Povestea lui Harap-Alb

Basmul este o specie a genului epic in proză, în care se povestesc

întâmplări fabuloase, la care iau parte personaje înzestrate cu puteri
supernaturale, tema fiind lupta dintre bine și rău.

„Gerilă, Ochilă şi celelalte fiinţe monstruoase de basm, intrate în casa de

aramă înfierbântată a împăratului Roş, se ceartă întocmai ca dascălii în
gazdă la ciubotarul din Fălticeni sau ca Smaranda cu copiii şi cu
bărbatul.”( George Călinescu)
În opinia mea, opera literara „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă
este un basm cult pentru că prezintă toate particularitățile acestei specii
atât la nivel de conținut cât și al formei.

În primul rând, tema basmului este triumful binelui asupra răului.

Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria,
supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul),
pedeapsa, căsătoria. Naraţiunea la pers a III-a este realizată de un
narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin
comentarii sau reflecţii. („Eu sunt dator să vă spun povestea şi vă rog să
ascultaţi...”). Titlul basmului este un oximoron, prin semnificația
cuvintelor ce compun numele personajului eponim. Termenul „Harap"
provine în limba română de la cuvântul „rob". Din această perspectivă,
numele personajului ar putea fi înțeles ca fiind „slugă albă" - de origine
nobilă. Acţiunea se desfăşoară lineară, succesiunea secvenţelor narative
este redată prin înlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt vagi, prin
atemporalitate şi aspaţialitatea convenţiei: „Au cică era odată într-o ţară
un crai care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare,
care era împărat într-o altă ţară. (...) Ţara în care împărăţea fratele cel
mare era tocmai la o margine a pământului, iar crăiia ăstuilalt la altă
margine.” Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care
trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii; în plan simbolic: de
la imaturitatea, la maturitate. Parcurgerea drumul maturizării de către
erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale, momente ale
subiectului: o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), o parte
pregătitoare, un eveniment care dereglează echilibrul iniţial (intriga),
apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, acţiunea reparatorie, refacerea
echilibrului şi răsplata eroului (deznodământul).
În al doilea rând, textul se remarcă prin registrul oral, popular al
naraţiunii, susţinut de formulele adresării directe, termeni şi expresii
populare, „ziceri” tipice, ilustrând erudiţia paremiologică a scriitorului.
Sunt prezente numerele magice 3, 12, 24; care reprezintă semne ale
totalităţii. Proverbele, zicătorile se introduc frecvent prin expresia
„Vorba aceea...”. Citatul paremiologic dinamizează povestirea, asigură o
atmosferă de bună dispoziţie şi conturează viziunea populară asupra
întâmplărilor. Incipitul basmului este în concordanță cu finalul acestuia,
prin utilizarea formulelor specifice, prin care naratorul pregătește
interlocutorul pentru intrarea în atmosfera basmului, marcată prin
fantastic și fabulos, respectiv, pentru ieșirea din această lume în care se
găsesc personaje himerice, cu puteri supranaturale, care fie ajută, fie
împiedică protagonistul să își atingă obiectivul prin care se restabilește
situația inițială de bine. Relația dintre protagonistul operei și celelalte
personaje este și ea fidelă șablonului clasic al basmului, acesta aflându-
se într-o continuă luptă pentru propria viață, deoarece este trimis de
antagonist (Spânul) în diferite misiuni care ar trebui să îi aducă moartea.
Caracterul lui Harap-Alb evoluează pe parcursul întregii opere, în timp
ce celelalte personaje sunt tipologii umane reductibile la o trăsătură
dominantă: răul, frigurosul, mâncăciosul etc. Harap-Alb nu are puteri
supranaturale, dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de valori
etice necesare unui împărat. Sensul didactic al basmului este exprimat de
Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să
judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru
că ştii acum ce e necazul.”. Același lucru se întâmplă și în cazul
încălcării interdicției de a nu se însoți cu omul roș, pentru că și Împăratul
Roș îl pune în situații din care n-ar fi putut să iasă viu fără ajutor.

“…e însăşi sinteza basmului românesc. Toată filosofia noastră populară,

între fatalitatea răului şi idealacăutare a binelui, se lămureşte în
încercările grele ale fiului de împărat, robit diavolului cu chip
de om,preschimbat în Spân şi mântuit de bunătatea şi curăţia lui prin
colaborarea uriaşilor întruchipândprincipiul puterii cosmice şi al eticului
popular.” (Pompiliu Constantinescu)

În concluzie, pe baza argumentelor menționate putem spune că opera

literară „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult.