De 
revolutionibus oribum coelestium “ ( “Revoluţia sferelor cereşti”) de Nicholas Copernicus (  

27 

1473-1543). În acelaşi an, Andreas Velasius a publicat clasicul sau “ Materialul corpului 
uman”, un text de anatomie care se baza pe disecţii ale corpului uman. Alţi anatomişti
precum  Gabrielo Fallopio (1522-1562), Bartolomeo Eustachio (1524-1571) şi Michael
Servetus (1511- 1553) şi-au adus de asemenea contributiile semnificative la ştiinta
anatomica. Studiile  anatomiştilor erau bineînteles completate de interesele anatomice ale
artiştilor, cum ar fi  Leonardo da Vinci (1452-1519). Vom reveni mai târziu pentru a analiza
in detaliu multiplele  contribuţii ale lui da Vinci. In timpul perioadei renascentiste botanica
si zoologia au avansat  având la bază observaţie empirică. In timpul secolului al XVI-lea au
fost publicate descripţii  mult mai detaliate si precise ale plantelor si multor specii de
animale. Spiritul empiric regăsit  anterior la greci si la învaţaţii Evului Mediu precum Roger
Bacon si Moses maimonides se  realiza acum la scala mare.  
 Niccoló Machiavelli (1469-1527) a fost secretar al cancelariei florentine şi pe lângă scrierile
sale politice şi a consumărilor activităţii sale a rămas în istorie prin sistemul său de  gândire
fundamentat metafizic: natura umană este un aliaj între bine şi rău, un amestec care  circulă
dintr-o ţară în alta, civilizaţia umană nu progresează, nivelul mediu al omenirii nu poate  fi
ridicat iar principele – conducătorul statului este caracterizat numai de egoism şi interes în  
dauna vecinului său. Gândirea sa politică exaltă forma cea mai bună de stat-republică.  
Studiul naturii ca prim pas al filozofiei a fost precedat Aristotel şi era interpretat într-un 
sens naturalist opus interpretării scolastice. În psihologie, se reiau conceptele de senzaţie, 
percepţie, memorie de la Aristotel şi se vor dezvolta în conformitate cu noile descoperiri în 
medicină, astronomie şi altele.  
 Astfel, memoria şi gândirea constau în conservarea senzaţiilor, pentru a le înlocui când 
acestea lipsesc. Senzaţiile şi conştiinţa se găsesc nu numai la om şi la animale, ci şi în toate 
fenomenele naturii.  
 Noul sistem al lumii, în urma descoperirii lui Copernic (sistemul heliocentric) a  determinat
pe plan filozofic, gândirea lui Giordano Bruno cel mai de seamă filozof al  Renaşterii.  
 Tomaso Campanella, contemporan cu Giodano Bruno, în problema cunoaşterii a acordat 
sensibilităţii rolul cel mai important. Astfel simţul pipăitului cuprinde în sine toate celelalte 
simţuri şi de aceea sensibilitatea tactilă se bucură toate fenomenele din natură care sunt
mişcate  de un animism universal.  
Una dintre cele mai importante descoperiri revoluţionare din gândirea psihologică a 
Renaşterii târzii s-a născut sub peniţa lui Juan Huarte( 1530-1592). Huarte poate fi privit in
mod  justificat ca unul dintre pionierii importanţi în studiul aptitudinilor, al temperamentului
si al  diferenţelor interindividuale. Cartea sa. “Examen de Inegios para las
Sciencias”( “Examinarea  capacităţii oamenilor de a lua rapid cele mai bune decizii” )este o
lucrare de referinţa pentru  psihologia diferenţială.  
 Teza esenţială a “Examenului” privind aptitudinile este introdusă în primul capitol.  Huarte
pretindea ca este indubitabil ca se vor găsi copii capabili de un tip de cunoaştere sau 
activitate dar incapabil de alte tipuri. Date fiind asemenea abilităţi diferite, copii trebuie
studiaţi  încă de timpuriu pentru a se descoperi natura abilităţilor lor şi pentru a determina ce
studii ar  corespunde cel mai bine capacităţilor lor înnascute. Huarte a afirmat de asemenea
ca este  important ca subiectul sa fie introdus intr-un nivel de dezvoltare care este potrivit.
Astfel,  limbajul (in mare parte o problema de memorie) poate fi introdus devreme întrucat
copiii mici  au o memorie excelenta. Logica, care cere dezvoltarea întelegerii, ar trebui sa fie
introdusa mai  târziu.  
 Huarte si-a fondat teoria asupra diferenţelor interindividuale pe operarea cu 
temperamentele bazate pe umori. Căldura, frigul, umezeala şi uscăciunea se credeau a fi 
responsabile pentru toate diferenţele interindividuale. Aceste temperamente erau de
asemenea  folosite pentru a explica diferenţele de vârstă, diferenţele rasiale şi diferenţele
intelectuale. De  exemplu, teoria lui Huarte poate fi ilustrata întrucât ea se aplica în
diferenţele capacităţii de a  
28 

memora şi de a înţelege ca funcţie a vârstei. El vedea memoria ca fiind dependentă de

umezeală şi înţelegerea ca depinzând de uscăciune. El credea ca la un om în vârstă creierul
este uscat şi  plin de înţelepciune, dar un asemenea creier este slab în ceea ce priveşte
memoria. In opoziţie,  copiii, ale căror creiere sunt foarte umede au o memorie excelentă,
dar o capacitate de a înţelege  foarte scăzută. Huarte a afirmat de asemenea ca pentru noi
toţi, memoria este mai buna  dimineaţa întrucât creierul se umezeşte în timpul somnului. De-
a lungul zilei, creierul se usucă 
şi se întăreşte şi acest proces are ca rezultat scăderea capacităţilor de memorare.   Diamond a
arătat că Huarte a pus accentul pe “determinanţii somatici ai  comportamentului”. În mod
special, determinanţii îşi au originea în starea creierului. Pe măsura  ce individul citeşte
manuscrisele lui Huarte, el este impresionat de numeroasele citate din  Galenus, Aristotel,
Platon şi Hipocrate. Cititorul este de asemenea impresionat de curajul lui  Huarte de a
contesta, pagina după pagina, erudiţii care i-au precedat. Ultima lui lucrare a  reprezentat o
amestecătura bizara de filosofie greacă, cu accentul pus pe determinanţii naturali,  şi teologie
creştină al cărei cădea de ocazionalele revelaţii miraculoase. Puternica orientare a lui  Huarte
înspre determinanţii naturali ai comportamentului face din el un pionier important in  studiul
psihologiei diferenţiale.  
 Huarte, ca produs al secolului al XVI-lea, a perpetuat concepţia existenta despre  diferenţele
dintre sexe. Cu generozitatea sa caracteristica, Huarte a afirmat ca femeile nu trebuie  sa fie
condamnate pentru prostia lor deoarece ele nu pot schimba răceala şi umezeala 
caracteristice sexului lor.  

4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit; trecut, prezent si viitor  

 Leonardo da Vinci (1452-1519) – pictor, sculptor, anatomist, inventator, om universal a 

fost precursor în multe domenii ale ştiinţei şi tehnicii arăta o pasiune modernă pentru
adevăr.  Adevărul pentru el era certitudinea dată de observaţie şi experienţă. El considera că
experienţa  este învăţătoarea celor ce au scris bine iar ştiinţa nu trebuia confundată cu
educaţia. Leonardo  da Vinci considera că fenomenele din natură sunt conduse de un strict
 determinism neexistând  nici un fenomen din natură care să nu aibă cauză, el a anticipat
behaviorismul.  
 De asemenea el a susţinut că, cunoaşterea vine din experienţa senzorială, toate  cunoştinţele
omului vin prin simţuri şi experienţa nu se înşeală niciodată. De reţinut este faptul  că el
făcea şi studiu de anatomie şi-şi consemna observaţii relative la organele interne, inimă, la 
mişcarea sanguină şi a mersului.  
 În ceea ce priveşte psihicul, Leonardo da Vinci îşi dă seama de rolul creierului şi crede  că,
sufletul se află în partea care judecă, iar partea care judecă se pare că este în locul unde se 
strâng toate simţurile, numindu-l simţul comun ce aparţine creierului.  
 Fiind un excelent pictor în redarea corpului uman şi a detaliilor, el s-a ocupat de-aproape  de
simţul vizual observând astfel contracţia pupilară, cristalinul (sfera sticloasă) şi stabileşte 
regulile perspectivei aşa cum se cunosc şi în zilele noastre.  
 Ceea ce este fascinant şi corespunde psihologiei frumosului dar şi a chirurgiei plastice  din
zilele noastre, Leonardo da Vinci considera că există legi ale frumosului care corespund 
unor anumite proporţii matematice şi pun bazele unei estetici experimentale, punând bazele 
noilor ştiinţe experimentale.  
Da Vinci nu a lăsat posterităţii o lucrare importanta publicata cu tot ceea ce a realizat de a
lungul vieţii ; avem doar numeroasele sale notiţe care au fost publicate ulterior. Împlinirile 
sale au fost evident numeroase, dar a suferit de asemenea si multe eşecuri. A început multe 
proiecte artistice şi de inginerie care nu au fost niciodată finalizate din cauza ritmului lent în 
care muncea şi a tendinţei de a se îndepărta de la planurile iniţiale. Chiar gama sa larga de 
interese si aptitudini, împreuna cu obligaţiile sale au diminuat poate amploarea împlinirii
care s ar fi obţinut cu o focusare mai puternica. Leonardo artistul a fost fără îndoiala
compromis de  Leonardo omul de ştiinţa şi vice versa. Leonardo a regretat faptul ca un
interes îl afecta pe  

29 

celalalt, dar cu multitudinea caracteristică a dorinţelor şi intereselor sale nu putea face nimic 
pentru a împiedica această realitate.  
 Leonardo vedea ochiul ca pe sursa primara de informare a omului. În consecinţă, şi
din  interesul de ‘’a vedea’’, a abordat percepţia vizuală din mai multe perspective. El era
interesat  de proprietăţile anatomico-fiziologice, psihologice, fizice si geometrice ale vederii.
El s-a  confruntat cu credinţa străveche cum că ‘’vederea e putere’’ sau că ochiul emite raze,
dar a  respins-o în favoarea ideii că ochiul pur şi simplu răspunde la energia luminoasă. A
lăsat multe  desene de anatomie ale organului vizual, inclusiv secţiuni transversale ale
ochiului uman.  Leonardo credea ca imaginile erau întoarse înainte de a ajunge la lentile şi
erau rotite din nou de  către lentile astfel încât imaginea ajungea proiectată normal, în
picioare, pe retină. Astăzi ştim  că imaginile ajung inversate pe retină. Da Vinci era interesat
in mod special de vederea  comparativa si era cunoscut pentru numeroasele disecţii pe ochi
de animale (inclusiv un leu,  câini şi o bufniţă) în încercarea de a înţelege capacităţile lor
vizuale.  

In cartea sa, ‘’Senzaţii şi percepţie în istoria psihologiei experimentale‘’, Boring

(1942)  a scos în evidenţă faptul că da Vinci a adus multe contribuţii la înţelegerea percepţiei
vizuale.  Ca exemplu, Leonardo a ilustrat efectele contrastului arătând că albul poate părea
mai alb când  e pus în contrast cu o culoare mai închisă. Interesant este ca Leonardo a
afirmat de asemenea ca  ‘’ frumuseţea şi urâţenia se scot mai bine în evidenţă una pe alta ‘’.
Boring a afirmat ca  Leonardo a contribuit de asemenea la înţelegerea noastră despre
percepţia aeriană, efectele  atmosferei asupra percepţiei la distanţă. Leonardo a înţeles că o
data cu distanţa în funcţie de  altitudine culorile se văd mai şterse. El a adăugat de asemenea
că o data cu distanţa obiectele  devin mai puţin clare. Exista dispute in legătura cu faptul
dacă da Vinci a înţeles sau nu  posibilul rol al dezavantajului retinal în percepţia spaţială.
Trebuie spus ca a scris multe reguli  pentru pictori legându-se de efectele contrastului şi de
perspectiva aeriană, dar în timp ce se  ocupa de aplicaţiile practice ale regulilor sale,
interesele sale erau mai profunde, mai ştiinţifice.  El era interesat de percepţie în sine ca ghid
pentru a înţelege natura.  

Alte interese psihologice ale lui da Vinci se regăsesc în maxime disparate. De

exemplu,  el a arătat că „bucata are întotdeauna tendinţa de a se reuni cu întregul sau pentru
a scăpa de  imperfecţiune”. El a accentuat unitatea trupului cu spiritul subliniind ca „spiritul
doreşte să rămână cu trupul său deoarece, fără instrumentele organice ale acelui corp, el nu
poate nici să acţioneze şi nici să simtă nimic”.  
 Rar este apreciat faptul ca Leonardo a fost un predecesor important al lui Francis
Bacon  si al lui Rene Descartes. Aceşti doi filosofi aveau să se confrunte mai târziu cu
problema  cunoaşterii umane şi cu natura metodei ştiinţifice. Intr-o serie de maxime,
Leonardo a scos de  asemenea in evidenta o metoda care a fost mai apropiata de aceea
susţinută mai târziu de Bacon,  mai mult decât de cea susţinută de Descartes. Leonardo era
de părere că mai întâi trebuie să ne  consultăm cu experienţa şi apoi cu raţiunea. El credea că
raţiunea şi judecata se pot insela mai  uşor decât experienţa. In acelaşi timp, mai aproape de
gândirea carteziană, el a argumentat că fără aplicarea matematicii nu există nici o
certitudine. Leonardo a spus de asemenea că practica  fără ştiinţă e ca un marinar fără
busolă.  

Leonardo da Vinci nu a fost un geniu universal. Au existat zone, precum teologia,

care i au captat foarte puţin atenţia. Totuşi, a fost un artist şi un om de ştiinţă, şi în ambele
ipostaze,  interesele lui au devenit inevitabil chestiuni care urmau să preocupe gândirea
psihologilor.  Influenta sa în problemele psihologice se poate să nu fi fost mare întrucât
multe din  descoperirile sale au fost găsite la mult timp după moartea sa în notiţele sale
nepublicate. Cu  toate acestea, prin intermediul său se dovedeşte că s-au făcut anumite
descoperiri psihologice  importante în timpul Renaşterii.  

30 

4.5. Michel de Montagne şi psihologia motivaţiei şi afectivităţii(noua psihologie)  

 Michel de Montaigne (1533-1592) se dedică în întregime studiului omului şi scrie 

studiindu-se pe sine şi modul său de viaţă, căutând să descopere pe această cale trăsăturile 
generale ale firii omeneşti.  
 Terapia ocultă, bazată pe superstiţii (religioase sau profane) era formulată şi în secolele 
Renaşterii şi acceptată tacit chiar în mediile intelectuale, medicale şi universitare. Astfel că
se  recomandau pietre preţioase în tămăduirea bolilor: rubinul – contra otrăvurilor şi 
putreziciunilor; smaraldul – fortifică memoria şi înlătură poftele carnale; safirul – vindecă 
ulcerele intestinale etc. Se aplicau diferite terapii, terapia aerului şi a pietrelor preţioase – 
indicate pentru prelungirea vieţii şi însănătoşire.  
 Insalubritatea oraşelor, gradul scăzut de confort al locuinţelor şi lipsa igienei corporale 
completează cadrul vieţii cotidiene în toate ţările din această epocă şi la toate nivelele
societăţii.  Eseurile sale sunt demult recunoscute ca studii introspective impresionante care
au proiectat un  autoportret si o opinie spontana si documentata despre o varietate de teme,
multe de natura  psihologica.  

Înainte de a relua argumentele sceptice specifice care aveau sa aibă un asemenea

impact  asupra gânditorilor ulteriori, trebuie să menţionăm că Montaigne se temea aparent
de cei care  considerau credinţa drept piatra de temelie a raţiunii. El găseşte că sunt prea
mulţi oameni care,  din zel religios, sunt dornici de a se înrola în armată. El s-a plâns că „nu
există ostilitate care să 
depăşească ostilitatea creştină” şi adaugă că „religia noastră e făcută pentru a stârpi viciile;
(dar)  le acoperă, le protejează, le incită”. Montaigne credea ca virtutea este rezultatul real al 
adevărului. Date fiind credinţele sale, „Apologia” poate fi privita atât ca un atac asupra 
aroganţei raţiunii, cât şi ca un atac asupra neputinţei raţiunii.  

Montaigne şi-a deschis atacul sceptic prin a arăta maladia originara a umanităţii. El
a  afirmat că oamenii sunt aroganţi şi plini de o vanitate nejustificată. Apoi a alocat 30 de
pagini  unor anecdote şi demonstraţii ale numeroaselor zone în care virtutea şi inteligenţa
animalelor  sunt superioare celor omeneşti. În final a concluzionat că nu există temei pentru
a pretinde că 
suntem superiori animalelor. Într-adevar, potrivit lui Montaigne, oamenii nu sunt în multe 
privinţe la fel de buni şi de cunoscători ca animalele. După comparaţia oamenilor cu
animalele,  Montaigne a trecut la argumente care erau direct relevante teoriei sale sceptice.  
Montaigne a subliniat efectele trăirilor afective şi ale motivelor asupra credinţelor.  Plăteşte-i
avocatului puţin mai mult , a spus Montaigne cu convingere, şi acel avocat va fi mai 
interesat de cazul tău şi va spune că a devenit mai credibil. Predicatorii care se implica
afectiv  in ceea ce predica devin mai convinşi de doctrinele lor şi o declaraţie apărată de
manie poate  astfel să devină mai memorabilă şi mai convingătoare. Montaigne a găsit ca
mecanismul  cognitive-raţional este slăbit de autoconvingere, de gândirea nerealistă.  
  Chiar şi schimbările ştiinţifice, a adăugat Montaigne, şi ceea ce e considerat a fi adevărat 
într-o epoca este apoi înlocuit de un alt adevăr. Atunci cum putem fi siguri că ceea ce noi
azi  considerăm adevăr ştiintific nu va fi mâine înlocuit? La subiecte mai simple, precum
dacă ştim  sau nu ca zăpada este albă sau ca focul este fierbinte, răspunsul lui Montaigne a
fost unul  surprinzător. Montaigne a afirmat că răspunsul mai primitiv, într-o stare mai
naturală dat de  oameni “se poate să fie mai bun şi mai puternic decât toate acele
(răspunsuri) pe care (cei  învăţaţi) le vor împrumuta din raţiunea şi din invenţia lor”. Cele
menţionate mai devreme pot fi  un răspuns batjocoritor al lui Montaigne la nişte întrebări
considerate nedemne de filozofie, dar  răspunsul său arăta totuşi neîncrederea sa în raţiunea
evoluată.  
 Montaigne a lansat de asemenea atacuri puternice împotriva afirmaţiilor despre  acurateţea
informaţiei senzoriale: Pot exista realităţi pentru care să nu avem simţuri, suntem  prada
unor iluzii, nu recunoaştem întotdeauna iluziile ca atare, condiţia corporală şi trăirile 
afective colorează informaţia senzorială. Concluzia este că ne schimbăm în permanenţă şi
că 
metamorfoza noastră guvernează modul în care privim lumea.  

31 

Aşa cum am văzut, scepticismul lui Montaigne a jucat un rol important în revoluţia  
ştiinţifică. Potrivit lui Winter (1976), eseurile lui Montaigne au introdus de asemenea o nouă
psihologie. După obiceiurile vremii este o psihologie dualistă, dar este un dualism echilibrat 
care respinge accentul puternic pus fie pe suflet, fie pe trup. Una dintre extreme conduce la 
abordarea teologica a finiinţe umane, iar cealaltă extrema conduce exclusiv la abordări 
materiale, biologice. Intre cele doua se află o abordare psihologică ce studiază subiecte 
asemenea gândirii, afectivităţii, motivaţiei. Montaigne a abordat asemenea teme in eseurile
sale  printr-o analiza introspective noua care este într-o oarecare măsura remarcabila prin
contrastul  său cu tehnica introspectivă anterioară introdusa de Sf. Augustin.  
 Introspecţiile lui Augustin duceau cititorul în cele mai ascunse părţi ale sufletului  tulburat.
În opoziţie, apropierea mai lejera a lui Montaigne, deşi introspective, nu era atât de  adânc
introvertită. Cititorul face mai mult decât să observe, el participă alături de Montaigne în 
analiza psihologică a unor asemenea subiecte precum furia, frica, fericirea şi afectul. Deşi 
Montaigne nu a pretins să dezvolte o psihologie coerentă, el a exemplificat totuşi o metoda 
folositoare care este foarte frumos legată de o varietate de subiecte de interes psihologic.
Vom  analiza pe scurt viziunea lui Montagne despre anumite subiecte, inclusiv creşterea şi
educarea  copilului, imposibilitatea experienţei pure şi inconsistenţa acţiunilor umane.  

Creşterea si educarea copilului. Montaigne şi-a exprimat întristarea pentru practicile crude
de a  creşte copiii al căror martor fusese în vremea sa şi s-a întrebat deschis de ce curtea
ignora toate  abuzurile suferite de copii. El credea că mulţi părinţi folosesc pedeapsa nu
pentru corecţie, ci  pentru răzbunare. El a condamnat de asemenea şcolile de pe vremea sa
pentru disciplina strictă 
care era impusă. Şcolile, a spus el, erau ca închisori şi elevii erau torturaţi de învăţători
lipsiţi de  sentimente. Montaigne credea că plăcerea este cea care ar trebui să îi motiveze pe
copii să înveţe, căci prin pedeapsa ei nu ajungeau decât prosti şi lipsiţi de imaginaţie. El era
de părere că originea cruzimii, a agresiunii, se afla în copilărie când părinţii se amuza atunci
când copii lor  chinuie un animal sau când agresează un coleg. De Mause (1974), după ce a
observat vieţile a  70 de copii care au trăit înainte de secolul al XVII-lea, a afirmat că “toţi
erau bătuţi cu excepţia  unuia: fiica lui Montaigne”.  
Experienţa nu e niciodată pură. Multe dintre eseurile lui Montaigne aduc în discuţie un
subiect  despre experienţa, care urma sa fie punctul principal de concentrare a atenţiei pentru
mulţi  dintre psihologii de la începuturi. Întrebarea care se pune este dacă există experienţe
pure a unor  obiecte simple şi elementare sau dacă experienţa este întotdeauna compusă
dintr-o combinare  de lucruri elementare. De exemplu, există sentimentul pur de bucurie sau
există simţul pur al  dulcelui? Există elemente în experienţa noastră care să nu fie legate de
alte elemente sau care se  prezintă într-o formă nealterată? Răspunsul lui Montaigne la
această dilemă, care are la bază observarea de sine, este un nu convins.  
 În eseul său, ”Nu gustăm nimic pur”, el a comparat experienţa umană cu metale precum 
aurul, care servesc cel mai bine când sunt combinate cu alte materiale. În acelaşi mod, 
Montaigne a afirmat despre experienţele noastre că reprezintă o amestecătură. Astfel, “cea
mai  mare plăcere senzuală a noastră are un aer de lamentare şi de durere”. Într-adevăr,
potrivit lui  Montaigne, suntem astfel făcuţi încât nu putem îndura plăcerea intensă sau
 susţinută; evadăm  într-un teritoriu neutru, mai sigur. A fost de acord cu Socrate, citându-i
afirmaţia potrivit căreia  un anumit zeu a devenit probabil confuz în timpul creaţiei, durerii şi
plăcerii şi, după ce a făcut  treaba de mântuială, le-a legat pe amândouă împreună de coadă.
După cum nu putem suporta  plăcerea intensă, durerea are de asemenea partea ei de
satisfacţie.300 de ani mai târziu, Freud a  luat de asemenea în discuţie confuziile dintre
plăcere şi durere. Probabil că amândoi ar fi fost  extrem de interesaţi de descoperirea de la
sfârşitul secolului XX care demonstrează faptul că sunt eliberate endorfine care aparent
stimulează sentimente de bine sau chiar de plăcere în urma  unei munci foarte grele sau a
unei experienţe dureroase.  
  

32 

  
Inconsistenţa acţiunilor umane. Ca un observator atent al comportamentului uman,
Montaigne  găsea ca consistenţa acţiunilor la nivelul indivizilor este rară, în timp ce
inconsistenţa este  aproape o regula de acţiune. El a afirmat că puţini dintre noi dau dovadă
de stabilitate în  comportament sau opinii şi că nehotararea este “cel mai comun şi uşor de
observat defect al  naturii noastre”. Montaigne a găsit multiple motive pentru inconsistenţa
umană, primul este  rezultatul numeroaselor noastre dorinţe. Noi ne urmăm trebuinţele, dar
trebuinţele noastre se  schimbă mereu.  
 Inconsistenţa este de asemenea cauzată de schimbările care apar în context sau de 
circumstanţe. Montaigne a observat că acelaşi individ poate fi indrăzneţ şi curajos într-un 
anumit context, dar temător şi laş în alt context. Potrivit lui Montaigne, contextual şi 
circumstanţele joacă un rol important în curaj, teama şi multe alte virtuţi şi vicii umane. 
Accentul pus pe importanţa contextului şi a circumstantelor avea sa fie analizat în
experimente  de psihologie socială.  
 Deşi Montaigne vedea conduita ca un rezultat al circumstanţelor, el a afirmat de  asemenea
că inconsistenţele noastre rezultă din diferitele roluri pe care le jucăm şi din diferitele  măşti
pe care le purtăm. Munca lui Montaigne cu privire la inconsistenta a mers mai departe  decât
studiile făcute înainte prin faptul că el a identificat o parte din surse (dinamica  trebuinţelor,
contextual, rolul jucat, influenta autorităţii etc.) care au contribuit la aflarea  răspunsurilor la
această problemă. Evoluţia înspre consistenţa şi integritate era, în opinia lui,  una dintre cele
mai mari provocări cu care se confrunta fiinţa umană. El credea că cea mai mare  parte
dintre noi suntem incapabili de a ne înfrâna dorinţele, să rezistăm în faţa complimentelor 
sau să evităm să ne tocmim pentru micile avantaje pe care le-am putea obţine. Montaigne 
preţuia integritatea asociată cu orientarea de sine.  
 Se pare ca Montaigne a introdus informaţii psihologice importante spre sfârşitul  Renaşterii.
Totuşi, cea mai mare realizare a sa a constat în atitudinile pe care le-a transmis.  După cum
am precizat, scepticismul sau a stimulat alţi erudiţi să se preocupe de problema  cunoaşterii
umane. Abilitatea sa de a descrie experienţa şi comportamentul uman aşa cum le  vedea el a
ajutat de asemenea la deschiderea unor uşi pentru mai multe studii naturaliste asupra  fiiniţei
umane. El este o figură cheie în istoria ştiinţelor cognitive şi comportamentale.  
La Paris – unde majoritatea băilor publice au fost închise – apa nu putea fi irosită
pentru  a face baie, iar lenjeria şi hainele se spălau foarte rar. În schimb cearşafurile şi
lenjeria de corp  erau parfumate cu lavandă, deoarece lipsa igienei corporale şi degajarea de
mirosuri corporale  greu de suportat, făcea chiar obligatorie folosirea din abundenţă a
parfumurilor.  
 În societatea cea aleasă, singura armă contra efectelor olfactive agresive ale lipsei de  igienă
era parfumatul” Acest obicei, a luat amploare în timp şi a devenit o întreagă industrie atât  a
parfumurilor şi cosmeticii dar şi a terapiei prin arome şi substanţe odorizante ce au un
anumit  efect calmant şi liniştitor asupra pacienţilor sub tratament.  
 În perioada Renaşterii, nevoia de îngrijire, de curăţenie corporală nu deriva dintr-o 
motivaţie de ordin igienic sau relaţional, cu alte cuvinte, nu se fonda pe ideea că murdăria 
corporală ar fi un pericol pentru sănătate ci oamenii erau îngrijiţi din respect pentru ceilalţi,
din  dorinţa de a plăcea celorlalţi.  
 Au fost realizate numeroase studii cu privire la caracter şi temperament (Juan Huarte, 
1575), discuţii metafizice despre esenţa sufletului (Ludovic Vives, 1538), senzaţii, percepţii, 
creier şi sistem nervos. Toate aceste încercări sporadice au doar interes istoric şi pentru ca 
psihologia să se poată constitui ca ştiinţă, va fi nevoie de o reorganizare a întregii cunoaşteri 
ştiinţifice, ceea ce se va prefigura şi înfăptui în perioada modernă începând cu secolul al
XVII 
 lea avându-i ca „pionieri” pe François Bacon, Descartes, Thomas, Hobbes, Melebranche,
Pascal  şi alţii.  
 A existat o Renaştere în anumite domenii, dar în alte domenii oamenii au rămas în 
întuneric. Privind partea cea buna, Renaşterea a stat la baza noilor descoperiri geografice şi  

33 

tehnologice care au contribuit la lărgirea barierelor intelectuale. În această perioadă a avut

loc  de asemenea o redescoperire a grecilor antici şi o revolta puternică împotriva autorităţii 
existente. O astfel de revoltă poate să fi întărit creşterea numărului de studii empirice şi o
nouă încredere în judecata individuală. Readucerea la viaţă a scepticismului grecesc, mai
ales aşa  cum a fost prezentat el în cunoscutul eseu al lui Montaigne “Apologie pentru
Raimond  Sebond”, a folosit la stimularea interesului pentru cunoaşterea umană. Atât
pionierii în  empirism (Francis Bacon), cât şi pionierii în raţionalism (Rene Descartes) au
căutat să asigure o  bază pentru cunoaşterea umană care să poată să depăşească criticismul
scepticilor. Astfel,  indirect, scepticismul renascentist a avut o contribuţie importantă,
constituind bazele  epistemologice ale ştiinţei moderne.  
 Renaşterea a avut contribuţii notabile în gândirea psihologică, deşi o asemenea gândire 
poate fi reprezentată asemenea unor insule izolate într-o mare a ignoranţei. O dată cu
trecerea la  perioada modernă ( din 1600), vom descoperi părţi mult mai uşor de discernut
ale unei gândiri  ce are la bază idei care se întemeiază una pe cealaltă, care se leagă.
Asemenea componente de  gândire se vor face evidente în capitolele ce urmează despre
empirism, raţionalism şi creşterea  perspectivei descrierii punctuale, graduale, bine puse la
punct a comportamentului. Revenind la  discuţia despre căile bătătorite ale istoriei din
Capitolul I, istoria poate fi într-adevăr uneori  haotică şi alteori lineară.  

  
34 

MODULUL II  

PERIOADA DE AVÂNT ÎN CERCETAREA PSIHOLOGICĂ 

DE LA EMPIRISM ŞI ASOCIAŢIONISM LA FUNCŢIONALISM
ÎNTEMEIEREA PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE  
35 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1  

EMPIRISM, ASOCIAŢIONISM Ş UTILITARISM  

Conţinuturi:  
1.4. Revoluţia industrială din Anglia, Franţa şi Ţările de Jos cadru necesar de apariţie
şi  dezvoltare a cercetării în psihologie  
1.5. Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de
aceştia  1.6. Asociaţionalismul – reprezentanţi ai asociaţionalismului şi
utilitarismului  

Obiective:  
3. Prezentarea contribuţiei empirismului la dezvoltarea psihologiei  
4. Prezentarea contribuţiei asociaţionismului la dezvoltarea psihologiei  

Precerinţe:  
Nu este cazul  

Expunere:  

EMPIRISM, ASOCIATIONISM SI UTILITARISM  

1.1 Revoluţia industrială din Anglia, Franţa şi Ţările de Jos cadru necesar de 
apariţie şi dezvoltare a cercetării în psihologice  

Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut în Anglia mai repede decât pe continent,  
cu excepţia doar a Ţărilor de Jos. Astfel revoluţia engleză din secolul al XVII-lea poate fi 
considerată ca fiind graniţa între evul mediu şi perioada modernă.  
Revoluţia industrială din Anglia (1760) a reprezentat cel mai important eveniment
din  viaţa economică a societăţii capitaliste din acel timp. Acest avânt a cuprins industria
 uşoară (textilă), grea, agricultura, dezvoltarea căilor de comunicaţie determinând schimbarea
vieţii  economice şi a unor relaţii.  
În Franţa, a avut loc în anii 1789-1794 cea mai mare revoluţie burgheză care a
lichidat  feudalismul şi a deschis drumul dezvoltării forţelor de producţie ale societăţii
capitaliste.  Transformările social-economice din Anglia şi Franţa au avut o importanţă
europeană deoarece  au influenţat în mod hotărâtor dezvoltarea ţărilor din întreaga lume.  
O caracteristica a structurii sociale din Anglia secolele XVI-XVII a fost faptul că
nobilimea engleză era împinsă spre capitalism, apropiindu-se ca aspect social şi economic
de  burghezie.  
În suprastructura generală generată de noua bază economică apare nevoia de libertate
a  gândirii descătuşate de constrângerile medievale, scolastice şi teologice, iar invenţiile
tehnice şi  descoperirile din domeniul ştiinţelor naturii nu mai sunt privite doar ca speculaţii
contemplative.  Astfel, în Anglia, libertatea de gândire era mai mare decât pe continent
datorită rupturii cu  biserica catolică. Oamenii de ştiinţă, gânditorii nu erau ameninţaţi de
inchiziţie.  
Ştiinţa era dominată de ideile filozofice moştenite de la Platon şi Aristotel, elementul
de  bază fiind ideea generală fiind că sarcina ştiinţei este să degajeze conceptele, să le
clasifice şi să le explice originea. Ştiinţa nouă caută să extragă prin analiză elementele
simple şi să descopere  legile potrivit cărora ele se combină, pentru a putea produce la
nevoie aceste combinaţii şi a  stăpâni natura.  

36 

1.2 Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de 

aceştia  

Termenul de experienţă este echivalentul termenului de empirism, acesta din urmă 

provenind din grecescul emperia şi din echivalentul său în limba latină „experientia”.
Filozofia  empirică accentuează rolul observaţiei şi experienţei diminuând rolul raţiunii în
cunoaşterea  umană. Empiriştii respingeau ideea că mintea la naştere este deja dotată cu
cunoaştere.  Empirismul modern, începând cu Francis Bacon, a fost conceput în mare parte
ca metodă 
promiţătoare pentru noile ştiinţe inductive.  
Atât industria, cât şi principalele îndeletniciri ale burgheziei aveau nevoie de tehnică,
de  maşini şi de aparate, de reţete practice, eficiente dar empirice şi care nu erau considerate
ca  ştiinţă.  
Se simţea nevoia unei noi ştiinţe şi a altei metode ştiinţifice decât aceea a subtilelor 
argumentaţii scolastice.  

Francis Bacon (1561–1626) a fost teoreticianul noii ştiinţe, încercând o reformă ce 
cuprindea o nouă metodă ridicând valoarea ştiinţei prin puterea care ne-o dă asupra naturii.
El  susţinea existenţa identităţii dintre ştiinţă şi puterea omenească afirmând că ideile lui
Aristotel  sau Platon au fost doar piedici pentru progresul cunoaşterii umane. Cea mai
cunoscută lucrare a  lui Bacon, „Novum Organum”, ce înseamnă noul instrument al minţii, a
fost publicată în 1620.  
Bacon susţine că ştiinţa adevărată este cu totul altceva decât „vorbăria scolastică”,
ea  trebuie să fie practică şi să servească umanitatea. El considera că adevărata carte ce
trebuie  descifrată este natura. Filozofia lui Francis Bacon se îndreaptă spre fapte, fiind o
filozofie a  experienţei iar metoda recomandată fiind inducţia. Această metodă descrisă
pentru prima dată 
de Bacon stă la baza dezvoltării ştiinţei experimentale. [...]  
Într-un secol de frământări sociale şi în cursul unei vieţi agitate, Bacon a fost
continuu  preocupat de problema reformării ştiinţei. El îl considera pe Platon un „îngâmfat”
şi pe Aristotel  un „sofist dezgustător”. În opinia lui raţionamentul sau silogismul, nu este un
mijloc de  descoperire a adevărului ci doar un mod expunere a unui adevăr cunoscut.
Varietatea şi  continua schimbare a naturii impune observarea şi experienţa ca mijloace de
cunoaştere a  fenomenelor.  
Cunoaşterea directă a naturii este împiedicată ca de o perdea de anumite fantome, 
deformări, dintre care unele se datoresc prejudecăţilor iar altele imperfecţiunii spiritului 
omenesc. Aceste fantome sunt numite de Bacon: idola mentis şi le examinează drept cauze
ale  erorii. Cele trei categorii de idoli sunt: idola tribus, fantomele speciei omeneşti,
 defectele  spiritului uman. Noi, ca oameni, avem o inerţie a minţii noastre, o lene a gândirii
care ne face să 
generalizăm pripit şi astfel se nasc superstiţii şi prezicători. Aşa s-a născut magia, cabala
care  prin combinaţii de numere îşi închipuie că pot stăpâni universul, sau astronomia antică
ce  atribuie aştrilor o mişcare circulară fiind considerată ca perfectă.  
Pe lângă acest fel de deformări comune tuturor oamenilor, există şi altele ce provin,
din  natura proprie a fiecărui individ, din educaţia pe care a primit-o şi condiţiile în care
trăieşte.  Omul e închis ca într-o cavernă de propriile lui deprinderi. Aceste deformări sunt
fantomele  peşterii: idola specus. Altă sursă de erori sunt fantomele pieţei: idola fori, prin
care se înţeleg  obişnuinţele de limbaj ale oamenilor. Cel de-al patru-lea tip de fantome sunt
fantomele  teatrului: idola theatri care provin din prestigiul teoriilor filozofice din trecut.
Idolii teatrului ai  lui Bacon provocau individul sa evite acceptarea cu uşurinţă a autorităţii.  

Bacon credea că scepticismul era depăşit total şi că făcea parte din anumite erori 
intelectuale pe care le fac şi alţii. De exemplu, scepticilor le place să demonstreze natura 
iluzorie a anumitor tipuri de informaţie senzorială. Bacon a acceptat faptul că erau într-
adevăr  iluzii, dar iluziile demonstrate erau înlesnite de o selecţie atentă a materialelor. El a
argumentat  

37 

că demonstraţia existenţei iluziilor nu justifică un atac asupra tuturor informaţiilor

senzoriale. În  apărarea validităţii informaţiei senzoriale Bacon a arătat că se pot folosi
instrumente ca ajutoare  pentru simţuri şi care pot corecta informaţia aşa cum este ea
prezentată de simţuri. Mai mult, el  a afirmat că un tip de informaţie senzorială poate fi
folosit pentru verificarea altui tip.  

 Bacon nu a lăsat posterităţii o descriere explicită şi coerentă de metodologii

ştiinţifice,  dar a alocat suficiente comentarii acestui subiect astfel încât să facă posibil ca noi
să construim  o concluzie din credinţele sale. Este de reţinut faptul că Bacon era conştient că
face o afirmaţie  profetică în ceea ce priveşte metoda ştiinţifică. Anticiparea asupra evoluţiei
metodologiei sale  este ilustrată în afirmaţia conform căreia „arta descoperirii poate să
avanseze o dată ce  descoperirile avansează”.  

Abordarea pozitivă a ştiinţei este ilustrată într-o metaforă pe care Bacon o folosea
pentru  a caracteriza munca cercetătorilor. Unii, spunea el, sunt ca furnicile care doar strâng
şi  utilizează materialul. Alţii sunt ca păianjenii, ocupaţi de a întinde pânze din propria lor 
substanţă. Între cele două extreme este un drum de mijloc întruchipat de albina, care strânge 
materiale din numeroase şi variate surse şi care transformă şi digeră aceste materiale în
cadrul  activităţii colective. Pentru acest drum de mijloc pleda Bacon. El înţelegea clar
limitările  impuse de stricta colectare şi atrăgea atenţia în mod repetat asupra faptului că
filozofia empirică poate da naştere la tot atâtea forme greşite ca şi filozofia raţională, mai
ales atunci când filozofii  empirişti se lăsau pradă generalizărilor făcute în grabă.  

John Locke (1632-1704) este cel mai important succesor al lui Bacon şi a fost
descris  drept filozoful englez cu influenţa cea mai extinsă. Dacă Bacon poate fi privit drept
Marele  Vestitor al Spiritului Empirist, Locke este cel care a ridicat întrebarea serioasă cu
privire la  natura unei teorii empirice asupra cunoaşterii în lucrarea sa de căpătâi „Eseu
asupra intelectului  uman”.  
Locke pune problema fundamentală: cum cunoaştem şi de unde vine cunoaşterea?
sau,  altfel spus, prin ce proces psihic cunoaştem lumea exterioară, cum se reflectă ea în noi
şi cum  intervine procesul percepţiei?  
Concluzia la care ajunge John Locke este că toată cunoaşterea noastră în legătură cu natura 
provine din senzaţii. Chiar şi fenomenele psihice complexe: judecăţi, raţionamente, sunt şi
ele  derivate din senzaţii, transmise prin simţuri. Elementul primordial care stă la baza
cunoaşterii  este senzaţia.  
Pentru prima dată în istoria psihologiei Locke se va ocupa de studiul şi cercetarea 
psihologiei copilului şi psihopatologie cercetând specificul lor. Locke face psihologia 
comparată atunci când prezintă cazuri de handicap intelectual şi are intuiţia dezvoltării 
ulterioare a unei psihopatologii. Ca şi noţiunea de spaţiu sau de timp, toate calităţile
„primare”  provin tot din experienţă – cauzalitatea, finalitatea, necesitatea. El ajunge la
concluzia că 
 contactul senzorial este contactul direct cu realitatea ce există independent de noi.  Locke
admite două calităţi afective fundamentale: plăcerea şi durerea, celelalte  sentimente şi
pasiuni sunt combinaţii de acestea două. Astfel sunt: ura, iubirea, dorinţa, bucuria; 
sentimentele unindu-se cu ideile care vin din senzaţii cât şi cu cele ce provin din reflecţie.
El  consideră că sentimentul este una din cauzele erorii. Una dintre cele mai celebre şi 
controversate idei ale sale are la bază supoziţia sa în care credea cu tărie cum că mintea, la 
naştere, este ca o “coală alba de hârtie, fără nici o literă, fără nici o idee”. Poziţia adoptată
de  Locke, deşi nu era nouă, a fost înaintată într-un mod convingător şi spiritul secolului al
XVII lea era de aşa natură încât ipoteza “colii albe” şi implicaţiile sale puteau fi întreţinute.
Atacul lui  Locke asupra ideilor înnăscute includea argumente de natură practică. Astfel,
credinţa în ideile  înnăscute conduce la cea mai nefericită lene intelectuală prin faptul că
descurajează ridicarea de  întrebări şi cercetarea cu privire la o posibilă sursă exterioară a
ideilor. Dacă ideile nu sunt  înnăscute, care este originea lor? Locke a afirmat că unele idei
vin dintr-o singură sursă 

38 

senzorială. Două evenimente din acelaşi domeniu senzorial aflate în contiguitate spaţială
sau  temporală pot fi asociate şi pot rezulta în ceea ce Locke numea idee. Alte idei rezultă
din  conlucrarea a doua sau mai multe simţuri. Locke credea de asemenea că anumite idei
provin din  reflecţie, care are la bază extrapolarea unei informaţii senzoriale anterioare. O
anumită idee îşi  poate avea de asemenea originea într-o combinaţie complicată de senzaţie
şi reflecţie.  Atitudinea puternic empirică a lui Locke cu privire la originea cunoaşterii a
atras atenţia asupra  importanţei învăţării şi educaţiei şi asupra contextului social şi de mediu
în care aceste activităţi  se desfăşoară. Dacă toate acestea păreau evidente pentru generaţiile
care au urmat, în nici un caz  ele nu erau evidente într-o perioadă în care copiii erau adesea
consideraţi responsabili pentru  infracţiuni şi erau subiectul celor mai dure pedepse, inclusiv
pedeapsa capitală. Locke aprecia  că individul nu suporta întreaga responsabilitate pentru
carenţe în cunoaştere – informaţia  iniţială se poate să nu fi fost niciodată oferită. Dacă
responsabilitatea individuală se diminuează oarecum în sistemul lui Locke, responsabilitatea
sociala pentru alţii (în special copii) este  îmbunătăţită.  
 Căutarea originii ideilor l-a condus la observarea relaţiei dintre idei şi acele obiecte
stimul din lume care generează ideile. Relaţia dintre lumea fizică şi lumea psihologică
(lumea  ideilor) a fost un pas necesar pentru Locke, care era preocupat de validitatea
cunoaşterii umane.  Locke dorea să demonstreze că ideile pot corespunde lucrurilor reale din
lumea fizică; sau altfel  spus, “concepţiile unui entuziast şi raţionamentele unui om raţional
vor fi adevărate în aceeaşi  măsură”. Creierul uman, în concepţia lui Locke, este adesea plin
de imaginaţie, vise, himere şi  iluzii, dar poate conţine şi cunoaştere veritabilă. Locke susţine
că „cele mai serioase gânduri ale  noastre vor fi doar puţin mai utile decât reveriile unui
creier nebun”. Atunci care este temeiul  pentru a crede în corespondenţa dintre idei şi
obiectele-stimul? Locke credea că anumite idei  simple furnizate de simţuri reflectă cu
exactitate natura exterioară a lucrurilor. De exemplu,  avem o idee simplă de soliditate şi
Locke spunea: “Dacă cineva mă întreabă ce este soliditatea,  îl trimit înapoi la simţurile sale
pentru ca acestea să-l informeze”. Obiectele solide sunt  cunoscute prin intermediul
pipăitului, ideea de soliditate nefiind o ficţiune, ci rezultatul  inevitabil al concordanţei dintre
realitatea psihologică şi cea fizică. Două obiecte solide lovite  unul de altul produc un efect
real şi noi suntem de aşa maniera făcuţi pentru a conştientiza şi a  cunoaşte acest efect.
Locke afirmase de asemenea că o cunoaştere a adevărurilor matematice  reprezintă o
cunoaştere veritabilă.  

George Berkeley (1685-1753) a avut misiunea de a extinde filozofia empirică

accentuând importanţa experienţei mai presus de orice în cunoaşterea umană. Filozofia
empirică radicală a lui Berkeley şi paşii încă şi mai radicali făcuţi de succesorul sau David
Hume, au  generat controverse în lumea filozofiei. Empirismul din lucrările lui Berkeley şi
Hume a servit  drept bază împotriva căreia filozofii ce au urmat, au reacţionat vehement.  
La Berkeley, nu numai distincţia între calităţile primare şi cele secundare se pune în 
discuţie, dar şi statutul calităţilor primare independente de experienţă este pus la îndoială. 
Mărimea, forma şi mişcarea, aşa-numitele calităţi primare, există în experienţă la fel ca 
culoarea, gustul, sunetul sau temperatura. Într-o perioadă anterioară, mai naivă, oamenii se 
refugiau la adăpostul adevărurilor de netăgăduit. Calităţile primare se numărau printre
aceste  adevăruri.? Astfel, pentru Berkeley, nu există o lume în sine care să fie separata şi
distinctă de  lumea trăită a experienţei! De fapt, singura lume reală este lumea experienţei
 sau lumea minţii.  Berkeley este cunoscut pentru dictonul său faimos: “esse est percipi”, a fi
înseamnă a fi  perceput. Aceasta era şi părerea lui Locke despre calităţile secundare precum
culoarea, gustul,  mirosul, care nu existau în mod absolut prin ele însele. Mai degrabă,
existenţa lor depinde de  existenţa subiectului capabil de percepţie. Dar pentru Berkeley,
expresia “a fi înseamnă a fi  perceput” se aplică şi restului lumii.  
Lucrarea lui Berkeley „Eseu asupra unei noi teorii a vederii” este o lucrare de
referinţă şi  pentru psihologie la fel ca „ Tratatul privind principiile cunoaşterii umane”.  

39 

 Lumea reală nu este o lume imperceptibilă a substanţei materiale; mai curând, lumea  reala
este lumea aşa cum o cunoaştem din experienţa noastră. Există o simplitate elegantă în 
această filozofie, aşa cum este în materialism sau în oricare orientare monistă. Dar
simplismul,  pe cât de dezirabil este pentru unii (poate pentru cei mai mulţi), are întotdeauna
un preţ. O  filozofie care întruneşte nevoile noastre de simplitate poate câteodată să nu
ajungă să 
îndeplinească nevoia noastră de calitate.  
 O problemă majoră care o întâlnim în empirismul lui Berkeley are la bază consistenţa şi 
coerenţa experienţei. Nu există nici un principiu în experienţa în sine care sa explice 
coordonarea lumii noastre subiective. Lumea reala pentru Berkeley era lumea interioară a 
ideilor şi a experienţei, iar lumea materială era cea care deriva din aceasta lume subiectivă. 
Abordarea empirică a lui Berkeley în ceea ce priveşte percepţia spaţială aşa cum a fost 
prezentată în cartea sa “Un eseu spre o nouă teorie a vederii” este considerată în ziua de azi
un  tratat psihologic de referinţă. Berkeley a afirmat că „există o relaţie strânsă între vedere
şi  atingere” şi că „o senzaţie vizuală puternică, plină de culori, va fi asociată cu o senzaţie
tactilă de apropiere, în timp ce o senzaţie vizuală mai puţin colorată poate fi asociată cu
senzaţia de  depărtare”. Astfel, învăţăm să interpretăm senzaţiile de apropiere sau de distanţă
prin  intermediul simţului tactil. Teoria lui Berkeley implică faptul că distanţa în sine şi din
sine nu  poate fi văzută, percepută. Berkeley credea că o persoană care s-a născut oarbă şi
care mai  târziu capătă vederea brusc nu va fi capabilă să perceapă adâncimea. Berkeley
credea de  asemenea că asocierile dintre senzaţiile vizuale şi cele auditive oferă indicii cu
privire la  adâncime. Lucrarea lui Berkeley despre percepţia spaţială a fost un deschizător de
drumuri  pentru investigaţiile psihologice asupra simţurilor care au urmat. 
  
 David Hume (1711-1776), prezintă una dintre cele mai bogate şi mai radicală concepţie de 
filozofie empirică. Hume, mai mult decât oricare altul, a zugrăvit o imagine a implicaţiilor 
empirismului manifest. Mergând pe urmele lui Berkeley, Hume a fost de acord că
evenimentele  din experienţă constituie materia primă a filozofiei. Evenimentele din
experienţă, potrivit lui  Hume, nu sunt ţinute la un loc de nici o “legătura necesară” care
poate fi stabilită prin raţiune.  De asemenea nu se poate stabili faptul că o secvenţă de
evenimente încărcată de semnificaţie  din experienţă este condusă de o succesiune externă
de evenimente care reflectă relaţii de genul  cauză-efect.  
 Cele mai importante lucrări ale lui D. Hume sunt: „Tratat asupra naturii umane” şi „Eseuri 
privind înţelegerea umană”.  
 Viaţa mentală la Hume nu se putea baza pe nici un fel de substanţă mentală care să poată fi 
verificată prin intermediul raţiunii. Urmând calea empirismului său radical pentru a aborda 
cunoaşterea, Hume nu a găsit decât impresii şi idei. Impresiile conţin în interiorul lor o forţă
considerabilă. Ele includ senzaţii, pasiuni (motive) şi trăiri afective. Astfel, un gust, o
culoare,  nevoia acută de a mânca, un sunet, un stimul neaşteptat care rezulta din teamă sau
un miros  constituie o impresie. Ideile sunt imagini mai slabe ale impresiilor. Amintirea unui
gust la 30 de  minute după masă constituie o idee, care în cazul acesta este o amintire mai
palidă a impresiei  originale. Hume a arătat că impresiile sau ideile pot fi simple, ca o
singură notă clară, sau  complexe, aşa cum am putea întâlni când răspundem simultan la
culoare, gust, miros şi simţ la  un obiect precum mărul. Hume a afirmat că impresiile şi
ideile se aseamănă. El credea că multe  idei sunt nemijlocite prin faptul că se aseamănă
foarte bine cu impresia căreia îi corespund.  Omul poate avea de asemenea idei mediate care
consistă în imagini ce corespund pur şi simplu  unei impresii sau unei idei nemijlocite.
Astfel ne putem imagina cum arată un anumit oraş chiar  dacă nu l-am văzut niciodată. Ideea
noastră este mijlocită şi are la bază experienţa noastră de a  fi perceput alte oraşe de
dimensiuni asemănătoare.  
 Hume respingea orice noţiune de sine consistent şi nu a reuşit să găsească nici măcar o 
singură impresie sau idee care să justifice sentimentul nostru puternic de continuitate sau 
 identitate. În experienţa normală acelaşi Eu se bucură acum de micul dejun şi mai târziu
găseşte  

40 

plăcere într-o călătorie cu maşina spre un oraş apropiat, chiar dacă admite că există goluri
între  cele două experienţe şi că acestea nu sunt în mod necesar legate una de cealaltă. În
analiza  finală continuitatea sau identitatea este potrivit lui Hume, un produs al imaginaţiei şi
omul nu  poate face o afirmaţie obiectivă în numele unei asemenea imaginaţii. Noi percepem
conexiuni  cauzale între intrările din parada noastră de impresii şi idei atunci când intrările
par să fie  similare, când o intrare o urmează regulat pe alta sau când intrările sunt apropiate
în spaţiu şi  timp. Astfel, sentimentul de identitate personală este produsul modului ciudat în
care  răspundem succesiunii de idei. Până la urmă, identitatea personală este o construcţie
care are la  baza modul cum ne organizăm intrările şi golurile din experienţa noastră.  
O altă trăsătură importantă a abordării emoţiilor de către Hume este presupunerea lui
că toate trăirile afective “sunt întemeiate pe durere şi plăcere”. Hume credea că emoţii
precum  bucuria, dorinţa şi speranţa derivă din plăcere, în timp ce enervarea, dispreţul şi
frica derivă din  durere. În cadrul abordării sale Hume încercă să-şi demonstreze
experimental afirmaţiile. Într-o  secţiune a tratatului său, Hume a declarat că lucrarea este “o
încercare de a introduce metoda  experimentală de a raţiona în subiectele morale”. Aşa-
numitele experimente ale lui Hume  constau în general în ceea ce am putea numi anecdote
sau demonstraţii. El a încercat să 
găsească o cale de a lega afirmaţiile de evenimente observabile. Hume vorbea despre
transferul  unei trăiri afective de la un obiect la un altul apropiat expunând o situaţie des
întâlnită - cearta  cu un membru al unei familii poate duce la dispreţuirea întregii familii,
chiar dacă ceilalţi  membrii nu au făcut nimic pentru a merita ura.  
Englezii sunt consideraţi fondatorii filozofiei empirice, dar de pe continent s-au adus
de  asemenea contribuţii importante la empirism. Filozoful francez Voltaire (1694-1778),
care a  lăudat în mod public filozofia engleză, a adus aceasta filozofie pe continent. Operele
literare ale  lui Voltaire, precum şi tratatele sale filozofice trădau atât suspiciunea sa în raport
cu teoriile  netestate şi cu dogmele teologice cât şi susţinerea acordată unei filozofii bazate
 pe observaţie şi  pe experiment. Entuziasmul său faţă de gândirea englezească, aşa cum s-a
manifestat el în lauda  adusă lui Locke, a avut ca rezultat un mandat de arestare şi un exil
îndelungat. Atitudinea lui  Voltaire pentru noua filozofie empirică a avut un impact direct
asupra filozofilor empirişti  francezi Etienne Bonnot de Codillac (1714-1780) si Claude-
Adrien Helvetius (1715-1771).  

Etienne Bonnot Condillac (1714-1780) are contribuţii importante în domeniile 

psihologic, filozofic, educaţional şi economic. El a studiat filozofie, ştiinţă şi puţină teologie
la  un seminar catolic din Saint-Suplice şi la Sorbona. Condillac s-a concentrat asupra bazei 
genetice a cunoaşterii. Cu o ambiţie pe care nici chiar Locke nu o putea egala, Condillac a 
încercat să analizeze originile cunoaşterii.  
 În tratatul său despre senzaţii Condillac ne propune să ne imaginăm o statuie de piatră
construită în interior asemenea unei fiinţe umane cu un intelect care nu conţine idei
înnăscute.  Condillac ne propune să ne imaginăm dezvoltarea intelectuală prin deschiderea
ipotetică a  canalelor senzoriale pe rând, unul câte unul. El a început cu simţul olfactiv şi i-a
prezentat  statuii sale un stimul de acest gen (mirosul unui trandafir). Condillac a afirmat că
numai printr un stimul, statuia sa nu va da dovadă de asemenea funcţii intelectuale precum
atenţia sau  conştiinţa existentei. Când mirosul trandafirului este urmat de mirosul
busuiocului, statuia este  capabilă acum de asemenea funcţii intelectuale precum
discriminarea şi perceperea contrastului.  Condillac a continuat prin a deschide pe rând
fiecare simţ, sperând să demonstreze apariţia  tuturor funcţiilor intelectuale. Dacă un anume
stimul e prea intens (dureros) sau de intensitate şi  claritate medie astfel încât să genereze
plăcere, statuia achiziţionează rapid motivaţia de a  minimaliza durerea şi de a maximiza
plăcerea. Condillac a afirmat că ne dezvoltăm un simţ puternic al lumii exterioare prin
intermediul simţului tactil, care furnizează informaţii  importante cu privire la rezistenţa,
soliditate, mişcare, duritate etc. După cum am precizat  anterior, Condillac nu s-a concentrat
foarte mult cu privire la faptul dacă aceste percepţii aveau  

41 
să fie privite drept subiective sau obiective. Ca filozof practic, el a fost interesat mai mult
de  implicaţiile filozofiei senzoriale în educaţie şi învăţare.  

Claude-Adrien Helvetius (1715-1171) propune o versiune timpurie a unui

behaviorism  care punea accentul pe “coala albă” a lui Locke, ducând aceasta teorie până la
extrema de a  nega capacităţile înnăscute sau aptitudinile. Helvetius a fost atât de concentrat
şi ambiţios în  ceea ce priveşte filozofia sa materialistă încât a “înfricoşat alţi materialişti”.
Se poate ca reacţia  altor materialişti să fi fost stimulată de maniera candidă în care Helvetius
a abordat implicaţiile  morale ale psihologiei sale. Helvetius a pus un accent puternic asupra
efectelor motivante ale  plăcerii şi durerii. El a afirmat că fiinţele umane sunt controlate prin
sistemul de recompense şi  pedepse pe care societatea îl utilizează. Atunci când suntem
motivaţi să facem o muncă benevol, este numai pentru ca am fost condiţionaţi să credem în
felul acesta. La rădăcina  comportamentului şi a interesului personal se află urmărirea
plăcerii şi evitarea durerii.  
 După cum am menţionat anterior Helvetius a negat moştenirea ereditară. El credea că şi 
geniul este tot rezultatul influentelor de mediu. Astfel, ori învăţam să învăţam ori dezvoltam
o  atitudine negativă faţă de învăţare şi rămânem în ignoranţă. Atunci cum este posibil ca
doi  oameni care au primit o educaţie excelentă să fie diferiţi, unul fiind sclipitor şi
productiv, iar  celalalt mediocru? Helvetius a afirmat că motivul pentru asemenea diferenţe
trebuie căutat în  norocul fiecăruia, care constă în găsirea profesorului potrivit sau
acumularea experienţei  potrivite. Din punctul sau de vedere, toţi avem potenţialul de a
deveni genii.  

 1.3. Asociaţionismul – reprezentanţi ai asociaţionismului şi utilitarismului  

Critica empiriştilor englezi privind cunoaşterea înnăscută şi-a găsit ecoul în lucrările 
practice ale asociaţioniştilor şi utilitariştilor. Asociaţioniştii şi utilitariştii secolelor al XVIII-
lea  şi al XIX-lea s-au inspirat din implicaţiile practice ce reieşeau din gândirea unor
empirişti  precum Locke, Berkeley şi Hume. Dacă prin intermediul experienţei se
acumulează 
cunoaşterea, atunci modalitatea de achiziţionare a cunoaşterii este ridicată la rang de obiect
de  studiu. Cunoaşterea nu mai poate fi privită ca existând pur şi simplu, ca o constantă data,
 o  gratuitate oferită de zeitate sau de forţele benefice ale naturii. Modalitatea specifică prin
care se  achiziţionează cunoaşterea devine acum un semn de întrebare şi o sarcina centrale în
ştiinţa  naturii umane. Asociaţionismul aşează la baza vieţii psihice procesele de asociaţie a
ideilor puse  în lumină încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia de David
Hume.  
Căutând prin analiza psihologică legile potrivit cărora ideile, impresiile noastre se
leagă şi se combină între ele, asociaţionismul depăşeşte simpla descriere a fenomenelor
sufleteşti,  înlăturând în acelaşi timp şi ipotezele metafizice. De altfel, cercetarea empirică a
faptelor de  conştiinţă este una dintre trăsăturile caracteristice ale psihologiei engleze.  

David Hartley (1705-1757) este cunoscut drept fondatorul asociaţionismului

modern.  El a fost de asemenea preocupat de motivaţie şi de caracteristicile structurale şi
funcţionale ale  sistemului nervos. Cel mai important tratat al său, publicat în 1749, se
intitula “Observaţii  asupra omului, structura sa, datoria sa şi aşteptările sale”. Lucrarea a
fost inspirată de accentul  pus de Locke pe importanţa senzaţiilor. El a propus un sistem de
clasificare al plăcerilor şi  durerilor, a practicat medicina, dar a fost foarte interesat şi de
istorie, muzică, filozofie, poezie  şi religie. Hartley a fost printre primii care au clasificat
varietăţile de plăcere şi durere. El a  identificat şapte surse de durere şi de plăcere, de la (1)
simţurile externe, (2) imaginaţie, (3)  părerile altora despre noi, (4) posedarea mijloacelor de
a fi fericit, (5) mila sau empatia pentru  trăirile altora (bucurie sau suferinţa), (6) relaţia
noastră cu Divinitatea şi (7) deschiderea noastră morală spre bine şi frumos sau spre rău şi
urât. Hartley credea că cele mai mari plăceri derivă din ultimele trei categorii. Fiind un om
credincios, el nu a pus accentul pe plăcerile asociate  primelor patru categorii, ci a accentuat
cultivarea aşa-numitelor plăceri superioare.  

42 

 Abordarea asocierii de către Hartley a fost influenţată de Isaac Newton şi John Locke. 
Astfel, ceea ce ne place sau ceea ce evitam intelectual face obiectul legilor învăţării sau 
asocierii. Hartley a sesizat rapid implicaţiile morale sau religioase ale unei asemenea poziţii. 
Valorile în sine pot fi înţelese în termenii psihologiei ştiinţifice. Asociaţionismul lui Hartley
a  fost complimentat de o neurofiziologie inspirată de fizica newtoniană. Newton afirmase
că 
informaţia provenită de la simţuri este transmisă creierului prin nişte vibraţii care pornesc
din  fibrele nervoase. Hartley şi-a extins ideea afirmând că vibraţiile de la simţuri pot
determina  vibraţii mai mici, care persistă pe perioade scurte după contactul cu stimulul
iniţial.  

Jeremy Bentham (1748-1832) a fost foarte puţin interesat de dreptul practic; el era 
preocupat de probleme mai abstracte legate de justiţie şi de drept. În consecinţă, şi-a dedicat 
viaţa în mare parte problemelor legate de filozofia legii. În 1789, a publicat o lucrare
teoretică intitulată “Introducere în principiile eticii şi legislaţiei”. Mare parte din opera sa a
fost publicată postum de către prietenii săi. O parte din studiile cele mai solide şi influente
ale lui Bentham se  concentrau asupra abordării sale utilitariste în ceea ce priveşte
recompensa şi pedeapsa.  Bentham a afirmat că abordarea intuitivă a dreptului generează un
sistem presărat cu  subiectivitate şi inegalitate. El a adăugat că există baze obiective pentru
teoriile politice, sociale  şi legale. Aceste baze obiective sunt adunate la un loc într-un singur
principiu al utilitarismului  care se numeşte calculul hedonic. Ideea de bază este că orice
acţiune ar trebui să fie judecată în  termenii consecinţelor lor sociale în ceea ce priveşte
plăcerea şi durerea. Ar trebui să  maximizăm plăcerea şi să minimalizam durerea şi să
căutam cea mai mare plăcere pentru cel  mai mare număr de oameni. De asemenea,
pedepsele ar trebui elaborate în termenii principiilor  utilitariste. De exemplu, un conducător
care este prins că face o înţelegere cu inamicul în mod  ilegal merită o pedeapsă mai mare
decât un alt lider care este prins având o aventură. O  persoană înstărită care este prinsă
sustrăgând o suma mare de bani de la o instituţie financiară ar  trebui să fie pedepsită mai
mult decât o persoana care fura pentru a-şi hrăni copiii. Deşi există diferite tipuri de pedepse
dure, scopul acestora este, în general, să-l facă pe individ să sufere  pentru fapta sa. Accentul
regăsit în teoria lui Bentham este de a proteja societatea sau chiar de  a-l reforma pe
infractor. Avantajele relative ale celor două teorii sunt încă deschise pentru  dezbateri, dar
Bentham a oferit o nouă modalitate de a privi pedeapsa, şi astfel teoria sa a servit  drept
corecţie pentru pedepsele severe. După lucrarea lui Bentham s-a înregistrat o sensibilitate 
crescândă pentru nevoia de a opri pedepsele crude şi neobişnuite. A existat de asemenea o 
 sensibilitate crescândă cu privire la importanţa aplicării unor standarde diferite de pedepse 
copiilor şi adulţilor. Bentham credea de asemenea în hedonismul psihologic, ideea că
fiinţele  umane caută personal să câştige plăcere şi să evite durerea. Într-adevăr, acesta era
principiul  psihologic principal din sistemul lui Bentham. Este un principiu pe care mulţi
psihologi aveau  sa-l îmbrăţişeze.  

James Mill (1773-1836) dezvoltă pe linia gândirii lui Hume şi Hartley, o psihologie 
sistematică. El consideră senzaţia ca singurul element primordial şi asociaţia ca
singurul  principiu de organizare a vieţii psihice. Metoda sa ia drept model analiza
chimică ce  urmăreşte să izoleze elementele chimice din corpurile complexe. Cea mai
cunoscută lucrare  psihologică a lui Mill, “Analiza fenomenului mintii umane” (1829)
prezintă o abordare  mecanică a proceselor mentale. Credinţele, amintirile şi experienţele –
chiar şi scopurile şi  preferinţele estetice – îşi au toate rădăcina în asociere sau în
condiţionare. Caracterul şi  abilitatea cognitivă sunt rezultatul unui proces educaţional
adecvat. James Mill extinde şi  completează gândirea lui Hartley de care a fost mult
influenţat şi devine astfel, cum îl numeşte  John Stuart Mill în prefaţa ediţiei operelor tatălui
său, „al doilea părinte al psihologiei  asociaţiei”. În acelaşi timp senzorialismul său
aminteşte şi pe cel al lui Condillac, îmbogăţit cu  analiză exactă şi precisă.  

43 

Senzaţiile şi fenomenul asociaţiei explică, după James Mill, toată complexitatea vieţii  
psihice. Astfel el dezvoltă 8 categorii de senzaţii: miros, gust, auz, văz, pipăit, senzaţie de 
dezorganizare într-o parte a corpului, senzaţii musculare, senzaţiile canalului alimentar. Mai 
târziu psihologia modernă va reduce ultimele trei categorii la două – kinestezice şi viscerale 
(şcoala scoţiană nu recunoaşte decât cele cinci simţuri). Când senzaţiile noastre încetează,
prin  absenţa cauzei externe producătoare, ceva supravieţuieşte în spiritul nostru, „o copie, o
imagine  a senzaţiei, câteodată o reprezentare sau o urmă a senzaţiei. Această copie o
numesc idee” (J.  Mill 1829).  
 Asociaţia între senzaţii are loc după o ordine stabilită între obiectele din realitatea 
exterioară, o ordine sincronică sau o ordine succesivă. Asociaţia este un fenomen general şi 
toată viaţa noastră psihică poate fi considerată ca un şir de imagini sau de sentimente.
Asociaţia  se produce fie între senzaţii, fie între idei. Ordinea sincronică a două relaţii
simultane este  ordinea în spaţiu. Ordinea succesivă, raportul anterior posterior între două
fenomene e ordinea  în timp. Cum ideile noastre derivă din senzaţii, e firesc ca ordinea
ideilor să derive din cea a  senzaţiilor.  
Tot asociaţia explică formarea ideilor noastre despre obiectele din realitatea
exterioară,  formarea ideilor generale, a noţiunilor de asemănare şi de diferenţă, de
antecedent şi  consecvent, ca şi cele de spaţiu, timp, mişcare şi infinit.  
Emoţiile şi actele de voinţă sunt supuse şi ele legilor asociaţiei. Emoţiile complexe 
provin din emoţii simple pe calea asociaţiei.  
Toate senzaţiile noastre sunt agreabile sau dezagreabile, sau indiferente. Plăcerea şi 
durerea sunt cele două afecte primitive. Durerea şi plăcerea produc ideea de durere şi
plăcere.  Când ideea unui sentiment de plăcere e concepută ca viitoare, fără a fi siguri că va
avea loc,  simţim speranţa; când suntem siguri că va avea loc simţim bucuria. Când un
sentiment de  durere e conceput ca viitor, fără a fi sigur, simţim teama; când suntem siguri
că se va produce,  simţim tristeţea. Plăcerea şi durerea au cauze imediate sau îndepărtate.  
Analiza lui James Mill tinde să arate că sentimentele cele mai puternice nu sunt
decât  nişte agregate formate prin juxtapunerea sau prin fuziunea unor sentimente simple.
Chiar un  sentiment aşa de normal şi de general cum este dragostea părinţilor pentru copiii
lor se explică în ultimă analiză prin procesul de asociaţie.  

John Stuart Mill (1806-1873) introduce în Anglia pozitivismul lui Auguste Comte. 
Ideile sale originale sunt mai ales în domeniul metodelor ştiinţifice, al logicii inductive şi al 
eticii utilitare şi mai puţin în psihologie, dar filozofia sa în genere se sprijină pe o psihologie 
asociaţionistă.  
Legea asociaţiei reprezenta cea mai generală lege a fenomenelor psihice iar asociaţia 
este modul de explicare cel mai general şi instrumentul de cercetare cel mai perfect al 
psihologiei.  
După J.St.Mill legile asociaţiei sunt următoarele:  
 • ideile fenomenelor asemănătoare tind să se prezinte împreună în spirit;  
• când două impresii sau idei au fost percepute simultan sau în succesiune imediată,
una  tinde să aducă în conştiinţă pe cealaltă.  
Există două feluri de contiguitate: simultaneitatea şi succesiunea imediată.
Asociaţiile  simultane predomină la persoanele înzestrate cu o ascuţită sensibilitate organică;
senzaţiile  resimţite concomitent cu intensitate se asociază strâns între ele. Această
predominare a  asociaţiilor sincronice produce o tendinţă de a concepe lucrurile sub forme
concrete, colorate,  pline de detalii şi stimulează imaginaţia. Asociaţiile simultane se
întâlnesc des la pictori şi poeţi.  
Fenomenul psihic elementar este senzaţia. Opoziţia dintre subiect şi obiect, între
spirit şi  materie se produce la opoziţia dintre senzaţia considerată în mod subiectiv şi
senzaţia  considerată în mod obiectiv. Corpurile exterioare nu sunt decât posibilităţi
permanente de  senzaţii. El considera ca inconştientul nu exista iar conştiinţa este o
cunoaştere intuitivă ce  

44 

constituie fondul trăsăturilor noastre psihice care nu există decât în conştiinţă şi prin
conştiinţă:  a avea o noţiune, o senzaţie, înseamnă a avea conştiinţa unei noţiuni, a unei
senzaţii. Nu există activitate psihică fără conştiinţă, şi singurele fenomene inconştiente au
loc la nivelul  modificărilor organice ale sistemului nervos.  
45 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2  

RAŢIONALISMUL, MECANICISMUL ŞI NATURALISMUL  

Conţinuturi:  

2.6. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea

psihologiei  2.7. Mecanicism şi cuantificare. Personalităţi marcante şi rolul
lor în psihologie  
2.8. Naturalismul – extinderea perspectivei naturaliste ca opoziţie la mecanicism şi 
cuantificare  

Obiective:  
4. Prezentarea raţionalismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea
psihologiei  5. Prezentarea mecanicismului şi a contribuţiei sale la
dezvoltarea psihologiei  6. Prezentarea naturalismului şi a contribuţiei sale
la dezvoltarea psihologiei  

Precerinţe:  
Nu este cazul  

Expunere:  

RAŢIONALISMUL, MECANICISMUL ŞI NATURALISMUL  

 2.1. Raţionalismul şi personalităţile ce au contribuit la dezvoltarea psihologiei  

 Filosofia raţionalistă apare ca opoziţie faţă de empirism şi îşi întoarce atenţia către 
principiile axiomatice primordiale şi către raţiune, în calitate de călăuze în direcţia
cunoaşterii.  Termenul de raţionalism a fost derivat din latinescul „ratio“, care înseamnă a
raţiona, a gândi, a  socoti. Filosofia raţionalistă poate fi pusă în opoziţie cu filosofia
empiristă, din mai multe  puncte de vedere. În primul rând, filosofia raţionalistă pune
accentul pe cunoaşterea apriorică,  în timp ce empirismul întăreşte ideea potrivit căreia
cunoaşterea este dobândită din experienţă.  În al doilea rând, în cadrul filozofiei raţionaliste,
mintea este considerată ca fiind activă - în  sensul capacităţii ei de a selecta, de a organiza şi
de a face deosebiri, în timp ce, în filosofia  empiristă, mintea este privită ca fiind pasivă -
asemeni unei „tabula rasa“, a unei tăbliţe de  ardezie complet nescrise. În fine, raţionamentul
deductiv este cel pe care se aşează accentul în  cadrul raţionalismului, în timp ce empirismul
atribuie importanţă raţionamentului inductiv.  Conform empirismului mintea primeşte
informaţie prin intermediul simţurilor. Cunoştinţele  despre lume sunt construite treptat, prin
asociaţii bazate pe astfel de influente externe cum ar fi  contiguitatea, similitudinea,
contrastul şi consolidarea. După raţionalism, mintea nu este doar un  simplu depozit pasiv de
informaţie senzorială. Deducţia porneşte de la o premisă majoră asupra  unei clase de
evenimente şi deduce consecinţele pentru un eveniment particular. Inducţia, din  contră,
implică procesul de a raţiona, dinspre particularităţi şi detalii, spre generalităţi cât mai 
universale - ori de la eşantioane, către populaţii. Concluziile raţionamentului inductiv sunt  

46 

oferite în limbajul teoriei probabilităţilor, în timp ce tot concluziile se constituie în probe, în 
cazul raţionamentului deductiv.  
 În mod clar, raţionalismul şi empirismul conduc la viziuni opuse asupra fiinţelor umane, 
precum şi la filosofii diferite în domeniul ştiinţei. În continuare vom examina gândirea
unora  dintre cei mai importanţi raţionalişti ai secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-
lea.  

René Descartes (1596-1650) a fost contemporan cu Hobbes şi Galilei trăind în „marele

secol”  al clasicismului francez, secolul lui Racine, Molliere şi Corneille. Fizica sa
materialistă,  complet separată de metafizică stârnea interesul fiind discutată peste tot prin
saloane. Astfel  viziunea teologică medievală va fi înlocuită cu concepţia ştiinţifică
modernă bazată pe libera  cercetare a fenomenelor. Descartes este considerat - în mod
tradiţional - a fi un raţionalist,  datorită accentului pe care îl pune asupra raţiunii, drept
mijlocul adecvat, pentru a ajunge la  cunoaşterea ştiinţifică. Cu toate acestea, putem
remarca, în cele mai însemnate lucrări ale sale,  marea importanţă pe care o acorda ideilor
înnăscute, adevărurilor apriorice, ca şi o preferinţă în  favoarea deducţiei. Căutările lui
Descartes pentru a găsi un edificiu intelectual, în stare să reziste asaltului scepticismului, au
început prin abordarea metodei scepticismului, ca instrument  de analiză.  
 Ca şi Bacon, Descartes considera că ar trebui să lăsăm deoparte vechile prejudecăţi, ca şi 
părerile general acceptate. Totuşi, el se grăbea să separe imediat ştiinţa de credinţă.   Deşi
sistemul lui Descartes trădează o preferinţă pentru deducţia pornită din adevăruri  evidente
de la sine, acesta îi păstrează şi experienţei un rol în cadrul procedurii ştiinţifice. Cu 
siguranţa, el era destul de conservator în părerile sale legate de experimente, deoarece îşi
dădea  seama că o experienţă ştiinţifică este doar o formă particulară de observaţie, ce poate
fi  concepută în mod mediocru şi care poate avea, de aceea, drept rezultat, doar informaţie
greşită.  Prin urmare, metoda lui Descartes păstrează un loc şi pentru experienţa obişnuită şi
observaţia  simplă, de zi cu zi. Într-adevăr, Descartes avea mai multă încredere în experienţa
uzuală, decât  în experimente, şi credea că simpla observare a evenimentelor naturale,
urmată de o reflecţie  critica, asigura fundamentarea necesară ştiinţei. Aşadar, rolul
experienţei, în metoda lui  Descartes, este de a furniza material pentru reflecţie. Reflecţia,
bazată pe informaţia senzorială,  este cea care constituie sursa procedurii ştiinţifice.  
 Descartes a avut o influenţă continuă asupra acelor filosofi, care l-au urmat, în tradiţia 
raţionalistă. Referirile la studiile de pionierat ale lui Descartes abundă, în lucrările
filosofilor  secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea, interesaţi de problema
cunoaşterii şi a noilor  ştiinţe. Succesorul imediat al lui Descartes, Benedict Spinoza, a fost
în mod special influenţat de  filosofia acestuia despre ştiinţă. După cum vom vedea, Spinoza
a extins metoda lui Descartes,  într-o manieră lipsită de compromisuri, şi a dat forma unei
importante baze conceptuale pentru  o ştiinţă a naturii umane.  
Descartes deschide epoca modernă a gândirii europene prin materialismul său în
ştiinţele  naturii, prin concepţia unei fizici relaţionale cu legi formulate matematic şi
 afirmarea puterii  gândirii critice şi liberului arbitru, prin încrederea acordată raţiunii umane
în calea găii  adevărului. Cartezianismul lui Descartes este un sistem coerent, o doctrină care
va lumina  drumul ştiinţei până în zilele noastre.  
În psihologie Descartes afirmă un dualism, ontologic: spiritul şi materia sunt două
substanţe distincte, fiecare cu proprietăţi diferite. Caracteristică spiritului este gândirea iar 
caracteristică materiei este întinderea. Dualismul susţinut de el ca formă a idealismului
elimină orice intervenţie din partea spiritului în procesele fenomenelor materiale şi organice
şi va  deschide drumul unei explicaţii ştiinţifice în fiziologie. Activitatea şi mişcările omului
şi  animalelor sunt determinate exclusiv de funcţionarea organelor din corpul lor. Descartes
este  creatorul noţiunii de reflex în fiziologie şi psihologie. Este vorba de o ştiinţă care să
realizeze o  mai adâncă cunoaştere a naturii nu a textelor şi citatelor ca în renaştere.  

47 

Materialismul său mecanicist era schematic, static şi metafizic, ignorând dezvoltarea şi  
transformarea fenomenelor. Descartes are viziunea unei matematici universale, a unei ştiinţe
a  cantităţii şi măsurii care să privească toate fenomenele din natură. Pentru el medicina
trebuie să se sprijine pe fiziologie iar corpul omului şi animalelor este compus din elemente
mecanice:  ţepi, ventile, pompe, pârghii, organismul fiind o maşină care funcţionează după
legile  mecanismelor. Cu toate că gândirea carteziană este deductivă, în ştiinţele vieţii,
biologie,  fiziologie, Descartes recurge la experimente. Pasionat de anatomie şi fiziologie,
Descartes,  frecventează sălile de disecţie, asistă la sacrificarea animalelor de măcelărie la
care studiază mai  ales inima şi plămânii. Descartes s-a referit, în mod repetat, la corpul
uman - ca la o maşină, iar  la părţile corpului, precum nervii, ventriculele, muşchii şi
tendoanele - ca la nişte ţevi, nişte  rezervoare, nişte arcuri, ori nişte rotiţe.  
Explicaţia mecanic-hidraulică a fost aplicata tuturor mişcărilor animale ca şi tuturor 
mişcărilor involuntare ale omului. Din punctul său de vedere există doar o diferenţă, pur 
cantitativă între animale şi statuile mişcătoare. Desigur că animalele, fiind creaţii ale
Divinităţii,  erau „maşini“ mai bine concepute, decât cele construite de oameni - iar
superioritatea  animalelor faţă de statuile mişcătoare era imediat sesizabilă în uşurinţa şi în
complexitatea  mişcărilor. Şi totuşi, între maşini şi animale nu existau şi alte diferenţe, de
natură calitativă.  Descartes argumenta că glanda pineală era bogat alimentată de un mare
număr de nervi ce ar fi  format suportul pe baza căruia aceasta era influenţată de către corp
şi, tot pe baza căruia, la  rândul său, ea putea să influenţeze corpul.  
 Descartes prezintă o fiziologie a râsului provocată de contracţia muşchilor diafragmei, 
pieptului şi gâtului şi subliniază faptul că râsul nu însoţeşte bucuriile mari. De asemenea, 
evidenţiază faptul că atât copiii cât şi bătrânii sunt mai înclinaţi spre plâns decât oamenii
maturi.  El considera că aceştia plâng din afecţiune sau bucurie, căci aceste două pasiuni
unite trimit  mult sânge la inima şi de acolo mulţi vapori la ochi. Moştenirea lui Descartes
referitoare la  cuantificarea şi mecanizarea proceselor fiziologice şi comportamentale a fost
expusă în cadrul  teoriilor sale - provocatoare, dar verificabile - privind mecanica mişcării.
El a influenţat astfel,  mult timp după moartea sa, cursul evoluţiei neurologiei şi al
fiziologiei. Descartes a susţinut că muşchii îşi măresc efectiv dimensiunile exclusiv datorită
energiilor vitale; în al doilea rând, el a  legat sistemul muscular, cu ventriculele din interiorul
creierului, prin intermediul unor fibre, ori  filamente minuscule pe care credea ca le-ar fi
observat, ca făcând parte din construcţia nervilor;  în al treilea rând, Descartes a atribuit, atât
funcţiile senzoriale, cât şi pe cele motorii, unui singur  şi acelaşi nerv; în al patrulea rând, el
a considerat că transmisiile nervoase au loc instantaneu,  sau se desfăşoară, oricum, extrem
de rapid; iar, în al cincilea rând, în lucrările sale, poate fi  sesizata, într-o maniera clară, şi o
concepţie timpurie, asupra reflexului.  

Baruch (Benedict) Spinoza (1632-1677) reflectă ascensiunea burgheziei în Olanda 

după victorioasa revoluţie de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Punctul de plecare al lui
Spinoza  este gândirea carteziană (Descartes), dualismul celor două substanţe – materia şi
spiritul  
Spinoza va respinge dualismul cartezian admiţând existenţa unei singure substanţe: 
substanţa absolută, adică ceea ce există în sine şi este conceput prin sine (monismul 
substanţialist al lui Spinoza). Atributele explică substanţa şi chiar substanţa este determinată
de  legile naturii. În filosofia lui Descartes, întâlnim un dualism suflet - corp, cel puţin în
ceea ce  priveşte fiinţele umane. O sciziune atât de radicală, între suflet şi corp, lasă loc
pentru  exprimarea liberei voinţe, în cazul oamenilor - în timp ce animalele pot fi privite, ca
 nişte  simple automate. O astfel de distincţie, între lumea umana şi cea animală, contribuia la
o  polarizare a dezacordului în chestiunea liberului arbitru, confruntată cu determinismul.
Mai  există şi o altă sciziune între tărâmul sacru ce includea un Dumnezeu transcedental şi
lumea  laică. Ceea ce este, poate, cel mai evident la Spinoza este o căutare a unităţii - o
căutare ce are  drept rezultat o negare a legitimităţii distincţiilor dintre sacru şi laic, minte şi
trup, ori liberul  arbitru şi determinism.  

48 

 Respingând baza metafizică a demonologiei Spinoza a prefigurat reformarea pe criterii 

umanitare a tratamentului bolnavilor mintali. El a negat faptul că ar exista diavoli şi, prin 
urmare, că bolnavii mintali ar fi posedaţi. Spinoza a susţinut că există numai o singură
realitate  fundamentală şi acea realitate este însuşi Dumnezeu. Nu există mai multe puteri
spirituale,  distincte, care să poată controla evenimentele naturale, cum ar fi starea vremii,
cutremurele, sau  bolile mintale. Dumnezeu este singura putere spirituala, având un caracter
imanent şi  inseparabil de adevăr. Ceea ce este adevărat vine de la Dumnezeu, este cu
adevărat Dumnezeu.  Atunci când descoperim un oarecare adevăr natural descoperim, în
felul acesta, ceva din  substanţa infinita care este Dumnezeu. După Spinoza, problema nu
este între Dumnezeu sau  natură; e vorba, mai curând, de Dumnezeu în natură. Spinoza era
convins că opinia generală,  cum că Dumnezeu ar fi detaşat de natura, nu era, în fapt, un
produs al gândirii raţionale, ci al  imaginaţiei.  
 Spinoza a contestat, de asemenea, şi concepţia carteziană, a existenţei a două realităţi 
separate - mintea şi trupul - şi a faptului că acesta ar interacţiona, în interiorul glandei
pineale.  Cum, se întreba el, poate o minte imateriala să acţioneze, în mod cauzal, asupra
materiei fizice,  şi cum se poate desfăşura această interacţiune cauzală, în glanda pineală?
După Spinoza, mintea  şi trupul nu sunt, în mod radical, independente; ci, mai degrabă, ele
constituie două aspecte ale  aceleiaşi realităţi fundamentale. Aşa încât, procesele psihice şi
cele neurofiziologice coexistă -  împreună, iar lumea experienţei (lume psihologică) şi lumea
comportamentală (lume a  fiziologicului) nu sunt nimic altceva, decât două expresii ale unui
aceluiaşi lucru. O astfel de  poziţie îi atribuie un important rol psihologiei - ca disciplină
ştiinţifică. Procesele mentale  constituie o parte a ordinii naturale - iar mintea umană este o
 parte a naturii, aşadar ea se supune  legilor naturii. Daca mintea umană se supune legilor
naturale asta înseamnă că nu există o  voinţă liberă, absolută şi necondiţionată. Există totuşi,
un fel de libertate asociată cu cunoaşterea  legilor naturii.  
 Gândirea psihologică a lui Spinoza, aşa cum este ea expusă în „Etica“, abundă în intuiţie  şi
profunzime înţelegerii, meritând de aceea un studiu detaliat. Raţionalismul lui Spinoza
devine  evident şi atunci când acesta apelează la metoda geometrică. Ideile sale erau adesea
prezentate  sub forma de axiome, de enunţuri numerotate, ori de demonstraţii. Ca şi
Descartes, el accentua  capacitatea de a înţelege intuitiv anumite adevăruri esenţiale. Spinoza
insistă, de asemenea,  asupra unei examinări atente a definiţiilor şi asupra unei proceduri,
care să înceapă de la ceea ce  este de la sine evident, sau limpede de înţeles.  
 Monismul radical al lui Spinoza, ca şi atacurile sale asupra teologiei tradiţionale, i-au  servit
ca arme unuia dintre cei mai semnificativi succesori ai săi, Gottfried Wilhelm Leibniz.  Deşi
cei doi împărtăşeau convingerea în importanţa raţiunii, Leibniz manifesta un dezacord  ferm
faţă de afirmaţia lui Spinoza, după care toate lucrurile ar reprezenta, pur si simplu, moduri 
de manifestare ale unei aceleiaşi substanţe fundamentale unice. Filosofia raţionalistă a lui 
Leibniz respingea, de asemenea, şi determinismul lui Spinoza, ca şi concepţia, potrivit
căreia  pluralitatea nu ar fi decât o simplă aparenţă.  

Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a fost contemporan cu John Locke si cu

Isaac  Newton. Gottfried Wilhelm Leibniz a fost un geniu, neobişnuit de dotat, al sfârşitului
de secol  al XVII-lea şi al începutului de secol al XVIII-lea - care a jucat un rol major în a da
forma  gândirii europene în domenii atât de diverse, precum matematica, dreptul, istoria,
politica,  religia, filosofia şi psihologia. Leibniz si Newton au fost recunoscuţi ca
descoperitori  independenţi ai calculului diferenţial. Leibniz este, de asemenea, amintit ca
fiind unul dintre  primii inventatori care au dezvoltat o maşină de calcul. Opera lui Leibniz -
ca filosof - poate fi  caracterizată drept o căutare permanentă a unităţii lumii, dar - spre
deosebire de Spinoza -  perspectiva filozofică a lui Leibniz acorda un rol mult mai important
ideilor pluralităţii şi  unităţii in diversitate.  

49 
 Abordarea lui Leibniz, în înţelegerea psihicului şi a creierului, poate fi înţeleasă, în 
contextul accentului plasat asupra conceptului de monadă. Termenul monada (monas) 
reprezintă o unitate sau o entitate, în deplină armonie cu universul absolut. Leibnitz
considera  că universul fusese creat, având de la început o armonie prestabilita a tuturor
părţilor sale  individuale. Analogia prin care poate fi înţeleasă concepţia armoniei
prestabilite a lui Leibniz,  este aceea a unor orologii independente, sincronizate. În cadrul
sistemului lui Leibnitz nici o  monadă nu este cauzală, în raport cu vreo altă - toate monadele
se găsesc, pur şi simplu, într-un  acord armonios una cu alta, în virtutea presupunerii
armoniei prestabilite.  
 Leibniz face distincţia între monade conştiente şi inconştiente. Dar contribuţia sa cea  mai
importantă pentru psihologie este conceptul de „mici percepţii” sau percepţii slabe, 
acţionând concertat, formează baza percepţiei. Poate că nu auzim zgomotul unui singure 
picături de apă sau a câtorva picături în vecinătatea unei cascade, dar milioanele de picături 
reunite într-un fluviu care dau naştere unui fluviu în cădere dau naştere unui zgomot
puternic.  Aceste mici percepţii au stat la baza unor interpretări ulterioare cu privire la
pragurile senzoriale  absolute şi diferenţiale sau la percepţia subliminală.  
Christian von Wolf (1679-1754) merită să fie amintit pentru că el este unul dintre 
primii care a folosit termenul de psihologie. În 1732 a publicat lucrarea „Psihologia
empirică”,  apoi, în 1734 „Psihologia raţională”. Psihologia empirică studiază senzaţiile de
durere sau de  plăcere, pe când psihologia raţională implică folosirea raţiunii în studiul
metafizic al sufletului  urmărind descoperirea unor principii sau legi.  
  
Immanuel Kant (1724-1804) ca şi René Descartes ori David Hume a exercitat o 
influenţă enormă asupra dezvoltărilor intelectuale ce aveau să-i urmeze. Cu toate că noi îl 
includem aici printre raţionalişti, opera sa poate fi caracterizată drept o căutare a unei căi de 
mijloc, între extremele reprezentate de empirism şi raţionalism. El a respins empirismul
radical  al lui David Hume, realizând faptul că un astfel de empirism nu ne mai lasă cu nimic
altceva, în  afara unei succesiuni incoerente de senzaţii. Opera majoră a lui Kant este de
natură epistemologică, dar - ca si in cazul lui Descartes - contribuţiile sale s-au extins asupra
multor  domenii de cercetare, incluzând psihologia. Critica raţiunii pure cuprinde răspunsul
la această 
 întrebare. Explicaţia lui Kant este idealistă: axiomele matematicii şi fizicii derivă din
formele  raţiunii noastre, care, făcând parte din facultatea noastră de cunoaştere se impun în
mod necesar  oricărui material provenit din lumea exterioară. Axiomele ştiinţei sunt, în
acelaşi timp, şi  necesare şi subiective, ele fiind legate de constituţia minţii noastre fără ca să
putem şti dacă ele  corespund sau nu cu realitatea obiectivă. Teoria kantiană a formelor
apriorice ale gândirii e tot  atât de neştiinţifică ca şi teoria ideilor înnăscute emisă cu un
secol mai înainte de Descartes.  Kant examinează cele cinci simţuri, între care distinge
simţurile sensibile la acţiune mecanică (pipăit, auz, văz) şi simţuri sensibile la acţiune
chimică (gust, miros). Printre cauzele care  determină creşterea sau scăderea intensităţii
senzaţiilor Kant enumeră contrastul, noutatea,  schimbarea şi starea de saturaţie a
sensibilităţii. Obstacolele sensibilităţii sunt somnul, leşinul,  sincopa şi beţia.  
Kant distinge între o imaginaţie productivă (creatoare, poetică) şi o imaginaţie 
reproductivă (rememorativă), amândouă împrumutând datelor senzoriale materia
imaginilor.  Imaginaţia productivă sau poetică presupune intuiţia spaţiului (imagiatio
plastica), facultatea de  a asocia intuiţiile în timp (imaginatio associans) şi facultatea de
afinitate (affinitas) reunind  reprezentări care au o origine comună. Kant se ocupă şi de vise
şi de limbaj, pe care îl consideră 
provenind dintr-o facultate de a significa (facultas signatoris) cu ajutorul gesturilor,
sunetelor  sau semnelor simbolice.  
Emoţiile fundamentale erau reprezentate de plăcere (voluptas) şi durere (taedium).
Din  ele derivă spaima, surpriza, mânia, anxietatea şi toate celelalte. Emoţiile pot fi stenice
(datorită unui exces de forţă vitală), sau astenice (prin slăbiciunea forţei vitale). Râsul şi
implicit plânsul  sunt manifestările „convulsive” ale plăcerii şi durerii şi „întreţin
sănătatea”.  

50 

 Din punctul de vedere al psihologiei sociale, Kant a privit cu dispreţ spre acel gen de 
naţionalism, care discreditează valorile umane. El nutrea convingerea că fiinţele omeneşti ar 
trebui să lucreze pentru atingerea unor perspective educative, istorice şi umanitare, ce se
ridică cu mult deasupra prejudecăţilor locale. Kant a fost unul dintre primii, care au avansat
 a teorie a  dezvoltării morale. El considera că fiinţele umane sunt prinse, în mijlocul
tensiunilor dintre  heteronomie şi autonomie. Heteronomia, sau conducerea din exterior, se
manifestă prin  bunătatea bazată pe autoritate şi prin reguli sau ameninţări, ori prin
recompense şi pedepse.  Autonomia se referă la auto-conducere şi la capacitatea de a
acţiona de o manieră morală - nu  doar pentru a face pe placul unei autorităţi, sau pentru ca o
astfel de acţiune este sursa unei  recompense - ci datorită unei intense necesităţi morale,
intrinseci - într-o situaţie dată. Teoria  acţiunii morale a lui Kant este legată, în mod intim, de
convingerea sa, în posibilitatea libertăţii  individuale. Kant este considerat drept unul dintre
marii filosofi ai tuturor timpurilor, dar el este,  de asemenea, foarte important şi pentru
istoria ştiinţei. Împreună cu Descartes şi Laplace, Kant  credea în evoluţia sistemului solar.
Este iarăşi clar, că el era convins de evoluţia geologică şi  biologică, cu toate că nu a reuşit
să se ocupe de aceste subiecte. A fost, de asemenea, interesat şi  de meteorologie, cutremure
şi geografie - şi a avut contribuţii, în fiecare din aceste domenii.  

2.2 Mecanicism şi cuantificare. Personalităţi marcante şi rolul lor în psihologie  

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost interesaţi de practică şi de teoria
măsurării.  Un astfel de interes era motivat de întrebări simple şi practice precum: „Câte zile
au trecut?“,  „Cât e de departe?“, „Cât de mult, din acest produs, sa dau, în schimbul
celuilat?“, „Câte bucati  de lemn, de ce formă şi de ce mărime, îmi vor trebui, ca să clădesc o
casă?“, „Cât de repede?“.  Cum erorile pot fi distructive, pentru bunăstarea economică,
pentru cea socială, ori pentru cea  fizică - măsurătorile au avut, dintotdeauna, o mare
importanţă.  
Progresele înregistrate în acest domeniu al măsurării au influenţat enorm ştiinţa, 
tehnologia şi chiar modul în care ne putem percepe pe noi înşine. Spre exemplu, în secolul
al  XIX-lea, Herman von Helmholtz, a reuşit să măsoare viteza de transmitere a impulsului
nervos.  Fundamentul conceptual, al dezvoltării noilor studii cantitative în psihologie, a fost
consolidat,  cel puţin parţial, de amploarea luată de către perspectiva mecanicistă.  

Thomas Hobbes(1588-1679) l-a cunoscut pe Bacon în ultimii ani de viaţă, după

prăbuşirea sa politică din 1621. Ideile lor erau apropiate în ceea ce priveşte lupta împotriva 
scolasticii şi entuziasmul pentru noua ştiinţă. Francis Bacon susţine însă metoda inductivă,
 iar  Thomas Hobbes va fi pentru metoda deductivă. Thomas Hobbes argumenta ca subiectul
de fond  al filozofiei ar consta, pur şi simplu, din problema corpurilor aflate în mişcare şi
considera că scopul filozofiei ar trebui să fie acela de a folosi comparaţia numerica, pentru a
evalua mărimi,  distanţe, mişcări, ori proporţii. Hobbes a fost un materialist minuţios. Tot
ceea ce există, trebuie  sa aibă o natura materială chiar şi Dumnezeu. Un Dumnezeu, de
factură materială, ar fi putut –  desigur să servească drept o primă şi eficientă cauză, pentru a
explica şi restul realităţii  materiale. În opera sa Leviathan (Londra, 1651) va dezvolta tezele
fundamentale ale filozofiei  sale. Hobbes întemeiază construcţia raţională a societăţii pe
puterea absolută a monarhiei.  Această putere este construită raţional prin nevoia de a obliga
pe oameni să respecte pactul  social. Starea naturală a oamenilor nu este viaţa în societate, în
realitate fiecare om luptă contra  tuturor şi omul e crud cu semenii săi ca şi fiarele sălbatice.
Hobbes recunoaşte doar instinctul de  conservare. În legătură cu celelalte ştiinţe, Hobbes
divide filozofia naturală în două clase:  filozofia primă (matematica, cosmografia,
mecanica) şi cea de-a doua clasă ce se ocupă cu  consecinţele calităţilor comune corpurilor
naturale: optica, muzica, meteorologia, botanica şi  zoologică. Ştiinţa ce se ocupă cu
observarea pasiunilor omului este etica. 
Gândirea lui Hobbes are contingenţe cu psihologia în trei probleme
importante:  a) procesul cunoaşterii;  

51 

b) problema limbajului;  
c) psihologia emoţiilor.  
În ceea ce priveşte mecanismul psihic şi procesul cunoaşterii el pleacă de la ideea că 
orice cunoaştere provine din senzaţie, punând bazele senzualismului dezvoltat mai târziu de 
John Locke.  
Hobbes considera drept cauză a senzaţiei corpul exterior sau obiectul care
impresionează organul de simţ, această impresie propagându-se prin intermediul nervilor.
Această mişcare nu  o considera ca fiind proces psihic ci proiectarea în afară a sensibilităţii
noastre, lucrurile  neavând decât mişcare. Caracterul subiectiv atribuit senzaţiei dă un aspect
idealist psihologiei  sale în tot mecanicismul său.  
 Problema limbajului la Hobbes se rezumă la faptul că în univers există doar lucruri 
individuale şi doar numele lor sunt universale. Limbajul este astfel doar un mijloc de notare
sau  înregistrare a gândirii deoarece gândirea nu se poate formula, nu se poate stabiliza decât
atunci  când îmbracă haina cuvintelor.  
Hobbes este primul gânditor care afirmă unitatea dintre limbaj şi gândire.
Comunicarea  implică nu doar schimbul de idei între oameni ci şi cel de intenţii, planuri,
comenzi. Limbajul  fiind un mod de a influenţa pe alţii şi de a-i determina să execute
anumite activităţi.  
Hobbes explică pasiunile ca provenind din instinctul de conservare, fiind determinate
de  două feluri de mişcări: una vitală (circulaţia sângelui, pulsul, respiraţia) şi cealaltă
voluntară (în  care imaginaţia are un rol hotărâtor). El este cel dintâi filozof englez care
caută o explicaţie  relaţională, ştiinţifică pentru fenomenele psihice, omul fiind supus
aceloraşi legi ca şi natura. În  viziunea lui omul e un corp alcătuit din părţi al căror
mecanism se aplică şi fenomenelor  psihice.  

Jan Swammerdam (1673-1680), medic olandez, realizează una dintre primele

verificări  ale teoriei lui Descartes asupra mişcării. Swammerdam a conceput un set de
strălucite  demonstraţii care s-au dovedit stânjenitoare pentru ideile lui Descartes după care
muşchii s-ar  umfla datorită unui influx de energii vitale dinspre creier. În clasica sa lucrare
„Cartea naturii“  (1758) Swammerdam demonstrează că un muşchi şi nervul sau ataşat
desprinse din piciorul  unei broaşte vor continua să se contracte chiar şi atunci când vor fi
separate de corp. Fie şi  numai ea singură această demonstraţie elimină ventriculele
dinăuntrul creierului în calitate de  generatoare de „energii vitale“. Swammerdam a mai
demonstrat, de asemenea, ca muşchiul  continuă să se contracte chiar şi după ce erau
realizate mici incizii care separau unele dintre  fibre. Cea mai evidentă dovadă împotriva
ideii că energiile vitale ar fi cele care umflă muşchiul,  apare dintr-o demonstraţie ceva mai
complicată. Un piston ce avea ataşat un fir din alamă  având un cârlig în formă de buclă la
capăt a fost pregătit în aşa fel încât să poată fi introdus, în  partea de jos a cilindrului. Un alt
fir din argint prevăzut, de asemenea, cu un cârlig în formă de  inel a fost trecut prin bucla
firului de alamă. Muşchiul unei broaşte împreună cu nervul ataşat a  fost aşezat în cilindru,
iar nervul a fost trecut prin inelul firului de argint. Celălalt capăt al  acestui fir din argint a
 fost trecut de-a lungul marginii pistonului şi extras prin fundul  cilindrului. O picătură de apă
a fost turnată în pipetă, iar firul de argint a fost tras pentru a activa  nervul şi muşchiul. Dacă
muşchiul ar fi crescut în mărime, aşa cum prezicea teoria lui  Descartes, atunci picătura de
apă ar fi trebuit să fie împinsă în sus. Cu toate acestea, picătura nu  a urcat; chiar a coborât
puţin. Aceste rezultate au infirmat teoria lui Descartes referitoare la  contracţia muşchilor şi
energiile vitale. 
Swammerdam se găsea cu mult înaintea timpului său, atât din punct de vedere 
conceptual, cât şi metodologic. Opera sa a demonstrat, în mod clar, importanţa
experimentelor  bine concepute, şi a pregătit drumul pentru un număr, în continuă creştere,
de studii asupra  măsurării şi mecanicii evenimentelor fiziologice şi comportamentale.  

52 

Neils Stensen(1638-1686), în ciuda respectului pentru metoda filozofică a lui Descartes,  

s-a considerat totuşi obligat să demonstreze greşelile marelui filosof. Descartes afirmase că
glanda pineală s-ar balansa dintr-o parte într-alta, în acest fel energiile vitale fiind dirijate
înspre  diferitele părţi ale creierului. Stensen argumenta însă, că ar fi imposibil ca glanda
pineală să se  încline într-o parte şi alta şi faptul că aceasta nu ar fi fost alimentată de un
număr mare de nervi.  
Prin urmare, glanda pineală nu este implicată în îndeplinirea unor funcţii cognitive
complexe.  Stensen a propus elaborarea unui nou program de studii anatomice ce presupunea
o  terminologie mai puţin extravagant, o catalogare mai atentă şi mai detaliată, a parţilor 
anatomice, precum şi un grad mai înalt de conservatorism în atribuirea funcţiilor -
structurilor  anatomice. Chiar dacă Stensen era familiarizat cu metoda geometrică şi cu
raţionalismul lui  Descartes şi Spinoza el a propus o ştiinţă mai empirică la cărei scop era
căutarea unor structuri  şi a unor cauze eficiente.  

 Julien Offray De La Mettrié(1709-1751) medic şi filozof francez, a fost unul dintre cei 
mai importanţi şi profunzi filosofi materialişti ai secolului al XVIII-lea. Cartea sa „Omul - o 
maşina“ includea fiinţa umană în programul mecanicist ce îşi avea originile din opera lui 
Descartes. La Mettrié argumenta că lucrurile considerate de noi drept mentale, sunt în
totalitate  dependente de corp. Înrolat în cadrul Armatei Franceze observase pe parcursul
unei perioade în  care a suferit de pe urma unei boli, cum claritatea gândirii sale corespundea
temperaturii  corpului. El a atras atenţia asupra corespondenţei dintre leziunile creierului şi
capacităţile  mentale. În opinia lui, este cu mult mai probabil să fim sănătoşi mintal atunci
când suntem  sănătoşi din punct de vedere fizic; profilul mental suferind ca urmare a
slăbiciunii fizice. La fel  ca Vartanian (1967), La Mettrié vedea creierul în termenii
„modelului unei ‘maşini de gândit’,  în care percepţiile alimentau idei sub forma unor
simboluri codate şi care erau la rândul lor,  stocate, clasificate, comparate şi combinate de
către aparatul cerebral în scopul generării tuturor  varietăţilor de gânduri“ (pag. 381).  
 La Mettrié nu a reuşit să găsească o diferenţiere calitativă între oameni şi animale. El 
credea ca dobândirea limbajului ne defineşte drept oameni, nefiind însă pe deplin convins,
de  unicitatea noastră. Dacă maimuţele ar putea fi învăţate să vorbească ar fi identice cu
omul  primitiv“ (pag. 146).  
 La Mettrié a fost un determinist meticulos. Judecătorii care acordau sentinţe oamenilor  ar
trebui înlocuiţi de către doctori inteligenţi care să caute conexiuni cauzale şi moduri de a 
vindeca. Societatea ar trebui protejată, de cei bolnavi sau prost integraţi, dar pedeapsa ca 
răzbunare nu îşi are sensul. La Mettrié considera că fericirea şi sănătatea ar trebui să
constituie  ţelurile supreme ale medicinii şi filozofiei. Noţiuni învechite precum păcatul,
răul, viciul sau  virtutea trebuiau înlocuite de concepte ştiinţifice. La Mettrié a reprezentat a
fost o figură marcantă în genealogia intelectuală a behaviorism-ului, reflexologiei,
ciberneticii şi abordărilor  comportamentului uman. Opera sa reprezintă extinderea logică, a
modelului „animal-maşină“,  al lui Descartes făcând tranziţia către o perspectivă cantitativ-
mecanică a vieţii.  

Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808) a evidenţiat strânsele conexiuni dintre 

procesele psihologice şi modificările organice sau ale mediului înconjurător. În opinia lui, 
psihologia trebuie înţeleasă într-un context naturalist, procesele psihologice precum
memoria,  inteligenţa, ori senzaţiile fiind produse ale activităţii neurologice. Cercetările
 filozofice ale lui  La Mettrié şi ale lui Cabanis au crescut interesul faţă de explorarea
sistemului nervos în scopul  înţelegerii proceselor psihice.  

 Un progres important în cartografierea sistemului nervos a survenit odată cu  descoperirea
traiectelor senzoriale şi motorii din măduva spinării. Intr-o serie de experimente 
independente, Charles Bell (1774 - 1842) în Anglia şi Francois Magendié (1783 - 1855) în  

53 

Franta, demonstrează faptul că rădăcinile ventrale, sau anterioare, ale măduvei spinării joacă
un  rol important în contracţia musculară. Chiar dacă Bell a fost primul care a făcut
descoperirea -  fapt confirmat şi de către Magendié - experimentul iniţial al lui Bell stabilise
doar funcţiile  motorii ale extremităţilor ventrale. În urma experimentelor lui Magendié s-au
stabilit cu  certitudine atât funcţiile senzoriale ale extremităţilor nervilor dorsali, sau
posteriori, cât şi  funcţiile motorii ale extremităţilor nervilor ventrali, sau anteriori. Chiar
dacă asupra priorităţii,  s-au născut controverse amare, descoperirea de importanţă majoră
pentru domeniul fiziologiei, a  rămas cunoscută sub numele de „Legea Bell - Magendié“.  

Charles Bell (1774-1842) urmează cursurile şcolare la Edinburgh şi studiază

anatomia  alături de fratele sau care era chirurg. Cea mai cunoscuta carte a sa este „Ideea
unei noi  anatomii a creierului“, publicată în anul 1811. Bell este recunoscut pentru talentul
său în  domeniul anatomiei şi mai ales, pentru descoperirea nervului toracic (ce îi poartă
numele)  precum şi datorită cercetărilor sale asupra paraliziei faciale, numită „paralizia lui
Bell“, ce  rezultă în urma lezionării celui de-al şaptelea nerv cranian. 
Funcţiile senzoriale şi motorii, ale sistemului nervos fuseseră descoperite încă din 
vremea lui Aristotel, dar prima lucrare experimentală în acest sens îi aparţine lui Bell. Într-o 
scrisoare adresată fratelui său, Bell descrie două experimente:  
 „Experimentul 1: Am deschis coloana vertebrală şi am înţepat şi lezat filamentele 
posterioare ale nervului fapt ce nu a generat nici o mişcare a muşchilor. Am atins apoi 
segmentul anterior şi imediat membrele au avut o convulsie.  
 Experimentul 2: Am distrus de data aceasta partea posterioară a măduvei spinării,  înţepând-
o cu vârful unui ac şi nu a urmat nici o mişcare convulsivă. Am lezat apoi regiunea 
anterioară şi animalul s-a zvârcolit“.  

François Magendié (1783-1858) este considerat drept unul dintre marii pionieri ai 
fiziologiei experimentale. Fondează publicaţia „Jurnal de fiziologie experimentală“ şi
pledează în mod insistent pentru studiile empirice ce puneau accentul pe fapte derivate din
experimente  bine controlate. De numele lui se leagă introducerea în practica medicală a
unor alcaloizi  precum: stricnina, morfina, brucina, codeina, chinina, ori veratrina. 
 Magendié, mai puţin stânjenit în lucrările sale de susţinătorii drepturilor animalelor  decât
Bell în Anglia a putut să realizeze experimente de vivisecţie ce au dus la evidenţierea 
rădăcinilor motorii şi senzoriale ale măduvei spinării. A dezvoltat tehnici de separare a 
rădăcinilor anterioare fără ca rădăcinile posterioare acestea să fie afectate. Utilizând câteva 
specii diferite de animale, el a reuşit să separe în mod sistematic rădăcinile anterioare şi cele 
posterioare, pe rând sau în acelaşi timp. Rezultatele au arătat în mod clar faptul că lezarea 
rădăcinilor anterioare împiedică mişcarea, în timp ce lezarea celor posterioare limitează
sensibilitatea. Separarea ambelor tipuri de rădăcini are drept rezultat pierderea totală, atât a 
senzaţiei, cât şi a mişcării.  
 Descoperirea distincţiei dintre funcţiile senzoriale şi motorii ale rădăcinilor nervilor 
măduvei spinării a contribuit la apariţia ideii conform căreia şi alte canale nervoase ar putea
fi  specializate la un nivel înalt. O expunere timpurie referitoare la energia specifică a
nervilor a  fost susţinută în anul 1818 de către Charles Bell, dar doctrina energiilor specifice
implicând o  radicală separare calitativă a diferitelor simţuri a fost elaborată de fiziologul
german Johannes  Müller.  

Johannes Müller (1751-1801), sub influenţa cercetărilor lui Bell, elaborează teoria 
energiilor specifice. În lucrarea sa „Manual de fiziologie a omului“ spunea că pentru
fiecare  dintre cele cinci simţuri există o „energie nervoasă specifică“, astfel încât nervul
impune  calitatea senzaţiei şi proceselor mentale. În opinia sa, un nerv este capabil să
transmită numai un  singur tip de senzaţie. Astfel, indiferent de modul în care este stimulat
nervul, el va transmite  
54 

doar calitatea sa de senzaţie specifică. De exemplu, apăsarea exercitată asupra ochiului se

va  concretiza într-o senzaţie vizuală cum ar fi un joc de culori, în timp ce, apăsarea asupra
urechii,  ori suflatul în timpan vor avea drept efect o senzaţie auditivă cum ar fi un ţiuit. În
concluzie, un  nerv nu poate fi înlocuit de altul.  
 Teoria energiilor specifice avea şi o implicaţie de natură filozofică deoarece presupunea 
condiţionarea cunoaşterii de către organele de simţ. Acest argument a fost un pas important
în  tranziţia de la vitalism spre mecanicism deoarece reuşea să pună în legătură mintea cu 
mecanismele corpului.  
 Teoria lui Müller a reprezentat una dintre cele mai populare doctrine fiziologice ale 
începutului de secol XIX fiind punct de plecare pentru multe teorii fiziologice şi psihologice 
ulterioare. Una dintre aceste teorii susţine existenţa unei energii nervoase specifice ce ar 
corespunde diferitelor calităţi fiziologice. Thomas Young şi Hermann von Helmholtz au
sugerat  că ar fi existat trei tipuri diferite de fibre de nervoase în funcţie de cele trei culori
primare.  Helmholtz susţinea existenţa a mii de energii specifice de natură auditivă
corespunzând fiecare  câte unui ton discriminabil. Cercetări ulterioare au extins modelul
energiilor specifice asupra  altor modalităţi senzoriale rezultând convingerea că fiecare
calitate elementară a simţurilor era  asociată unor fibre nervoase specifice. S-a propus chiar
o izolare radicală a simţurilor unul faţă de celălalt. În opinia lui Helmholtz calităţile
senzoriale erau într-atât de eterogene, încât nu ar fi  existat nici un fel de tranziţii
semnificative de la una la alta.  
 Johannes Müller susţinea că transmiterea impulsului nervos se făcea prea repede,  fiind
imposibil de cuantificat. Hermann von Helmholtz, studentul lui Muller, iniţiază un 
experiment de laborator ce avea să desfiinţeze această concepţie. Metoda era destul de
simplă şi  avea la bază miograful, instrument inventat de Helmholtz, ce înregistra sub forma
unei  diagrame grafice, atât momentul acţiunii stimulului, cât şi pe cel al răspunsului la
stimul. Cu  ajutorul miografului s-a măsurat perioada de timp dintre momentul stimulării şi
momentul  contracţiei musculare ca răspuns la stimulare. Helmholtz a aplicat stimulul atât
dintr-un punct  situat la mare distanţă de muşchi, cât şi dintr-un punct aflat în apropierea
acestuia. Rezultatele s au dovedit a fi surprinzătoare, deoarece până la acea dată se
 presupunea că viteza transmiterii  impulsului nervos ar fi apropiată de viteza luminii. În
realitate, viteza de transmitere a  impulsului nervos varia între 50 şi 100 de metri pe secundă,
nefiind nici măcar aproape ca  valoare de viteza de transmitere a sunetului.  
Experimentul lui Helmholtz a demonstrat că un proces fiziologic important poate fi 
înregistrat şi cuantificat prin metode ştiinţifice, fapt ce a sporit încrederea în metodele 
cantitative ştiinţifice. Următorul pas consta în aplicarea acestor metode cantitative în mod 
sistematic în cadrul celorlalte ştiinţe ale vieţii.  
 Ceea ce a fost uneori etichetat drept mitul original, nu este nicăieri mai bine ilustrat, ca  în
cadrul teoriei probabilităţilor prin intermediul statisticii. Care este, însă, originea statisticii? 
Termenul de „statistică” derivă din cuvântul de origine latină „status” care se traduce prin 
„stat”. Faptele politice, rapoartele numerice incluzând date asupra populaţiei, recensămintele
au  fost dintotdeauna asociate cu termenul de statistică însă căutarea originilor acestei
metode  presupune o întoarcere în timp.  
 Izvoarele statisticii ar putea fi atribuite întâilor pionieri ai aruncării cu zarurile Aceste 
jocuri datează din vremuri îndepărtate, iar cei care s-au aplecat asupra legilor şansei au
realizat  un important pas, în direcţia dezvoltării statisticii moderne. De exemplu, se ştie
faptul că prin  aruncarea a două zaruri este cu mult mai puţin probabil să apară numărul 12 -
decât, spre  exemplu, numărul 8. Motivul este simplu - există un singur mod, în care se poate
forma  numărul 12: cele două zaruri trebuie să cadă, astfel încât, fiecare să indice cifra 6. Dar
numărul  8 se poate forma, în cele mai diferite moduri: 4 şi 4, 3 şi 5, ori 2 şi 6. Galileo a fost
unul dintre  cei dintâi care au calculat probabilităţi în jocurile care implicau zaruri.  
 Ideile originale relativ la forma acestei curbe de distribuţie au fost expuse în anul 1733  de
către matematicianul francez Abraham De Moivre (1667 - 1754). Celelalte nume, asociate  

55 

dezvoltării teoriei curbei de distribuţie, au fost cel ale lui Pierre Simon de Laplace (1749 -
1827)  şi al lui Karl Friedrich Gauss (1777 - 1855). Curba îşi primeşte, astfel, numele tipic
de curba  gaussiană, sau - uneori - curba normală.  
 Francis Galton (1822-1911) s-a născut în Anglia, lângă Birmingham şi şi-a construit o 
carieră de o productivitate absolut remarcabilă. Bibliografia sa cuprinde publicaţii de 
popularizare, dar şi publicaţii de specialitate, peste trei sute de titluri, ce acoperă o variată
sferă de subiecte. 
 Datorită călătoriilor sale Galton a dezvoltat un pătrunzător interes pentru cercetarea  vremii,
devenind unul dintre pionierii meteorologiei. El a schiţat unele dintre primele hărţi  sinoptice
şi a descoperit importanţa gradienţilor de înaltă şi joasă presiune în predicţia  meteorologică.
A fost interesat în mare măsură de instrumentaţia ştiinţifică inventând diverse  astfel de
instrumente. Galton a fost, de asemenea, un pionier al ştiinţei utilizării amprentelor  drept
mijloc de identificare. Cu toate acestea, el este cel mai bine cunoscut, pentru dezvoltarea 
noilor tehnici statistice care şi-au găsit o largă aplicare în cadrul psihologiei.  
Contribuţiile adese de Galton teoriei şi practicii măsurării au influenţat cercetarea 
experimentală a problemelor investigate de către psihologi prin dezvoltarea şi utilizarea
unor  concepte statistice, cum ar fi valoarea medie sau procentul.  
Ideile originale ale lui Galton referitoare la conceptele de regresie şi corelaţie au
apărut  ca urmare a interesului său pentru problema eredităţii. El a folosit diagrame de
împrăştiere,  pentru a caracteriza relaţia, dintre înălţimea părinţilor şi înălţimea copilului lor,
la vârsta adultă.  În primele sale lucrări, Galton a fost interesat de corelaţiile ce se puteau
stabili între trăsăturile  fizice (înălţime, greutate, circumferinţa capului) şi a introdus
termenul de valoare medie a unei  distribuţii, o măsură importantă contemporană a tendinţei
centrale. El a apelat la funcţiile de  repartiţie, intoducând termenul de funcţie de distribuţie,
deşi conceptul nu era nou.  
 Psihologia a fost puternic influenţată de apariţia noilor tehnici de măsurare şi 
metodelor de analiză. Francis Galton a fost recunoscut ca pionier în studiul diferenţelor 
interindividuale. Înaintea publicării cărţii „Originea speciilor“ de către Darwin, diferenţele 
dintre indivizi erau atribuite unor diferenţe de voinţă. Galton considera că diferenţele dintre 
oameni, sunt foarte mari şi în mare parte sunt înnăscute. El a demonstrat că muzicienii
provin  mai ales din familii de muzicieni, judecătorii din familii de judecători, poeţii din
familii de  poeţi, comandanţii militari din familii de comandanţi şi aşa mai departe. În opinia
lui Galton,  diferenţele de memorie, de abilitate matematică, muzicală, ori literară etc. sunt
aspecte care se  pretează investigaţiilor ştiinţifice, dschizând calea investigaţiei psihologice.  
  Utilizarea pe scară tot mai largă a statisticii sociale a reprezentat în secolul al XIX-lea o 
importantă evoluţie spre constituirea unei ştiinţe psihologice. Evenimente care mai înainte, 
fuseseră considerate drept simple capricii, sau privite ca acte de voinţă ori ca acţiuni ale lui 
Dumnezeu, puteau fi de acum interpretate într-un context naturalist.  

2.3. Naturalismul – extinderea perspectivei naturaliste ca opoziţie la mecanism

şi  cuantificare  

Naturalismul, privit ca o doctrină filozofică, afirmă că procedurile şi legile ştiinţifice 

sunt aplicabile tuturor fenomenelor şi presupunea că toate evenimentele care se produc în
lume  au o istorie, posibil de înţeles în termenii unor forţe identificabile. O caracteristică
definitorie a  perioadei moderne este contrastul dintre abordarea naturalistă şi teoriile mai
vechi în care  predominau interpretările supranaturale. Viziunea evoluţionistă şi cea
naturalistă asupra  afecţiunilor mintale a jucat un rol crucial în fundamentarea psihologiei ca
ştiinţă. Dintre aceste  teorii, cea mai importantă a fost teoria evoluţiei organice.  

56 

Comte de Buffon a fost unul dintre primii savanţi interesaţi de istoria dezvoltării  
indivizilor. Buffon a scris despre dezvoltarea intrauterină, copilărie, pubertate şi vârstă
înaintată şi a furnizat date despre creştere, vorbind despre importanţa unei alimentaţii
sănătoase în  perioada infantilă. El era de părere că ar exista o relaţie între perioada de timp
necesară unui  organism ca să se dezvolte şi durata de viaţă a acelui organism.  
  
Erasmus Darwin (1731 - 1802), doctor şi biolog englez, bunicul lui Charles
Darwin, a  avut contribuţii importante la teoria evoluţiei organice. El considera că procesele
naturale au  evoluat din momentul creaţiei fără vreo intervenţie divină. Darwin credea că
existenţa  plantelor a precedat-o pe cea a animalelor şi că toate animalele au evoluat din
acelaşi material  organic de bază. El respingea ideea conform căreia ar fi existat origini
diferite pentru fiecare  specie. Mecanismul evoluţiei, după Erasmus Darwin, constă în
moştenirea caracteristicilor  dobândite. Astfel, o caracteristică dobândită ce s-ar dezvolta
dintr-o necesitate (de exemplu, o  blană lungă ar apărea în urma nevoii de căldură într-un
climat rece) ar fi transmisă urmaşilor.  Viziunea lui Darwin referitoare la mecanismul
evoluţiei a fost o sursă majoră de controverse,  dar şi o concepţie care va prevala de-a lungul
unei lungi perioade de timp atingându-şi apogeul  prin opera lui Jean - Baptiste Pierre
Antoine de Monet Lamarck.  
 Biologul francez Jean - Baptiste Lamarck (1744 - 1829) este cunoscut pentru o teorie 
timpurie a evoluţiei organice fiind unul dintre pionierii paleontologiei nevertebratelor.
Lamarck  considera că speciile sunt de fapt construcţii umane bazate pe nevoia umană de
scheme  clasificatorii convenabile; plantele sau animalele din natură fiind pur şi simplu
etape ale unui  proces în desfăşurare. Fiecare individ poate fi diferit de strămoşii săi, iar
urmaşii lui pot dobândi  alte caracteristici diferite în scopul adaptării la mediu.  
 Un aspect controversat al teoriei lui Lamarck a fost mecanismul evoluţiei propus de el. 
Lamarck credea că schimbările survenite în mediu aveau un impact profund asupra nevoilor 
organismelor vii. Odată ce o necesitate este creată, anumite mecanisme adaptative sunt puse
în  funcţiune. Caracteristicile noi, astfel dobândite, sunt transmise pe linie genetică
urmaşilor.  
  
Charles Darwin (1809-1882) a adus argumente biologice solide avansând un model
de  mecanism al evoluţiei acceptat de către comunitatea ştiinţifică. Din tinereţe a manifestat
interes  pentru ştiinţele naturii şi preferinţa pentru a organiza şi a colecţiona. Cunoştiintele
sale despre  păsări, despre viaţa plantelor şi despre fauna marină erau de asemenea vaste.
Interesul lui pentru  antropologie reiese din notiţele luate cu ocazia călătoriilor şi reflectă o
combinaţie între  interesul de natură ştiinţifică, şi cel de natură umanitară. Abordarea
evoluţionistă începea să capete formă în gândurile consemnate de către Darwin, pe măsură
ce el acumula noi experienţe  legate de populaţiile unor insule ciudate, sau de viaţa plantelor
şi a animalelor. Abordarea  evoluţionistă a vieţii se baza pe interpretarea unei vaste
experienţe de teren, însoţită de o  cantitate apreciabilă de date geologice, botanice,
zoologice, sau antropologice. În fiecare  moment rolul mediului ambiant în a modela formele
de viaţă îşi croia drum în gândirea lui  Darwin.  
Cum funcţionase evoluţia? Care fusese mecanismul ei? În jurnalul său de călătorie
nota  cu răbdare toate observaţiile încercând să traseze parcursul evolutiv pe baza celor
 observate. În  Insulele Galapagos Darwin întâlneşte unul dintre cele mai adecvate
laboratoare naturale ale  lumii pentru studiul asupra modificării speciilor. La întoarcerea în
Anglia, Darwin a început  analiza şi clasificarea numeroaselor colecţii de plante şi de
animale, pe care le adusese cu el din  călătorie. A expus rezultatele obţinute în cadrul multor
articole ştiinţifice şi cărţi. Primele sale  lucrări publicate, cu mult înaintea faimoasei sale
lucrări „Originea speciilor“ s-au bucurat de  succes şi apreciere în cercurile ştiinţifice şi i-au
adus o reputaţie de eminent om de ştiinţă al  zilelor sale.  
In 1858, Alfred Russel Wallace (1823 - 1913), biolog englez, i-a trimis lui Darwin
un  manuscris aşteptând comentariile acestuia înainte de a-l trimite unui editor.
Manuscrisul  

57 

clarifica aspectele teoriei evoluţiei prin intermediul selecţiei naturale. Ideile erau în mare
parte  aceleaşi cu cele ale lui Darwin deoarece Wallace, ca şi Darwin, se inspirase din eseul
lui  Malthus despre populaţie. Aspectele esenţiale ale teoriei sunt următoarele: toate
populaţiile  diferitelor specii tind să producă mai mulţi indivizi decât pot supravieţui; în
interiorul oricărei  populaţii de indivizi are loc o luptă pentru supravieţuire, dar există
varietăţi care au şansa de a fi  mai bine adaptate pentru supravieţuire decât altele; indivizii
mai bine adaptaţi vor transmite  urmaşilor avantajele genetice, acelaşi lucru fiind valabil şi
pentru indivizii mai puţin dotaţi  pentru supravieţuire. În acest mod, se realizează o selecţie
naturală, atât pentru supravieţuire,  cât şi pentru extincţie.  
 Au existat numeroase dovezi în sprijinul acestei teorii şi s-a presupus că într-un timp 
suficient de lung, astfel de modificări ar putea conduce la formarea de noi specii. Unele
aspecte  ale teoriei au fost puse sub semnul întrebării, cum ar fi presupunerea că orice
schimbare nu ar  putea avea loc decât în mod gradual. Principiile generale de bază ale teoriei
au constituit o parte  integrantă a biologiei de când a fost publicată lucrarea „Originea
speciilor“.  
Lucrările lui Darwin au încurajat dezvoltarea psihologiei comparate. La scurt timp 
după apariţia „Originii speciilor” a crescut considerabil interesul pentru studiul asemănările 
dintre animale şi fiinţele umane. Subiectul a devenit foarte popular, constituind subiectul a 
numeroase articole apărute în publicaţii de specialitate, dar şi în publicaţii culturale sau de 
divertisment. Articolele investigau o gamă largă de subiecte uneori de-a dreptul hilare de
genul:  capacităţile mentale ale elefantului (Hornday, 1883); inteligenţa furnicilor (Romanes,
1881);  rolul reginei la furnici şi la albine (Wheeler, 1906); formarea deprinderilor la broasca
ţestoasă (Yerkes, 1900); copiii şi maimuţele (Buckman, 1895); ori moralitatea la animale
(Leuba, 1928).  Mare parte a articolelor apărute în acea vreme aveau caracter pur anecdotic
fiind mai mult  relatări subiective venite din partea posesorilor sau iubitorilor de animale. Pe
lângă aceste  „povestioare” au apărut şi articole serioase scrise de specialişti devotaţi
studiului psihologiei  comparate. Dintre aceşti specialişti se evidenţiază George John
Romanes (1848 - 1894), un  biolog englez care s-a inspirat din lucrarea „Originea speciilor“,
a lui Darwin. Eforturile lui  Romanes s-au îndreptat către posibilitatea întemeierii unei
psihologii comparate, dar a fost  criticat pentru că şi el se folosea de relatări individuale
referitoare la faptele remarcabile ale  unor animale. Romanes era perfect conştient de
necesitatea stabilirii unor principii generale  riguros definite, din păcate nu a reuşit să
impună acest lucru lucrărilor sale care au fost acuzate  de exces de anecdotic,
antropomorfism cu o notă de senzaţional.  
 Teoria lui Darwin a avut un impact major asupra psihologiei dezvoltării. Ca urmare a 
publicării lucrării „Originea speciilor“ apare o mişcare consacrată studiului copilului ai
cărei  promotori susţineau teoria evoluţionistă.  
 Studiul dezvoltării copilului, asemeni noii psihologii comparate, a stârnit, cum era de 
aşteptat, interesul public, copilul devenind „obiect de studiu” de importanţă majoră.
Accentul  pus de către Darwin pe supravieţuire şi adaptare sau pe forţa modelatoare a
mediului ambiant, a  jucat un rol important în definirea principiilor psihologiei copilului.
După Darwin, frontierele  psihologiei s-au extins. Studiul detaliat al proceselor senzoriale a
fost completat de o psihologie  mai practică, interesată de educaţie, de locul de muncă, de
casă şi de acele instituţii şi  împrejurări ce pot influenţa adaptarea.  
  
 Herbert Spencer (1820-1903) a fost unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai 
evoluţionismului, teoria sa având la bază principiile lamarckiene. Cu toate acestea, teoria sa
a  avut parte de un restrâns interes public - în parte, din cauza faptului că a fost considerată
prea  speculativă. Odată cu publicarea cărţii lui Darwin „Originea speciilor” în 1859,
 evoluţia  devenea fundamentul, principiul unificator pe baza căruia Spencer a căutat să
edifice filozofia,  psihologia şi ştiinţele naturale. El a abordat în lucrările sale subiecte de
psihologie, sociologie,  biologie sau etică punând întotdeauna accentul pe progresul de la
simplu către complex. La fel  

58 

ca şi la Darwin, teme ca adaptarea, supravieţuirea celui mai potrivit sau continuitatea se 
regăseau permanent în scrierile lui Spencer. 
 Perspectiva naturalistă extinsă asupra unor arii de subiecte cum ar fi originea vieţii sau 
natura şi originea problemelor emoţionale a dus la crearea unui climat intelectual favorabil 
dezvoltării psihologiei. Psihologia a luat naştere ca discilplină formală într-o epocă de
reformă umanitară urmând direcţia stabilită de teoriile revoluţionare ale lui Darwin, în
contextul  intelectual rezultat din răspândirea naturalismului.  

  
59 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3  

PSIHOFIZICA-NOUA PSIHOLOGIE
EXPERIMENTALA  Conţinuturi:  
Psihofizica şi relaţia între subiectiv şi obiectiv  

Reprezentanţi marcanţi ai psihofizicii şi studiile ştiinţifice ce au revoluţionat psihologia  

Obiective:  
3. Prezentarea momentului crucial al apariţiei psihofizicii  
4. Prezentarea contribuţiei întemeietorilor psihofizicii la apariţia noii psihologii 
experimentale  

Precerinţe:  
Nu este cazul  

Expunere:  

3.1. Psihofizica şi relaţia între subiectiv şi obiectiv  

 Termenul de psihofizică se referă la studiul relaţiei care se stabileşte între proprietăţile 

fizice ale stimulilor şi efectul psihologic al acestora în plan subiectiv intern. Începuturile 
psihologiei au fost caracterizate de speculaţii şi incertitudini în vederea naturii relaţiei dintre 
obiectele din lume şi percepţia umană a acestora. Psihofizica implică studiul proprietăţilor
fizice  ale stimulilor şi efectul acestora în plan subiectiv intern. De exemplu, o serie de unde
sonore  poate fi măsurată prin vibraţii şi frecvenţe. Termenul de hertz este folosit ca şi
termen  internaţional ce este egal cu un ciclu pe secundă. Cu ajutorul unui echipament
adecvat, se poate  prezenta o serie cu caracteristicile sale fizice. Una dintre cele mai
importante descoperiri este că există anumite valori la ambele extremităţi care nu se pot
 înregistra în experienţa  subiectivă. În privinţa undelor sonore, o persoană tânără poate
recepta între aproximativ 20 Hz  şi 20000 Hz. Cu alte cuvinte, există praguri ale tonalităţilor
înalte şi joase. Măsurarea acestor  praguri ne aduce o deschidere mică a lumii subiective
interne. O parte a cercetătilor timpurii din  domeniul psihofizicii se îndreptau spre cercetarea
pragurilor înalte şi joase a tuturor  modalităţilor senzoriale. Astfel de praguri au fost definite
din punct de vedere operaţional ca  intensităţi minime sau maxime înregistrate de un stimul
care este detectat în 50% din cazuri.  
 Un alt tip de prag a fost cel diferenţial adică, intensitatea minimă diferenţială a  stimulului
care este detectat în 50% din cazuri. De exemplu, un obiect poate stimula suprafaţa  pielii
subiectului cu doar două puncte ale unui aparat numit esteziometru. Subiectul, în  anumite
condiţii, poate să detecteze prezenţa unei singure senzaţii, chiar dacă ambele puncte ale 
aparatului acţionează asupra pielii. Cel care realizează experimentul trebuie să obţină cele
două 
praguri (distanţa la care sunt detectate ambele puncte, nu doar unul). S-a observat că există
zone relativ insensibile (spatele, coapsa) unde cele doua praguri pot atinge chiar mai bine de
40  mm. La cealaltă extremă, limita poate fi de doar 1 mm într-o zonă sensibilă (vârful limbii
sau al  degetelor).  

60 

 O contribuţie importantă în psihologie a fost adusă în momentul în care s-a realizat o 

fuziune a metodelor care ajutau înţelegerea anumitor procese psihice. Limitele
experimentelor  posibile într-o singură dimensiune au putut fi stabilite pentru fiecare din
simţuri prin aplicarea  legilor pragurilor absolute. Psihofizica timpurie a reprezentat o
provocare pentru realismul naiv  pentru că a demonstrat existenţa unor valori măsurabile ale
stimulilor care se aflau la nivelul  pragului inferior sau superior al conştiinţei. Cum fost
ilustrat cu ajutorul estesiometrului, există şi valori ale stimulilor care nu se pot măsura fără
ajutorul simţurilor. De fapt unele valori ale  stimulilor trebuie să fie foarte ridicate pentru a
putea fi înregistrate. Studiile în domeniul  psihofizicii au descoperit relaţii legice existente
între proprietăţile fizice ale stimulilor şi efectul  acestora în plan subiectiv intern.
Descoperirea acestor relaţii a dus la aflarea unei modalităţi de  înţelegere a proceselor
psihice. O ştiinţă a minţii a devenit mai mult decât un vis. Descoperirea  acestei legături între
proprietăţile fizice ale stimulilor şi efectul lor în plan mintal intern a  provocat chiar şi teoria
extremistă a solipştilor. Astfel de descoperiri au arătat că experienţele  noastre sunt legate de
lumea fizică în mod legic şi că este necesară stabilirea diferenţelor  interindividuale.
Începuturile formale şi sistematice ale psihofizicii se găsesc în lucrările  psihologului
german Ernst Heinrich Weber (1795-1878) şi ale fizicianului-filozof Gustav T.  Fechner
(1801-1878).  

3.2. Reprezentanţi marcanţi ai psihofizicii şi studiile ştiinţifice ce au

revoluţionat  psihologia  

Ernst Heinrich Weber(1795-1878) şi-a desfăşurat cercetările în domeniile

anatomiei,  psihologiei, fizicii şi biologiei. Împreună cu fratele său a descoperit inhibarea
inimii ca urmarea  a stimulării zonei periferice a nervului. În 1826 Weber şi-a concentrat
eforturile în studiile  asupra simţurilor pielii şi a muşchilor. Lucrarea sa de pionierat în acest
domeniu s-a finalizat cu  o lucrare considerată clasică în psihologia experimentală, lucrare ce
poartă titlul „Simţul tactil” .  
Weber a utilizat tehnica celor două praguri pentru a evidenţia sensibilitatea cutanată. 
Sensibilitatea variază în funcţie de partea corpului care este supusă stimulării. În cadrul 
experimentelor desfăşurate, Weber a observat că noi suntem mai puţin sensibili dacă cele
două puncte ale aparatului sunt aplicate longitudinal decât dacă sunt puse perpendicular. A
descoperit  că sensibilitatea este crescută în anumite zone ale corpului uman cum ar fi partea
interioară a  buzei sau pielea din imediata apropiere. Weber a arătat că cele două puncte ale
aparatului se  depărtează când sunt mutate pe suprafaţa zonelor relativ insensibile. În
contrast cu aceasta,  subiectul poate să simtă o contracţie a celor două puncte dacă aceste
sunt mutate pe deasupra  zonelor sensibile. Experimentul divergenţei celor doua puncte este
cunoscut sub numele de  Iluzia lui Weber.  
 Weber a descoperit faptul că sensibilitatea scade când cele două puncte sunt aplicate 
simultan şi creşte când sunt aplicate succesiv. În mod similar, perceperea diferenţei de
greutate  a obiectelor este mai clară dacă obiectele sunt prezentate succesiv. La fel se
întâmplă şi în cazul  perceperii diferenţelor de temperatură.  
  Cercetările lui Weber asupra pragurilor au demonstrat că experienţa subiectivă a 
individului nu corespunde caracteristicilor stimulilor prezentaţi într-un anumit experiment.  
În urma diverselor experimente cu diferite valori ale stimulilor, Weber a observat relaţia 
legică dintre greutatea standard şi cea comparată. Valoarea ce trebuie adăugată pentru a
produce  o diferenţa sesizabilă este o funcţie a stimulării deja existente. Deci, un subiect
poate remarca  diferenţa dintre un borcan cu greutate standard de 50 g şi unul cu greutate
comparată de 51g.  Apoi, i se cere subiectului să ridice un borcan care are o greutate de 100
g. Care este greutatea  necesară a borcanului pentru ca subiectul să detecteze diferenţa?
Borcanul pentru comparaţie va  trebui să aibă o greutate de 102 g. Din nou, diferenţa abia
sesizabilă este este o funcţie a  cantităţii stimulării deja existente. Weber a scris prima
formulă prin intermediul căreia se face  legătura între lumea fizică şi cea psihologică:  

61 

∆S  
──= K  S  

Unde: S= cantitatea de stimul deja existentă 

 ∆ S= cantitatea de stimul ce trebuie adăugată pentru a provoca o diferenţă sesizabilă 
 K= constantă 

 Weber a pătruns într-o lume considerată de alţii ca fiind imposibilă. Evenimentele 

psihologice pot fi studiate în relaţie cu valorile măsurabile ale stimulilor, procesele psihice 
putând fi cuantificate, fapt pe care Immanuel Kant îl declarase imposibil de realizat.  
Cercetările lui Weber au reprezentat puncte de plecare pentru alte studii efectuate în 
legătură cu modalităţile senzoriale. Lucrările lui au fost o sursă de inspiraţie pentru
dezvoltarea  unor noi metode mai riguroase folosite în studiul pragurilor senzoriale.  

Gustave Theodor Fechner (1801-1878) a fost interesat atât de domeniul filozofiei,

cât  şi de cel ştiinţific. El a propus două modalităţi opuse de înţelegere a universului. Pe de o
parte a  considerat fundamentele universului, incluzând fenomenele materiale, sub forma de
materie  inertă, viziune materialistă pe care a numit-o perspectivă nocturnă. Pe de altă parte,
a observat  că se poate porni şi de la premisa că materia organică are o componentă psihică,
viziune numită 
şi perspectivă diurnă. Fechner spera să găsească dovezi ale perspectivei diurne în
experimentele  din domeniul psihofizicii. 
 În 1860, Fechner publică lucrarea „Elemente de psihofizică”, lucrare considerată de 
importanţă majoră pentru psihologie, iar în 1876, publică „Vorschule der Aesthetic” în care 
tratează abordarea experimentală a judecăţilor estetice. Aceste două lucrări au contribuit la 
formarea psihologiei ca ştiinţă, iar metodele dezvoltate de Fechner au devenit metode 
fundamentale ale psihologiei.  
 În urma cercetărilor, Fechner a descoperit că există o relaţie cuantică între stimuli şi 
senzaţii ajungând la concluzia că orice creştere conştientizată a intensităţii stimulului în
plan  psihic este determinată de nivelul stimulării din plan fizic. Concluzia este acceaşi cu
cea la care  ajunsese şi Weber.  
 Formula lui Weber l-a inspirat pe Fechner în a concepe o nouă formulă pentru  măsurarea
senzaţiilor. Prin integrarea formulei lui Weber, Fechner a generat o nouă formulă:    
 E= k logs + C  

 Unde: E= senzaţia  
 S= magnitudinea stimulului  
 k, c = constante  

 Formula exprimă faptul că intensitatea unei senzaţii mintale este o constantă logaritmică în
raport cu stimulul. Dacă o serie mentală creşte în progresie aritmetică, seria stimulului
creşte  în progresie geometrică. Această formulă este cunoscută sub denumirea de Legea lui
Fechner.   Testarea legilor lui Weber şi Fechner în laboratoarele de psihologie ale vremii a
dus la  construirea gradaţiilor senzoriale, cum ar fi cea a decibelilor pentru a se înregistra
valorile  tonalităţilor auditive.  
Metodele construite de Fechner au devenit parte integrantă a metodologiei
psihologiei  experimentale. Importanţa metodelor psihofizice vine din aplicabilitatea lor la o
varietate de  probleme.  
62 

Metoda limitelor a fost utilizată, pentru început, de Delezenne în testele intervalelor de  
unde sonore şi de către Weber în cercetările asupra greutăţilor, atingerii, vederii. Constă în 
prezentarea unui stimul standard alături de un stimul comparat de valoare mai mică sau mai 
mare faţă de cel standard aplicat atât în serii ascendente cât şi descendente. Această metodă
se  foloseşte şi în cazul pragurilor absolute unde valori unice ale stimulului sunt prezentate
în serii  ascendente şi descendente. De exemplu, unde sonore de 17, 18, 19, 20, 21 Hz pot fi
prezentate  în serie ascendentă şi subiectul trebuie să spună care este momentul când a
descoperit prima  undă. În serie descendentă, care începe deasupra pragului (25,24, 23, 22
Hz), sarcina subiectului  este să spună care este momentul când unda nu mai este auzită.  
Metoda constanţei stimulilor cunoscută şi drept metoda cazurilor corecte sau incorecte. 
Stimulii de comparaţie sunt împerecheaţi cu un stimul standard în mod aleatoriu, iar sarcina 
subiectului este să raporteze dacă stimulul de comparaţie este mai puternic, egal sau mai
slab  decât cel standard sau dacă este detectat sau nu. Pentru pragurile absolute, valorile
stimulului la  limita superioară sau inferioară sunt prezentate în mod aleatoriu. Subiectul
trebuie să spună doar  dacă stimulul este detectat sau nu. Metoda constanţei stimulilor evită
anumite erori care sunt  asociate cu metoda pragurilor. De exemplu, erorile de obişnuinţă
apar cel mai frecvent la seriile  gradate. Asemenea erori sunt eliminate când valorile
comparate sunt amestecate.  
Metoda erorii medii cunoscută şi sub denumirea de metoda ajustării, permite subiectului să
manipuleze activ un stimul de comparaţie până ce se potriveşte stimulului standard. Prin 
ajustarea, diferenţa între stimulul de comparaţie şi cel standard poate fi măsurată.  

Rudolph Hermann Lotze (1817-1873) a fost autorul „Medizinische Psychologie 

oder Physiologie der Seele” publicată în 1852, prima lucrare de psihologie fiziologică.
Lotze a  fost interesat de diverse domenii ale psihologiei, dar nu a avut o abordare
sistematică. Lucrarea  „Schiţe de Psihologie” publicată în 1881, dezvăluie preocupările lui
pentru subiecte cum ar fi  memoria, procesele inconştiente, psihopatologie sau procesele
senzoriale. Lotze a rămas în  istoria psihologiei ca autorul teoriei percepţiei spaţiului, teorie
ce a revoluţionat gândirea  ştiinţifică în domeniul psihologiei. Dezvoltând concepţia kantiană
 care susţinea că mintea  poate să discearnă relaţiile spaţiale într-o modalitatea a priori, Lotze
a spus că percepţia spaţială se dezvoltă şi în funcţie de experienţa subiectivă. Un stimul non
spaţial specific cum ar fi o  anume intensitate a luminii poate crea un „semn local” sau un
punct stimulat în ochi. Un obiect  extern poate avea diferite culori, suprafeţe şi proiecţii,
fiecare din ele determinând o anume  intensitate a strălucirii sau acel „semn local” prezent la
nivelul retinei. Cu timpul, aceste  diferenţe se stabilesc în aşa fel încât semnul local de pe
retină pentru un anumit obiect este  diferenţiat faţă de semnul local pentru alt obiect. Aceste
discriminări ale obiectelor devin puncte  de reper pentru perceperea adâncimii.  
 Lotze a insistat şi asupra rolului muşchilor în perceperea adâncimii. Semnele locale  pentru
o mână întinsă sunt altele faţă de acelea pentru o mână neîntinsă. El a observat că cei  care se
nasc orbi îşi formează imaginea spaţiului prin atingere dar avea îndoieli în legătură cu  faptul
că spaţiul perceput prin atingere de un nevăzător este acelaşi cu cel real. Această premisă 
de discontinuitate radicală între informaţiile date de doi analizatori diferiţi a fost combătută
mai  târziu de alţi oameni de ştiinţă.  

Hermann Von Helmholtz(1821-1894) a fost unul dintre cei mai importanţi oameni
de  ştiinţă şi inventatori ai secolului al XIX-lea având contribuţii importante în fizică,
psihologie, şi  fiziologie. 
Helmholtz a respins ideea că forţele vitale ale energiei misterioase influenţează procesele
fizice sau psihice. El considera că toate modificările survenite în organism pot fi  explicate
prin intermediul legilor fizice. Demonstrează că o simplă contracţie a muşchilor poate 
genera o creştere subtilă a temperaturii, energia totală pe o anumită perioadă de timp fiind  

63 

legată de modul în care organismul metabolizează mâncarea. Helmholtz considera că legea 

conservării energiei se aplică organismelor vii la fel ca şi fenomenelor fizice şi nu există aşa 
zise energii necunoscute care să activeze organismul uman. Psihologia, în viziunea lui 
Helmholtz avea bază în fiziologie care, la rândul ei era fundamentată în fizică şi chimie.  
Percepţia vizuală. Cea mai importantă lucrare a lui Helmholtz, Ghidul de optică
fiziologică reuneşte interesele sale pentru fizică, fiziologie şi psihologie. Se foloseşte de
fizică şi fiziologie  pentru a descrie caracteristicile fizice ale luminii, lentilele cristaline,
corneea, refracţia ochiului,  mecanismele de acomodare şi retina. Din punct de vedere
psihologic tratează subiecte precum  iluziile, percepţia adâncimii şi vederea colorată.  
 Lucrarea abordează şi domeniul opticii, Helmholtz fiind inventatorul oftalmoscopului, 
instrument ce făcea posibilă examinarea retinei. În cadrul teoriei oftalmoscopului,
Helmholtz  descrie fenomenul prin care lumina care ajunge la retină este atât absorbită cât şi
reflectată. Cu  ajutorul instrumentului inventat de el s-au văzut pentru prima dată imagini şi
detalii anatomice  ale retinei.  
 Abordarea empirică a lui Helmholtz în studiul percepţiei a fost prezentată într-un articol 
publicat în 1894 numit „Originea şi interpretarea corectă a impresiei simţurilor noastre”. Un 
copil aude în mod repetat sunete asociate cu nume ale obiectelor din mediul înconjurător. În 
urma acestor repetări se stabilesc legături puternice între sunete (cuvinte) şi obiecte făcând 
posibile descrieri din ce în ce mai fine. Helmholtz spunea că, în timp devenim capabili să 
desluşim cele mai subtile şi cele mai variate gânduri sau sentimente. Helmholtz a insistat
asupra  conceptului de „deducţie inconştientă” în percepţie. În opinia lui astfel de concepte
se  construiesc prin intermediul acţiunii repetate de stimulare. Teoria lui Helmholtz este
valabilă şi  astăzi cu variate aplicaţii în cadrul testelor psihologice.  
Vederea cromatică. Una dintre primele teorii naturaliste asupra culorilor a fost 
elaborată de Aristotel în opinia căruia toate culorile rezultă dintr-un amestec de lumină şi 
întuneric. Teoriile moderne asupra culorilor au fost dezvoltate de către Isaac Newton 
(1642/1727) ale cărui lucrări de optică descriu proprietăţile luminii. Newton a evidenţiat 
fenomenul de dispersie a unui fascicol de lumină la trecerea acestuia printr-o prismă.
Totodată 
el a demonstrat că lumina albă apare când culorile dispersate se recombină prin lentila 
convergentă. Demonstraţia lui Newton a contrazis teoriile vremii care susţineau că lumina
albă era pură şi nu avea nici o culoare. În timp s-au descoperit lungimile de undă asociate
diferitelor  culori. Oameni de ştiinţă s-au întrebat care este mecanismul ce stă la baza
apariţiei culorilor.  Răspunsul a venit din partea psihologului Thomas Young (1773/1829)
care a spus că toate  culorile se produc prin variate combinaţii de roşu, verde şi albastru
(violet). El demonstrat  existenţa a trei tipuri de structuri retiniene, fiecare dintre ele fiind
sensibilă la una dintre culorile  primare. Culorile primare care intră în compoziţia surselor de
 lumină sunt diferite de cele care  intră în compoziţia pigmentului. Pentru pigment se iau
culorile roşu, galben şi albastru. În prima  jumătate a secolului al XIX - lea, Helmholtz
realizase deja experimente asupra combinărilor de  culori. El a fost în mod special interesat
de descoperirea numărului minim de culori primare din  care se pot obţine toate culorile
spectrului. Pentru început el a contrazis teoria celor trei culori  primare, optând pentru cinci:
roşu, galben, verde, albastru şi violet. Ulterior, Helmholtz acceptă teoria tricromatică a lui
Young, teoria fiind cunoscută sub numele de teoria Young-Helmholtz.  
Acustica şi auzul. În lucrarea sa „Asupra senzaţiei undelor sonore” Helmholtz 
expune teoria sa asupra auzului în încercarea de a identifica structurile fiziologice
specializate  în perceperea înălţimii undelor sonore. El a presupus că fibrele din membrana
urechii interne  vibrează la frecvenţe specifice în acord cu sursele externe, iar nervii
specializaţi sunt activaţi de  fiecare înălţime diferită. Helmholtz a avansat şi teorii care vizau
timbrul sau calitatea sunetului.  El spunea că o înălţime specifică, să zicem Do, sună diferit
pe instrumente diferite datorită armoniei sau a sunetelor secundare produse de
caracteristicile structurale ale instrumentului.  
  

64 

Wilhelm Maximilian Wundt (1832-1920) este considerat „părintele” psihologiei  

experimentale moderne. În anul 1879 înfiinţează la Universitatea din Leipzig primul
laborator  de psihologie experimentală. La nivel conceptual şi metodologic disciplină fusese
fundamentată de către Weber, Fechner şi Helmholtz, lipsea însă o persoană cu viziune şi
cunoştinţe în  domeniu care să străbată drumul sinuos al legalizării şi instituirii acestei noi
discipline ca ştiinţă.  Wundt a avut viziunea, talentul, aptitudinile organizatorice şi
entuziasmul necesare pentru a  
transforma psihologia de până atunci într-o ştiinţă unanim acceptată şi recunoscută.   Două
dintre cele mai importante cărţi ale sale se intitulează Contribuţie la o teorie a  percepţiei
senzitive (1868) şi Studii asupra Psihologiei umane şi animale (1863). Apoi au urmat 
volumele seriei clasice: Principii de psihologie fiziologică.  
 În 1879, Wundt a reuşise să pună bazele laboratorului de psihologie de la Leipzig. O  mare
parte din echipamentul iniţial a fost procurat chiar de el însuşi. Până în decembrie 1879, se 
realizaseră deja primele experimente şi într-un timp foarte scurt Wundt şi câţiva studenţi ai
săi  deveniseră subiecţii acestor cercetări.  
 In 1881 Wundt a publicat primul număr al revistei Studii de psihologie. Imediat numele  i-a
fost schimbat în Studii de filozofie pentru a nu se crea confuzie între aceasta şi o altă revistă
de parapsihologie care de asemenea purta numele de la Studii de psihologie. Revista lui
Wundt  
constituia suport pentru lucrările de cercetare desfăşurate în laboratorul de la Leipzig.  Şi-a
dedicat ultimii ani din viaţă studiului psihologiei socioculturale, fiind autorul a zece  volume
cuprinzând dezbateri pe teme de antropologie, psiholingvistică, psihologia  criminalisticii,
psihologia religiei, personalitate şi psihologia socială.  
În cartea sa Principii de psihologie fiziologică Wundt abordează problema evoluţiei 
funcţiilor psihice. El considera că limitele inferioare ale funcţiilor psihice sunt evidenţiate
prin  intermediul mişcărilor voluntare, demonstrând că mişcările voluntare, spre deosebire
de reflexe  şi funcţii vegetative sunt variate pentru a se adapta diferitelor condiţiilor şi sunt
conectate la  simţurile deja dezvoltate (Wundt 1910/1969, pag 28). În opinia lui originea
proceselor psihice  este de fapt aceeaşi cu originea vieţii în sine.  
O altă caracteristică a viziunii lui Wundt asupra filozofiei şi psihologiei este spectrul 
larg al acesteia. Viziunea lărgită a lui Wundt în privinţa psihologiei a fost demonstrată de 
varietatea de metode folosite în cercetările experimentale. Este adevărat că o importantă
parte  din studiile de laborator pentru care este cunoscut, se bazează pe metoda introspecţiei;
dar  Wundt a fost deschis în a recunoaşte şi a folosi şi alte metode, printre care se numără şi
metoda  observaţiei De asemenea, el a recunoscut metodele istorice utilizate în arheologie şi
geologie. În  munca sa de laborator, Wundt a pus mare accent pe măsurători precise şi pe
validitatea  rezultatelor.  
Numele pe care Wundt l-a preferat pentru întreg sistemul era cel de voluntarism. El 
specifică că voluntarismul nu este acelaşi lucru cu liberul arbitru. Wundt a clarificat acest
lucru  în Etică (1892/1901) spunând: „pentru a putea fi liber, o acţiune trebuie să fie
voluntară”. Nu  trebuie considerat însă că toate acţiunile noastre sunt libere, voinţa nu
reprezintă o condiţie  suficientă pentru libertate. Psihologia voluntaristă pune accent pe
 cauzalitatea psihologică.  Wundt nu a exclus influenţa anumitor materiale subliminale sau
existenţa unor cauze biologice  care influenţează luarea deciziilor. Într-un anume sens
Wundt dă întâietate experienţei şi acelor  forţe care influenţează procesul decizional. În
opinia lui, psihologia studiază acele experienţe şi  comportamente implicate în procesul de
adaptare la mediu.  
Cercetările desfăşurate de Wundt în laborator au fost limitate în funcţie de
capacitatea  echipamentului existent la momentul respectiv. Scopurile laboratorului erau
destul de modeste,  dar cercetarea ştiinţifică nu puteau fi compromisă.  
 Wundt a descoperit că stimularea simultană a nervilor adiacenţi are efecte mixte asupra 
activităţii de reacţie. Aceasta poate avea efecte de excitaţie sau inhibiţie. Wundt a definit 
senzaţia ca element al conştiinţei. În plus faţă de senzaţii există percepţii şi idei. El a notat că
termenul general percepţie se referă la combinările dintre impresia exterioară de simţuri
(un  

65 

obiect de o anumită culoare şi formă poate fi numit măr). O idee, se referă în general la 
combinări care pot veni din memorie sau din asocieri anterioare. Wundt a problematizat 
veridicitatea distincţiei între idee şi percepţie. Asocierile şi apercepţiile sunt exemplifiate de 
distincţia între memoria voluntară şi memoria involuntară. Wundt (1912/1973) spunea că în 
memoria involuntară, cuvintele sunt „legate unele de altele prin simpla asociere. În
conştiinţa  copilului ele nu formează un tot unitar”. Asocierile se realizează ca urmare a
răspunsul imediat  la anumiţi stimuli din mediul înconjurător. O simplă serie de cuvinte cum
ar fi şcoală, casă,  grădină, a construi, pietre, pământ, tare, moale, lung, a vedea, recoltă,
ploaie, a se mişca, durere  ilustrează exemple de asocieri.  
Teoria tridimensională a emoţiei. În plus faţă de problema conceptelor cognitive
cum  ar fi senzaţia, percepţia, ideile, asocierile, apercepţiile, Wundt a fost interesat şi de
emoţii.  considera că emoţiile nu trebuie neglijate în cercetarea ştiinţifică deoarece ele sunt
implicate şi  în alte procese psihice cum ar fi memoria, imaginaţia, percepţia şi gândirea.
Emoţiile sunt  cuprinse în cadrul proceselor psihice mai complexe, cum ar fi apercepţia. Cu
ajutorul metodei  introspecţiei, Wundt a identificat 3 dimensiuni fundamentale ale emoţiilor:
 plăcere şi durere,  relaxare şi încordare, excitare şi linişte. Anumite senzaţii sunt rezultate ale
unor emoţii  specifice. Rareori se întâmplă ca emoţiile să fie izolate, ele se combină şi
formează un tot unitar.  Deci, o anumit senzaţie poate fi plăcută sau energizantă sau plăcută
şi relaxantă. Sunt posibile  diferite combinări. Aşa numitele emoţii de bucurie sau speranţă
reprezintă emoţii plăcute având  un anume conţinut cognitiv. Frica sau mânia pot reprezenta
emoţii de încordare, neplăcute care  au, de asemenea, un anumit conţinut cognitiv.  
Sub îndrumarea lui Wundt laboratorul a cunoscut o dezvoltare deosebită devenind 
model pentru alte universităţi din lume.  

66 
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4  

STRUCTURALISMUL ŞI FUNCȚIONALISMUL  

Conţinuturi:  

4.6. Structuralismul-Edward B. Tichener  

4.7. Funcţionalismul şi rolul său în psihologie  

Obiective:  
4. Prezentarea structuralismului şi a contribuţiei sale în psihologie  
5. Prezentarea funcţionalismului şi a contribuţiei sale în psihologie  

Expunere:  

4.1. Structuralismul  

Edward Bradford Titchner (1867-1927) discipol al lui Wundt, a adus psihologia  

experimentală ştiinţifică în Statele Unite. Prin urmare, există similitudini între psihologia lui 
Wundt şi cea a lui Titchner, dar există şi anumite diferenţe.  
După formarea laboratorului de psihologie experimentală la Leipzig, a existat o
creştere  considerabilă a interesului pentru această nouă disciplină. În câţiva ani, existau deja
noi cursuri,  laboratoare, şi programe doctorale atât în Europa cât şi în Statele Unite ale
Americii.  
Titchner şi-a denumit sistemul său teoretic structuralism. Asemănător altor
sisteme,  structuralismul a îmbrăţişat o metodologie specifică, a elaborat definiţii şi a propus
soluţii.  Titchner a evidenţiat legături între ştiinţele exacte şi psihologie. Dorinţa sa era de a
conferi  statul de ştiinţă psihologiei pe modelul celorlalte ştiinţe.  
Ştiinţa, conform părerii lui Titchner, are la bază experienţa. Fără experienţă nu există
cunoaştere. Ştiinţa caută permanent răspunsuri la trei întrebări: ce, cum şi când? Prima 
 problemă a psihologiei a fost să identifice elementele fundamentale ale experienţei, la fel
cum  prima sarcină a ştiinţelor exacte a fost identificarea elementele bazale. Cea de-a doua
sarcină este să descrie modalităţile prin care se combină acele elemente.  
Metodologia psihologică în viziunea lui Tichner, nu ar trebui să fie diferită faţă de 
metodele utilizate de celelalte ştiinţe. Toate cercetările încep cu observarea fenomenelor 
considerate obiect de studiu pentru o anumită ştiinţă. Pentru ca o observaţie să fie ştiinţifică, 
este important ca aceasta să poată fi izolată, variată şi repetată. De exemplu, stimularea unui 
anumit bloc receptor situat pe limbă cu o anumită substanţă, poate produce un răspuns
specific.  Poate că subiectul declară că a simţit un gust dulce. Să presupunem că receptorul
poate fi izolat,  substanţa poate fi variată şi răspunsul poate fi izolat iar stimulul poate fi
repetat. Observaţia, în  acest caz, este o variantă a introspecţiei, dar în viziunea lui Titchner,
nu trebuie ca aceasta să fie  văzută ca fiind total diferită de introspecţie.  

67 

De vreme ce metoda lui Titchner se limita la introspecţie, s-ar putea crede faptul că 
psihologia în viziunea lui, avea un spectru limitat. Introspecţia a fost acuzată că arată în
mod  superficial elementele minţii individuale şi că suntem prinşi într-un anume solipsism.
Titchner  cunoştea această problemă şi a încercat să diversifice metodele folosite în studiul
fenomenelor  psihice.  
 Titchner considera că psihologii trebuie să realizeze numeroase analogii. Deşi noi avem 
acces direct doar la experienţa noastră, un anume tip de comportament (expresia de frică) la
altă persoană se poate interpreta în baza propriei noastre experienţe cu acel comportament.
Viziunea  sa asupra spectrului psihologiei, era atunci mult mai largă decât ce ar putea deriva
dintr-o  definiţie a sa a psihologiei ca experienţă umană dependentă de experienţele
individului. În timp  ce sistemul lui Titchner evolua, el a devenit conştient de importanţa
studiului diferitelor tipuri  de conştiinţe.  
Titchner considera procesele mentale drept „ferestre” ale minţii. În primul rând,
Titchner  a dorit să identifice elementele care stăteau la baza fiecărui simţ în parte. Deşi
studiul simţurilor  a ocupat un loc central în sistemul lui Titchner, el şi-a îndreptat atenţia
înspre alte două procese: imaginile şi trăirile afective. Senzaţiile au fost privite ca elemente
ale percepţiei, în  vreme ce imaginile ai fost privite ca elemente ale ideilor, amintirilor şi
gândurilor. Afectele au  fost tratate ca procese elementare ale emoţiilor.  
 Pe lângă clasificarea şi identificarea elementelor constitutive simple, Titchner, considera  că
e necesar ca psihologul să descopere atributele proceselor elementare. De exemplu, el 
remarcase că toate senzaţiile au cel puţin patru atribute: calitate, intensitate, claritate, durată. 
Calitatea este cea mai importantă proprietate a senzaţiilor- salitatea, dulceaţa, roşeaţa, etc. 
Intensitatea se referă în mod simplu la faptul că senzaţia există cu o anume cantitate şi
putere.  Claritatea se referă la gradul de distingere sau transparenţă a unei senzaţii. Durata se
referă desigur la un atribut temporal.Titchner de asemenea a considerat că acestor patru
atribute li se  pot asocia şi imagini.  
Sistemul lui Titchner punea accentul pe importanţa experimentelor de laborator şi pe
o  metodologie riguroasă. Cursurile aveau întotdeauna o bază practică. În mod normal, el
făcea o  demonstraţie de laborator aducând întotdeauna elemente de noutate. Le făcea
studenţilor o  scurtă prezentare a experimentului şi le spunea care erau materialele necesare
pentru acesta. În  continuare descria procedura pe care aveau să o utilizeze.  
Titchner a fost interesat de problema atenţiei. A făcut distincţia între atenţia
voluntară şi  involuntară. A numit atenţia involuntară primară şi pe cea voluntară secundară.
Ambele  reprezintă tipuri de conştiinţa în stadii diferite de dezvoltare.  
Atenţia primară conform lui Titchner (1915) este „o atenţie pe care o oferim 
necondiţionat şi nu o putem opri” (pag 268). Este declanşată de stimuli puternici, noi,
spontani  deci atributul intensităţii este suficient pentru a o activa.  
 Atenţia secundară presupune concentrarea asupra unui obiect care nu ar atrage atenţia în 
mod normal. Astfel el considera ca „atenţia secundară este atenţia în condiţii dificile, în faţa 
concurenţilor, atenţie fără distragere” (pag 272). Deci, atenţia secundară se asociază cu un
grad  mult mai mare de dezvoltare. Copilul este capabil de atenţie involuntară în mod curent,
dar nu şi  de cea voluntară.  
Titchner considera că înainte de cercetarea lui Hermann Ebbinghaus, studiul 
experimental asupra asocierilor a fost confundat datorită unor interpretări eronate date
anterior.  În viziunea lui Titchner, doar simpla analiză a asocierilor fără a înţelege întreg
 procesul este  nerelevantă. De asemenea el a argumentat că şi cunoştinţa noastră în acest
domeniu este limitată 
până la momentul în care va fi posibilă cercetarea fiziologiei asocierilor.  Cea mai discutată
teorie asupra naturii emoţiilor în vremea lui Titchner era una  paradoxală promovată de
William James (1884) şi susţinută de Carl Lange (1884). Sub  denumirea de teoria James-
Lange a emoţiei, era vorba despre dependenţa emoţiei de sistemul  vasomotor. Conform
acestei teorii noi simţim emoţii cum ar fi frica, mânia, dragostea datorită 

68 

unor fenomene ce se petrec în organismul nostru (contracţii musculare, adrenalină, puls

crescut,  etc. care se interpun între un proces mintal şi altul. Folosind un exemplu dat şi de
James, vedem  un urs, fugim şi ne e frică. Experimentarea emoţiei este produsul fugii şi a
multiplelor  evenimente care o acompaniază. Spunem despre această teorie că este
paradoxală deoarece  contrazice ideea logică cum că vedem ursul, ne e frică şi abia după
aceasta fugim.  
 Titchner considera că în anumite cazuri, instinctele sunt în mod automat legate de afecte, 
poziţie pe care James a acceptat-o. Asemenea afecte apar în condiţii de mediu care se pot
asocia  şi cu stări organice. Afectele se pot asocia şi cu amintiri sau imagini. Deci, conform
lui  Titchner, producerea emoţiei poate avea mai multe cauze. Titchner (1915) spunea că 
sentimentul „reprezintă ultimul nivel al dezvoltării mintale din punct de vedere afectiv, la
fel  cum gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de dezvoltare ale zonei senzaţiilor şi
imaginaţiei”  (pag 499). Un sentiment este mult mai complex decât o emoţie; include
discriminare, o  dimensiune critică, premise diferite, etc. De exemplu, dacă patriotismul se
numeşte sentiment,  include emoţii dar şi tensiuni. Care este relaţia dintre loialitate faţă de
stat, naţiune şi umanitate?  Ce reprezintă un simbol? Deci, sentimentul implică emoţii dar
este o manifestare mai  complicată a dimensiunii afective.  
Titchner a identificat trei procese psihice elementare: senzaţia, imaginaţia şi 
afectivitatea. Afectivitatea era iniţial privită ca fiind compusă din emoţii. Pe măsură ce teoria
lui  Titchner se dezvoltă, relaţia dintre afect şi emoţie devine din ce în ce mai problematică.
În  ultimii ani Titchner s-a depărtat de conceptul elementelor şi gândea în termeni de
experienţă şi  dimensiune. Imaginile, senzaţiile, emoţiile nu sunt ultimele dimensiuni ale
experienţei ci doar  elemente abstracte care se pot găsi doar prin disecţie sau discriminare.  
 Deşi sistemul său original nu rezistat, atitudinea sa ştiinţifică riguroasă a fost remarcată de
psihologi. Este de asemenea foarte interesant faptul că în ultimii ani Titchner începuse să
înţeleagă independenţa psihologiei de fiziologie. Aceasta se poate să fi determinat şi alţi 
psihologi să aibă încredere în noua disciplină, psihologia.  

4.8.Funcţionalismul şi rolul său în psihologie  

Funcţionaliştii erau interesaţi atât de ştiinţă fundamentală cât şi de aplicaţiile acesteia

în  viaţa reală. Funcţionalismul a luat naştere într-un context pluralist-pragmatic şi radical-
empirist  de unde a rezultat o atitudine mai deschisă şi mai flexibilă în relaţia cu obiectul de
studiu. A  prezentat mai multe probleme interesante ce afectau viata de zi cu zi a oamenilor:
problemele  creşterii copiilor, educaţia, îmbătrânirea, mediul de lucru şi tulburările
emoţionale.  Funcţionalismul nu a persistat ca o şcoala sau un sistem organizat de gândire, ci
prin valorile şi  viziunile sale care au fost preluate de către şcolile ulterioare. Exista
numeroase critici legitime  aduse funcţionalismului. Una dintre cele mai comune critici este
aceea ca pare vag. Într-adevăr,  studentul obişnuit poate să citească despre funcţionalism şi
apoi să întâlnească dificultăţi în a  exprima despre ce este vorba în aceasta şcoala. Problema
ar putea fi aceea ca studentul se afla  prea aproape de funcţionalism ca să poată fi capabil să
îl privească în ansamblu. Într-un sens  real, o mare parte din psihologia care s-a evidenţiat în
secolul XX poate fi privita ca fiind  funcţionalistă.  
 O alta critica adusă funcţionalismului este aceea că este selectiv şi deseori inconsistent  sau
chiar incoerent. Este adevărat ca funcţionalismul nu se realizează în cadrul unui sistem de 
gândire îngust şi rigid. Libertatea care rezulta şi ambiguităţile inevitabile pot constitui surse
ale  unor frustrări. Exemplele sunt abundente, dar am putea evidenţia ideea principală
întorcându-ne  la abordarea funcţionalistă a libertăţii şi determinismului. Mulţi psihologi au
luat poziţii  limpezi şi lipsite de ambiguitate faţă de această problemă. James credea cu
putere într-o formă limitată a liberului arbitru, dar s-a gândit ca se cuvine că oamenii de
ştiinţă să necesite operaţia  legitimităţii în ariile de investigare.  
69 

Funcţionalismul a fost de asemenea criticat pentru ignorarea unor probleme de baza şi  
axarea exclusiv pe aplicaţii. Este adevărat că funcţionaliştii erau interesaţi de aplicaţii dar 
valorificau de asemenea şi studiile de bază. Ceea ce ei respingeau era o psihologie bazata 
exclusiv pe teorie. Accentul era pus de ei pe descoperirea unor fapte (ştiinţa de bază) si pe 
înţelegerea a diferenţei pe care faptele o realizează (ştiinţa aplicată). Unii psihologi au lucrat
în  tradiţia ştiinţei de baza în timp ce alţii erau liberi sa experimenteze problemele vieţii de zi
cu zi.  În urma realizărilor lui William James, G. Stanley Hall, şi funcţionaliştilor din
Chicago şi  Columbia, a existat o explozie virtuală a interesului pentru psihologia aplicată.  
Cea mai importantă persoană din trecutul istoric al funcţionalismului este psihologul şi
filozoful  american William James.  
  
William James (1842-1910) a pornit de la sensibilitatea sa faţă de oameni şi
problemele  lor. Ceea ce a rezultat a fost o filozofie validă doar în aparenţă, o filozofie unică
prin  deschiderea faţă de schimbare şi prin dorinţa de a experimenta noi metode. Aceasta era
o  filozofie bine integrată în specificul gândirii americane nefiind nici pesimistă, nici
optimistă ci  în mare măsură practică.  
James a definit psihologia ca ştiinţa vieţii psihice. Aşadar, pentru James, psihologia
era  studiul proceselor mentale, dar asemenea procese introduc psihologul în dimensiuni 
behaviorale, psihologice şi culturale. James credea că o mare parte a vieţii omeneşti este 
inteligibilă doar în termeni de analiză a obiceiurilor care au fost dobândite prin învăţare şi 
educaţie. A pus accentul pe baza fiziologica a obiceiurilor prin evidenţierea faptului ca 
stimularea pare să urmeze calea rezistenţei minime a ţesutului viu. Majoritatea dintre noi
trăiesc  urmărind tipare în domeniul vestimentaţiei, al modalităţilor de salut, scopul de a
obţine şi a  desfăşura o slujbă. James susţinea că psihologii abandonează metoda empirica
atunci când  încearcă să disece viaţa psihică în simple senzaţii. Motivul acestei controverse
este acela că în  experienţa noastră normală nu avem senzaţii simple. Altă caracteristică a
fluxului gândirii este  aceea că gândurile se află într-o continuă schimbare. Era convins că
starea noastră mentală se  află întotdeauna în desfăşurare prin urmare o stare actuală nu este
 identică cu precedenta. A  treia caracteristică a gândirii umane este aceea că transmite un
înţeles, cu alte cuvinte este  cognitivă. Termenul “cognitiv” derivă din latinescul
“cognoscere”, care înseamnă a cunoaşte  sau a lua la cunoştiinţă. Conform lui James,
selectivitatea, discriminarea, alegerea şi interesele  schimbătoare sunt în starea lor naturală.
James credea ca selectivitatea este bazata pe natura şi  caracteristicile stimulului, estetica şi
valorile personale.  
 Pentru James, termenul “sine” reprezinta totalitatea lucrurilor care ne apartin: prieteni, 
copii, casa, haine, animale de casă, reputatie, memorie, perceptie, şi o structura fizică. A 
identificat trei constituenti ai eului: eul material, eul social, şi eul spiritual.   James considera
că existau anumite tensiuni şi rivalităţi de observat în rândul eu-rilor de  asemenea existau
tensiuni şi în radul eu-rilor potenţiale sau al eu-rilor ideale. James a  demonstrat ca respectul
faţă de sine este o funcţie a raportului dintre succesul şi dorinţele  noastre după cum
urmează:  
 Succes  
 Respectul faţă de sine=_________  
 Pretenţii  
  
 James a evidenţiat faptul că cele mai mari dificultăţi sunt depăşite prin ajustarea  aşteptărilor
la un nivel mai scăzut. Ne simţim uneori uşuraţi atunci când spunem că nu trebuie  să fim cei
mai buni într-o anumită activitate sau atunci când realizăm că putem pur şi simplu să
renunţăm la o anumită activitate. James a atras atenţia spre diferite aşteptări asociate cu
diferite  euri. Eul material îşi poate găsi mulţumirea în bogăţie, eul social o poate găsi în
recunoaştere,  iar eul spiritual îşi poate găsi recunoaşterea în puritatea sau superioritate
morală.  

70 

 James a urmărit de asemenea şi caracterul schimbător al instinctelor. Spre exemplu, 

instinctul de a urmări scade după o perioadă scurtă, dar critică de timp. El credea că
principiul  schimbării este important în viaţa animalelor şi a oamenilor. Un instinct este util
doar pentru a  scurta perioada. James vedea instinctele ca fiind foarte importante în
dezvoltarea timpurie şi  mai puţin importante în dezvoltarea târzie. Considera instinctive
comportamentele precum  suptul, muşcatul, strânsul, plânsul, imitatul şi anumite temeri.  
Având în vedere studiul memoriei, James a început prin a evidenţia distincţia între 
memoria primară şi memoria secundară. Memoria primară, conform lui James, este
memoria  trecutului imediat, sau memoria evenimentelor care au trecut de curând în
conştiinţă. Considera  că există o strânsă legătură între memoria primară şi imaginile
întipărite în memorie după 
contact – un subiect de interes considerabil în cercetarea perceptivă. Memoria secundară,
pentru  James, era memoria corespunzătoare. A definit-o ca fiind cunoaşterea evenimentelor
anterioare  care nu fac parte curentă din gândire sau atenţie. James susţinea că exersarea
memoriei  presupune două lucruri: în primul rând, reţinerea unui obiect, şi în al doilea rând,
demonstrarea  reţinerii prin amintire, reproducere sau evocare.  
Sub conducerea lui James, graniţele metodologice şi conceptuale ale psihologiei s-au extins 
foarte mult.  

Hugo Munsterberg (1863–1916) s-a remarcat prin studiul problemelor legate de 
psihologia judiciară, criminalistică, psihologie economică şi organizaţională. Cartea lui 
Munsterberg “În boxa martorilor” (1908) este clasică în psihologia criminalistică. Aceasta 
explorează probleme legate de subiecte precum mărturiile, metode de interogare, 
sugestibilitatea martorilor în tribunal şi detectarea minciunii. În privinţa ultimului subiect, 
Munsterberg era conştient de relaţia dintre stimularea fiziologică şi procesele emoţionale. El 
credea ca procesele asociate cu spunerea unei minciuni pot fi detectate prin măsurători 
fiziologice precum respiraţia şi presiunea arterială. Munsterberg credea de asemenea că va
sosi  şi ziua în care experţii psihologi vor fi chemaţi să depună mărturie, precum chimiştii,
fizicienii  şi alţi experţi. De asemenea, el a anticipat posibilitatea că va exista un laborator
psihologic care  să funcţioneze doar pe probleme juridice. 
 Lucrarea lui Munsterberg “Psihoterapia” (1909) cuprinde o discuţie despre cauzele 
tulburărilor emoţionale, împreună cu o varietate de strategii de tratament şi cazuri date. În 
strategiile de tratament, Munsterberg era împotriva unei abordări strict sistematice fiind de 
părere că terapeutul trebuie să asocieze tratamentul la nevoile şi abilităţile speciale ale 
 pacientului. Deşi hipnoza a jucat un rol important în abordarea sa, era de acord şi cu alte
tehnici.    
Stanley Hall (1844-1924) a explorat fiecare zonă şi relaţie umană: genetica,
copilăria,  adolescenţa, familia, educaţia, şi fenomenul religios. Hall nu a urmat un sistem
strict psihologic  cu definiţii clare şi reţete metodologice rigide. Lucrările sale publicate şi
programul  experimental pe care l-a susţinut aveau o calitate tematică deosebită. Discutând
despre  laboratorul experimental al lui Hall s-a constatat că principalele subiecte investigate
erau:  vederea binoculară, percepţia timpului, coordonarea acţiunilor dintre cele două
jumătăţi ale  corpului şi relaţia dintre atenţia psihologică şi mişcarea musculară.  
 Viziunea lui Hall pentru psihologia experimentală a copilului a fost prezentată într-o  revistă
cunoscută printr-un articol intitulat “Un institut al copiilor” (vezi Hall, 1910). În articol,  se
susţineau campanii pentru instituţiile care realizau studii extinse despre copii. Cercetările lui 
Hall despre copii au acoperit numeroase subiecte. El a depus un efort masiv şi susţinut
pentru a  înţelege mintea şi comportamentul copilului.  
  
James McKeen Cattell (1860-1944) este una dintre cele mai colorate şi controversate 
figuri din istoria psihologiei. Şi-a croit drumul spre celebritate în această disciplină pe o rută
neobişnuită. Programul său de cercetare a eşuat, şi comparativ cu alţii, a publicat un număr  

71 

relativ mic de lucrări. Şi-a câştigat locul în istorie în primul rând prin abilităţile editoriale şi 
administrative care aveau importante consecinţe benefice pentru psihologie şi ştiinţa. Pe 
deasupra, prin eforturile sale editoriale, munca experimentală şi editorială a psihologilor a
fost  adusă în centrul atenţiei oamenilor de ştiinţă şi publicului.  
 Programele de cercetare ale lui Cattell la Universităţile Columbia şi Pennsylvania se 
concentrau mai ales pe dezvoltarea “testelor mentale”, termen pe care le-a conceput în
1890.  în acea perioadă existau mari speranţe ca abilităţile mentale să poată fi măsurate şi
astfel  asemenea măsurări ar putea avea consecinţe benefice pentru şcoli şi pentru industrie.
Cattell,  urmându-l pe Galton, a măsurat asemenea variabile ca: timpul de reacţie, timpul de
reacţie  complex, acuitatea vizuală, acuitatea auditivă, forţa de apucare, etc.  
Mai târziu, Binet, folosind un set diferit de probe, a putut elabora teste cu eficienţă
predictivă.  Deşi programul de cercetare al lui Cattell a eşuat, el a stabilit şi a dezvoltat
laboratoare la  Universitatea Pennsylvania şi Columbia. De asemenea, la Columbia a ajutat
la promovarea  unuia dintre cele mai active programe de doctorat în psihologie.  
 În 1894, Cattell şi-a început cariera ca editor, a fost o cariera care s-a întins pe durata a 
jumătate de secol. Publicaţia “Ştiinţa” era privită în mod tipic ca fiind una dintre cele mai 
importante periodice care furnizau informaţii despre cercetările oamenilor de ştiinţă din
multe  domenii, inclusiv fizică, chimie, biologie, geologie şi psihologie.  
  
Robert Sessions Woodworth (1869-1962) este privit în mod normal ca un funcţionalist. El 
a preferat să se considere un psiholog experimentalist care caută să înţeleagă relaţiile efect
cauză dintre experienţă şi comportament. Contribuţiile publicate ale lui Woodworth aduse 
psihologiei au fost stabilite la 200 de lucrări şi 10 cărţi. Deşi a adus contribuţii substanţiale
în  multe domenii, trei dintre acestea sunt de remarcat.  
 Conceptul de motivaţie la Woodworth s-a extins şi în tărâmul inconştientului astfel că el  l-a
anticipat pe Freud în ideea că visele sunt rezultatul dorinţelor perseverente ( teoria sa se
baza  de fundamente mai largi decât cele ale lui Freud). Aşadar, dorinţa din spatele unui vis,
conform  lui Woodworth, nu trebuie să fie sexuală; mai degrabă trebuie să fie bazată pe o
nevoie umana  puternică precum nevoia de a obţine ceva, de recunoaştere, de securitate,
s.a.m.d. Woodworth  şi-a denumit abordarea ca “psihologie dinamica”. Termenul “dinamic”
se referă la importanţa  înţelegerii cauzelor comportamentului. Woodworth a presupus că
aceste cauze nu sunt  întotdeauna reductibile la o simplă formulă stimul-răspuns (S- R). El
sublinia posibilitatea de a  înlocui cauzalitatea S-R cu relaţia: stimul – organism – răspuns(S
– O – R).  
 O a treia contribuţie pe care Woodworth a adus-o psihologiei a fost realizată prin 
intermediul cărţilor sale. Lucrarea sa introductiva intitulata “Psihologia”, publicata iniţial în 
1921, a fost foarte folositoare pentru început, dar lucrarea sa care a avut cea mai mare
influenţă asupra psihologiei academice a fost “Psihologia experimentală” publicat pentru
prima oara în  1938. Timp de mai bine de două decenii aceasta a servit drept o sursă
standard de referinţă 
 pentru studenţii care se pregăteau pentru absolvirea universităţii şi nu numai.   În mod
discutabil, cea mai semnificativă cercetare psihologica, în funcţie de impactul  durabil pe
care l-a avut asupra instituţiilor publice, este măsurarea inteligenţei. Încercări  nereuşite în
realizarea testelor cu scopul măsurării inteligenţei au fost făcute înaintea lui Alfred  Binet de
către Galton şi Cattell. La scurt timp după 1901, psihologul experimental francez,  Alfred
Binet, şi-a făcut publică intenţia de a descoperi o modalitate de a măsura inteligenţa prin 
intermediul unor teste speciale. După numeroase eşecuri, Binet şi colaboratorul său,
Theodore  Simon, au construit o scală care este general privită ca fiind primul test de
inteligenţă reuşit.  
Alfred Binet (1857-1911), nu este asociat cu nici un sistem psihologic dominant, dar
în  biografia sa scrisă de Wolf (1973), aceasta a afirmat că “el era de fapt total cucerit de 
terminologia şi perspective funcţionalistă, de preocupări în legătură cu natura conştiinţei, şi
de  nevoia studiilor comparative şi evolutive” (p. 4). Ca psiholog experimental, Binet avea
interese  în foarte multe domenii. Pe lângă studiul inteligenţei, a realizat numeroase studii pe
teme  

72 

precum: hipnoza, atenţia, creativitatea, grafologia şi mărturia martorilor oculari. După multe 
încercări şi greşeli, Binet a încercat o abordare a măsurării inteligenţei care s-a departajat de 
cele anterioare ale lui Galton şi Cattell. Conform lui Wolf (1973), Binet a realizat ca ar fi
posibil  să descopere diferenţe mai mult în cadrul proceselor superioare decât în cadrul celor 
elementare. Aşadar, în loc să studieze timpul simplu de reacţie, Binet a început să verifice 
memoria numerelor, abilitatea de a rezolva probleme conceptuale sau spaţiale, şi testele 
proiective cu desene. Binet a adunat de asemenea date normative despre tipuri de probleme
pe  care copii reprezentativi pentru anumite vârste ar putea să le rezolve. Într-un final
rezultatul a  fost pe măsura aşteptărilor: primul test utilizabil de inteligentă, publicat în 1905
şi revizuit în  1908, apoi din nou în 1911. Scalele Binet – Simon, deşi la început ignorate sau
chiar ridiculizate  în Franţa, au fost rapid traduse în alte limbi şi au fost privite ca o realizare
majoră.  
 Apoi, după reuşita victorioasă pe continentul european Lewis Terman (1877 – 1956) a 
obţinut dreptul de a publica prima versiune americană a testului Binet – Simon pentru suma 
totala de un dolar. Terman a tradus testul, a făcut adaptări şi l-a standardizat pe un grup mare
de  copii americani. Prima adaptare a testului lui Binet-Simon, de către Terman a fost
publicată în  1916 şi a fost numită Scala de Inteligenţă Stanford – Binet. Numele dat testului
s-a bazat parţial  pe legătura lui Terman cu Universitatea Stanford. Ediţii ulterioare ale
testului Stanford – Binet  au fost publicate în 1937 şi 1960. Alternative ale testului Stanford
– Binet au apărut rapid şi  aveau deseori trăsături sau convenienţe speciale. Spre exemplu, în
primul război mondial, un  test bazat pe hârtie şi creion destinat unei testări de grup şi
cunoscut sub numele de Army Alpha  a fost realizat de către Robert M. Yerkes şi asociaţii
săi ca modalitate de a acoperi sume mari  ale serviciului Personal.  
 Deşi funcţionalismul a ajutat la crearea unui climat favorabil dezvoltării psihologiei 
aplicate, este o eroare să se facă o legătură foarte puternică între dezvoltarea intereselor 
aplicabilităţii cu o anume şcoală psihologică. Odată cu pasul făcut de psihologie în secolul
XX  vom asista la avântul luat de aceasta atât în cercetarea experimentală, în domeniul
psihoterapiei  dar şi a psihologiei organizaţionale.  
73 

MODULUL III  

PRINCIPALELE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI MODERNE  PSIHOLOGIA

ÎN ROMÂNIA  
74 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1  

BEHAVIORISM ŞI NEOBEHAVIORISM  

Conţinuturi:  

1.1. Precursorii behaviorismului: şcoala rusă de reflexologie (I.M. Secenov, I.P.

Pavlov),  E.L.Thorndike  
1.2. Întemeierea behaviorismului : J.B.Watson  
1.3. Neobehaviorismul : Cl. Hull, E. Guthrie, Ed. Tolman, B. Skinner  

Obiective:  
1.Prezentarea contribuţiei şcoli ruse la reflexologie şi a lui E.L.Thorndike la apariţia 
behaviorismului;  
2. Prezentarea personalităţii şi concepţiei lui J.B. Watson ca întemeietor al
behaviorismului;  3. Prezentarea neobehaviorismului şi a contribuţiei sale remarcabile la
cercetarea învăţării.  

Precerinţe:  
Nu este cazul  

Expunere:  

1.1 Precursorii behaviorismului  

Behaviorismul a fost precedat de un întreg curent ştiinţific şi orientare

metodologică,  anume reflexologia rusă şi apoi de conexionismul lui Thorndike.  
Şcoala de psihofiziologie rusă a întemeiat studiul ştiinţific asupra reflexelor,
condiţiile  funcţionării acestora şi posibilităţile lor de investigaţie şi manipulare.  
 I.N. Secenov (1829-1905) este autorul lucrării „Reflexele creierului”, publicată în
1863.  Această lucrare este considerată drept prima încercare de constituire a unei psihologii
bazată numai pe fiziologie. Secenov este considerat drept părintele fiziologiei ruse; formaţia
sa iniţială a fost de inginer militar, apoi a efectuat studii medicale la Moscova şi în Germania
cu marii  fiziologi ai vremii: H.Helmholtz, J. Műller, E. DuBois. A lucrat ca profesor şi
cercetător la St.  Petesburg, Moscova şi Odesa. Secenov este un precursor al behaviorismului
întrucât consideră că activitatea psihică a omului îşi găseşte expresia în stimulii din exterior.
El a dorit să realizeze  o psihologie obiectivă bazată pe metode ştiinţei naturale. Autorul
consideră că procesele psihice  constituie o expresie a funcţiilor sistemului nervos central,
iar fiziologia emisferelor cerebrale  constituie cheia analizei ştiinţifice a fenomenelor
psihice. Elementul central al activităţii  nervoase cerebrale îl constituie reflexul . Secenov
defineşte reflexul ca reacţie motorie  determinată de o excitaţie din mediul extern. Reflexul
este structurat din trei părţi componente:  calea aferentă, zona centrală de proiecţie corticală
şi calea eferentă. Secenov considera că sursa  de bază pentru studierea fenomenelor psihice
trebuie să fie manifestările cele mai simple de  ordin fiziologic şi că nu ar exista o limită
precisă între procesele nervoase şi cele psihice. Spre  exemplu în cadrul reflexelor spinale
intensitatea reacţiei creşte direct proporţional cu creşterea  intensităţii excitaţiei; în schimb la
reflexele creierului relaţia dintre intensitatea excitaţiei şi  reacţia motorie este mult mai
complexă. Mecanismele cerebrale care intervin în funcţionarea  

75 

arcului reflex pot inhiba sau intensifica mişcarea în raport cu forţa excitaţiei. Secenov dădea 
exemplul spaimei care intensifică reacţiile motorii.  
 Analiza pe care Secenov o realizează asupra reflexelor şi implicaţiilor acestora în  mişcările
involuntare este remarcabilă şi aduce puncte de vedere care au fost ulterior  confirmate.
Mişcările involuntare sunt încadrate în două categorii principale: reflexele pure, în  care nu
intervine activitatea intensificatoare sau inhibitoare a creierului şi reflexele în care  aceste
funcţiuni intervin. Orice mişcare involuntară – reflex are la baza sa o excitare a unui nerv 
senzitiv care poate determina uneori şi senzaţii conştiente. La reflexele pure, spinale, în
cadrul  cărora nu intervine un element cerebral raportul dintre intensitatea stimulării şi cea a
reacţiei  rămâne constant; în schimb atunci când intervine un element psihic acest raport este
modificat  fie în sensul inhibării, fie în sensul activării. Anticiparea behaviorismului reiese
cu claritate din  ideea că activitatea exterioară a sistem ului nervos se manifestă prin mişcare.
Sunt mişcări ce au  drept finalitate apărarea individului de influenţele perturbatoare ale
mediului.  
 Psihologia lui Secenov analizează variate aspecte ale vieţii psihice, toate indisolubil  legate
de activitatea reflexă a creierului. În privinţa senzaţiilor viziunea lui Secenov este 
reflexologica şi asociaţionistă. De fapt întreaga reflexologie rusă se află sub spectrul 
asociaţionismului. La baza vieţii psihice sunt reflexe simple, primare, care prin asociere
conduc  la comportamente mai complexe. Asocierea mai multor reflexe consecutive şi
repetarea lor  conduce la elaborarea unor reprezentări care pot inhiba sau intensifica
reflexele. Senzaţia,  organele de simţ sunt indisolubil legate de activitatea reflexă. În ceea ce
priveşte memoria,  aceasta rezultă dintr-un fenomen de persistenţă a imaginilor pe retină.
Este urma pe care o lasă fenomenul de excitaţie la nivel neuronal. Secenov este foarte
categoric atunci când afirmă că 
toate actele psihice, fără excepţie, se dezvoltă pe cale reflexă (Secenov, 1956). Punctul său
de  vedere asociaţionist-materialist se regăseşte şi în modul în care tratează gândirea ca un
reflex în  care veriga finală este inhibată. Rolul inhibiţiei este mai bine evidenţiat în procesul
educaţiei, în  condiţiile în care copilul învaţă prin asocierea reflexelor grupându-şi mişcările
şi dobândind  capacitatea de a le inhiba. Anticiparea behaviorismului este din nou exprimată
clar în ideea că 
nici un act de gândire nu este posibil fără o excitaţie senzitivă exterioară. Mai mult decât
atât,  cauza iniţială a oricărui fenomen psihic este o excitaţie senzitivă exterioară (Secenov,
1956).   Secenov adânceşte analiza iniţiată în „Reflexele creierului” în lucrarea „De către
cine şi  cum trebuie prelucrată psihologia”. Aici este şi mai categoric afirmând că numai
fiziologia are  cheia analizei cu adevărat ştiinţifice a fenomenelor psihice. Este vorba despre
fiziologie ca  ştiinţă inductivă şi experimentală. Pe această cale marele fiziolog rus încearcă
să pună bazele  unei psihologii experimentale bazată pe fapte care pot fi controlate şi
măsurate în laborator.   După cum susţine M. Ralea şi C.I. Botez (1958) trăsătura cea mai
caracteristică a  concepţiei lui Secenov în psihologie este importanţa pe care o acordă
 mişcării reflexe. Secenov  a descoperit fenomenul inhibiţiei centrale şi funcţia de
intensificare ar reacţiilor motorii care fac  din sistemul nervos un factor reglator al activităţii
psihice în raporturile cu mediul. Această concepţie conduce la explicarea tuturor proceselor
psihice ca reflexe complet sau incomplet  inhibate sau intensificate şi la constituirea unei
psihologii monist-materialiste.  
I.P. Pavlov (1849-1936) a urmat seminarul teologic în oraşul natal Riazan, apoi
studii  în domeniul ştiinţelor naturale la Universitatea din St. Petesburg; a urmat Academia
militara  medico-chirurgicală obţinând doctoratul în medicină. În 1890 Pavlov devine
profesor şi director  al secţiei de fiziologie din Institutul de medicină experimentală. Întreaga
sa activitate se va  desfăşura în cadrul acestui institut şi după cum arăta Pavlov „de aici
înainte am avut o viaţă 
liniştită alcătuită din evenimente obişnuite, familiare şi de laborator” Pavlov, I.P. (1953), 
Experienţa a douăzeci de ani în studiul activităţii nervoase superioare a animalelor,
Bucureşti,  Ed. Academiei. În 1904 a câştigat premiul Nobel pentru cercetările sale asupra
digestiei. După o  perioadă mai dificilă în tinereţe obţine repede recunoaştere şi apreciere
naţională şi  internaţională prin cercetările sale şi a beneficiat de cele mai bune condiţii
asigurate de puterea  sovietelor datorită concepţiei sale materialiste. Drept recunoaştere a
meritelor sale deosebite s-a  

76 

construit lângă St.Petesburg în 1922 un mare institut de fiziologie consacrat studiului

activităţii  nervoase superioare. Aici în încăperi izolate fonic s-au elaborat în condiţii optime
cercetări  asupra reflexelor condiţionate, asupra activităţii nervoase superioare, dinamicii
corticale,  proceselor de excitaţie şi inhibiţie, tipurilor de activitate nervoasă superioară.
Recunoaşterea sa  internaţională a fost dovedită prin organizarea celui de-al XV-lea congres
de fiziologie în 1935  la Moscova si St. Petesburg reunind peste 1500 de delegaţi din toată
lumea prilej cu care i s-a  acordat titlul de Princeps physiologorum mundi al fiziologiei
mondiale (M.Ralea, C.I. Botez,  1958).  
Cu toate acestea Pavlov şi-a menţinut o distanţă academică faţă de autorităţile
bolşevice  impunându-se prin calităţile sale remarcabile de om de ştiinţă şi prin verticalitatea
sa morală.  Devotamentul lui faţă de ştiinţă era total şi putem aminti drept ilustrare o
întâmplare petrecută în zilele revoluţiei la St. Petesburg: un asistent a întârziat la serviciu şi
Pavlov l-a mustrat cu  severitate; asistentul s-a plâns că pe străzi erau lupte şi că i-a fost greu
să ajungă la institut.  Răspunsul lui Pavlov este sugestiv: „ce importanţă are o revoluţie când
ai de lucru in laborator”.  Colaboratorii l-au descris ca pe un om impulsiv şi exigent. Crezul
său în ştiinţă este nemăsurat,  considerând că numai ştiinţa exactă despre natura omului va
face distincţia dintre om şi viaţa sa  prezentă şi îl va epura de păcatul contemporan în sfera
relaţiilor interumane.  
 Contribuţia lui Pavlov la psihologie este importantă din perspectiva sublinierii rolului 
activităţii nervoase a creierului ca suport al vieţii psihice. Calitatea sa de precursor al 
behaviorismului este evidenţiată de cercetările sale remarcabile în domeniul elaborării 
reflexelor condiţionate demonstrând posibilitatea modificării unui comportament într-o
manieră 
obiectivă. În acelaşi timp reflexologia pavloviană este şi un model de abordare
asociaţionistă.  Fiziologii se bazau pe principiul asocierii prin contiguitate: atunci când două
procese mentale  elementare au fost active împreună ori în imediată succesiune. Unul dintre
ele, reluat, tinde să-şi  propage excitaţia şi asupra celuilalt. Acest principiu afirmat prima
dată de către Aristotel a fost  îmbrăţişat de către asociaţionişti şi întreaga reflexologie se
bazează pe el.  
 Modelul experimental clasic propus de către Pavlov este cel al asocierii dintre un stimul 
condiţionat şi un reflex necondiţionat. Sugestia acestor asocieri i-a venit lui Pavlov în urma
unei  observaţii empirice în condiţiile în care studia reflexul de salivaţie pe câini in laborator.
El a  constat că de fiecare dată la venirea îngrijitorului în cabina în care se afla câinele şi
aprinderea  luminii era însoţită de o creştere spontană a salivaţiei. Această observaţie a
dezvoltat întreaga  metodă experimentală a lui Pavlov cu privire la elaborarea reflexului
condiţionat. Hrana ca  stimul necondiţionat este însoţită de reflexul necondiţionat al salivării.
O dată cu prezentarea  hranei se prezintă şi stimulul condiţionat (lumină, sunet). Repetând
această asociere se fixează relaţia dintre stimulul necondiţionat (hrană) şi cel condiţionat
(lumină, sunet) astfel încât, la un  moment dat numai la apariţia stimulului condiţionat
(lumină, sunet) se produce reflexul  condiţionat (salivare). După un timp acest reflex se
stinge ceea ce sugerează că trebuie să fie  urmat de întăriri succesive. O altă observaţie este
 fenomenul de generalizare astfel încât un  reflex condiţionat provocat de un stimul poate fi
provocat şi de alt stimul diferit de primul.  Cercetările lui Pavlov au arătat că stimulul
condiţionat trebuie să fie prezentat într-un timp  foarte scurt după apariţia stimulului
necondiţionat pentru a realiza o asociere stabilă şi un reflex  condiţionat puternic.  
 Pavlov a dezvoltat cercetări asupra activităţii nervoase superioare studiind fenomenele  de
excitaţie şi inhibiţie precum şi raporturile dintre acestea: iradierea, concentrarea şi inducţia 
reciprocă. Impulsurile care vin pe calea nervilor aferenţi ajung în zona cortexului unde
procesul  de excitaţie iradiază în zonele înconjurătoare. Atunci când se produce o excitaţie a
unui centru  cortical centrii învecinaţi sau chiar mai îndepărtaţi prezintă un fenomen de
inhibiţie. Legea  inducţiei reciproce este definită prin raportare la focarul de inhibiţie care se
înconjoară pe o  întindere mai mare sau mai mică cu o zonă de excitabilitate crescută care
apare fie imediat fie  treptat şi se menţine nu numai pe durata inhibiţiei dar şi după aceea.  

77 

 Funcţionarea reflexului condiţionat se datorează „legăturilor temporare” considerate de 

către Pavlov drept forma tipică de activitatea a scoarţei cerebrale. Pavlov consideră că
întregul  complex de legături nervoase temporare, de conexiuni între centri corticali care se
consolidează sau se dizolvă în mod continuu constituie adevărata expresie a vieţii psihice.
Legăturile  temporare sunt conexiuni ce se stabilesc între centri corticali care comandă
fiecare o activitate  (Pavlov, 1953). La baza formării unui reflex condiţionat este stabilirea
unei legături noi,  trasarea unei căi noi a excitaţiei nervoase între cei doi centri nervoşi.
Această punte temporară 
formată între două puncte ale scoarţei cerebrale constituie baza fiziologică a oricărui reflex 
condiţionat. Pavlov se apropie de Thorndike atunci când afirmă că reflexele condiţionate pot
fi  numite şi reflexe conexionale, întrucât legătura temporală se formează prin coincidenţa
unui  agent oarecare cu acţiunea unui excitant necondiţionat.  
Pavlov analizează diferenţele dintre reflexele înnăscute, necondiţionate şi cele 
dobândite, condiţionate. Reflexele înnăscute asigură adaptarea la mediu în condiţii relativ 
invariabile; sunt reflexe care s-au constituit în raport cu anumiţi stimuli din mediu. În
schimb  prin intemediul reflexelor condiţionate se produce o adaptare superioară
elaborându-se conduite  adaptative în raport cu stimuli variabili. Reflexele condiţionate se
construiesc imediat după 
naştere în condiţiile acţiunii simultane a unui agent indiferent cu un excitant necondiţionat. 
Reflexele condiţionate trebuie să fie întărite periodic altfel slăbesc şi se sting.  Concepţia
asociaţionistă a lui Pavlov se vădeşte şi în conceptul de stereotip dinamic care  stă la baza
comportamentului constituind un lanţ de reflexe necesare în raporturile animalului cu 
mediul. Pavlov şi-a imaginat cortexul ca pe un mozaic de puncte cu nivele diferite de
intensitate  a stărilor de excitaţie şi inhibiţie.  
Cercetările lui Pavlov asupra activităţii nervoase superioare l-au condus la
identificarea  tipurilor de sistem nervos, pornind de la procesele fundamentale de excitaţie şi
inhibiţie. El a  identificat patru tipuri de sistem nervos pe care le-a denumit după
terminologia rămasă încă de  la Hipocrate şi Galenus: puternic neechilibrat excitabil
(coleric); puternic echilibrat mobil  (sangvinic); puternic echilibrat inert (flegmatic) şi tipul
slab (melancolic). Fiecare om aparţine  unuia sau altuia dintre aceste tipuri temperamentale
dar caracterul său real (fenotipul) depinde  de experienţele sale în mediul înconjurător, astfel
încât caracterul este un aliaj format din  caracteristicile tipului şi schimbările produse de
mediul extern (Pavlov, 1953).  
O altă contribuţie a lui Pavlov vizează cel de-al doilea sistem de semnalizare, 
considerând că dobândirea capacităţii de a vorbi amplifică foarte mult potenţialul uman. 
Mecanismele reflexului condiţionat comune omului şi animalului sunt grupate în primul
sistem  de semnalizare; în schimb vorbirea este expresia celui de-al doilea sistem de
semnalizare,  specific omului. Totuşi, Pavlov nu ezită nici o clipă să afirme că legile
fundamentale care  guvernează activitatea primului sistem de semnalizare trebuie să-l
guverneze şi pe cel de-al  doilea pornind de la premisa că vorbirea se bazează şi ea pe
activitatea aceluiaşi ţesut nervos.  Regăsim şi aici o anticipare a behaviorismului.  
Anticipări ale behaviorismului se regăsesc în întreaga operă pavloviană. Psihicul se 
dezvoltă în raport cu mediul care îl condiţionează şi împreună cu care formează o perfecta 
unitate. O independenţă sau o autonomie a organismului faţă de meniu este de neconceput şi 
viaţa nu este decât o adaptare continuă a organismului la condiţiile de mediu. Monismul 
 materialist a lui Pavlov a pus bazele unei fiziologii ştiinţifice a scoarţei cerebrale şi
premisele  unei metode obiective în psihologie (M. Ralea, C.I. Botez, 1958).  
E.L.Thorndike (1874-1949) este considerat ca un predecesor important al 
behaviorismului. A obţinut doctoratul la Universitatea Columbia, New York, 1898, şi a
lucrat la  acesta universitate până în 1941; a fost preşedinte al Asociaţiei Americane de
Psihologie  (A.P.A.) în 1912. Teza sa de doctorat a fost publicată sub titlul „Inteligenţa
animală”, reunind  studii clasice în psihologia învăţării şi reprezentând fundamentele unei
noi teorii a învăţării:  conexionism.  

78 

Conexionismul lui Thorndike este şi el influenţat de concepţia asociaţionistă. Baza  

învăţării este conexiunea între impresia asupra simţurilor şi impulsul spre acţiune. Aceasta
este  o legătură sau o conexiune esenţială în procesul dezvoltării deprinderilor. Modelul
conexionist  se află la baza modelului psihologic S-R (stimul-reacţie). Schema procesului
învăţării elaborată de către Thorndike este şi astăzi menţionată în cărţile de specialitate şi
nici o teorie supra  învăţării nu-şi poate permite să ignore modelul său experimental. (E.
Hilgard, G. Bower, 1974)  Experimentele lui Thorndike asupra animalelor au influenţat
profund concepţia sa asupra  învăţării la om. El consideră că cea mai caracteristică formă de
învăţare atât la animale cât şi la  om se realizează în procesul de încercare-eroare.
Experimentul tipic utiliza o cutie care  dispunea de un mecanism de deschidere manevrat de
un mâner. O pisică înfometată era  introdusă în această cutie şi dacă reuşea să manevreze
mânerul uşa se deschidea şi avea acces la  mâncarea din afară. Primele încercări ale
animalului se caracterizau prin zgârieturi, muşcături,  agitaţie până ce clanţa se deschidea.
Prin repetarea încercărilor timpul necesar ieşirii scădea  treptat dar lent. Thorndike apreciază
că această gradaţie lentă sugerează faptul că pisica a  învăţat prin selectarea răspunsurilor
corecte şi eliminarea celor necorespunzătoare. El a  sistematizat această idee în legea
efectului: întărirea sau slăbirea unei legături ca rezultat al  consecinţelor care pot avea loc.
Astfel o legătură însoţită sau urmată de succes, de satisfacţie  este consolidată în schimb
dacă este urmată de insucces, de insatisfacţie, este slăbită,  abandonată.  
 Thorndike a dezvoltat legea efectului prin descoperirea fenomenului de propagare a 
efectului. El a demonstrat că influenţa recompensei acţionează nu numai asupra conexiunii 
recompensate ci şi asupra conexiunilor adiacente. Cercetările aprofundate l-au condus la 
precizarea legii propagării efectului : reacţiile mai bine stabilizate sunt mai puternic
influenţate  de sancţiune, iar cele mai puţin stabilizate erau influenţate mai puternic de
recompensă. Legea  efectului acţionează mecanic asupra tuturor conexiunilor din vecinătatea
conexiunilor  recompensate şi astfel se minimaliza relaţia internă dintre succes şi ceea ce
individul încearcă să facă (E. Hilgard, G. Bower, 1974).  

1.2 Întemeierea behaviorismului:  

J.B.Watson (1878-1958) a urmat studiile la Universitatea Furman, apoi şi-a luat 

doctoratul la Universitatea din Chicago, unde au debutat şi cercetările sale şi unde a fost
numit  ca asistent de laborator. În 1908 a fost numit la catedra de psihologie a Universităţii
John  Hopkins fiind privit ca unul dintre cei mai promiţători tineri psihologi din Statele
Unite.  Domeniul central al cercetărilor sale era comportamentul animal.  
La începutul secolului al XX-lea în Statele Unite cunosc o dezvoltare excepţională
cercetările de psihologie animală. De altfel cercetările şi metodologia lui Thorndike au fost 
extrem de apreciate de către Watson. Acesta va aplica în psihologia umană metodele
obiectivă utilizate în psihologia animală fiind preocupat să evidenţieze o psihologie
riguroasă a faptelor.  O altă sursă a concepţiilor lui Watson este pragmatismul american.
Cuvântul pragmatism îşi are  originea în cuvântul grecesc „pragma”(acţiune). Pragmatismul
american îşi are originea în  lucrările filozofului Ch. Peirce. Pragmatiştii considerau
cunoaşterea ca o funcţiune practică, ca  un instrument de acţiune. Ideile sunt ipoteze de
acţiune care ne călăuzesc spre adevăr.  Psihologia trebuie să urmărească pentru ce este
nevoie de acele cunoştinţe. Întemeietorul  pragmatismului în psihologie, W. James arăta că
aceasta este o metodă care permite rezolvarea  controverselor metafizice interpretând fiecare
concepţie potrivit consecinţelor sale practice.  Marele psiholog american pune astfel
problema: dacă o anumită teorie ar fi mai adevărată decât  alta ce deosebire ar rezulta pentru
om? Dacă nici o deosebire practică nu poate fi observată se  va socoti că ambele alternative
se reduc la acelaşi lucru şi că orice discuţie este inutilă (în M.  Ralea, C. Botez, 1958).  
79 
Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia văzută 
de un behaviorist”, un adevărat manifest al noii orientări.  
În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în armată şi s-a ocupat de 
selecţia psihologică a piloţilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze un proiect
de  cercetare asupra hipoxiei la piloţi, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost trimis pe
câmpul de  luptă. Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la viaţa civilă după război.
Opiniile sale asupra  armatei erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta
incompetenţa, atâta extravaganţă 
şi un asemenea grup de oameni aroganţi şi inferiori.  
Întors la Universitatea John Hopkins, Watson întreţine o legătură cu o studentă fiică a 
unei distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate copii după
scrisorile de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi ceară să
demisioneze, în 1920. În 1921 divorţează de prima soţie şi la vârsta de 40 de ani se
căsătoreşte  cu Rosalie, studenta care a declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de
dificultăţi sociale,  financiare fiind un om obişnuit să trăiască în mediul universitar. Dar
strălucita sa inteligenţă şi  simţul său pragmatic l-au ajutat. S-a angajat pe un post temporar la
o firmă ocupându-se cu  studiul pieţei de vânzare a cizmelor de cauciuc. După un an de
muncă aprecia că este la fel de  încântător să urmărească cota de vânzări a unui produs nou la
fel cum era să urmărească cota  de învăţare la animale sau la oameni (în W. Viney, 1993).
Watson a devenit vicepreşedintele  companiei şi a ajuns rapid un om bogat, având contribuţii
importante pentru psihologia  publicităţii şi afacerilor.  
 Principalele contribuţii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea mai 
importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătăţi al sec. al XX-lea. 
Sunt contribuţii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei comparative, ale 
învăţării şi condiţionării emoţionale la copii. Lucrările sale în domeniul publicităţii au
contribuit  la recunoaşterea publică a psihologiei.  
 Gândirea psihologică a lui Watson expusă în articolul mai sus amintit dar mai ales în  cartea
sa „Behaviorismul” (1924) aduce o critică devastatoare introspecţionismului care a scris  sute
de mii de pagini despre analiza a ceva intangibil numit conştiinţă. El a criticat faptul că
psihologia nu s-a apropiat de comportamentul animal ca o sursă majoră de explicare a 
comportamentului uman. A considerat introspecţia ca o metodă ezoterică şi nesigură. În
 aceste  condiţii el susţinea că definirea oricărei ştiinţe include în mod necesar definirea
tuturor  celorlalte ştiinţe şi apoi presupune marcarea unu cerc în jurul părţii pe care o
considerăm a fi  proprie domeniului studiat. La fel ca şi fizicianul psihologul studiază reacţii,
ajustări, mişcări şi  comportamente. Drept urmare, psihologia este o ştiinţă a
comportamentului, este o ramură pur  obiectivă şi experimentală a ştiinţelor naturii. Cea mai
apropiată ştiinţă de psihologie este  fiziologia, dar a subliniat importanţa studierii
comportamentului în contextul social şi cultural,  subliniind conexiunile cu ştiinţele sociale.
Ţelul noii psihologii este prezicerea şi controlul  comportamentului. În modelul S-R putem
identifica cu uşurinţă S cu variabila independentă şi  R cu variabila dependentă.
Behaviorismul este şi o metodă şi a constituit un imbold remarcabil  pentru dezvoltarea unor
metode, tehnici experimentale de studiu a comportamentului. În acest  model cunoaşterea lui
S poate permite anticipări asupra comportamentului lui R; cunoaşterea lui  R permite
inferenţe despre S.  
 Întreaga sa teorie demonstra nu numai pragmatism ci şi optimism faţă de rolul factorilor  şi
condiţiilor sociale şi de mediu. R poate fi manipulat prin modificarea lui S. este celebră
aserţiunea lui Watson care spunea :”daţi-mi o sută de copii şi vă asigur că indiferent de
originea  lor socială, de condiţiile lor, de nivelul lor, voi obţine din ei savanţi, medici, jurişti,
avocaţi sau  infractori”. Acest optimism remarcabil a marcat întreaga psihologie americană şi
succesele ei  în modelarea comportamentelor umane.  
 Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuinţă, deprindere  condiţionată.
Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuinţe care se aplică în variate
domenii ale vieţii. Obişnuinţele sunt condiţionate sub impactul mediului extern şi el a  

80 

demonstrat modul în care se poate condiţiona inclusiv comportamentul emoţional. Este

celebru  studiul „Reacţii emoţionale condiţionate” realizat de către Watson şi viitoarea sa
soţie, Rosalie.  Experimentul s-a desfăşurat asupra unui copil crescut în spital. Copilul era
sănătos şi bine  dezvoltat, flegmatic şi stabil emoţional. Copilul avea vârsta de nouă luni şi
cei doi cercetătorii i 
au arătat un şobolan alb, un iepure, un câine, o maimuţă, măşti şi cu şi fără blană, bumbac,
lână,  ziare în flăcări. Copilul nu a manifestat frică faţă de nici unul din aceste lucruri. În
schimb  manifesta o reacţie violentă la sunetul puternic provocat prin lovirea unei bare de
metal cu un  ciocan. În etapa următoare cei doi cercetători au încercat să stabilească un
răspuns emoţional  condiţionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat şobolanul alb şi în timp ce
copilul a încercat să îl ia  în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul a tresărit dar nu a
plâns. S-a repetat asocierea  de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta şobolanul în
absenţa zgomotului, copilul începea  să plângă şi îndepărta. reacţia sa era generalizată şi la
alte animale cu haină de blană. ulterior  cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii unor
raporturi emoţionale normale cu animale  în cauză prin asocierea treptata între apariţia
animalului şi primirea unei recompense (ciocolată).  Concluzia lui Watson era că emoţiile şi
ataşamentul apar prin condiţionare şi că anxietăţile şi  fobiile pot rezulta din experienţe de
condiţionare. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre  ataşamentele pozitive: dragostea faţă de o
persoană, un obiect sau un animal apare prin asocieri  cu circumstanţe agreabile. Pe această
cale Watson a încercat să demonstreze psihanalizei faptul  că temerile , anxietăţile, fobiile nu
sunt înnăscute. (în W. Viney, 1993).  
 În organizarea vieţii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale, musculare  şi
laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reacţiile organice care se produc în orice 
activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar cele laringeale la
limbaj  şi gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se reduce la mişcări
musculare ale  laringelui. A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine. Watson afirmă că
oamenii nu gândesc cu  creierul ci cu sistemul de arcuri nervoase ale laringelui şi ale
organelor anexe. Insistenţa asupra  rolului proceselor periferice în gândire a adus contribuţii
importante la studiul mecanismelor  psihofiziologice ale limbajului şi gândirii dar a constituit
şi un reducţionism excesiv al gândirii  la nivelul unor comportamente primare.  
 Dincolo de disputele teoretico-metodologice Watson s-a arătat preocupat de la bun  început
de aplicaţiile psihologiei, de faptul că psihologia timpului său nu era utilizată de către  alţi
specialişti., era o psihologie sterilă. Atât Pavlov cât şi Watson au fost preocupaţi de 
probleme practice. Aşa cum Pavlov s-a preocupat în ultima parte a carierei sale de psihologia 
clinică, Watson s-a preocupat de studiul condiţionării fricii. Aceste cercetări stau la baza 
 tehnicilor de terapie comportamentală, care cunosc o expansiune remarcabilă şi succese 
demonstrate ştiinţific.  
 Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru studiul  învăţării.
Psihologia behavioristă a considerat învăţarea ca un obiect fundamental de studiu al 
psihologiei. Studiul procesului de învăţare oferă mijloace remarcabile pentru înţelegerea şi 
controlul comportamentului.  
 Behaviorismul clasic şi apoi neobehaviorismul au subliniat importanţa experimentării  ca
mijloc de verificare a conceptelor şi teoriilor. În perioada de expansiune a 
neobehaviorismului între 1920 şi 1950 au fost publicate un număr extraordinar de mare de 
cercetări experimentale asupra celor mai variate domenii ale vieţii psihice. Aceasta a
constituit  un impuls remarcabil pentru dezvoltarea psihologiei şi mai ales pentru elaborarea
unui model  unanim acceptat al cercetării în psihologie.  
 Între continuatorii lui Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i amintim pe  Max
Meyer, W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley.  

81 

1.3 Neobehaviorismul :  

Cei mai importanţi reprezentanţi ai neobehaviorismului sunt Cl. Hull, E. Guthrie, Ed.  
Tolman, B. Skinner.  
Clark Hull (1884-1952) este considerat de către W. Viney (1993) drept figura 
dominantă a mediului academic al psihologiei între 1930 şi 1950. Cea mai mare parte a 
activităţii sale s-a desfăşurat la Universitatea Yale.  
 Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice
(1940),  Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un sistem 
comportamental (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria sistematică a 
comportamentului.  
 Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o 
continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema iniţială
S R introducând termenul „O” prin care se desemnează „organismul” şi „ceea ce se întâmplă
cu  acesta” astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul ci şi de
organism.  Acest termen mediator între S şi R se referă la istoria învăţării anterioare,
programele de  deprivare senzorială, injectarea de droguri ca variabile experimentale. Tot
ceea ce se întâmplă la  nivelul organismului trebuie sa fie luat în consideraţie în structura
experimentului ca variabilă intermediară.  
În cercetările sale asupra învăţării Hull consideră întărirea drept prima condiţie a 
formării deprinderilor. Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară care 
face apel la trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară ca
stimulent  ce consolidează învăţarea. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se
consolidează 
învăţarea. Hull a avut în vedere variate forme de învăţare în experimentele sale: învăţarea
prin  încercare şi eroare, învăţarea prin discriminare, învăţarea labirintului, memorarea
mecanica ş.a.  Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului
de  gradient de întărire. Este vorba despre introducerea unui interval de timp între
performanţa care  trebuie recompensată şi atingerea obiectivului care asigură întărirea. Astfel
hrănirea ca  recompensă pentru apăsarea pedalei poate fi amânată cu un număr de secunde
pentru a se studia  efectul asupra cobaiului care învaţă acest fel de amânare. Treptat se
introduce o separaţie între  stimul şi răspuns faţă de modelul clasic al condiţionării. Această
întărire întârziată este menită să dezvolte un comportament din ce în ce mai puţin dependent
de întărirea iniţială. Este un fel  de „decondiţionare” în raport cu stimulul necondiţionat
iniţial. Aşadar gradiente de întărire cu  intervale mai lungi pot fi eficiente pentru învăţare.
Paradigma de bază a întăririi constă în  reducerea trebuinţei. Astfel calitatea de întărire
primară a recompensei sau pedepsei este  aceeaşi: recompensa reprezentată de hrană reduce
tesiunea foamei, salvarea de la şoc (electric),  reduce tensiunea şocului (Hilgard şi Bower,
1974). În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a  considera învăţarea în termeni de
interacţiune complexă între organism şi mediu.  Edwin Guthrie (1886-1959) şi-a desfăşurat
activitatea la Universitatea din Washington  şi a fost puternic implicat în aplicaţiile
 psihologiei în primul şi al doilea război mondial. În al  doilea război mondial a fost şeful
psihologilor în Divizia Maritimă a Oficiului Informaţiilor de  Război.  
Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condiţionării prin contiguitate. A fost un 
continuator al cercetărilor lui Thorndike şi Watson, dar nu a agreat modelul mult prea
tehnicist  a lui Hull.  
Pentru Guthrie legea unică a învăţării a fost formulată într-o manieră foarte concisă: o 
combinaţie de stimuli care a însoţit o mişcare, la repetare tinde să fie urmată de aceeaşi 
mişcare”. Această lege este completată astfel „un model de stimul îşi capătă întreaga forţă
asociativă cu ocazia primei asocieri cu o reacţie” (în Hilgard şi Bower, 1974). Modelul lui 
Guthrie descrie cel mai scăzut nivel al învăţării, bazat pe principiul recenţei. În
experimentele  lor Guthrie şi Horton au utilizat aşa numita cutie-enigmă, care permitea ca
animalul cobai să fie  

82 

observat pe tot parcursul perioadei până la soluţionarea problemei, iar poziţiile adoptate în 
soluţionare erau fotografiate instantaneu când acţiona maneta de deschidere. Uşa din faţă era 
lăsată întredeschisă pentru ca pisica să vadă hrana-recompensă. Pisica intra prin spatele
cutiei  iar mecanismul de deschidere se afla la mijlocul podelei cutiei. Dacă era acţionat
mecanismul  uşa din faţă se deschidea. Orice acţiune asupra mecanismului declanşa
fotografierea mişcării  respective. Rezultatele demonstrează un comportament repetitiv cu
totul remarcabil. Pisica va  repeta la infinit reacţia care a condus-o la succes, indiferent de cât
de nefirească a fost poziţia  care a ajutat-o. Deci foloseşte mereu aceeaşi soluţie. Sunt şi
excepţii de la aceste  comportamente pe care autorii le consideră drept rezultat al unor
confuzii accidentale. Este un  stereotip, iar recompensa prin mâncare este nesemnificativă,
pentru că pisica nu consumă întotdeauna alimentele pregătite. Cei doi autori susţin că
experimentul lor confirmă cele  semnalate de Thorndike, dar că sugerează stereotipia
prezentă în comportament. În cutia lui  Guthrie mecanismul de deschidere era neschimbat şi
întotdeauna în aceeaşi poziţie. În cutia lui  Thorndike pedala era mai greu de manevrat şi nu
avea întotdeauna aceeaşi poziţie. Prin  experimentul lor cei doi autori au vrut să sugereze
existenţa învăţării dintr-o singură încercare.  Sugestia lor este pertinentă şi găsim în
comportamentul animalelor si al omului multiple dovezi  ale învăţării dintr-o singură
încercare. O anumită experienţă puternică fixează la om un anumit  comportament care este
repetat în toate împrejurările. Acest fapt se vădeşte de exemplu în  anumite reacţii alimentare,
în anumite reacţii faţă de persoane, situaţii, sau evenimente cu  impact foarte puternic.  
Edward Tolman (1886-1957) şi-a desfăşurat întreaga activitate la Universitatea 
Berkeley din California. Tolman dezvoltă un behaviorism cognitiv, focalizat pe o observaţie 
obiectivă, pe comportamente globale proprii activităţii de zi cu zi. Tot el şi-a denumit
sistemul  ca un behaviorism intenţional, urmărind finalitatea comportamentului. Termenul de
cognitiv se  referă la abilităţi precum capacitatea de discriminare, simţul locaţiei şi al
cauzalităţii precum şi  capacitatea de a dezvolta expectanţe (aşteptări).  
Alături de ceilalţi neobehaviorişti Tolman introduce conceptul de variabilă
intermediară  care se interpune între stimulii din mediu şi răspunsurile observabile. În
categoria variabilelor  intermediare include cogniţiile, expectaţiile, scopurile, ipotezele şi
dorinţele. De exemplu, o  expectaţie se dezvoltă atunci când o recompensă este dată după
fiecare răspuns corect. Astfel  oamenii dezvoltă expectaţii de fiecare dată când se stabilesc
relaţii între răspunsuri si stimuli din  mediu.  
Contribuţia remarcabilă a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent
cognitivist  în psihologie îl constituie termenul de hartă mentală. În experimentul său
utilizează două grupuri de cobai: primul grup primeşte recompensa după fiecare parcurgere
reuşită a  labirintului; al doilea grup nu a primit recompensa şi a fost lăsat să parcurgă
labirintul la  întâmplare. În ziua a unsprezecea cobaii din grupul doi au început să primească
recompensa. Se  constată că timpul de rezolvare şi numărul de erori au scăzut într-o manieră
impresionantă.  Concluzia lui Tolman este că aceşti cobai învaţă relaţiile spaţiale şi dezvoltă
aşa numite hărţi  mentale ale labirintului, astfel întărirea influenţează motivaţia şi
performanţa dar învăţarea în  sine este un proces independent. Tolman consideră că oamenii
se confruntă cu astfel de hărţi  mentale în viaţa cotidiană şi aminteşte labirinturile complicate
pe care un elev trebuie să le  parcurgă pentru a ajunge dintr-un loc în altul l şcolii sau al casei.
Oamenii dezvoltă hărţi  mentale care includ un sens al locaţiei şi un sens al aranjamentului
cotextual incluzând multe căi  posibile care conexează diferite locaţii. Ne construim o
reprezentare a lumii în care trăim şi  muncim; nu ne mişcăm într-o manieră mecanică, ci într-
 una flexibilă, urmărind o cale, apoi alta  ş.a.m.d. Tolman doreşte să sublinieze că învăţarea nu
implică doar conexiuni stimuli răspuns, ci  şi conexiuni specifice hărţilor mentale complexe.  
Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov şi
Watson.  A activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a lucrat cea mai
mare parte  din timp. S-a bucurat încă din timpul vieţii de o recunoaştere unanimă în lumea
academică 

83 

americană şi internaţională, psihologia americană plasându-l de ani buni pe primul loc al 
psihologilor din lumea întreagă. Lucrări mai importante: Comportamentul organismelor,
(1938),  Ştiinţa şi comportamentul uman, (1953), Comportamentul verbal, (1957),
Tehnologia predării,  (1968), Despre behaviorism (1974). Contribuţia cea mai importantă a
lui Skinner o constituie  condiţionarea operantă. El face deosebirea între comportamentul de
răspuns (respondend  behavior) şi comportamentul operant (operant behavior).
Corespunzător, vorbeşte despre două clase de răspunsuri: răspunsuri provocate (elicided
responses) şi răspunsuri emise (emited  responses). Răspunsurile provocate de stimuli
cunoscuţi sunt reacţii de răspuns. În schimb mai  există o altă categorie de reacţii care nu se
corelează cu un stimul cunoscut. Acestea sunt reacţii  operante deosebite de cele de răspuns.
Pentru comportamentul operant stimulul devine o ocazie,  dar nu este un stimul care provoacă
răspunsul. Corespunzător celor două tipuri de răspuns  Skinner consideră că există două tipuri
de condiţionare. Prima este condiţionarea de tipul S,  pentru că întărirea este condiţionată de
stimul (modelul pavlovian), şi a doua este cea de tipul R,  operantă (Skinner). În acest caz
răspunsul se află în corelaţie cu întărirea. Acest răspuns poate  fi întărit prin mâncarea care îi
urmează. Dar nu vederea pedalei este importantă ci apăsarea pe  pedală. Întărirea este
întâmplătoare faţă de răspuns. Skinner introduce lege condiţionării reacţiei  de tipul R: „dacă
apariţia unui operant este urmată de prezentarea unui stimul de întărire forţa  este mai mare”
(în Hilgard şi Bower, 1974).  
Skinner a imaginat un dispozitiv complex pentru studiul condiţionării operante: o
cutie  fără lumină, izolată fonic; înăuntru se află o mică pedală care atunci când este apăsată
face să cadă bucăţele de mâncare într-un jgheab. Numărul de apăsări ale pedalei este
înregistrat şi  reprodus de un grafic. Concluzia cea mai importantă a cercetărilor lui Skinner
este că urmarea  evidentă a întăririi unui operant se manifestă prin creşterea ritmului
răspunsurilor emise. Cu alte  cuvinte animalul învaţă să acţioneze pedala fără a vedea
mâncarea, iar primirea întâmplătoare a  întăririi creşte numărul de acţionări ale pedalei. Mai
departe experimentele au fost complicate şi  animalele cobai au fost învăţate să apese maneta
pentru a evita un lucru neplăcut, cum ar fi un  şoc electric. Skinner a descoperit că întărirea
trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea  comportamentului operant si ca întărirea
intensifică ultimul comportament pe care l-a  manifestat animalul. Nu întâmplător în cazul de
întârziere a întăririi poate fi consolidat un alt  comportament. Au fost constatate chiar şi
comportamente paradoxale, superstiţioase ale  cobailor (spre exemplu un animal îşi scarpină
urechea sau se învârte inainte de a se uita în cutia  cu mâncare, deoarece în trecut acest
comportament a fost asociat cu recomîensa). Ceea ce  Skinner denumeşte comportament
„superstiţios” Guthrie considera învăţare prin contiguitate.  Skinner a dezvoltat modelele sale
experimentale studiind capacitatea de discriminare şi  modelarea comportamentală.
Modelarea se realizează prin modificarea treptată a ceea ce  animalul trebuie să facă pentru a
obţine întărirea. Răspunsul este construit treptat pornind de la  unul deja învăţat. Sunt forme
de dresaj ce apelează la recompensarea fiecărui succes.  
Pentru condiţionarea operantă sunt decisive programele de întărire: întărirea
pozitivă,  care furnizează recompensa aşteptată; întărirea negativă, care permite evitarea
unor stimuli  neplăcuţi; întărirea la proporţie fixă care se aplică în funcţie de numărul de
răspunsuri  corecte date; întărirea la proporţie variabilă mai rezistentă la stingere decât
întărirea la  proporţie fixă; întărirea la interval fix prezintă o rezistenţă scăzută la stingere şi
răspunsul  dispare rapid dacă nu mai este întărit de mult timp; întărirea la interval variabil
este mai  eficientă; stimularea electrică a creierului care nu a fost utilizată de către Skinner
şi care a  produs efecte remarcabile. Prin stimularea unei anumite zone a creierului s-a
constata că şobolanii flămînzi preferau stimularea electrică în continuu în defavoarea hranei.
S-a vorbit  despre un centru al plăcerii, iar subiecţii umani stimulaţi au declarat că se simt
minunat , fericiţi  şi au solicitat continuarea stimulării mai multe ore în continuu; întărirea
primară satisface  direct nevoi primare, biologice; întărirea secundară (de exemplu banii)
este asociată cu lucruri  care satisfac nevoi primare (dupa N. Hayes şi Sue Orrell, 1997 ).  
84 

O altă contribuţie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre pedeapsă şi  
ameninţare. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive, recompensa, cu
cea  negativă, retragerea răsplăţii. Pedeapsa nu este automat eficientă din următoarele motive:
în  primul rând pedeapsa îl determină pe individ sa o evite şi nu să renunţe la comport
nedorit; în al  doilea rând o pedeapsa poate fi asociată cu cel care o aplică şi nu cu
comportamentul  indezirabil; în al treilea rând pedeapsa indică, de obicei, ceea ce nu trebuie
să facă şi nu ceea ce  este bine să facă. În aceste condiţii Skinner insistă asupra următoarelor
trei mecanisme care  reglează raportul dintre pedeapsă şi ameninţare: întărirea pozitivă,
constă în prezentarea unui  stimul pozitiv şi astfel comportamentul se va schimba atunci când
este stimulat în mod plăcut;  întărirea negativă constă în întreruperea sau absenţa unui
stimul negativ aşteptat; pedeapsa implică transformarea unui comportament nedorit prin
aplicare unui stimul aversiv.  
Aplicaţiile condiţionării operante sunt mai ales în domeniul învăţării şi în domeniul 
terapiei comportamentale. De asemenea sunt şi aplicaţii militare dar cu caracter secret. 
Opera şi realizările lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar şi de critici  severe.
Marele psiholog umanist Carl Rogers a criticat foarte dur teoria lui Skinner  considerând-o
fascistă. Alţi autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în laborator,  având o
valabilitate redusă în lumea reală. I s-a reproşat faptul că ignoră sinele, personalitatea, 
cogniţia, sentimentele, scopurile, creativitatea. A fost acuzat că propune o ştiinţă
mecanicistă,  care dezumanizează individul (W. Viney, 1993).  
85 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2  

GESTALTISMUL – PSIHILOGIA FORMEI  

Conţinuturi:  

2.1 Întemeietorii gestaltismului: M. Wertheimar, W. Köhler, K. Koffka  

2.2 Contribuţiile gestaltismului la dezvoltarea psihologiei percepţiei, gândirii,
rezolvării  de probleme  
2.3 Continuatori ai Gestaltismului: K. Lewin şi teoria câmpului; S. Asch, M. Sherif şi 
teoria conformismului şi supunerii la normele grupului; K. Duncker şi teoria fixităţii 
funcţionale.  

Obiective:  

1. Prezentarea personalităţii şi contribuţiilor întemeietorilor Gestaltismului la 

dezvoltarea acestui nou curent din psihologie  
2. Prezentarea principalelor contribuţii ale Gestaltismului la dezvoltarea psihologiei 
percepţiei, gândirii, rezolvării de probleme  
3. Prezentarea contribuţiei unora dintre continuatorii curentului gestaltist la
dezvoltarea  unor noi direcţii de abordare în psihologia socială şi psihologia cognitivă 

Precerinţe:  

Nu este cazul.  

Expunere:  
 2.1 Întemeietorii Gestaltismului  
Gestaltismul este un curent psihologic ce apare la începutul secolului XX în 
Austria şi Germania. Acest curent constituie o reacţie împotriva asociaţionismului şi 
behaviorismului. Cuvântul Gestalt înseamnă formă, configuraţie. Acest curent a fost 
numit şi „Psihologia formei” sau „Şcoala de la Berlin”. Întemeietorii Gestaltismului
sunt  Max Wertheimar, Wolfang Köhler şi Kurt Koffka.  
Max Wertheimar (1980-1943) s-a născut în Praga unde a şi urmat studiile 
universitare, studii juridice dar cu o largă orientare spre filozofie, muzică, psihologie
şi  fiziologie. Se pare că între profesorii săi a fost şi Christian von Ehernefels unul
dintre  cei mai importanţi precursori ai gestaltismului. A abandonat studiile de drept
în favoarea  filozofiei şi a studiat în continuare la Berlin, apoi şi-a luat doctoratul la
Wűrzburg, sub  conducerea Kűlpe. A urmat cariera academică între 1916-1929 la
Institutul psihologic  din Berlin (de aici şi numele de Şcoala de la Berlin); apoi odată
cu instaurarea  nazismului a fost nevoit să emigreze în Statele Unite unde şi-a
continuat activitatea  academică până la moartea sa în 1943.  

86 

Este considerat întemeietorul curentului gestaltist fiind preocupat de aplicarea 

noii psihologii la studiul gândirii şi al percepţiei.  
Wolfang Kohler (1887-1967) s-a născut în Estonia, dar formarea sa
gimnazială şi universitară s-au realizat în Germania, diploma în filozofie la
Universitatea din Berlin.  Între 1913 şi 1920 a fost directorul staţiei de cercetări
asupra antropoidelor de pe insula  Tenerife din arhipelagul insulelor Canare.
Cercetările sale din această perioadă s-au  finalizat cu lucrarea „Mintea
maimuţelor”(1924).  
În 1922 este numit profesor şi director al Institutului de psihologie de la 
Universitatea din Berlin. În cadrul acestui Institut au lucrat mari personalităţi ale 
psihologiei care au marcat noua orientare: Max Wertheimar, Karl Duncker, Kurt
Lewin  şi alţii. Între anii 1920-1930 Institutul de psihologie din Berlin a avut o
perioadă extrem  de fertilă şi un climat favorabil care a încurajat creativitatea
ştiinţifică. Venirea lui  Hittler la putere a impus schimbări brutale care au afectat
întregul sistem universitar  german. Profesorii evrei sau cei care nu erau simpatizanţi
ai doctrinei naziste au fost  demişi din posturi. În 1935 Kohler a emigrat şi el în
Statele Unite unde şi-a continuat  activitatea academică. Kohler a fost un adevărat
ideolog al Psihologiei Formei mai ales  prin lucrarea sa „Psihologia formei”, publicată
în 1929. În Statele Unite s-a bucurat de  un prestigiu remarcabil şi în 1946 a fost
preşedintele Asociaţiei Americane de  Psihologie.  
Kurt Koffka (1886-1941) s-a născut la Berlin unde a urmat şi studiile 
universitare şi a fost influenţat ca şi ceilalţi doi corifei ai gestaltismului de
personalitatea  lui C. Stumpf. Relaţiile sale cu lumea universitară americană au fost
foarte strânse astfel  că după o activitate universitară în Germania, din 1927 până la
moartea sa şi-a continuat  cariera universitară în Statele Unite. Lucrarea sa de căpătâi
este „Dezvoltarea minţii”  (1921) , iar articolul său despre noua psihologie a formei
publicat în Buletinul  Psihologic în limba engleză, în 1922 a făcut cunoscute
principiile noului curent în  psihologia americană.  

2.2 Contribuţiile gestaltismului la dezvoltarea psihologiei percepţiei, gândirii, 

rezolvării de probleme  
Gestaltismul a apărut pe fondul unor mai vechi preocupări in psihologia
germană dedicată unei abordări globale şi structurale a vieţii psihice. Concepţia
asociaţionistă era  din ce în ce mai mult criticată datorită elementarismului ei şi a
modului mecanicist de  abordarea a organizării vieţii psihice.  
Cel mai important precursor al gestaltismului este psihologul vienez
Christian  von Ehernefels care în 1890 publică un articol „Despre calităţile formei”.
Autorul  porneşte de la constatarea empirică a faptului că structura unei percepţii
rămâne  nemodificată şi când senzaţiile componente se modifică. Exemplul său făcea
trimitere la  modul in care oamenii percep o linie melodică indiferent de instrumentul
la care este  interpretată sau de persoana care o interpretează. Astfel, deşi vibraţiile
sonore, calităţile  undei, vor fi diferite în raportul cu instrumentul sau persoana care
interpretează, melodia  este recunoscută ca fiind aceeaşi. Concluzia lui Ehernefels este
 că forma este ceva mai  mult decât suma părţilor sale şi deţine calităţi care nu rezultă
din simpla adunare a  proprietăţilor elementelor sale. Calităţile formei la care se
referea autorul corespund  sunetelor şi raporturilor dintre sunete care conferă linia
melodică. Or aceste calităţi nu  au un stimul specific dar produc o percepţie specifică
a melodiei. Cu alte cuvinte,  calităţile formei constituie un produs subiectiv şi sunt
date de natura obiectivă a  percepţiei.  
M. Wertheimer va realiza în 1900, într-o cafenea din Viena, un experiment 
celebru menit să ilustreze noua concepţie psihologică. El a fixat două becuri pe un  

87 

suport dispuse orizontal la o distanţă de circa doi metri şi aprinzându-le succesiv a 

crescut viteza de succesiune până în momentul în care nu se mai percepeau două
becuri  separate ci o bandă luminoasă continuă. Argumentul lui Wertheimar era că
percepţia nu  este reductibilă la o sumă de senzaţii şi că noi percepem forme, structuri
autonome în  baza unor legi şi principii distincte. El a denumit rezultatele acestui
experiment  „fenomenul Φ” (phi). În baza cercetărilor sale ulterioare Wertheimar va
propune o serie  de legi ale percepţiei: cea mai importantă este legea pregnanţei sau a
celei mai bune  forme, apoi legea celei mai mici distanţe, legea incuziunii, legea
tendinţei spre  ansamblu, legea formelor deschise ş.a.m.d. Aceste legi sunt
considerate a fi obiective,  ele se impun în procesul percepţiei datorită faptului că
oamenii prezintă o tendinţă înnăscută spre integralitate, spre a percepe unitar
obiectele. În acest context experienţa  nu este relevantă dar se acceptă ca având un rol
semnificativ montajul, pregătirea,  atitudinea şi orientarea subiectului în percepţie.  
Cercetările lui Köhler asupra cimpanzeilor au conturat un mod cu totul diferit
de  abordare a studiului comportamentului animalelor. El critică foarte dur modelele 
behavioriste de investigare a animalelor care erau închise în cutii sau erau puse să
parcurgă labrinte cărora nu aveau cum să le surprindă ieşirea decât prin încercări şi
erori  succesive. Kohler insistă asupra importanţei unei aşa numite vederi de deasupra,
adică acea imagine integratoare asupra câmpului perceptiv care permite reorganizarea
datelor  câmpului şi identificarea soluţiei. În experimentele sale realizate pe
cimpanzei a  demonstrat felul în care aceştia rezolvă problemele aparent spontan în
baza unei intuiţii.  Experimentele se desfăşurau în mediul natural al cimpanzeilor şi,
dacă ne gândim bine,  este o diferenţă majoră faţă de animalele închise în cuşti sau
labirinte, trăind un  sentiment de nesiguranţă, frică, agitaţie şi nevoia disperată de a se
elibera. În  experimentele sale Kohler oferea unui cimpanzeu înfometat ciorchinele de
banane  atârnat undeva sus fără a putea fi atins prin sărituri. În jur erau dispuse o serie
de cutii de  lemn, aparent la întâmplare. După mai multe încercări de a dobândi
fructele, cimpanzeul  pare că renunţă, se retrage şi după un timp revine şi utilizează
iniţial una, apoi chiar  două sau trei lăzi pentru a se apropia de fructele atârnate.
Kohler denumeşte rezolvarea  drept momentul „aha” ca rezultat al unei intuiţii. În
fapt, după cum arată savantul  german, obiectul scop (bananele) şi obiectul mijloc
(lădiţele) sunt iniţial separate şi  numai acea „privire de deasupra” îi oferă
cimpanzeului posibilitatea să reunească în unul  şi acelaşi câmp obiectul scop cu
obiectul mijloc. Învăţarea şi actele inteligente,  rezolvarea de probleme ne apar astfel
ca urmare a restructurării datelor câmpului  perceptiv.  
O prejudecată persistentă atribuie gestaltismului preocupări numai în direcţia 
studiului percepţiei. După cum am văzut ceva mai sus Kohler a abordat intr-o manieră
ingenioasă studiu inteligenţei animale, iar Wertheimar are contribuţii remarcabile în 
psihologia gândirii publicate în cartea „Gândirea productivă”, în 1945, după moartea
sa.  Autorul vorbeşte despre două tipuri de gândire: reproductivă şi productivă.
Gândirea  reproductivă este repetitivă, rezultă din condiţionare, din exersări, din
deprinderi şi  rutine. În schimb gândirea productivă rezultă din idei, realizări şi
intuiţii noi.  Wertheimer a încercat să explice cum funcţionează gândirea productivă şi
a făcut apel la  biografia unor mari savanţi, încercând să demonstreze faptul că acest
tip de gândire se  caracterizează prin disponibilitatea pentru soluţii alternative, prin
capacitatea de a  restructura şi reorganiza datele unei probleme pornind de la o
imagine globală asupra  acesteia. Iată un exemplu dat de către autor, o problemă
rezolvată de marele  matematician Gauss la vârsta de şase ani: se dă următoarea
adunare  1+2+3+4+5+6+7+8+9+10=? Viitorul mare matematician a dat rapid soluţia
şi a explicat  şi modul în care a rezolvat problema: el s-a uitat la întregul şir de
numere şi a constat că 
88 

adunarea numerelor extreme oferă cinci grupuri ale numărului 11 (1+10=11, 2+9=11; 
11*5=55).  
K. Koffka în lucrarea sa „Dezvoltarea minţii” a aplicat principiile formei la 
evoluţia intelectuală a copilului. El considera că forma superioară de învăţare este 
învăţarea ideatică ce foloseşte limbajul. Odată cu însuşirea limbajului copilul
dobândeşte  capacitatea de a aplica denumirile obiectelor şi la alte obiecte; sunt
manipulări inventive  obişnuite la copii ca şi tendinţa de a modifica cuvintele prin
distorsionarea lor. Koffka  va considera că este o rearanjare, o restructurare verbală a
materialului ideatic şi care are  un rol important în învăţare. Rearanjările verbale şi
noile reprezentări simbolice devin  unelte puternice care vor lărgi mult capacitatea de
a învăţa şi de a rezolva probleme.  Sintetizând, Koffka subliniază că pentru copil
lumea externă este ceva amorf şi  neconturat. Pe acest fond se manifestă calităţile
formei: figură-fond, configuraţie,  structuri simple. În aceste condiţii psihicul se
dezvoltă ca o complexă arhitectonică supra  şi subordonate între ele.  

2.3 Continuatori ai Gestaltismului  

Întemeietorii gestaltismului au avut contribuţii mai importante în domeniile 

percepţiei , gândirii, învăţării si dezvoltării. Dar noua psihologie a formei a deschis 
perspective mult mai largi care au condus la abordarea şi altor teritorii ale vieţii
psihice.  
Kurt Lewin (1890-1947) a extins zona de interes a psihologiei formei în 
domeniile motivaţiei, personalităţii, psihologiei sociale şi rezolvării conflictelor. A 
urmat studiile la Universitatea din Berlin unde şi-a susţinut doctoratul, apoi a fost
înrolat  în armata germană şi a luptat în primul război mondial, a fost rănit, decorat.
Experienţa  războiului are ecouri în teoriile sale de mai târziu, în concepte cum ar fi
„graniţă”,  „forţă”, „zonă”, „câmp”. După război a lucrat la Institutul de Psihologie al
Universităţii  din Berlin alături de Wertheimer şi Köhler. Această perioadă a marcat
concepţia sa  gestaltistă. În 1933 datorită prigoanei naziste a emigrat în Statele Unite.
Orientările sale  spre psihologia socială l-au făcut repede remarcat şi a fost numit
 director al Centrului de  Cercetare pentru Dinamica Grupului din cadrul Institutului
Tehnologic Massachustes  (M.I.T.).  
Contribuţia cea mai importantă a lui Lewin este teoria câmpului ca mod de 
interpretare şi explicarea a dinamicii construcţiei şi dezvoltării personalităţii umane. 
Conform concepţiei sale comportamentul este o funcţie a personalităţii şi mediului: 
c=f(p,m). conceptul cheie este cel de „spaţiu de viaţă” prin care autorul se referă la 
ansamblul faptelor psihologice care influenţează viaţa unei persoane la un moment
dat.  În structura spaţiului de viaţă intră evenimentele fizice, cele biologice şi faptele
sociale.  Fiecare element al spaţiului de viaţă are o anumită valenţă, o anumită
încărcătură cognitiv-afectivă, ceea ce îl face să fie atractiv sau repulsiv. Ceea ce
satisface o anumită 
nevoie are o valenţă pozitivă, iar ceea ce produce frustrări sau teamă are o valenţă
negativă. Pornind de la dinamica fluctuantă a valenţelor, Lewin a descris o serie
întreagă de conflicte care se dezvoltă în individ şi care marchează raporturile sale cu
lumea. Cele  trei tipuri de conflicte sunt cele de apropiere-apropiere, apropiere-evitare
şi evitare evitare. Cercetările sale asupra dinamicii grupurilor au un caracter de
pionierat în  psihologia socială şi studiază interacţiunea dintre indivizi şi grup. Grupul
modifică comportamentele şi percepţiile indivizilor la fel cum aceştia modifică
comportamentele  şi percepţiile grupului. Cercetările lui Lewin s-au oprit asupra unor
variate grupuri de  lucru de la cele de muncă la cele educaţionale până la grupuri de
interese întâmplătoare.  Cercetările lui Lewin au marcat profund psihologia socială.  
Karl Duncker (1903-1940) s-a născut în Germania, a urmat studiile în
Germania,  dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea
din Berlin, unde  

89 

a rămas în cadrul Institutului de psihologie condus de către Köhler până în 1935 când
a  fost nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, din1938 în Statele Unite. S-a sinucis la
vârsta  de 37 de ani, dar în ciuda unei cariere scurte el a avut contribuţii remarcabile la
studiul  rezolvării de probleme, a psihologiei gestaltiste a gândirii. Cercetările sale s-
au axat  asupra studiului fenomenului de fixitate funcţională, ca incapacitate de a
găsi soluţii  productive la noile probleme. În confruntarea cu o nouă situaţie
problematică oamenii  tind să rămână fixaţi pe utilizarea unui obiect, a unei situaţii şi
nu sunt capabili să găsească noi utilităţi în noi situaţii. Spre exemplu în una dintre
problemele sale  ilustrative subiectul trebuia să lege două funii aflate la o distanţă care
nu îi permitea să le  cuprindă cu mâinile întinse, rămânând fix într-o poziţie. La
capătul unei funii, jos, pe  podea, erau puse diferite obiecte, dintre cele mai bizare.
Fixitatea funcţională se  manifestă prin considerarea obiectelor respective în sine şi
nefolositoare pentru a rezolva  situaţia prezentă. Soluţia constă în a lega de capătul
unei funii unul dintre obiectele  aflate la îndemână şi de a imprima o mişcare de
balans, astfel încât să se apropie de  cealaltă funie. Duncker a studiat şi fenomenele de
analogie în rezolvarea de probleme.  Analogia ne permite să rezolvăm o problemă
nouă prin transferul unei metode vechi la o  situaţie nouă. Cercetările moderne de
psihologie cognitivă au readus în prim plan  contribuţiile lui Duncker ca modele
experimentale inovatoare pentru studiul gândirii şi  rezolvării de probleme.  
Solomon Asch (1907-1996) s-a născut a Varşovia iar în 1920 a emigrat în 
Statele Unite şi în anii ’40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar şi cercetărilor asupra 
gândirii productive. Contribuţia cea mai important a lui Asch o constituie cercetările
sale  asupra conformismului. Oamenii tind să judece şi să aprecieze evenimentele
raportându 
se la opinia grupului. Asch a demonstrat felul în care conformismul tinde să modifice
şi  să distorsioneze judecăţile individului în condiţiile în care acesta este supus
presiunii  grupului.  
Muzafer Sherif (1906-1988) este psiholog american, de origine turcă. 
Contribuţiile sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către S. Asch. Sherif a 
demonstrat conformismul prin experimentele sale asupra efectului autocinetic. Acest 
efect apare în condiţii de obscuritate când o lumină fixată cu privirea este percepută 
deplasându-se într-o direcţie sau alta. Sherif a demonstrat că relatările subiecţilor
asupra  amplitudinii iluziei sunt profund marcate de relatările subiecţilor anteriori.,
ceea ce  sugerează supunerea la normele grupului.  
 Una dintre erorile de interpretare prezentă frecvent în lumea psihologilor ca şi
în  cărţile de psihologie este identificarea psihologiei gestaltiste cu gestalt terapia.
Gestalt  terapia îşi are originile în lucrările psihologului american Fritz Perls şi are
puţine  tangenţe cu psihologia formei. Analize pertinente întreprinse de către
reprezentanţii  acestei forme de terapie susţin că nu există o relaţie conceptuală între
psihologia formei  „neo-analitică”a lui Perls şi psihologia formei în sensul ei clasic.  
O altă eroare de interpretare este aceea că psihologia formei ignoră total rolul 
experienţei anterioare. O analiză atentă a gestaltismului ne arată că nu este ignorat 
trecutul şi experienţa trecutului în cadrul activităţii perceptive sau intelectuale. În
ultimă instanţă psihologia formei impune o schimbare a accentului de la parte la
întreg, de la  structură la proces şi de la ştiinţă obiectivă la cea epistemică.  
Psihologia cognitivă modernă a reevaluat contribuţia gestaltismului, în special 
asupra învăţării şi memoriei. (W. Viney, 1993)  

90 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3  

PSIHANALIZA  

Conţinuturi:  

3.1. Personalitatea lui S. Freud şi concepţia sa asupra organizării psihicului 

3.2 Contribuţiile majore ale psihanalizei: inconştientul, structura personalităţii, 
mecanismele de apărare ale Eu-lui, stadiile dezvoltării psihosexuale, terapie 
psihanalitică 
3.3 Psihologia analitică: C. G. Jung  
 3.4. Psihologia individuală: A. Adler  
3.5 Neopsihanaliza: K. Horney, E. Fromm, H. Murray  

Obiective:  

1. Prezentarea personalităţii întemeietorului psihanalizei  

2. Prezentarea principalelor contribuţii ale psihanalizei  
3. Prezentarea dezvoltărilor moderne ale psihanalizei  

Precerinţe:  

Nu este cazul  

Expunere:  

3.1 Personalitatea lui S. Freud şi concepţia sa asupra organizării psihicului  

Psihanaliza este poate mai mult decât oricare dintre curentele psihologice
legată de personalitatea întemeietorului ei, Sigmund Freud (1856-1939). S-a născut
într-un  orăşel din Cehia, apoi la scurt timp familia s-a stabilit la Viena unde Freud îşi
va urma  studiile şi întreaga carieră până în 1938, când datorită anexării Austriei de
către  Germania nazistă a fost nevoit să emigreze la Londra. La un an după exil moare
prin  euthanasie ajutat de doctorul său care i-a promis că nu-l va lăsa să sufere inutil.  
A urmat studii de medicină la Viena, apoi la Paris unde a dorit să asiste la 
celebrele şedinţe de hipnoză ale profesorului Charchot. La începutul carierei sale 
medicale Freud a întreprins cercetări experimentale minuţioase pentru ca mai apoi 
inspirat de Charchot să se orienteze către nevroza isterică şi hipnoză. Freud nu a
folosit  hipnoza ci s-a orientat spre o nouă metodă introducând termenul de
psihanaliză în 1896,  la peste zece ani după întâlnirea cu Charchot. El foloseşte
tehnica asociaţiei libere care  permite pacientului dezvăluirea treptată a istoriei
trecutului, întoarcerea în perioada  primelor conflicte neconştientizate din copilărie.
De asemenea Freud se orientează asupra viselor pe care le consideră drept modalitate
 fundamentală de acces la  personalitatea umană. Cartea care îl face celebru şi conduc
la o largă extindere a  psihanalizei este „Interpretarea viselor”, publicată în 1900.
conform concepţiei lui Freud  visele constituie împlinirea deghizată a unor dorinţe.
Această carte face dovada unei  culturi remarcabile a autorului, unei extinderi
deosebite a concepţiilor sale ştiinţifice,  

91 

Supraeul (Superego) este o instanţă morală rezultată din interiorizarea 

normelor, regulilor vieţii sociale, a interdicţiilor morale. Impuse de societate.
Supraeul  acţionează în raport cu imperativele morale. Poziţiile excesive ale
Supraeului impuse de  părinţi prin pedeapsă, sancţiune sunt interiorizate şi pot
deforma personalitatea. Dar tot  aşa de nocivă este lipsa educaţiei, modelării
comportamentale care creează manifestări  lipsite de orice cenzură.  
Terapia psihologică -psihanaliza îşi propune să trateze simptomele
nevrozelor  ca modalităţi de manifestare ale tendinţelor refulate în inconştient. În
tratarea nevrozelor  Freud încearcă iniţial să folosească hipnoza dar renunţă repede şi
adoptă tratamentul  cathartic, conversaţia cu bolnavul, încercând să-l facă sa-si
amintească de evenimentele  aflate la originea bolii sale şi care sunt învăluite de un fel
de amnezie. După Freud  nevrozele au la origine o traumă psihică produsă de un
conflict puternic între o dorinţă şi  interdicţia absolută a realizării ei. Această
interdicţie împinge dorinţa în sfera  inconştientului, unde este uitată. În nevroze
bolnavul uită împrejurarea în care a avut  loc conflictul. Drept urmare psihanalistul va
utiliza confesiunea încercând să antreneze  pacientul să-şi dezvăluie trecutul şi
dorinţele sale cele mai intime. Psihanalistul va  utiliza variate mijloace precum
persuasiunea, analiza actelor ratate, a viselor, studiul  asociaţiilor verbale cu scopul de
a readuce în conştiinţă tot ceea ce a fost refulat. Ideea  este că impulsurile aduse în
sfera conştientului sting pulsiunea primară şi permit  vindecarea de nevroză.  

3.2 Contribuţiile majore ale psihanalizei  

 Mecanismele de apărare ale Eu-lui joacă un rol decisiv în îndeplinirea
misiunii  pe care Eu-l o are în echilibrarea raporturilor dintre Sine şi Supraeu.  
Represiunea este considerată de către Freud drept piatra de temelie a teoriei 
sale. Reprimarea vizează gânduri periculoase care provoacă anxietatea, amintiri sau 
percepţii dinafara conştientului. Conţinutul inconştientului este format în mare parte
din  date, evenimente, stări, trăiri reprimate. Un autor a comparat inconştientul cu o 
închisoare de maximă securitate care găzduieşte indivizi antisociali bine păziţi dar
foarte  greu de ţinut sub control, si care caută în continuu să evadeze. Cele mai multe
evadări se  manifestă în timpul visului, în lapsusuri. Freud vorbeşte despre un tip de
reprimare  primară în care Eu-l este foarte puţin implicat. Este vorba de o categorie de
idei, trăiri  atât de dureroase şi de neimaginat încât sunt îngropate în primul rând de
conştiinţă. Sunt  idei cum ar fi incestul şi agresiunea împotriva părintelui de sex
opus.  
Proiecţia este un mecanism destul de simplist, menit „să păcălească” sau să
„autopăcălească” individul întrucât acesta atribuie altora ideile sau motivele sale 
neacceptate. De exemplu, într-o căsnicie partenerul tentat la infidelitate îl acuză mai 
întâi pe celălalt sau persoanele şi grupurile agresive susţin că sursa violenţei lor este
în  alte persoane; sau persoane ce manifestă interese şi curiozitate erotică
nesatisfăcută manifestă o mare îngrijorare cu privire la decadenţa moralităţii şi cu
privire la interesul  excesiv al altora legat de pornografie. Preţul acestui mecanism de
apărare este mare  întrucât realitatea este distorsionată sever.  
Regresia presupune întoarcerea, revenirea la un stadiu anterior al dezvoltării
şi  restabilirea comportamentelor caracteristice acelui stadiu. Regresiunea poate fi
scurtă,  episodică, dar în faţa unor ameninţări copleşitoare poate fi de lungă durată.
Manifestări  ale regresiunii sunt izbucnirile violente, acceptarea totală a autorităţii,
nevoia de a fi  îngrijit în timpul bolii, comportamentele adictive legate de consumul
de droguri sau  alcool. Cu alte cuvinte, adultul se comportă ca un copil lipsit de
responsabilitate.  Deseori acest comportament exprimă un sever deficit de afectivitate
în perioada  copilăriei.  

93 
 Formaţia reactivă este un mecanism de apărare paradoxal în care instinctul
se  schimbă în opusul său, o inversare a polarităţii: dragostea se poate transforma în
ură,  plăcerea în durere, pasivitatea în activism, etc. De exemplu un părinte care a
acumulat  un grad mare de ostilitate pentru copilul său desigur că, dezvoltând un acut
sentiment de  culpabilitate, va marca ostilitatea sa prin indulgenţă şi ocrotire
excesivă.  
Raţionalizarea este un mecanism de adoptarea a unor explicaţii false dar
logice  şi deseori plauzibile pentru a scuza anumite slăbiciuni sau erori.  

Stadiile dezvoltării psihosexuale. Freud acordă un rol remarcabil calităţii 

experienţelor din prima copilărie. El identifică patru stadii ale dezvoltării
psihosexuale  care au un impact major asupra dezvoltării ulterioare a personalităţii.  
În primul stadiu numit stadiul oral , de la naştere până la doi ani, principala 
sursă de plăcere este gura, iar plăcerea derivă din supt, muşcat, înghiţit excitând
zonele  buzelor, limbii, obrajilor. Copilul experimentează şi cunoaşte cu ajutorul gurii
pentru că duce la gură toate obiectele. În această perioadă indulgenţa exagerată poate
avea drept  rezultat un optimism nejustificat, iar neglijenţa pesimismul şi
nervozitatea.  
Stadiul anal se manifestată în al doilea şi al treilea an de viaţă când copilul 
descoperă plăcerea legată de eliberarea tensiunii create prin defecaţie sau urinare. 
Descoperirea noii plăceri a expulzării si curiozitatea descoperirii resturilor umane 
trebuie echilibrată cu cerinţele lumii asupra controlului sfincterian. Freud considera
ca  pedeapsa excesivă aplicată in acest stadiu are consecinţe pentru dezvoltarea de
mai  târziu.  
Stadiul falic în perioada de vârstă de la trei la cinci ani interesele copilului
sunt  focalizate asupra organelor sale sexuale si ale părinţilor; copilul începe să se
identifice  cu părintele de sex opus şi să manifeste ostilitate faţă de părintele de acelaşi
sex:  Complexul lui Oedip. Copilul îşi reprimă aceste sentimente pentru părintele de
sex opus  şi treptat realizează identificarea cu părintele de acelaşi sex. Freud susţine că
fetiţele  sunt invidioase pe organul sexual masculin ieşit în afară şi consideră că
mămica este  responsabilă pentru condiţia lor de castrate. Este aşa numita invidie
 pentru penis care  joacă un rol important în psihologia femeii după Freud. Urmează o
perioadă de latenţă între stadiul falic şi cel genital, în care nu exista o nouă localizare
evidentă a interesului  erotic.  
Stadiul genital se manifestă în perioada adolescenţei şi, în condiţii normale, 
individul va dezvolta legături emoţionale cu persoanele de sex opus. Energia sexuală
va  fi organizată şi concentrată asupra organelor genitale. Freud a considerat că
primele trei  stadii lasă urme adânci în structurarea personalităţii şi din acest motiv nu
acordă o  atenţie prea mare stadiului genital.  
În concluzie, psihanaliza este mai mult decât un simplu curent în istoria 
psihologiei; este o mişcare intelectuală cu o influenţă profundă în numeroase
domenii:  psihopatologie, psihiatrie, psihologie, psihologie socială, psihologia
copilului, dar şi  literatură, filozofie, religie şi istorie. Influenţa personalităţii lui Freud
asupra culturii şi  civilizaţiei secolului XX a fost remarcabilă. El a spart tipare de
gândire, a adus în  discuţie tabuuri şi teme inabordabile, a evidenţiat rolul
inconştientului şi importanţa  primei copilării, a dezvoltat o teorie coerentă asupra eu-
lui şi mecanismelor sale de  apărare. I s-a reproşat tendinţa de a interpreta într-o
manieră excesiv sexuală dezvoltarea  personalităţii copilului precum şi conţinutul
viselor. Terapia psihanalitică a cunoscut o  perioadă de maximă glorie în anii '30-'40
ai secolului XX şi mai are încă destui adepţi  mai ales în Statele Unite şi în Franţa.
Freud şi psihanaliza au dezvoltat reacţii foarte  polarizate astfel încât au apărut
dizidenţi ai psihanalizei şi un curent al neopsihanalizei.  

94 

3.3 Psihologia analitică  

C. G. Jung (1875-1961) s-a născut în Elveţia, a studiat medicina la Basel şi s-
a  specializat în psihiatrie. În 1907 se întâlneşte cu Freud şi cei doi savanţi leagă o 
colaborare strânsă de tip paternalist: Freud îl considera pe Jung un fiu spiritual. Dar
cele  două săbii nu încăpeau în aceeaşi teacă. Jung nu putea fi un discipol supus. El
era în  primul rând un gânditor original. În 1912 diferendele i-au despărţit pe cei doi
savanţi şi  Jung şi-a deschis un cabinet privat la Zurich unde a locuit şi a muncit până
la moartea sa  în 1961. A întreprins călătorii in Africa, India, Europa, Statele Unite, a
fot onorat şi  apreciat de mari universităţi ale lumii. A întemeiat un sistem propriu de
gândire numit  psihologie analitică, şi o metodă proprie de terapie numită terapia
analitică.  
Concepţia lui Jung este sensibil diferită de cea a lui Freud. Jung vorbeşte
despre  un inconştient personal care se referă la tot ceea ce a fost reprimat dar şi
aspecte mai  puţin importante ale existenţei. Termenul de complex reprezintă un
nucleu de emoţii,  amintiri, percepţii şi dorinţe reunite în jurul unei teme, cum ar fi
nevoia de putere,  dezvoltarea unei abilităţi. După Jung persoana este posedată de
complexul său pentru că 
acesta va canaliza energia în vederea dezvoltării sau realizării pe o anumită direcţie. 
Jung vorbeşte şi despre un inconştient colectiv care include aşanumitele  arhetipuri,
termen similar cu cel de şablon, model, copie sau prototip. Sunt imagini ale  trecutului
speciei, îşi au originea în istoria acesteia, sunt prezente în mintea fiecărui om  ca
modele potenţiale sau prototipuri arhetipale de gândire. Aceste arhetipuri vizează
spere exemplu experienţele legate de întuneric, putere, moarte, mamă, tată, sânge,
erou,  cucerire, naştere. Astfel experienţa colectivă este prezentă în experienţa fiecărui
individ.  Aceste arhetipuri joacă un rol important în structura şi dinamica
personalităţii.  Formele de manifestare ale arhetipului sunt Umbra (partea întunecată
a  personalităţii), Persona (masca personalităţii, rolurile jucate în profesie şi în viaţa 
publică), Sinele ca principiu unificator care permite autoactualizarea şi
autorealizarea,  Animus şi Anima (ca simbolurile ale masculinităţii şi feminităţii).
Anima este arhetipul  femeii în bărbat şi Animus este arhetipul masculin în femeie.  
Tipologia psihologică dezvoltată de către Jung porneşte de la atitudinile şi 
funcţiile Eu-lui în raport cu realitatea. Atitudinea introvertită se manifestă prin 
retragere, sfială, preferinţă pentru singurătate linişte si companie selecta. Atitudinea 
extrovertă se manifestă prin activism, preferinţă pentru socializare, companie
socială,  prezenţă puternică, influenţă asupra celorlalţi. Jung apreciază că cele două
atitudini se  manifestă la fiecare dinte persoane prin dorinţe inconştiente pentru
 orientarea opusă.  Cele două atitudini majore se asociază cu patru tipuri funcţionale,
prin raportarea la  gândire, sentiment, senzaţie şi intuiţie. Senzaţia este funcţia
realului, gândirea funcţia  raţiunii, sentimentul este funcţia simţământului, iar intuiţia
este funcţia înţelegerii  spontane. Rezultă opt tipuri de personalitate: extrovert
gânditor, extrovert sentimental,  extrovert senzitiv, extrovert intuitiv, introvert
gânditor, introvert sentimental, introvert  senzitiv, introvert intuitiv.  

3.4. Psihologia individuală 

 Alfred Adler (1870-1937) s-a născut la Viena . A studiat medicina la  

Universitatea din Viena. A colaborat cu Freud vreme de nouă ani fără a fi tot aşa
de  apropiat ca şi Jung. În 1911 a rupt legăturile cu psihanaliştii şi a fondat
Societatea de  psihologie a individualităţii. A introdus consilierea şi formare de
grup, iar din 1926 a  întreprins lungi turnee de conferinţe în Statele Unite şi în alte
ţări europene.  
Concepţia lui Adler pune în centrul ei „complexul de inferioritate” şi 
„sentimentul de inferioritate”. Psihologia sa se numeşte individuală întrucât
consideră 

95 

individul ca un tot unitar fără a fi nevoie să separăm corpul şi sufletul în două entităţi 
distincte. Ca medic, Adler a fost preocupat să înţeleagă personalitatea bolnavului în 
ansamblul raporturilor dintre simptomele psihice şi cele fizice. Sentimentul de 
inferioritate este expresia unui sentiment de neajutorare pe care copilul îl trăieşte în
mod  normal în raport cu adultul. În condiţiile în care copilul este incapabil să
compenseze  sentimentul de inferioritate acesta se transforma într-un complex de
inferioritate definit  de către Adler ca incapacitate de rezolva problemele de viaţă.
Complexele de  inferioritate se manifesta în trei variante: inferioritatea organică
rezultă dint-o  infirmitate fizică ce se răsfrânge asupra dezvoltării personalităţii
copilului. Acest  complex poate fi depăşit prin intensificarea preocupărilor pentru
organul deficitar  (ajungându-se la supracompensare ca nevoie de a demonstra că
poate să facă şi mai mult  decât cei care sunt normali dotaţi). Răsfăţul se poate
constitui într-un complex de  inferioritate mai ales la copii unici care sunt excesivi
răsfăţaţi în viaţa de familie. Ieşirea  lor în lume este însoţită de incapacitatea de a se
confrunta cu problemele reale.  Neglijarea dezvoltă un complex de inferioritate
datorită sentimentului de inutilitate şi  devalorizare pe care îl provoacă indiferenţa sau
ostilitatea părinţilor. Se poate vorbi şi  despre un complex de superioritate rezultat din
încercarea de a depăşi complexul de  inferioritate.  
Viziunea optimistă a lui Adler cu privire la sensul vieţii, aşa cum se numeşte
una  dintre cărţile sale, rezultă din străduinţa spre superioritate. Adler înţelege prin
această străduinţă năzuinţa spre perfecţiune. Fiinţa poartă în sine acest impuls
ascendent, iar  viaţa se manifestă printr-o tendinţă de îmbunătăţire a individului şi a
speciei. El  apreciază că străduinţa spre superioritate este înnăscută întrucât altfel
specia umană nu  ar supravieţui.  
Adler dezvoltă o psihologie puternic ancorată în problemele cotidiene; în
relaţiile  cu ceilalţi, cu profesia şi în relaţiile de dragoste. În funcţie de poziţia
adoptată faţă de  aceste probleme el identifică patru tipuri de personalitate
corespunzătoare pentru, patru  stiluri de viaţă: tipul dominator, agresiv, sadic, tiran,
tipul dependent, pasiv, aşteptând  totul de la ceilalţi, tipul evitant, care încearcă să
evite înfrângerea evitând înfruntarea, şi  tipul capabil social care poate coopera cu
ceilalţi şi acţionează în concordanţă cu nevoile  lor.  
Adler acordă un rol determinant factorilor sociali în viaţa individului. Între 
problemele interesante de ordin educaţional pe care le-a abordat este şi cea a ordinii 
naşterii: primul născut se bucură de siguranţă, răsfăţ, afectivitate până la venirea
celui  de al doilea copil care îi ocupă locul în afecţiunea şi interesul celorlalţi. De aici
decurge  un sentiment de frustrare urmat de tentative de recâştigare a poziţiei
pierdute. Uneori pot  apărea comportamente dure, agresive, încăpăţânare refuz. Dacă
primeşte o ripostă dură atunci reacţia lui va fi confirmată. Se constată că cu cât
diferenţa de vârstă este mai mare  cu atât aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler
consideră că primul născut tinde să fie  orientat spre trecut este nostalgic şi pesimist în
privinţa viitorului. Primeşte sarcini, este  mai ascultător, preocupat de menţinerea
 ordinii şi autorităţii. Al doilea născut este mai  puţin anxios, dezvoltă competitivitate
în raport cu fratele mai mare dar şi manifestări  revendicative. Rivalitatea conduce la
dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea  născut. Este mai puţin preocupa de
problema puterii sau a redobândirii ei şi de nostalgia  trecutului, este orientat mai mult
spre viitor. Cu titlu de amuzament să spunem că Adler  spunea despre Freud că este
un prim născut tipic, în timp ce caracterizarea binevoitoare  a celui de al doilea născut
nu este întâmplătoare întrucât Adler avea această poziţie în  familia lui. Cel mai mic
copil este de obicei răsfăţatul întregii familii, mai ales atunci  când diferenţa de vârstă
este mare. Tinde să se dezvolte rapid şi să se realizeze la  maturitate; riscul rezultă din
răsfăţul excesiv ce va dezvolta dependentă şi neajutorare.  Copilul unic are o poziţie
total favorizată în familie dar frustrările survin la grădiniţă şi  

96 

la şcoală unde nu mai este centrul atenţiei. Nu are experienţa competiţiei cu un frate
mai  mic, nu ştie să lupte, şi de aceea va fi dezamăgit. ( D. Schultz, 1986; Marcela
Rodica  Luca, 2003)  

3.5 Neopsihanaliza  

Karen Horney (1885-1952) s-a născut în Germania şi la vârsta de 41 de ani a 

divorţat şi a emigrat în Statele Unite. A urmat stagii de formare în psihanaliză iar în 
Statele Unite a fost apropiata de E. Fromm şi H.S. Sullivan.  
Contribuţia lui K. Horney este remarcabilă în ceea ce priveşte psihologia 
feminină. Autoarea considera că inhibarea feminităţii este rezultatul refuzului
condiţiei  de femeie şi are ecouri şi la nivelul sexualităţii acesteia. Femeile tind dă
manifeste un  masochism ce rezultă din asumarea inferiorităţii lor fizice şi asumarea
inferiorităţii  induse social. Astfel ele acceptă să suporte agresivitatea masculină din
spirit de  sacrificiu. Masochismul feminin este o încercare de a dobândi siguranţă şi
acceptare în  viaţă printr-o atitudine rezervată şi prin dependenţă. Paradoxal femeile
exercita control  asupra celorlalţi prin slăbiciune şi suferinţă, prin căutarea în boală a
unui alibi pentru  eşec.  
În ceea ce priveşte complexele de inferioritate feminină, Horney se
îndepărtează total de viziunea freudiana si considera ca ele sunt rezultatele unor
influente şi sociale.  Discriminarea femeii în multe societăţi de-a lungul istoriei a
accentuat caracterul  degradant şi păcătos al sexualităţii ceea ce a făcut din femeie
simbolul păcatului. În acest  context dorinţa femeii de a fi bărbat nu trebuie să fie
raportată la celebra invidie pe penis  invocată de Freud. Pur şi simplu este expresia
dorinţei de a dispune de acele atuuri şi  privilegii pe care societatea contemporană le
acordă bărbatului: independenţa, succesul,  libertatea sexuală, dreptul de alegere al
partenerului (D. Schultz, 1986; Marcela Rodica  Luca, 2003).  
Erich Fromm (1900-1980) născut în Germania a studiat la Heidelberg 
psihologia, sociologia şi filozofia; stagii în psihanaliză la Műnchen şi Berlin fiind 
apropiat iniţial de psihanaliza clasică. A emigrat în 1934 în Statelor Unite datorită
ameninţării naziste. În Statele Unite a fost apropiat de K. Horney şi H. S. Sullivan; a 
predat psihanaliza în Statele Unite şi în Mexic.  
În concepţia sa asupra dezvoltării personalităţii Fromm considera că
ontogeneza  repeta filogeneza şi sub aspect psihologic. Copilul va dobândi
independenţă şi liberate  pe măsură ce creşte şi slăbesc legăturile iniţiale cu mama sa.
Gradientul de independenţă şi liberate se află într-un raport invers proporţional cu cel
de securitate.  
În cadrul interacţiuni cu părinţii Fromm identifică patru modalităţi de
relaţionare:  fuziune simbiotică, evitare, distrugere, dragoste. Fuziunea simbiotică este
expresia  perioadei iniţiale în care intimitatea părinte copil este maximală., nivelul de
securitate  conferă intimitate. Evitarea şi tendinţa spre distrugere implică distanţarea,
separarea.  Dragostea este forma superioară a interacţiunii părinte copil care se
realizează printr-un  echilibru între securitate şi responsabilitate.  
Fromm acordă un rol foarte important factorilor sociali în dezvoltarea 
personalităţii. Educaţia are un rol pozitiv, dar în acelaşi timp fiecare societate îşi
educă cetăţenii după chipul şi asemănarea sa. Astfel societăţile totalitare tind să
modeleze  cetăţeni obedienţi si pasivi in timp ce societăţile democratice vor stimula
 activismul  independenţa, responsabilitatea individuală. Fromm apreciază drept foarte
periculoasă tendinţa de uniformizare excesiva a indivizilor prin impunerea unor
cerinţe contrare  nevoilor fundamentale ale fiinţei umane. In acest sens el se manifestă
foarte critic la  adresa societăţii de consum contemporane care alienează individul.  

97 

Henry Murray (1893-1969) născut la New york a urmat cursurile la 

Universitatea Harvard, apoi la Faculatea de Medicină a Universităţii Columbia. 
Impresionat de cartea lui Jung „Tipurile psihologice”, a început să fie preocupat de 
factorii psihologici implicaţi în simptomatologia pacienţilor săi. S-a apropiat de Jung ,
a  avut o întâlnire cu Freud la Viena şi a fost puternic impresionat de personalitatea
celor  doi savanţi. El a creat împreună cu Christiana Morgan testul T.A.T (testul
aperceptiv  tematic). A susţinut cursuri la Harvard şi a exercitat o puternică influenţă
asupra  psihologilor vremii lui. A introdus termenul de „personologie” prin care
desemna acea  ramură a psihologiei care se ocupă de studiul personalităţii.  
Contribuţia lui Murray este legată mai ales de analiza conceptului de
trebuinţă.  El a descris 20 de trebuinţe specific umane: de supunere, de realizare, de
afiliere, de  agresiune, de autonomie, de contracarare, de apărare, de deferenţă, de
dominare, de a  face impresie, de a înlătura răul, durerea, de a evita situaţiile
neplăcute, de existenţă 
socială, de ordine, de joc, de rejecţie sau de separare, de senzualitate, de sex, de
ajutor,  de înţelegere. Cele 20 de categorii sunt grupate în trebuinţe viscerogene şi
psihogene,  manifeste şi ascunse, focalizate şi difuze, proiective şi reactive.  
Murray apreciază că scopul final al vieţii este reducerea tensiunii. El consideră
că personalitatea cunoaşte determinări multiple care vin atât din partea instinctelor cât
şi  din partea mediului. Omul are posibilitatea să intervină voluntar în propria lui 
schimbare.  
 În concluzie, neopsihanaliza marchează rolul factorilor sociali, culturali în 
dezvoltarea vieţii psihice, a personalităţii şi prezintă o viziune mai optimistă asupra 
posibilităţilor de dezvoltare a personalităţii.  

98 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4  

PSIHOLOGIA UMANISTĂ ŞI PSIHOLOGIA TRANSPERSONALĂ  

Continuturi:  
4.1. Precursorii umanismului: W. James, Existenţialismul, Fenomenologia  
4.2 Întemeietorii psihologiei umaniste: A. Maslow, G. Allport, C. Rogers, şi 
contribuţia lor la dezvoltarea noii orientări în psihologie şi terapie  
4.3 Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a psihologiei
umaniste:  S. Grof şi K. Wilber  

Obiective:  

1.Prezentarea psihologei umaniste şi a contribuţiilor sale la dezvoltarea unei

noi  modalităţi de abordare a personalităţii umane şi a terapiei  
2. Prezentarea psihologiei transpersonale şi a principalelor direcţii de
dezvoltare  ale cesteia  
Precerinţe:  

Nu este cazul.  

Expunere:  

4.1. Precursorii umanismului  

Psihologia umanistă s-a afirmat pe la jumătatea secolului al XX-lea ca o

reacţie  la behaviorism şi psihanaliză. Este un curent care s-a afirmat foarte rapid şi şi-
a câştigat  dreptul de a fi numit a treia forţă a psihologiei după behaviorism şi
psihanaliză. În timp  ce primele două curente accentuau determinismul social sau
instinctual umaniştii  accentuează alegerea liberă. Dacă behavioriştii utilizau metode
nomotetice şi  interpretarea statistică a omului, umaniştii utilizează metode idiografice
izvorâte din  istorie, filozofie, literatura, artă, accentuând studiul individual al omului.
Umaniştii  consideră că ar trebui să se renunţe la subiectele tradiţionale cum sunt
frica, agresiunea,  învăţarea, şi să se abordeze subiecte cum sunt suferinţa,
înţelepciunea, bucuria,  semnificaţia, demnitatea, experienţele neplăcute.  
William James este considerat cel mai important precursor al psihologiei 
umaniste. El a sperat că psihologia va schimba lumea şi a fost preocupat de aplicarea 
 cesteia în viaţa de zi cu zi în problemele de educaţie si de munca, precum si la 
persoanele care sufereau de afecţiuni emoţionale  
Miguel de Unamuno (1864-1936) filozof spaniol, reprezentant al 
existenţialismului, şi-a îndreptat toată atenţia în studierea a ceea ce numea el”omul în 
carne şi oase”. După opinia sa ştiinţele şi filozofia cunosc o decadenţă datorită
multiplelor specializări care blochează imaginea de ansamblu. El a insistat asupra
rolului  important pe care îl joacă sentimentul în viaţa umană. Oamenii trebuie să
gândească nu  numai cu capul dar şi cu tot corpul şi sufletul lor, cu întreaga lor
fiinţă.  
Soren Kierkegaard (1813-1855) filozof danez, unul dintre fondatorii 
existenţialismului.  

99 

Kierkegaard vorbeşte despre trei moduri de existenţă: estetic, etic şi religios. 

Modul estetic este dominat fie numai de scopuri senzuale fie numai de scopuri 
intelectual raţionale. Modul etic de existenţă se defineşte prin preocuparea pentru 
dreptate, pentru o stare de bine generală şi pentru legături morale perfecte. Persoanele 
aparţinând modului etic sunt orientate spre o evaluare amănunţită a posibilelor 
consecinţe ale acţiunilor lor. Personalitatea de tipul etic se apropie cel mai mult de 
personalitatea autorealizată despre care va vorbi Rogers. Modul etic se caracterizează
prin încredere în sine, printr-un simt al responsabilităţi foarte ridicat; recunoaşte rolul 
critic al libertăţii in viaţa omului, în timp ce tipul estetic poate să decadă în melancolie
şi  disperare, tipul etic poate ajunge la un profund simţ al ironiei. Modul religios de 
existenţă este dependent de Dumnezeu şi se confruntă cu conflictul dintre
imperativele  credinţei şi cele ale nevoilor umane.  
Martin Heidegger (1889-1976) este probabil cel mai important şi original 
reprezentant al existenţialismului. Capodopera vieţii sale este „Fiinţă şi timp”. Lumea
în  care trăim prezintă trei caracteristici fundamentale: factualitatea, existenţialitatea
şi  decăderea. Factualitatea descrie simplul fapt de a exista în această lume; 
existenţialitatea se raportează la un context de timp mai amplu. Prin existenţă suntem 
direcţionaţi, avem o finalitate, ne îndreptăm spre ceva anume. Decăderea face
trimitere  la dificultăţile, obstacolele ce apar în existenţa umană. Oamenii trebuie să
manifeste un  exerciţiu al libertăţii, capacitatea de a manifesta o opinie clar marcată
faţă de viitorul lor.  Ca o anticipare a umanismului, Heidegger vorbeşte despre
individul autentic conştient  de existenţa lui capabil să aibă o existenţă bună, demnă
chiar şi în cazul când structurile  mediului sau ale comunităţii sunt copleşitoare.
Heidegger deplângea faptul că oamenii  sunt preocupaţi de nimicuri şi de tehnologie,
pierzând din vedere cel mai important  lucru,şi anume existenţa lor în lume.  
Edmund Husserl (1859-1938) este considerat fondatorul fenomenologiei. În 
acest context mişcarea filozofică fenomenologică tinde să se ocupe de tot ceea ce
face  parte din experienţa personală. Termenul de „fenomen” înseamnă apariţie şi se
referă în  mod concret la ceea ce rezultă din experienţă. Constatăm că fenomenologia
anticipează 
orientarea umanistă prin accentul pus pe experienţa personală, pe descrierea 
fenomenului, şi nu pe cercetarea amănunţită.  
 După cum susţine Husserl psihologia ar trebui să includă toată varietatea 
enormă de materiale inclusă în conştiinţă ca fenomene, ca experienţe unice. Metoda 
fenomenologică încurajează subiectul să raporteze ceea ce este firesc, respectiv 
conţinutul, impresiile, asociaţiile personale.  

4.2 Întemeietorii psihologiei umaniste:  

Psihologia umanistă s-a afirmat oficial prin înfiinţarea Revistei de psihologie 

umanistă în 1961 şi a Asociaţiei Americane de Psihologie Umanistă. Apoi Asociaţia 
Americană de Psihologie stabileşte o divizie de psihologie umanistă. Într-un timp
relativ  scurt psihologia umanistă a câştigat un rol distinct între principalele curente
de  psihologie. Întemeietorii formali ai curentului sunt consideraţi a fi A. Maslow, G. 
Allport şi C. Rogers.  
Abraham Maslow (1908-1970 ) s-a născut la New York , a urmat
Universitatea  din Wisconsin, iar apoi activitatea academică la Universitatea
Columbia, New York.  Lucrarea sa cea mai cunoscută este „Motivaţie şi
 personalitate” (1954). Concepţia lui  Maslow e orientată mai mult holistic şi dinamic
decât singular şi static, mai mult activ şi  intenţional decât cauzal şi mecanic. El pune
accentul pe dezvoltarea personalităţii în  condiţiile unei dinamici a trebuinţelor şi
motivelor sale. În celebra piramidă a  trebuinţelor identifică cinci nivele: cel al
trebuinţelor fiziologice, trebuinţele de  

100 

securitate, trebuinţele de afiliere, cele de statut şi cele de autorealizare. Maslow insistă

asupra dinamicii acestor trebuinţe în funcţionarea personalităţii umane, a ordinii de 
împlinire a acestora. Accesul la trebuinţele superioare este condiţionat de satisfacerea 
celor de pe palierele inferioare.  
Caracteristicile personalităţii autorealizate au fost identificate de către Maslow
în  urma unui studiu realizat pe durata a doi ani, având drept subiecţi personalităţi 
remarcabile ale vieţii sociale, ştiinţifice, politice ale lumii americane. Aceste
persoane  manifestă o serie de trăsături comune: creativitate, spontaneitate, simţul
umorului, simţul  noutăţii, rezistenţă la autoritatea arbitrară, simţul autonomiei, nevoie
puternică pentru  intimitate, o imagine de sine optimistă şi acceptată de ceilalţi.
Maslow credea cu toată sinceritatea că este mai productiv pentru progresul psihologiei
să studiem persoanele  sănătoase, autorealizate decât persoanele bolnave sau tipurile
inumane. Pe această cale  psihologia va trebui să includă noi concepte precum joaca,
dragostea, valorile,  experienţele mistice, libertatea, umorul, competenţa şi nevoile
estetice.  
Gordon Allport (1897-1967) a studia psihologia la Universitatea Harvard şi
a  desfăşurat o activitate academică la această universitatea timp de 40 de ani. Este 
considerat cel mai important personolog iar lucrările sale privitoare la personalitate
sunt  cunoscute în întreaga lume: „Personalitatea, o interpretare psihologica”(1937), 
„Structura şi dezvoltarea personalităţii”(tradusă şi în limba română). Dacă Maslow
este  iniţiatorul curentului umanist. Allport este ideologul acestui curent, iar Rogers
este cel  care a desăvârşit psihologia umanistă. Contribuţia lui Allport la psihologia
umanistă este  în primul rând de ordin metodologic. El a analizat şi a precizat
distincţia dintre  nomotetic şi idiografic. A stabilit liniile de demarcaţiei dintre metoda
behavioristă şi cea  umanistă. Dar contribuţia sa cea mai importantă este cariera sa
didactică. În psihologia  americană mulţi autori îl consideră cel mai remarcabil
profesor de psihologie care a  influenţat multe generaţii de tineri şi a format o şcoală
personologică în jurul său.  
Carl Rogers (1902-1987) este cel care a împlinit curentul umanist şi i-a
conferit  o orientare aplicativă cu o influenţă extraordinară în domeniul terapiei. Este
fondatorul  terapiei nondirective, apoi a celei centrate pe client şi, în final al terapiei
centrată pe  persoană. A întemeiat Centrul pentru studiul persoanei în California. A
fost preşedintele  Asociaţiei Americane de Psihologie în 1947.  
C. Rogers are o optică experimentalistă asupra psihoterapiei insistând pentru 
utilizarea tehnicilor obiective din psihologia experimentală în vederea validării 
demersului psihoterapeutic. A evaluat efectul psihoterapiei după modelele 
psihoexperimentale „ex-post factum” dar şi prin analize corelative cu grupul de
control.  
Concepţia psihologică a lui Rogers este optimistă în ceea ce priveşte
potenţialul  naturii umane. Personalitatea autorealizată are capacitatea de a alege şi de
a realiza  dezvoltarea personală. El a fost preocupat de extinderea sistemului de
gândire în  educaţie şi politică. În educaţiei a pledat pentru o pedagogie centrată pe
student (elev)  mai degrabă decât pe profesor. În politică a pledat pe calităţi personale
cum ar fi  autenticitatea, onestitatea şi deschiderea.  

4.3 Psihologia transpersonală ca prelungire şi amplificare a psihologiei 

umaniste 

Psihologia transpersonală este o continuare a psihologiei umaniste, iar A. 

Maslow drept fondator al acestui curent. În 1969 a întemeiat Asociaţia Americană de 
Psihologie Transpersonanală, împreună cu Carl Rogers, Viktor Frankl, Antony
Sutich,  Stanislav Grof, Jim Fadima. Asociaţia a editat Journal of Transpersonal
Psychology.  Apoi a fost înfiinţată Asociaţia Transpersonală Internaţională (A.T.I.).
În România a fost  
101 

înfiinţată Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (conform pagini web a 

A.R.P.T.).  
Stanislav Grof , unul dintre fondatori, consideră psihologia transpersonală ca
o  ramură a psihologiei care reuneşte şi acceptă spiritualitatea ca pe o dimensiune 
importantă a sufletului omenesc. Psihologia transpersonală studiază şi tratează
întregul  spectru al experienţelor umane, inclusiv diferitele niveluri şi zone ale
psihismului care  devin manifeste sub forma unor stări de conştiinţă modificată. Este
vorba despre  experienţele şi observaţiile specifice meditaţiei şi altor forme de
practică spirituală sistematică, extazele mistice populare, crizele psihospirituale,
hipnoza, psihoterapia  experienţială şi experienţele de moarte clinică, moarte şi
renaşterea psihologică,  experienţe ale lumii divine, conştiinţa cosmică, identificarea
mistică cu alţi oameni, cu  natura şi cu întregul Univers, întâlniri cu fiinţe arhetipale,
vizite pe tărâmuri mistice,  experienţe karmice, forme variate de percepţie
extrasenzorială ş.a. (Agenda, nr. 14/3  aprilie 2004, Timişoara).  
Într-o analiză critică a acestui curent, M. Zlate (1988) arată că psihologia 
transpersonală îşi propune să extindă câmpul cercetării psihologice pentru a include
arii  ale experienţei şi ale comportamentului uman asociate cu o sănătate optimă şi
bunăstare,  într-un evantai larg al stărilor de conştiinţă. Psihologia transpersonală este
nemulţumită 
de „parţialitatea” psihologiei contemporane, care nu explorează în totalitate şi în 
profunzime stările psihice. Din acest motiv psihologia transpersonală plasează în
centrul  preocupărilor ei conştiinţa ca dimensiune centrală. Conştiinţa şi potenţialele
sale  nebănuite pot fi explorate prin eliminarea contradicţiilor defensive şi al
obstacolelor  interne, prin liniştirea, calmarea şi relaxarea distorsiunilor perceptuale,
prin  autocunoaştere şi transformare interioară, prin conştientizare, prin expansiunea
câmpului  conştiinţei.  
Metodele psihologiei transpersonale sunt psihoterapia transpersonală,
meditaţia,  hipnoza profundă, respiraţia holotropă, analiza viselor.  
 Scopul psihologiei transpersonale este să-i ajute pe clienţi să-şi descopere şi
să-şi  interpreteze conştient pulsaţiile existenţei interioare, să-i asiste pentru a se
centra pe  această activitate interioară care duce la autoactualizare şi transcendenţă,
să-i ajute  pentru a găsi căile dezvoltării potenţialului minţii, să-i susţină pentru a-şi
depăşi limitele  condiţionării şi a-şi asuma responsabilitatea în vederea proiectării
propriei vieţi în  armonie cu natura ş.a.m.d.  
Cele trei stadii care conduc la obţinerea acestor schimbări sunt: identificarea, 
dezidentificarea şi autotranscendenţa.  
Psihologia transpersonală este un câmp multidisciplinar care integrează atât 
psihologia vestică, dar şi pe cea „estică”, asiatică într-o unificare spirituală.  Ken
Wilber , unul dintre întemeietorii psihologiei transpersonale consideră că
personalitatea este expresia unor nivele multiple ale conştiinţei unitare. Acest spectru
al  conştiinţei cuprinde cinci niveluri şi fiecare nivel caracterizează printr-un
sentiment  diferit de identitate personală, traversând mai multe gradaţii, de la
identitatea supremă a  conştiinţei cosmice la sentimentul personal de identitate asociat
conştiinţei eu-lui;  nivelul persoanei, nivelul eu-lui, nivelul organismului total, nivelul
transpersonal şi  nivelul unităţii conştiinţei.  

102 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5  

PSIHOLOGIA COGNITIVĂ 

Conţinuturi:  
 5.1. Precursorii ai cognitivismului: W. Köhler, K. Duncker, E. Tolman; teoria 
informaţiei: G. Miller, A. Newell, H. Simion; N. Chomsky şi teoria
gramaticilor  generative, G. Kelly şi teoria constructelor personale  
5.2 Epistemologia genetică şi dezvoltarea cognitivă: J. Piaget  
5.3 Întemeierea psihologiei cognitive: U. Neisser; teme majore în psihologia 
cognitivă contemporană: modelele memoriei, rezolvarea de probleme şi 
inteligenţa artificială, cogniţia socială, memorie şi validitate ecologică 

Obiective:  

1.Prezentarea contribuţiei la apariţia cognitivismului jucată de orientări

precum  gestaltismul, neobehaviorismul, teoria informaţiei şi psiholingvistica  
2. Prezentarea contribuţiei lui J. Piaget la înţelegerea dezvoltării cognitive  
3. Prezentarea cognitivismului modern şi a contribuţiilor sale  

Precerinţe:  

Nu este cazul.  

Expunere:  

5.1. Precursorii ai cognitivismului  

W. Köhler şi cercetările sale asupra inteligenţei la animale au semnalat rolul 

intuiţiei ca procesare spontană de informaţie în urma căreia, prin restructurări ale 
reprezentărilor interne asupra relaţiei dintre obiectul scop şi obiectul mijloc se
produce  un răspuns aparent spontan dar care rezultă dintr-o prelucrare informaţională
de tip  procesual.  
Cercetările lui K. Duncker asupra fixităţii funcţionale şi mai ales cele asupra 
analogiei au fost preluate în psihologia cognitivă modernă demonstrează felul în care 
 reprezentarea mentală dintr-o anumită situaţie este transferată într-o nouă situaţie şi 
poate să producă o rezolvare a problemelor prin analogie.  
Behavioristul E. Tolman a adus în prim plan cercetări cu un puternic suport 
cognitivist. El a introdus termenul de „hartă mintală”, sugerând existenţa unei 
reprezentări mintale a structurilor spaţiale care acţionează într-o manieră latentă în 
procesul rezolutiv. Conceptul de „hartă mintală” este intens utilizat în psihologia 
cognitivă .  
Teoria informaţiei şi cercetările lui G. Miller, A. Newell şi H. Simon au ajuns
la  rezultate remarcabile în ceea ce priveşte logica computerelor. Newel, Shaw şi
Simon au  elaborat şi condus celebrele programe de cercetare ale Rezolvitorului
general de  

103 

probleme ca sistem de procesare a informaţiei în vederea rezolvării unor probleme 

accesibile gândirii umane. Contribuţia remarcabilă a acestor cercetări este aceea că a 
oferit posibilitatea tratării strategiei umane în rezolvarea de probleme. Astfel, prin 
analogie, modelarea structurilor cognitive oferă explicaţii asupra proceselor mintale. 
Aceste cercetări au demonstrat că factorul comun pentru gândirea umană şi pentru 
inteligenţa artificială sunt procesele informaţionale care se dezvoltă în baza unui
sistem  complex de programe şi subrutine capabile de combinări şi transformări.  
Psiholingvistica dezvoltată de către N. Chomsky a dezvoltat modelul 
gramaticilor generative. După Chomsky nucleul limbii se defineşte printr-o mulţime
de  propoziţii (structura logică-propoziţională) obţinute în urma aplicării
transformărilor  (tratament, procesare) obligatorii la verigile terminale ale gramaticii.
Terminologia lui  Chomsky a fost adoptată de către psihologia cognitivă: structuri de
transformare,  competenţe lingvistice, reguli de ramificare şi reguli de
subcategorializare etc. De la  modelul generării propoziţiilor propus de către
Chomsky la modelele computaţionale  moderne este o distanţă foarte mică.  
Teoria constructelor personale elaborată de către G. Kelly este o anticipare 
asupra abordării cognitivite a personalităţii. Constructele constituie modalităţi
personale  de a percepe şi interpreta evenimentele; ele sunt reprezentări cognitive,
modele  cognitive ale unor realităţi. Dezvoltarea constructelor este în strânsa legătură
cu  experienţa de viaţă şi fiecare persoană dezvoltă un sistem de constructe
ierarhizate,  structurate şi organizate. Sistemul de constructe prezintă o serie întreagă
de  particularităţi comune pentru oameni în general şi pentru anumite grupuri,
categorii,  perioade istorice, sisteme culturale, politice, religioase, etc.. Dar
configuraţia este  personală şi conferă individului nota de specificitate. Constructele
personale ca şi  reprezentările noastre cognitive ne permit să percepem şi să
interpretăm lumea şi  evenimentele prin prisma lor. Valoarea constructelor permite şi
o evaluare anticipativă a  comportamentelor persoanei.  

5.2 Epistemologia genetică şi dezvoltarea cognitivă 

Aportul şi contribuţia remarcabilă a cercetărilor lui J. Piaget şi a şcolii sale 

numită şi structuralism genetic constituie o anticipare a modelărilor cognitive
privitoare  la asimilarea şi dezvoltarea structurilor cognitive. Ideea organizării
activităţii mentale în  structuri operatorii şi scheme mentale trimite la conceptele
fundamentale ale  gestaltismului. Dar Piaget merge mai departe şi analizează evoluţia
structurilor  operatorii pe baza structurilor matematice de grup. Piaget găseşte în
aceste axiome ale  structurii matematice de grup legile fundamentale ale organizării
sistemelor de operaţii  mentale în general. Axiomatica reprezintă o schemă a realităţii
iar orice abstracţie  conduce la o schematizare. Astfel axiomatica se prelungeşte în
ultimă instanţă în însăşi  schema inteligenţei. Analiza piagetiană a degajat trei
structuri fundamentale: structurile  algebrice al căror prototip este grupul; structurile
de ordine şi structurile topologice care  se referă la raporturile de vecinătate, limită şi
continuitate. Constatăm că practic Piaget  anticipează şi oferă psihologiei cognitive
rezultate şi un limbaj conceptual remarcabil de  riguros asupra structurilor cognitive.
Psihologia cognitivă va insista mult asupra  raporturilor topologice dintre
reprezentările cognitive.  
Reprezentarea, imaginea mintală care constituie un concept fundamental al 
psihologiei cognitive a fost reabilitată pentru psihologie şi studiată cu mijloace 
 experimentale de către marele savant elveţian. Se poate spune că de fapt cognitiviştii 
după ce şi-au elaborat o primă variantă a limbajului conceptual au descoperit
surprinşi  că Piaget cu ani buni înaintea lor studiase şi clarificase conceptele
fundamentale pe care  

104 

cognitiviştii le considerau o noutate absolută. Cercetările lui Piaget asupra 

reprezentărilor topologice au arătat mecanismele ontogenetice ale apariţiei lor. Astfel
el  a demonstrat faptul că şcolarul mic nu reuşeşte decât pe la 8-10 ani să-şi
reprezinte  rotirea sau dispoziţia porţiunilor într-o hârtie împăturită, având un acces
foarte dificil la  anticiparea rezultatelor unor transformări. Toate cercetările
psihogenetice privitoare la  dezvoltarea reprezentărilor şi mecanismelor de rotire,
pliere, transformare, anticipare vor  constitui apoi teme predilecte pentru psihologia
cognitivă. Piaget va acorda o atenţie  deosebită reprezentărilor topologice şi va
evidenţia un tip aparte de inteligenţă topologică ce se referă la reprezentarea
poziţională, implicând o anumită ordonare a  diverselor locaţii stabile. El a demonstrat
că informaţia vizuală nu este suficientă întrucât  structurile topologice se fixează
dificil şi implică mişcarea subiectului într-un sistem de  puncte de referinţă, mişcarea
subiectului poate fi reală într-un plan fizic spaţio-temporal,  dar şi mentală în raport
cu o hartă a locaţiilor şi a raporturilor topologice dintre  elementele spaţiale.  
Prin întreaga sa operă şi prin rigoarea J. Piaget anticipează într-o manieră
remarcabilă cognitivismul modern care îi datorează mare parte dintre conceptele de 
bază precum şi dintre metodele de cercetare.  

5.3 Întemeierea psihologiei cognitive şi temele ei majore  

Momentul formal al întemeierii psihologia cognitive este publicarea lucrării 

Psihologia cognitivă de către U. Neisser în 1967. În această lucrare autorul a 
sistematizat rezultatele cercetărilor realizate în anii ’50 -’60 de către precursorii mai
 sus  amintiţi. Noua orientare cognitivistă a câştigat teren într-o manieră rapidă fiind 
favorizată mai ales de progresele din domeniul ciberneticii şi neurologiei.  
Noua psihologie va începe să-şi impună un limbaj propriu în cadrul căruia, de 
exemplu, termenul de stimul este înlocuit cu cel de input, cel de răspuns cu cel de 
output, prelucrarea informaţiei devine procesare, sau şi mai mult tratare; la nivelul 
memoriei întipărirea devine encodare, fixarea devine stocare, iar reactualizarea
devine  recuperare. Această nouă terminologie nu constituie doar o simplă substituţie,
deoarece  termenii trimit la operaţionalizare conceptuală care se regăseşte sistematic
abordată în  lucrările de psihologie cognitivă.  
Tema dominantă a psihologiei cognitive este metafora procesării
informaţiei care porneşte de la premisa că procesele mintale operează într-o manieră
asemănătoare  cu un calculator. Mai departe, organismul este văzut ca un sofisticat
procesor de  informaţii. Termenul de tratare a informaţiei este şi el foarte sugestiv,
sugerând  intervenţia procesorului în modificarea, transformarea informaţiei. În
această viziune  informatizată şi computerizată memoria realizează o encodare,
stocare şi recuperare a  informaţiei la nivele de procesare senzorială, de scurtă durată
şi de lungă durată.  Psihologia cognitivă pare să fie puternic marcată de utilizarea
metaforelor cognitive care  au avantajul că permit un schimb fructuos de idei
referitoare la fenomenul respectiv.  Aceste metafore ne oferă convenţii pentru a
discuta despre posibilităţile teoretice de  cercetare (B. H. Kantowitz, H. L. Roediger
III, D. G. Elmes, 2005).  
Psihologia cognitivă se afirmă ca rezultat al participării unor diverse domenii
ale  cunoaşterii. Este o mişcare interdisciplinară care pune în acţiune resurse provenite
din  cele mai variate domenii: în afară de psihologie, filozofia, antropologia,
ingineria,  neuroştiinţele, lingvistica, informatica, iar din câmpul psihologiei: atenţia,
rezolvarea de  probleme, formarea conceptelor, limbajul, memoria.  
Abordarea memoriei şi modelele acesteia constituie una dintre temele 
predilecte ale psihologiei cognitive. Amintim aici modelul lui Atkinson şi 
Shiffrin(1968) care tratează memoria din perspectiva celor trei module: registrul  

105 
senzorial, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată. Apoi Craik şi
Lockhart  (1972) au propus modelul nivelelor de procesare în memorie. Astfel
encodarea  superficială a unui stimul va fi uitată mult mai repede decât encodarea
informaţiei  semnificative care suportă un nivel de procesare profundă.  
În abordarea rezolvării problemelor se propune un nou mod de interpretare a 
strategiilor algoritmice şi celor euristice, din perspectiva inteligenţei artificiale. Sunt 
remarcabile cercetările lui Newel, Shaw şi Simon ca şi cele ale lui Khaneman si 
Tversky. Asocierea dintre informatică şi psihologie a condus la avansarea unor
modele  interesante cum ar fi cel al procesării paralele. Creierul uman pare compatibil
cu acest  model întrucât informaţia este procesată prin intermediul reţelelor pe mai
multe nivele  simultane.  
Cogniţia socială constituie o altă temă majoră de studiu pentru psihologia 
cognitivă. Se are în vedere investigarea relaţiei dintre contextul social şi cogniţie.
Este  explorată maniera în care informaţia de ordin social este procesată şi efectul
dinamicii  sociale asupra acestei procesări. Sunt demne de amintit aici teoria
atribuirii, cercetarea  atitudinilor, stereotipurilor şi reprezentărilor sociale.  
Psihologia cognitivă trezeşte pasiuni şi respingeri foarte intense. Este criticată
metafora computerului ca o sursă de reducţionism a minţii umane la nivelul 
calculatorului. Pe măsură ce se dezvoltă industria computerelor această metaforă pare
să fie susţinută de performanţele actuale ale acestor maşinării.  
O critică severă a psihologiei cognitive vine chiar din interiorul ei de la 
întemeietorul ei formal U. Neisser. Acesta a reproşat psihologiei cognitive deficitul
de  validitate ecologică, pentru că multe experimente cognitiviste sunt artificiale şi
greu de  generalizat. El pledează pentru o cercetarea ecologică validă pe probleme
psihologice  care îşi au un corespondent cât se poate de direct în realitatea existenţei
oamenilor  obişnuiţi.  
106 

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6  

PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA  

Conţinuturi:  

6.1 Evoluţia gândirii psihologice în Ţările Române până în a doua jumătate a 

secolului al XIX-lea: cronicarii, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir,
Constantin  Cantacuzino, Vasile Conta, Titu Maiorescu, Ştefan Michăilescu,
Constantin  Leonardescu  
6.2 Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală: Eduard
Gruber,  Nicolae Vaschide, Constantin Rădulescu-Motru,  
6.3 Perioada de avânt a psihologiei româneşti (1920-1948): Florian Ştefănescu
– Goangă, Mihai Ralea, Ioan Nestor, George Bontilă, Gheorghe Zapan,
Nicolae  Mărgineanu, Alexandru Roşca, Vasile Pavelcu, Ion Holban  

Obiective:  

1. Prezentarea principalelor momente în evoluţia conceptelor psihologice în 

România  
2. Analiza contribuţiilor principalelor personalităţi, şcoli şi curente la
dezvoltarea  psihologiei româneşti  

Precerinţe:  
Nu este cazul.  

Expunere:  

6.1 Evoluţia gândirii psihologice în Ţările Române până în a doua

jumătate  a secolului al XIX-lea  
 Gândirea psihologică în cultura românească este prezentă prin descrieri 
caracterizări psihologice, portretizări, unele elemente de psihologie socială începând
de  la cronicari sau mari învăţaţi. Nicolae Milescu în jurnalul sau de călătorie în
China  realizează observaţii pertinente de natură psihologică asupra oamenilor si
obiceiurilor.  Dimitrie Cantemir realizează tablouri vii psihosociale ale vremii sale şi
chiar elemente  de psihologie a vârstelor în care arată rolul deprinderilor din copilărie
în formarea  personalităţii. Constantin Cantacuzino se pare că a făcut studii
superioare cuprinzând  şi elemente de psihologie în Italia.  
În primele academii domneşti de la Bucureşti şi Iaşi psihologia era tratată ca o 
disciplină filozofică. Cărturarii ardeleni aduc şi răspândesc ideile iluminismului
german,  iar Samuil Micu a tradus prima lucrare de psihologie în limba română.  
La începutul secolului al XIX-lea apar în România primele manuale de 
psihologie traduceri după autori francezi şi germani şi se remarcă o serie de profesori 
români care elaborează manuale de psihologie.  
Vasile Conta realizează o primă abordarea sistematică a unor probleme de 
psihologie în lucrarea sa Teoria fatalismului (1875). Conta prezintă elemente de 
psihologie materialistă, deterministă, susţinând suportul neuronal al manifestărilor  

107 
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI 

psihice fără a reduce psihicul la nivelul suportului său material. El apreciază că viaţa 
psihică este doar o funcţie a materiei, un rezultat, dar nu este materială, ci ideală, o 
reflectare subiectivă.  
Titu Maiorescu era la curent cu cercetările din domeniul psihologiei desfăşurate  mai
ales în Germani. Maiorescu a scris manuale universitare de filozofie în care tratează şi
problemele psihologice dar nu a realizat cercetări proprii în domeniul psihologiei. 
Concepţia sa filozofică şi psihologică era puternic influenţată de filozofia lui Kant.  
Ştefan Michăilescu a fost unul dintre primii şi cei mai remarcabili profesori
de  psihologie. Inspirându-se din progresele psihologiei moderne va scrie în 1892
 Introducere în psihofizică. Lucrarea sa a avut o importanţă remarcabilă în formarea la 
studenţii români a unor concepţii ştiinţifice experimentale despre viaţa psihică.  
Constantin Leonardescu a fost şi el unul dintre cei mai importanţi profesori
de  filozofie şi psihologia de la Universitatea din Iaşi. În 1878 publica un manual de 
Psihologie experimentala în care face cunoscute rezultatele ultimelor cercetări în
acest  domeniu şi analizează metoda experimentala în psihologie. Următorul său
manual,  Principii de psihologie (1892) insistă asupra introducerii metodei
experimentale şi  măsurătorilor exacte de laborator în psihologie. Leonardescu
defineşte psihologia ca  ştiinţă a faptelor psihice. Această ştiinţă nu este descriptivă,
nu se rezumă la simple  observaţii, descrieri şi clasificări ci, bazându-se pe metoda
experimentală, încearcă să explice apariţia şi manifestarea faptelor psihice (Al. Roşca,
M. Bejat, 1976).  

  
6.2 Întemeierea psihologiei în România ca ştiinţă experimentală 

Procesul de constituire al unei psihologii ştiinţifice, experimentale detaşate de 

filozofie este strâns legat de contribuţia marilor profesori amintiţi care au trezit
interesul  pentru noua psihologie experimentală. În acest fel o generaţie de tineri
absolvenţi ai  universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti vor vădi un interes din ce în ce mai
amplu pentru o  psihologie fundamentată pe experiment, pe măsurare, decât pe
speculaţii cu încărcătură filozofică. În universităţile româneşti se ţin primele cursuri
de psihologie experimentală 
şi se realizează primele cercetări de psihologie experimentală.  
Eduard Gruber la Universitatea din Iaşi elaborează primul său studiu de 
psihologie în 1886. Utilizând introspecţia el urmăreşte procesul de reactualizare în 
memorie a denumirii unei flori şi ajunge la concluzia că în procesul reamintirii
participă imagini vizuale, auditive şi motorii cu grade variate de conştientizare. M.
Bejat (1972) şi  Al. Roşca şi M. Bejat (1976) realizează o analiză detaliată a
procesului de constituire a  noii psihologii ştiinţifice în România. Eduard Gruber va
prezenta în 1889 la Leipzig  primele rezultate ale cercetării sale privind audiţia
 colorată (sinestezie). Apoi îşi va  susţine doctoratul cu Wundt în laboratoarele din
Leipzig având drept temă luminozitatea  specifică a culorilor.  
În 1893 Eduard Gruber deschide la Universitatea din Iaşi primul curs de 
psihologie experimentală şi înfiinţează primul laborator de psihologie experimentală. 
Din păcate nu se ştie cu precizie dacă laboratorul a funcţionat în mod real şi dacă a
fost  dotat aşa cum reiese dintr-o solicitare adresată Ministerului Învăţământului.  
Eduard Gruber poate fi considerat ca întemeietor al psihologiei experimentale
în  România dar a avut, din păcate, o perioadă scurtă de activitate. Lui i se datorează
primele studii de psihologia artei şi asupra sinesteziilor, primele comunicări de 
psihologie experimentală la congrese internaţionale, primul curs de psihologie 
experimentală şi primul laborator de psihologie experimentală din România.  

108 

Nicolae Vaschide (1873-1907) a fost decisiv marcat de conferinţele ţinute de 

psihologul francez Alfred Binet în 1905 l a Universitatea din Bucureşti. Îl urmează
pe  marele savant în Franţa şi acesta îi oferă posibilitatea de a lucra în laboratorul de 
psihologie fiziologică de la Sorbona. Nicolae Vaschide este primul cercetător veritabil
în  domeniul psihologiei experimentale, realizând studii, cercetări şi metode de
investigaţie  a proceselor senzoriale împreună cu mari psihologi din Franţa: Alfred
Binet, Ed.  Toulouse şi H. Pieron. Elaborează metode de investigaţie experimentală a
gusturilor şi a  mirosului, studii dedicate influenţei muncii intelectuale şi fizice, a
emoţiilor şi a altor  procese psihice asupra tensiunii sangvine la om. Vaschide se
apropie şi de fenomene  mai dificil de studiat cum ar fi somnul, visele profetice,
semnificaţia viselor, fenomenele  telepatice. A elaborat un volum dedicat somnului şi
viselor şi un alt volum dedicat  psihologiei mâinii. În eseul său asupra psihologiei
mâinii porneşte de la date de  fiziologie, anatomie, psihologie normală şi patologică şi
ajunge până la elemente de  chiromanţie şi estetică. Considera că mâna defineşte
fiinţa umană mai mult decât alte  organe ale corpului. El subliniază relaţia dintre
gândire şi motricitate pornind de la  mişcările involuntare care însoţesc gândurile
noastre. Astfel psihologul român  anticipează cercetările care vor demonstra
modificări de intensitate ale biocurenţilor de  la nivel muscular în timpul activităţii
mentale. Pentru Vaschide mâinile alături de ochi,  faţă, gură aduc informaţii preţioase
despre viaţa psihică a omului. Astfel este anticipat  rolul important pe care psihologia
modernă îl acordă expresivităţii nonverbale sau  limbajului corporal.  
Studiul său asupra somnului şi viselor este una dintre primele lucrări 
experimentale din domeniu. El a studia presiunea sangvină, pulsul, mişcările 
respiratorii, sensibilitatea tactilă, auzul în timpul somnului. Visul este interpretat ca o 
modalitate de disociere a imaginilor reale provenite din starea de veghe şi care se 
înlănţuie într-o manieră particulară datorită influenţelor de ordin emoţional. Vaschide 
apreciază că visele seamănă cu halucinaţiile şi drept urmare cercetarea acestor 
halucinaţii ar permite analogii experimentale cu visul.  
În cei doar 34 de ani de viaţă Nicolae Vaschide a avut realizări remarcabile şi 
poate fi considerat primul cercetător român veritabil în psihologie, dobândind o 
recunoaştere internaţională apreciabilă. El face parte dintre corifeii psihologiei 
experimentale franceze.  
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) după obţinerea licenţei în
filozofie  şi-a continuat studiile la Paris timp de un an şi apoi la Leipzig în laboratorul
lui Wundt  timp de trei ani. Şi-a susţinut aici doctoratul cu teza Despre dezvoltarea
teoriei lui Kant  asupra cauzalităţii în natură. După cum rezultă din analiza detaliată
realizata de către  M. Bejat (1972) Rădulescu-Motru a audiat la Paris şi la Leipzig
marii profesori de  psihologie ai vremii şi a lucrat inclusiv în laboratorul de
psihofiziologie de la Sorbona  chiar de la înfiinţarea acestuia. Aici realizează şi
primele sale cercetări de psihologie  experimentală.  
La întoarcerea în ţară Rădulescu–Motru va funcţiona câţiva ani ca bibliotecar
la  Fundaţia universitară iar din 1897 obţine postul de conferenţiar la Facultatea de 
Filozofie şi litere a Universităţii din Bucureşti.  
 Are meritul de a fi introdus primul curs de psihologie experimentală la 
Universitatea din Bucureşti (1897). Manualul său de psihologie Problemele
psihologiei apărut în 1896 pledează pentru autonomia psihologiei ca ştiinţă. În 1906
înfiinţează primul laborator de psihologie experimentală la Universitatea din
 Bucureşti. Laboratorul  a avut iniţial o dotare minimală, cu aparatură adusă din
Germania, şi un scop  preponderent didactic. Se pare că este cu adevărat primul
laborator de psihologie  experimentală din România. Activităţile din acest laborator se
vor dezvolta abia după 
1926.  

109 

6.3 Perioada de avânt a psihologiei româneşti (1920-1948) 

Florian Ştefănescu-Goangă (1881-1958) după obţinerea licenţei la Facultatea  de

Filozofie şi Litere din Bucureşti şi patru ani de activitate ca profesor, în 1908 pleacă
la studii în Germania, la Leipzig, unde va sta timp de trei ani. Lucrează in Institutul
de  psihologie a lui Wundt şi în 1911 obţine titlul de doctor în filozofie cu o temă
legată de  Cercetări experimentale asupra simţului cromatic, publicată în revista lui
Wundt.  
 În 1919 va ocupa catedra de psihologie de la Universitatea din Cluj, nou 
înfiinţată după Unire. Astfel trei dintre elevii români a lui Wundt au înfiinţat 
laboratoarede psihologie experimentală în România: Eduard Gruber la Iaşi, Radulescu
Motru la Bucureşti şi Ştefănescu-Goangă la Cluj.  
În 1922, Ştefănescu-Goangă transformă laboratorul in primul Institut de 
psihologie experimentală comparată şi aplicată din România. Marea contribuţie a 
psihologului clujean o constituie întemeierea şcolii psihologice de la Cluj (M. Bejat, 
1972). De la bun început Ştefănescu-Goangă va acorda cea mai mare importanţă 
metodei experimentale şi statistice. Beneficiind de interesul guvernului de la
Bucureşti  pentru dezvoltarea primei universităţi româneşti din Cluj, Florian
Ştefănescu-Goangă a  dispus de un fond mare pentru acea vreme în vederea înzestrării
Institutului şi  Laboratorului de psihologie experimentală. În acest scop el va pleca în
Germania  pentru a vizita mai multe institute şi laboratoare similare şi a achiziţiona
aparatura cea  mai modernă. Astfel o lungă perioadă de timp laboratorul Institutului
de psihologie  experimentală din Cluj a fost cel mai bine dotat laborator din România.
Institutul condus  de el se va dezvolta în jurul laboratorului prin noi secţii şi
departamente dedicate ariilor  majore ale psihologiei. Principalii colaboratori sunt
trimişi la specializare în străinătate.  Astfel Nicolae Mărgineanu va urma studii la
Viena apoi în Germania, în Statele Unite  ale Americii şi Anglia; Alexandru Roşca va
beneficia şi el de călătorii de studii în  Germania, Franţa, Belgia şi Elveţia; Mihai
Beniuc se va specializa în Germania în  domeniul psihologiei animale; Dimitrie
Todoran la Geneva în domeniul psihologiei  copilului.  
Florian Ştefănescu-Goangă se va preocupa pentru dezvoltarea unor servicii de 
psihologie aplicată la calea ferată, la poştă şi telegraf, în armată, justiţie, penitenciare, 
asistenţă socială sau educarea persoanelor cu handicap mintal. Institutul său va
colabora  cu Ministerul Munci pentru orientarea şi selecţia profesională şi organizarea
ştiinţifică a  muncii. De asemenea a depus eforturi persistente în vederea introducerii
în toate şcolile  din ţară a fişei personale de observaţie şi a examenelor psihologice
pentru cunoaşterea  individualităţii elevilor (M. Bejat, 1972).  
Florian Ştefănescu-Goangă s-a ocupat şi de adaptarea şi crearea de teste , 
chestionare, fişe de observaţie necesare pentru evaluarea aptitudinilor şi a
personalităţii.  Încununarea acestor eforturi a fost lucrarea Măsurarea inteligenţei
publicată în 1940.  
 După primul război mondial C. Rădulescu-Motru îşi reia eforturile pentru 
dezvoltarea laboratorului de psihologie experimentală al Universităţii din Bucureşti. 
Abia în 1923 şi 1925 obţine unele fonduri pentru înzestrarea laboratorului, dar această
înzestrare nu s-a ridicat la nivelul marilor laboratoare europene. În această perioadă
Rădulescu-Motru este total dedicat carierei didactice şi exercită o influenţă
remarcabilă în transmiterea şi dezvoltarea psihologiei ştiinţifice la Universitatea din
Bucureşti.  Lucrarea sa Personalismul energetic (1927) este o contribuţie deosebită şi
originală la  dezvoltarea psihologiei româneşti. Sunt importante capitolele în care
abordează metodele de cercetare proprii psihologiei ştiinţifice insistând asupra
metodei observaţiei  şi experimentului.  
110 

Contribuţia principală a lui Rădulescu-Motru este că a încurajat dezvoltarea 

cercetărilor de psihologie experimentală, a întemeiat şi organizat laboratorul de 
psihologie experimentală şi a sprijinit aplicaţii ale psihologiei în şcoala, industrie şi 
armată.  
Mihai Ralea (1896-1964) a obţinut licenţa în filozofie şi litere şi licenţa în
drept  la Universitatea din Iaşi 1918, apoi a plecat la Paris unde a obţinut titlul de
doctor în  ştiinţe economice şi politice, apoi titlul de doctor în litere. Activitatea
academică la  Universitatea din Iaşi (între 1926-1938) se concretizează prin cursuri de
psihologie  generală, caracterologie şi tipologie, psihologie socială şi psihologie
comparată. A  fost sociolog de formaţie şi va aborda şi dezvolta psihologia socială în
România. A fost  un intelectual cu o largă deschidere care a abordat cu uşurinţă
variate teme ale  psihologiei şi sociologiei. A sistematizat şi a trasat căile de
colaborare între psihologie şi  sociologie. Preocupările sale au fost legate şi de
psihologia personalităţii şi psihologia  diferenţială.  
Principalele sale lucrări sunt Formarea ideii de personalitate - studiu de 
psihologie genetică (1924), Problema inconştientului (1925), Asupra expresiei sociale
a  emoţiilor, Psihologie şi viaţă şi Istoria psihologiei (împreună cu C. I. Botez).
Concepţia  psihologică a lui Mihai Ralea este dominată de ideea raporturilor dintre
psihic şi social.  În ceea ce priveşte inconştientul el nu împărtăşeşte punctul de vedere
al psihanalizei  considerându-l o parte sufletească personală individuală, pe când
conştiinţa este o  funcţie socială prin care intrăm în relaţie cu alţii (în M. Bejat,
1972).  
Poate contribuţia cea mai interesantă a lui Mihai Ralea în psihologia
românească este analiza conceptului de amânare. El consideră că prin conduita
amânării prin  întârzierea, suspendarea sau inhibarea reacţiilor în faţa solicitărilor
mediului actele  psihice umane se diferenţiază net de cele animale. El insistă asupra
actelor morale,  asupra comportamentului de economisire. Amânarea constituie
mijlocul prin care omul  îşi depăşeşte condiţia sa biologică. Amânarea îl ajută pe om
să-şi realizeze scopurile mai  înalte, mai complexe, mai îndepărtate. Amânarea este
 expresia unui autocontrol  conştient şi voluntar, a capacităţii omului de a interveni în
mediu şi de ai modifica  structura şi finalitatea prin acţiuni chibzuite, îndrăzneţe şi
uneori riscante (în M. Zlate,  1988).  
În studiul său Psihologie şi viaţă se ocupă de aplicaţiile practice ale
psihologiei  în diverse domenii: organizarea ştiinţifică a muncii, orientarea şi selecţia
profesionale,  organizarea reclamei profesionale, pedagogie, medicină, justiţie. Mihai
Ralea a abordat  în opera sa şi probleme de psihologia artei şi de psihologia creaţiei şi
problemele  psihologice ale receptării operei de artă.  
În anii ’30, ’40 ai secolului trecut psihologia românească cunoaşte o
dezvoltare  remarcabilă mai întâi în plan academic la Universităţile din Bucureşti, Iaşi
şi Cluj apoi  în cadrul cercetării la Institutul de Psihologie de la Cluj, în laboratorul de
psihologie al  Universităţii Bucureşti şi în plan aplicativ în cadrul Institutelor şi
laboratoarelor  psihotehnice din Bucureşti, Iaşi, Cluj, în cadrul Oficiilor de orientare
profesională ce  activau la Societatea Română de Cercetări Psihologice din Bucureşti
şi Societatea de  Psihologie din Cluj. Au fost realizate astfel studii teoretice şi
aplicative în toate  domeniile psihologiei. S-au înfiinţat laboratoare de psihologie
aplicată pe lângă diferite  instituţii: Societatea de Tramvaie Bucureşti, Centrul
Medical Aeronautic de la Pipera,  Căile Ferate Române, Casa Centrală a Asigurărilor
Socială, Institutul Pedagogic, s.a.  După cum apreciază, Al.Roşca şi M.Bejat (1976),
rolul cel mai important în răspândirea  aplicaţiilor psihologiei în diverse domenii de
activitate revenea institutelor psihotehnice  care s-au ocupat de studiul ştiinţific al
muncii în vederea utilizării cât mai raţionale a  factorului uman în procesul muncii. În
aceste institute au fost elaborate teste,  

111 

chestionare, monografii profesionale utilizate în orientarea şcolară şi profesională. Se 

poate spune că această perioadă este marcată în special de avântul psihologiei
aplicate.  S-a acordat o atenţie deosebită metodelor de investigaţie a aptitudinilor şi 
inteligenţei fiind adaptate teste de inteligenţă utilizate pe plan internaţional, probe de 
reprezentare spaţială, flexibilitate mentală, temperament sau personalitate. În această
privinţă s-au remarcat G.Bontilă, N.Mărgineanu, I.Nestor, M.Peteanu, Al.Roşca, 
Ghe.Zapan. Sunt abordate probleme de psihologia învăţării şi aplicaţii ale psihologiei
în  oficiile de orientare şcolară: D.Salade, I.Holban, N.Mărgineanu, Gh.Zapan, s.a.
De  asemenea s-au abordat şi problemele persoanelor cu handicap: Al.Roşca, Florica 
Bagdasar, dar şi aspecte psihologice ale educaţiei copiilor supradotaţi: I.Rusu. 
Psihologia socială este abordată mai ales în lucrările lui M. Ralea şi Fl. Ştefănescu
Goangă.  
112